Pagina 11 din 13 PrimaPrima ... 8910111213 UltimaUltima
Rezultate 201 la 220 din 254
  1. #201
    Member Avatarul lui Atlant
    Data înscrierii
    April 24, 2008
    Locaţie
    Romania, Bucharest
    Postări
    172

    Implicit

    Cât despre aparate zburătoare... toţi au uitat de "Aerodina lenticulară" a lui Henri Coandă... Ilustrul om de ştiinţă român a revenit în România datorită lui Nicolae Ceauşescu şi a putut lucra la "evaluări" ştiinţifice de proiecte şi idei... cine-şi mai aduce aminte de el şi realizările lui? ... mai mult militarii americani, ai căror reprezentanţi au şi vizitat muzee româneşti odată cu expunerea unor documente, proiecte şi lucrări ştiinţifice ce aparţineau marelui român cândva în străinătate. Prin jurul anului 1970, un prototip de asemenea "OZN" a fost testat la capabilitatea zborului, iar unii oameni de rând au văzut cu ochii lor maşinăria lui Coandă în locul unui avion pe cer - martori au existat, dar acum ar fi prea bătrâni. La TVR Cultural a fost arătat un documentar cu un interviu personal al omului de ştiinţă, prezentându-şi o parte din proiecte şi idei. Cum ar fi să se găsească noi modalităţi de transport în comun, de drumuri şi tuneluri rutiere şi feroviare trecând prin / sub munte, să reduci distanţa şi costurile? Dar cum rămâne cu companiile de petrol şi altele asemenea atunci? De exemplu, Elveţia este o ţară muntoasă, iar unele "rute" de drum sunt ocolitoare, odată cu distanţa şi consumul; însă, de s-ar pune în aplicare gândirea unui drum rutier, feroviar sau altul, de oricare ai vrea, să treacă chiar prin munte, cu reevaluări de posibilităţi necesare, încât să nu existe vreun risc sau pericol, să reducă distanţa cu zeci sau sute de kilometri din Germania prin Elveţia şi să continuie apoi pe o autostradă sau pod, ori cale ferată? S-a construit un asemenea tunel, asemănător gândit, dar pe sub ocean, probabil în Asia. În fizică, chimie, teorii, idei ori aşa mai departe, Esenţa este aceeaşi, dar folosită în măsuri şi moduri diferite.
    Să ne gândim că nu suntem singurii din Univers, că există şi alte "specii" asemenea nouă. Oamenii şi extratereştrii sunt fiinţe inteligente, raţionale, deci semănăm ca suflete într-o anumită măsură, dar rezonanţa noastră e alta, pentru că trăim şi suntem educaţi altfel. Ei au tehnologie, noi avem tehnologie. Ei sunt avansaţi, noi încercăm să devenim. Ei sunt civilizaţi, noi suntem între civilizaţie şi barbarie, de aceea ne mirăm de ce triburi oameni ce trăiesc în junglă par mult mai civilizaţi şi a căror cuvânt şi demnitate contează mult, indiferent cum arată, faţă de alţi oameni ce trăiesc în oraşe şi par nişte sălbatici. De ce ne mirăm oare că pentru unii nu contează jignirile faţă de ceilalţi, în comparaţie cu alţii care te studiază din priviri şi arată ca pregătiţi de război gata să te atace cu suliţa şi arcul te poftesc lângă ei ca musafir şi îşi cântăresc fiecare cuvânt? De ce unii par filozofi, deşi n-au studiat în facultăţi de prestigiu, iar alţii par ca ieşiţi din peşteri la vânătoare, cu toate că au un pat de puf cu plastic acasă? Atunci, oare, ce fel de societate umană arătăm noi, faţă de o altă societate extraterestră posibilă, cu legi, ordine şi organizare în fiecare fibră de materie organică şi anorganică?
    Esenţa e aceeaşi, dar modul de abordare, stilul de viaţă şi modul de a gândi sunt total diferite. Nu te gândi că eşti superior unei amibe sau unui copac, fiecare coexistă în natură şi îşi are rolul său. S-a dovedit ştiinţific că şi regnul plantelor comunică într-un anumit mod, dar pe care nu-l percepem noi (un anumit câmp energetic, ca un fel de gând transmis telepatic); un copac sau o plantă ar simţi când ai vrea să-l tai şi parcă ar comunica cu alt copac sau plantă din apropiere, ca un fel de strigăt sau zbierătură. Un alt experiment a fost făcut cu ajutorul muzicii asupra unor plante: unele într-un anumit spaţiu special amenajat cu muzică clasică şi de rezonanţă lină, liniştitoare, iar altele tot în aceleaşi condiţii de mediu, dar cu o muzică deranjantă, rock, de rezonanţă opusă; plantele cu muzică clasică s-au comportat favorabil, le-a priit şi câteva s-au îndreptat puţin către muzica lină şi florile erau normale; celelalte s-au comportat cu totul ciudat, s-au îndepărtat cât de mult au putut, păreau puţin veştejite (parcă) şi nu au făcut nicio floare, deşi erau de acelaşi tip ca cele anterioare şi au avut numeroase ocazii de flori înainte. Experimentul s-a desfăşurat şi pe insecte, animale, iar apoi au comparat şi atitudini umane - toate erau similare.

    Dacologii şi latinologii români s-au format după anumite idei în perioada iluministă, în secolul 18, ca mişcări ideologice şi filozofice. "Şcoala ardeleană" susţinea cu tărie originea latină a limbii şi poporului român şi continuitatea românilor în Dacia, egalitatea în drepturi a românilor transilvăneni cu ungurii, saşii şi secuii; şi semnează petiţia "Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae". Într-o anumită perioadă, probabil mai târzie, latiniştii ajung să aleagă şi să înlocuiască elemente şi cuvinte din lingvistica română ce nu-şi aveau originea în latinitate şi făcând o inovaţie de dicţionar şi o revistă, de-mi aduc bine aminte, numai din cuvinte pure analogii latineşti, din care nu prea înţelegeai mare lucru, "stricând vorba românească". Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu dacologii, dar aici nu mă refer la "vorbirea românească", ci la mişcarea în sine a "ideologiei" respective, care prin cei ce activează aceste "curente" şi manifestări culturale se ajunge la un posibil fanatism ascuns, iar evaluările de adevăr nu mai sunt concrete şi concludente, încât ajungi să te întrebi cam ce vor să transmită.

    Că tot sunt aici, să mai fac unele precizări de citate, din lipsă de timp necesar (de, calculatorul cere odihnă!) :
    1983-Anul in care am ratat Apocalipsa

    Samael la data de Mier Iul 20, 2011 6:40 am

    Astăzi, subiectul aşa-zisei
    Apocalipse 2012, varianta mayaşă, inflamează o mulţime de oameni,
    de la minţi candide, teribilişti fără frontiere şi toată gama
    de exaltaţi religioşi, până la oameni de ştiinţă în adevărata
    accepţiune a termenului. Şi unii şi alţii habar nu au de
    numeroasele ”ocazii” din ultimele decenii, când Terra a fost la
    un pas de un conflict nuclear fatal până şi pentru euglenele
    verzi.
    Un astfel de moment a
    fost anul 1983, când planeta a fost la câteva secunde de un
    devastator război nuclear. Şi nu în cadrul unui eveniment
    singular, ci în două, ba chiar trei ocazii diferite.
    Să vedem faptele:

    În acel an, aparent banal pe scena
    politică internaţională, s-au derulat probabil unele dintre cele
    mai periculoase evenimente ale celebrului Război Rece.

    Pe baza estimărilor şi analizelor
    factorilor de risc implicaţi, anul 1983 a reprezentat un moment de
    cotitură mai important chiar decât mult mai mediatizata criză a
    rachetelor din Cuba anului 1962.

    Culmea este că evenimentele
    respective s-au derulat într-un anonimat total pentru opinia
    publică mondială, adevărul despre dramatismul acelor clipe ieşind
    la suprafaţă câţiva ani mai târziu.

    Anul 1983 a adus printre altele o
    sporire fără precedent a neînţelegerilor şi tensiunilor dintre
    cele două mari puteri ale lumii de atunci, Statele Unite, respectiv
    Uniunea Sovietică.
    La începutul anului în
    cauză, analiştii militari ai Pentagonului, alături de şefii
    reţelelor de spionaj din CIA, descoperiseră o realitate cu
    adevărat îngrijorătoare pentru poziţia de lider militar al
    planetei deţinută de SUA. Aflaţi până atunci în urma
    americanilor în domeniul tehnologiilor militare, sovieticii nu doar
    că recuperaseră din decalaj, dar chiar depăşiseră Statele Unite
    la capitolul armelor nucleare. Peste 11.000 de focoase nucleare erau
    gata să distrugă nu doar America, ci întreaga omenire. Cei doi
    lideri de atunci, Iuri Andropov (şef al KGB şi adevăratul
    conducător al URSS-ului, în colaborare cu Dmitri Ustinov,
    ministrul sovietic al Apărării) şi Ronald Reagan, erau extrem de
    convinşi că un război nimicitor era iminent.

    Andropov credea că Statele Unite vor
    ataca URSS-ul; prin urmare, liderul de la Kremlin se gândea foarte
    serios la avantajul strategic al unei prime lovituri nucleare care
    să demoralizeze total Washingtonul. Sovieticii dezvoltaseră în
    această direcţie aşa-numita Operaţiune RYAN, un atac devastator
    cu rachete nucleare asupra marilor baze militare de pe teritoriul
    SUA.

    În paralel, Ronald Reagan şi
    strategul grupului Bilderberg, Zbigniew Brzezinski, derulaseră un
    plan de falimentare a economiei sovietice prin provocarea de
    cheltuieli uriaşe sovieticilor obligaţi să investească masiv în
    industria militară de apărare.
    În
    acelaşi tensionat an 1983, Ronald Reagan a demarat aşa numitul
    Plan SDI, mult mai cunoscut sub denumirea de Programul Războiul
    Stelelor. Programul cu pricina, care nu a devenit niciodată
    funcţional (deşi gurile rele spun că actualul Scut Antirachetă,
    destinat chipurile să protejeze Europa de rachetele Iranului, dar
    orientat spre Rusia, nu este altceva decât definitivarea
    Programului Războiul Stelelor din anii 80), ar fi trebuit să
    intercepteze şi să distrugă orice rachetă sovietică, cu
    încărcătură nucleară, care ar fi fost lansată spre SUA.

    Provocator, Ronald Reagan decide şi
    amplasarea de rachete Pershing II în toate bazele NATO din Europa.
    Pe acest fond mai mult decât periculos, două evenimente singulare,
    desfăşurate în anul de mare risc 1983, aveau să amplifice
    tensiunile deja existente până aproape de limita dezastrului
    nuclear.
    Povestea zborului 007
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

    Evenimentul care a zguduit echilibrul
    mondial are la bază o tragică încurcătură cu implicaţii în
    lumea spionajului dintre cele două mari puteri.

    În ce constau faptele, pe scurt:

    Spaţiul aerian sovietic din Extremul
    Orient era frecvent încălcat de avioane de spionaj americane, care
    adunau orice informaţii despre bazele militare sovietice din
    arhipelagul Kurile. Sovieticii ştiau acest lucru şi pândeau orice
    moment în care să doboare sau să captureze un astfel de avion de
    spionaj american.
    Atunci s-a produs
    tragedia zborului sud-coreean 007, tragedie speculată din plin de
    CIA şi agenţiile de presă occidentale, care au ştiut să profite
    de propriile provocări la adresa sovieticilor. Ţinta fusese de
    fapt atinsă, lovitura de imagine dată Kremlinului era una
    perfectă, iar strategii americani jubilau. Lumea occidentală era
    oripilată, iar mass media din ţările NATO emitea comunicate
    extrem de virulente la adresa Moscovei.

    Pe data de 1 septembrie 1983,
    aeronava 007 aparţinând companiei Korean Airlines (KAL), zbura de
    la New York spre Seul, cu o aterizare pentru realimentare în oraşul
    Anchorage din Alaska. În apropiere de destinaţie, pe când intrase
    în spaţiul aerian sovietic şi zbura deja deasupra peninsulei
    Kamceatka, avionul sud-coreean de pasageri a avut ghinionul să
    treacă pe lângă un avion de spionaj american, care ieşea în
    grabă din spaţiul aerian sovietic. Pe urmele avionului-spion erau
    însă 4 avioane de interceptare şi vânătoare de tip Suhoi-15 şi
    Mig-29. Pe radarele acestora a apărut doar avionul de pasageri
    coreean, aeronava americană dispărând la timp, iar pe culoarul
    acesteia de zbor instalându-se avionul coreean ai cărui echipaj şi
    pasageri habar nu aveau de urmărirea din ceruri. Conform
    conversaţiilor radio rămase înregistrate între piloţii de
    vânătoare sovietici şi Centrul de Control din Kamceatka, piloţii
    au interceptat rapid zborul KLA 007 şi au încercat în zadar să
    contacteze şi să identifice aeronava de pasageri, neprimind niciun
    răspuns în urma somaţiilor repetate. Convinşi că au în vizor
    un avion de spionaj fără pilot, sovieticii au decis distrugerea
    acestuia înainte ca avionul să ajungă în SUA cu eventuale date
    noi.

    Maiorul Ghenadi Osipovici a primit
    ordinul de a trage o singură rachetă, iar aeronava KAL 007 a fost
    spulberată instantaneu deasupra Mării Japoniei. Toţi cei 269 de
    oameni aflaţi la bordul aeronavei şi-au pierdut vieţile.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
    Reacţia americanilor a
    fost exagerată şi ruşinos de ipocrită. Departamentul de Stat de
    la Washington a sugerat chiar că "sovieticii ştiau că
    aeronava era una civilă, plină de pasageri, şi cu toate acestea
    au tras în plin". Ronald Reagan merge mai departe şi afirmă
    că este vorba de "un masacru, nu un accident" şi că
    "sovieticii s-au întors împotriva lumii şi împotriva
    tuturor preceptelor morale care guvernează relaţiile interumane de
    pretutindeni".

    Astăzi, în ciuda retoricii
    înfierbântate de pe atunci dintre sovietici şi americani,
    majoritatea analiştilor politici şi a istoricilor susţin că
    incidentul s-a datorat unei confuzii tragice. Este foarte posibil ca
    avionul spion american să fi zburat în imediata apropiere a
    aeronavei coreene, atât timp cât era în interiorul spaţiului
    aerian sovietic şi să se fi detaşat când a depăşit limita
    graniţei aeriene
    Stanislav Petrov - omul
    care a salvat Terra
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

    V-aţi gândit vreodată că noi
    toţi, indiferent de rasă, vârstă, sex, ideologie, religie,
    trebuie să-i fim profund recunoscători unui simplu
    locotenent-colonel din Aviaţia Militară a Uniunii Sovietice de pe
    atunci?

    Este vorba de Stanislav Yevgrafovici
    Petrov, astăzi un respectabil ofiţer în rezervă în cadrul
    Armatei Rusiei.
    Omul care ne-a salvat
    pe toţi, de la bacterii la miliardele de oameni, se afla la datorie
    pe data de 26 septembrie 1983, în buncărul secret Serpukov-15, una
    din bazele Forţelor Strategice de Rachete, situate în apropierea
    Moscovei.

    Situaţia relaţiilor
    americano-sovietice se deteriorase îngrijorător. Cu doar trei
    saptămîni înainte, aviaţia militară sovietică distrusese
    aeronava sud-coreeană 007, la bordul căreia se afla şi un
    important oficial american, congressman-ul Larry McDonald.

    Buncărul Serpukov-15 făcea parte
    din sistemul de averizare timpurie prin sateliţi, pentru detectarea
    rachetelor balistice intercontinentale via SUA - aşa-numitul sistem
    de avertizare Oko, de care liderii de la Kremlin erau foarte mândri.

    Responsabilităţile lui Petrov
    constau în observarea reţelei de avertisment prin satelit şi
    anunţarea de urgenţă a superiorilor săi despre iminenţa
    oricărui atac nuclear asupra Uniunii Sovietice. Dacă
    avertismentele erau interceptate de sistemul de apărare, strategia
    sovieticilor consta în declanşarea imediată a unui contraatac
    nuclear cu toate rachetele disponibile. Scenariul - nebunesc, dar
    real - fusese de fapt aprobat în prealabil de ambele tabere şi
    specificat în Doctrina Comună de Distrugere Reciprocă, adoptată
    atât de sovietici, cât şi de americani, în speranţa intimidării
    reciproce.
    Cu alte cuvinte,
    "Abţineţi-vă şi voi, că ne abţinem şi noi. Altfel murim
    cu toţii ca proştii într-un conflict în care nu vor exista nici
    supravieţuitori, darmite învingători sau învinşi"...

    Imediat după lăsarea serii,
    computerele din buncăr au detectat un atac cu rachete
    intercontinentale lansat asupra Uniunii Sovietice dinspre Statele
    Unite.

    Sistemul informa despre 5 asemenea
    rachete, care se îndreptau în mare viteză spre URSS. Îndoctrinat
    în sute de ore de propagandă comunistă împotriva duşmanului
    american şi planurilor imperialiste de dominare a lumii,
    locotenent-colonelul Petrov ar fi trebuit să reacţioneze mecanic
    şi conform regulamentului foarte strict.

    Dar nu a fost aşa.
    Factorul uman şi
    dorinţa de pace inerentă unei fiinţe umane normale s-au dovedit
    (din fericire pentru toată lumea) mai puternice decât idelogiile
    politice şi militare cu care Kremlinul spăla creierele agenţilor
    săi secreţi.
    Eroul întregii omeniri
    nu a crezut computerul şi bine a făcut.

    A ignorat voit alarma sistemului Oko,
    fiind convins, în sinea sa, că "iminentul atac american"
    nu putea consta într-o salvă de doar 5 rachete, în condiţiile în
    care cele două super-puteri deţineau mii de rachete cu focoase
    nucleare. Petrov şi-a adus aminte şi de conversaţiile în care
    câţiva savanţi sovietici puneau la îndoială acurateţea
    sistemului de alarmă prin satelit. Imediat după semnalul cu
    privire la cele 5 rachete, computerele au mai identificat alte 4
    rachete recent lansate. Petrov era acum sigur că sistemul era
    defect, în ciuda faptului că nu avea nicio metodă cu care să-şi
    verifice suspiciunea. Sistemul de radare terestre al Uniunii
    Sovietice nu detectase nicio rachetă.

    Emoţiile şi încordarea trăite de
    acest om, disperat să găsească o urmă de sânge rece în
    propriile vene, erau la apogeu. Următoarele 10 minute au fost cele
    mai grele din viaţa sa. Petrov asuda litri de transpiraţie,
    urmărind dacă traiectoria rachetelor se va abate spre Moscova.

    Din fericire, ecranele nu au arătat
    nicio lumină; nicio explozie de 150 de ori mai puternică decât
    cea de la Hiroshima nu a zguduit împrejurimile. În schimb,
    sirenele şi semnalele de agresiune nucleară au încetat, iar
    luminile de alarmă s-au stins de la sine.
    Alerta fusese falsă,
    sistemul avea o defecţiune majoră. Ceea ce păreau a fi 9 rachete
    care aduceau Apocalipsa pe aripile lor era, de fapt, reflexia
    neobişnuită a luminii solare pe norii de mare altitudine - fenomen
    optic interpretat de satelitul Molnia drept rachete în plin zbor.

    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

    Pentru Stanislav Yevgrafovici Petrov
    au urmat luni îndelungate de anchete, chestionări, cercetări.


    Iniţial a fost lăudat de superiori pentru
    gestul său salvator. Dar nu a primit niciun premiu
    sau apreciere publică (ca şi cum o astfel de recompensă s-ar fi
    putut ridica vreodată la valoarea gestului său şi a sângelui
    rece de care a dat dovadă). Din contră, a fost tras rapid pe linie
    moartă, trimis în rezervă şi pensionat în linişte.


    Evenimenul era unul extrem de ruşinos
    pentru liderii de la Kremlin. Sistemul lor de avertizare viciat
    arăta vulnerabilitatea sovieticilor şi-i făcea şi mai nervoşi.

    Nici americanii nu s-au dovedit mai
    breji, în ciuda auto-reclamei şi războiului de imagine dus de
    Washington cu fonduri nelimitate. Deloc mai inteligenţi sau mai
    precauţi, americanii şi aliaţii lor din NATO au declanşat, în
    acelaşi an 1983, un mare exerciţiu comun sub numele de cod Able
    Archer, exerciţiu care simula un conflict minor degenerat într-o
    confruntare nucleară. Aceasta fără să aibă habar că sovieticii
    le interceptaseră toate planurile şi comunicaţiile.
    Prostia liderilor NATO
    era şi ea la cote maxime. Pe data de 8 noiembrie, comandamentul
    NATO simula atacul nuclear apăsând pe temutul buton roşu, semnal
    pentru încheierea simulării Able Archer. Nu aveau nici cea mai
    mică idee că Flota de Război sovietică din Marea Baltică şi
    submarinele nucleare se pregăteau de ripostă. Din fericire,
    incidentul Petrov adusese mai multă înţelepciune la Kremlin.
    Nervii au rezistat iarăşi.
    KGB-ul a transmis celor
    din CIA că omenirea fusese din nou aproape de Marele Sfârşit, iar
    raportul Agenţiei Americane de Informaţii a fost citit în aceeaşi
    seară de Ronald Reagan.
    Preşedintele american
    a fost atât de şocat şi speriat, încât a demarat imediat
    negocierile care au dus, într-un final, la sfârşitul Războiului
    Rece.

    Cât despre Petrov, astăzi este un
    pensionar care îşi duce liniştit existenţa în oraşul Friazino
    din Rusia.


    Nici americanii nu au fost mai darnici cu omul
    care a salvat lumea. O asociaţie cetăţenească din San Francisco
    i-a înmânat, în anul 2004, un premiu
    onorific, precum şi suma de... 1.000 $.


    Fără să fim ironici, oare acesta
    este preţul planetei noastre?


    Sursaescopera.ro
    Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului

    Romani!
    Ridicati capetele plecate! Indreptati spinarile incovoiate! Alungati tristetea
    si lipsa de sperante din aste zile. Nu mai stati timorati si complexati in fata
    unei Europe care ne datoreaza insasi existenta. Amintiti-va din nou de Marele
    nostru Stefan. De toti mosii si stramosii care nu au lasat neamul sa piara. Cu
    sute de ani inainte de Americi, teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si atentate
    regizate, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea mai mare infrangere
    suferita vreodata de vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici
    macar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga
    european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si dramatism cu
    baia de sange si noroi in care s-a cufundat cea mai puternica armata a vremii.
    Nimeni altul decat cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al
    doilea, avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele
    Vasluiului…

    Europa
    valahilor
    Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV si XV a
    apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni statale romanesti care
    s-au opus cu succes celei mai mari forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara
    niciun fel de exagerare, putem spune ca daca este sa pastram proportiile
    cu ceea ce eram acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta
    armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei... Nu-i asa ca va pufneste
    rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia
    Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa ne amintim
    macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri
    umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta si
    spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta comparatie intre
    proportia de forte intalnita intre "marile" batalii ale Europei Apusene si
    confruntarile militare ale voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o
    suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari
    intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai
    putin de 5.000...
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea
    cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de 10.000,
    respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada
    Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei
    sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In
    celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino infrange armata
    papala, au murit...100 de oameni si au fost raniti circa 3.000. Si, nu uitati,
    cronicile contemporane o numesc "batalie cumplita" (Atrox Dimicato)!
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre
    principii elvetieni si regele Carol cel Curajos. Trupele de soldati implicate in
    luptele de la Granson si Morat se ridica la un maximum de 20.000 de
    indivizi. Arta si gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau
    eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul
    militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune.
    Progresele in domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu,
    impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si a prafului
    de pusca in razboaie. In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel.
    Taratele si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul
    polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul falimentare
    de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la Marienburg si
    aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au intors rezultatul
    luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de
    lupta. Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista
    rezistenta in fata fortei Semilunei.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor intre anii
    anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia. Intr-un episod putin
    cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic transilvan organizeaza in anul
    1448 o ultima mare campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect
    ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul
    Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi conducatori
    crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. In lupta de la
    acelasi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este infrant dupa o inclestare
    catastrofala care durase trei zile si trei nopti... Singurii care s-au adaptat
    cu succes si au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente
    au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti. Conduse de
    voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele
    Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la respect hidra
    otomana. Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al doilea,
    supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele
    doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de
    rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa le permita
    invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre Roma nu mai stateau
    decat voievodatele romanesti...
    Moldova dacilor
    liberi
    In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si ochii
    lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a tatarilor de pe
    Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare, porneste o expeditie de jaf
    in Moldova, atras de prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan
    cel Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite.... Stefan
    strange in graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina)
    si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor, cand sunt
    prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda
    tatarasca este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este
    facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran de pe Volga, tot nu
    intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite sa-i trimita lui Stefan
    o solie manioasa de 100 de oameni (exact cati au murit la batalia din Rimini!).
    Solie care are tupeul sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor
    tatari ci si ...despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si
    nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare ordona
    tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de tatari din solie.
    Fiul hanului este taiat pe loc in bucati. Supravietuitorului i se taie nasul si
    urechile si este trimis calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului
    ultimele noutati...
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap...
    Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in
    invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea
    definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei viitoare aliante cu
    tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu in
    ultimul rand, sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni
    militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi care puteau fi
    angajati ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fusesera (sultanul
    avea exemplul contingentelor sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte
    de partea turcilor dupa caderea tarilor respective)... Un alt aspect
    politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua
    a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea Portii.
    Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui
    Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare si
    importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad al
    doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul marelui domnitor
    de a inchina tara turcilor sau de a le plati tribut, alimenteaza furia lui
    Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul
    unei tari mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de
    generatii de sultani turci.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Vin
    Turcii!
    "In zilele albe ale miezului iernii
    inaintau multimile negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata,
    ca lupii flamanzi " - Nicolae Iorga
    Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui
    Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela sa ajunga
    pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al turcilor.
    In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale
    Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu durii
    albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul
    sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau
    turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea
    Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se
    adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de turci sa
    lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

    Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a
    precupetit niciun efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor
    izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul
    expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau
    alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era deosebit de serioasa,
    Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic aparator al intregii crestinatati se
    vede nevoit sa ceara ajutor militar la curtile Europei. Primeste in schimb...
    laude si incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa
    stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un contingent de
    secui de circa 5.000 de oameni. In calea urgiei musulmane, Stefan cel
    Mare opune eficienta tactica a parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei,
    otravirii fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai
    foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede.
    Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat
    probleme. Turcul vrea o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in
    favoarea sa. Convins ca armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da
    inclestarea finala, Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege
    o zona strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care inconjoara lunca
    Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile erau impadurite, turcii nu
    puteau sa surprinda oastea Moldovei printr-un atac din flanc.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Apus
    de...Semiluna
    In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data
    oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana
    era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a
    odihnei. Natura parca-i ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile
    inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se
    topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli
    si un soarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit
    inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in
    valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile
    moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Lupta se
    transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies avantajati
    datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod. Acelasi Kemal-Zade ne spune ca
    in fata neputintei strapungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o
    curajoasa capetenie otomana a organizat un "buluc" compus din ieniceri de elita
    "pentru al caror suflet batalia era o placere", si s-a avantat in fruntea lor
    asupra moldovenilor.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment, ienicerii patrunzand
    in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o inclestare cumplita. Cum
    orice batalie are un moment critic, un punct de rascruce in care totul se poate
    rasturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de
    acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare
    pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient. Pentru a-i
    deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca satenii plasati pe dealurile din
    fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca
    momeala crezand ca vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se
    pregatesc de aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in
    spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere. Furia
    moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor continua cu frenezie.
    Totul se transforma incet, incet intr-o masa amorfa in care urmasii dacilor
    liberi dezlantuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil faurit din
    ghioage, securi, coase, palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale
    de ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului, este
    zdrobita fara drept de replica.
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese
    decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati
    40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor
    timpuri. Socul psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta
    cruda-i macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor turci
    intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de a organiza o
    rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni.
    "Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o astfel de
    infangere", bocea intr-o cronica mama sultanului Mahomed Fatih. In
    timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la
    randul sau: "Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin
    fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care au scapat si
    au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni care aveau cai mai
    iuti, sau au fost inecati". Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca
    mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheierea
    bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de
    lupta, un numar record in istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti
    prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de
    cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi
    dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea hoiturilor
    otomane in movile dupa care li s-a dat foc...
    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
    Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai fericit sunt
    crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub asuprirea turcilor.
    Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care
    trece peste deosebirile de rit religios si il numeste "Atletul lui Christos".
    Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului.
    Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa scriem o
    pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!
    Gandeste-te daca venea insusi Mahomed Fatih si comanda armata, si nu Hasan Pasa a Rumeliei, oare care era cursul istoriei azi ?
    dar sa stii ca nu sunt victorii speciale, uita-te la batalia de la Agincourt intre 4.000 - 5.000 de englezi si 200.000 de francezi, si culmea este ca au castigat englezi
    200.000 de francezi? ai gresit cifra, erau in jur de 30.000 sau 40.000, dar si aici englezii au avut avantajul terenului, un teren noroios, englezii avand mai putin echipament i-au infrant pe francezi care erau foarte echipati si greoi
    dar daca ai avantajul terenului nu conteaza.
    iti mai dau un exemplu: batalia de la Gaugamela, Alexandru cel Mare avea 45.000 soldati iar Xerses al persilor avea in jur de 250.000 de soldati. Cu toate acestea Alexandru a invins, dar aici strategia si faptul ca macedonul avea la vremea respectiva o armata puternica cu toate ca era putina la numar( era o armata moderna in timpurile ei) l-a facut sa castige. Deci nu conteaza cantitatea ci calitatea
    da, tehnici moderne de lupta. dar sulitele falangei erau de vreo 4 metrii, mai lungi decat a grecilor, iar a calaretilor de 2 metrii, mai lungi decat calaretii din alte armate. deci la vremea respectiva armata era diferita, mai adaptata
    Noi ca popor am rezistat la multe, dar greseala noastra a fost ca nu am cucerit teritorii. Poate alta era starea noastra acuma daca eram mai bataiosi.
    "Apocalipsa 2012" este o actiune de razboi psihologic
    de Pavel Corut

    Globalizarea
    este un proces progresist, pozitiv si conform cu legile de evolutie ale
    Umanitatii terrane. In cateva secole, globalizarea va asigura
    unificarea pasnica a Omenirii, in jurul unui organ deliberativ central,
    cu rol de parlament mondial si a unui guvern mondial cu activitate de
    orientare in toate domeniile vietii umane: economie, ecologie, nivel de
    trai, politici demografice, cultura, stiinta etc. Astfel, pamantenii vor
    intra intr-o era a convietuirii pasnice, a progresului si a civilizarii
    depline. Deocamdata, globalizarea progresista a facut pasi
    timizi, prin globalizarea informatiei pe Internet si prin globalizarea
    sentimentelor pozitive ale tinerei generatii care a depasit vechile
    limitari rasiale, etnice si statale.

    Din nefericire,
    indivizi rauvoitori si retrograzi, uniti in Oculta globalist-regresiva,
    intentioneaza sa excluda globalizarea progresista si sa-si impuna
    propriul imperiu mondial. Oculta globalist-regresiva actioneaza de mai
    mult timp, insa numai dezvaluirile unor ofiteri de informatii din
    diverse natiuni, facute in ultimele trei decenii, ne-au permis sa-i
    cunoastem structura si planurile negative de viitor. Oculta
    globalist-regresiva uneste cateva zeci de mii de indivizi foarte bogati,
    care detin deja mai mult de 50% din avutia mondiala si actioneaza cu
    tenacitate pentru concentrarea in continuare a marilor bogatii ale Lumii
    in mainile lor. Ocultii regresivi se situeaza deasupra natiunilor si
    statelor, impunandu-si propriile interese, prin membri si agenti
    infiltrati in cele mai inalte niveluri de conducere statala si
    internationala.

    Pentru a-si atinge scopurile hegemonice
    fundamentale, Oculta globalist-regresiva apeleaza frecvent la actiuni de
    razboi psihologic cu tematica economica, politica, militara sau
    religioasa. Practic, la ora actuala, Oculta globalist-regresiva
    intretine un razboi psihologic de nivel mondial, prin mai multe focare
    situate in diverse zone ale Terrei. Agresiunea psihologica mistica
    constituie una din componentele principale ale razboiului psihologic
    mondial. Liderii Ocultei globalist-regresive conteaza ca, in
    viitorul lor imperiu, majoritatea populatiei va putea fi dominata si
    manipulata prin diverse forme de misticism: religii traditionale sau nou
    infiintate, superstitii, magie, astrologie etc. Din aceasta
    cauza, inca din faza actuala de agresiune psihologica, Oculta
    globalist-regresiva acorda o atentie deosebita tematicii mistice. Ea
    incurajeaza si sponsorizeaza discret diverse culte si secte religioase,
    ea raspandeste cu insistenta magia si astrologia in randul populatiei
    tinere, ea actioneaza insistent pentru intoxicarea si manipularea
    mistica a populatiei pamantene.

    Structura agresorilor mistici oculti este completa.
    Comanditarii
    acestei agresiuni sunt liderii Ocultei globalist-regresive.
    Programatorii actiunilor psihologice agresive, cu caracter mistic,
    provin din randul unor specialisti de elita in intoxicarea si
    manipularea mistica: psihologi, neurologi, sociologi, economisti, fosti
    ofiteri de informatii, lideri religiosi. Cateva zeci de milioane de
    agenti de intoxicare si manipulare mistica, recrutati din randul
    slujitorilor diverselor culte si secte, a jurnalistilor, a
    proprietarilor de mijloace de comunicare in masa, a unor
    pseudo-intelectuali si a unor sarlatani mistici, actioneaza deja la
    nivel mondial, sub conducerea organizatorilor oculti. Ei raspandesc si
    impun in creierele populatiei-tinta variantele de intoxicare si
    manipulare mistica elaborate de specialistii organizatori. Tot ei
    sclavizeaza si programeaza psihic persoane mai sugestionabile, cu
    ajutorul drogurilor si hipnozei, in scop de a le folosi pentru
    raspandirea variantelor de intoxicare si manipulare mistica, pe toate
    caile posibile: Internet, televiziune, presa scrisa, radio, carti si
    reviste, viu grai. In fine, foarte multe persoane ignorante, dar dornice
    de afirmare ori de castig material, se pun in slujba ocultilor
    regresivi, in calitate de idioti utili. Acestia raspandesc cu tenacitate
    variantele de intoxicare si manipulare mistica, pe Internet sau prin
    carti si reviste, ascunzandu-si identitatea sub pseudonime. Probabil,
    stiu sau banuie faptul ca activitatea lor este condamnabila. Inca din
    anii 70, specialistii occidentali au propus conducerii ONU ca agresiunea
    psihologica de orice fel, inclusiv mistica, sa fie incriminata la
    sectiunea crime impotriva Umanitatii.

    In ultimul timp, Oculta
    globalist-regresiva a declansat o noua agresiune psihologica cu tematica
    mistica, Apocalipsa 2012. Variantele din aceasta actiune de intoxicare,
    infricosare si manipulare, elaborate de programatorii oculti-regresivi,
    au fost puse in circulatie pe diverse cai: Internet, materiale scrise (carti, reviste, articole de ziar), emisiuni de radio si televiziune.
    Foarte
    multi oameni din Europa si de pe continentul american au luat
    cunostinta de variantele de intoxicare, infricosare si manipulare, iar
    destui dintre ei au ajuns deja victime ale acestei agresiuni psihologice
    subtile. Din motive inca necunoscute, Oculta globalist-regresiva a
    lansat aceasta agresiune numai asupra civilizatiei rationale
    euro-americane, omitand populatia afro-asiatica. Mai multe false
    somitati au fost atrase la agresiune, cu scop de a da un caracter
    aparent stiintific variantelor de intoxicare, infricosare si manipulare
    mistica. De asemenea, multi pseudo-intelectuali s-au angrenat in aceasta
    actiune, ca agenti, roboti sau idioti utili, din dorinta de castig
    material ori datorita ignorantei.

    Oculta globalist-regresiva urmareste sa atinga urmatoarele scopuri, cu ajutorul agresiunii psihologice Apocalipsa 2012:
    a.
    Oculta globalist-regresiva conteaza ca populatia se va ingrozi de
    evenimentele prezentate in variantele lor de intoxicare-manipulare si se
    va grabi sa-si afle salvarea in misticism, ingrosand randurile
    robotilor mistici deja existenti.
    b. Oculta
    globalist-regresiva spera ca evenimentele apocaliptice profetite vor
    abate atentia majoritatii populatiei tinta de la invatatura, creatie si
    munca, de la supravegherea vigilenta a avutiilor nationale vizate de ea
    pentru jefuire si de la alte actiuni oculte condamnabile.
    c.
    Apocalipsa 2012 urmareste sa dezvolte asteptarile negative in creierele
    populatiei-tinta. Aceste sentimente distructive, asteptarile negative,
    slabesc si imbolnavesc psihic persoanele mai putin rezistente.
    d.
    In fine, ocultii globalist-regresivi urmarsc ca, prin aceasta agresiune
    psihologica, sa dezvolte naivitatea, credulitatea si ignoranta in
    populatia-tinta.

    Cum combatem aceasta agresiune psihologica cu
    caracter mistic, lansata de Oculta globalist-regresiva?....Simplu,
    apelam la informatii stiintifice absolut sigure, la operatiile gandirii
    corecte si la bunul simt, pentru a destrama toate variantele de
    intoxicare informativa, infricosare si manipulare create de
    programatorii Ocultei globalist-regresive.

    Iata principalele diversiuni din actiunea Apocalipsa 2012:
    1. Manipulatorii afirma despre civilizatia maiasa urmatoarele variante de dezinformare, infricosare si manipulare:
    -Pe
    o piramida maya ar exista urmatoarea inscriptie: Ne vom intalni in ziua
    de 22 decembrie 2012. Aceasta ar dovedi ca intreaga populatie maiasa ar
    fi fost luata de extaterestri, pentru evolutie in alt loc din Univers.
    In realitate, nici o piramida maiasa nu contine o astfel de inscriptie.
    Populatia maiasa nu a disparut dupa cucerirea spaniola. Circa 8 milioane
    de maiasi, din mai multe triburi, traiesc si acum, in Yucatan,
    Guatemala si Honduras, pastrandu-si unele obiceiuri salbatice de
    dinaintea Conquistei.

    -Celebrul calendar maya s-ar termina
    brusc, cu data de 22 decembrie 2012. In realitate, calendarul solar
    maias, mult perfectionat, pentru a respecta cu strictete zilele de
    sacrificii oferite unui numar foarte mare de zei, nu s-a terminat
    niciodata, la majoritatea triburilor. In mediul rural de pe platourile
    Guatemalei, este folosit si acum, de catre batrani de numiti "preotii
    calendarului". Calendarul ultimului trib maias liber, Itza, s-a terminat
    la data de 14 martie 1697, data la care trupe spaniole conduse de
    Martin de Ursua, guvernatorul Yucatanului, au ocupat capitala tribului,
    orasul Tayasal.

    -Astronomii maiasi ar fi cunoscut precesia
    echinoctiilor, in 25.920 de ani, perioada denumita si an cosmic, an ce
    s-ar incheia in 2012. In realitate, maiasii n-au cunoscut zodiacul si
    n-au marcat precesia echinoctiilor prin dreptul celor 13 constelatii
    zodiacale (a 13-a este Ophiucus, insa este ascunsa de astrologi, deoarece le-ar strica toate formulele).
    Calendarul solar maias nu se preta la astrologie, deoarece era compus
    din 18 luni de cate 20 de zile, plus o perioada nefasta (uayeb) de 5,25
    zile. Calendarul venusian maias, de 260 de zile, inchinat zeului
    Kukulcan, nu avea vreo utilitate practica.

    -Mai multe mituri
    maiase ar prezice ca, la 22 decembrie 2012, Pamantul va ajunge intr-un
    punct de aliniere cu centrul Galaxiei noastre. In realitate, astronomii
    maiasi nu cunosteau notiunea de galaxie si nici un mit de-al lor nu
    vorbeste despre o astfel de aliniere. Din punct de vedere astronomic,
    putem uni oricand pozitia Terrei cu centrul galactic, insa aceasta
    "aliniere" nu produce nici un efect asupra vietii umane de pe planeta.
    In centrul galaxiei, se afla materie nevie arzanda, nicidecum o
    Constiinta Cosmica compatibila cu creierele pamantenilor (un soi de Dumnezeu astral).
    Ideea salbatica si neadevarata a Universului viu si constient,
    compatibil cu creierele pamantenilor, provine din mistica hindusa.

    -In
    1952, arheologul Albeito Ruz a descoperit mormantul regelui maias
    Pacal, pe a carui placa ar fi scrisa profetia ca, in 2012, va fi
    sfarsitul Lumii (aceasta profetie ar fi fost deslusita de vizionarul Jose Arguelles).
    In realitate, in 1951, arheologul mexican Albeito Ruz Lhullier efectua
    restaurarea Templului cu Inscriptii din Palenque. Cu aceasta ocazie, a
    descoperit ca, la circa 20 de metri adancime, se afla un mormant de
    rege, gardat de sase schelete. Placa de mormant, grea de cinci tone, era
    acoperita cu mai multe glife maiase, care au fost descifrate si facute
    publice, in 1953. Acestea nu contin nici o profetie despre sfarsitul
    Lumii, in 2012. De altfel, preotii maiasi nu cunosteau notiunea de
    profetie si nu aveau preocupari in acest sens.
    Ei erau convinsi ca
    toate evenimentele se repeta, in cadrul unui ciclu de ani Preotii
    practicau numai ghicitul unor evenimente apropiate, prin datul in bobi
    de fasole sau cacao, obicei inca pastrat de batranii maiasi din
    Guatemala.

    -Scheletul regelui Pacal ar fi cu 40 de ani mai tanar
    decat ar indica varsta inscrisa pe placa de mormant, ar fi mai inalt
    decat maiasii normali si ar poseda un nas coroiat, de mari dimensiuni,
    total neobisnuit pentru specia umana. Aceasta ar indica faptul ca Pacal
    ar fi fost rapit de extraterestri timp de 40 de ani, perioada in care nu
    a imbatranit. In realitate, din scrierile si desenele maya, rezulta
    clar ca maiasii obisnuiau sa-si modifice diferite parti din corp, cu
    scop "estetic". Astfel, ei tuguiau cutia craniana a copiilor prin
    presare intre doua scandurele, determinau copiii sa priveasca crucis
    prin atarnarea unei bile de ceara de o suvita de par ce le cadea intre
    ochi, isi coroiau nasul prin indopara narilor cu diverse materii textile
    si-si alungeau urechile prin atarnarea unor greutati in lobii
    strapunsi, obicei intalnit si la multe triburi africane. Scheletul de la
    Palenquc nu depaseste inaltimea obisnuita a maiasilor din secolul 7
    e.n., cand a trait Pacal.

    -Scrierea maiasa Popul Vuh, cu o
    vechime mare si necunoscuta, ar vorbi despre alte lumi dinaintea celei
    actuale, lume ce se va termina printr-un potop. In realitate, Popol Vuh
    sau Cartea obstii (popol-obste, vuh-carte) a fost scrisa dupa
    ocupatia spaniola din secolul 17 e.n., de un revoltat impotriva
    "vulturilor albi invadatori" si nu cuprinde nimic din alegatiile facute
    de manipulatori. A fost tradusa integral si poate fi consultata, pentru
    verificarea afirmatiilor mele.

    -Conform calendarului maias, a
    cincea lume s-ar termina in 1987, iar a sasea lume ar incepe in 2012.
    Perioada dintre cele doua lumi, numita apocalipsa sau revelatie, ar
    servi, conform profetiilor maya, cunoasterii Adevarului. In realitate,
    asa cum rezulta din scrierile maiase Cartea lui Chilam Balam si Popol
    Vuh, maiasii credeau ca Lumea va evolua numai in patru ere: a piticilor,
    a fiintelor dzolob, a poporului maya si a unei armonii de convietuire a
    tuturor popoarelor, cu inflorirea preferentiala a maiasilor. Aceasta
    credinta nu s-a confirmat, prin distrugerea civilizatiei maiase de catre
    spanioli, in secolul 17 e.n. Preotii maiasi nu aveau notiunea de Adevar
    divin sau suprem. Ei divinizau cateva zeci de zei, in majoritate
    zoomorfi, carora le aduceau sacrificii umane, pentru imbunare. Nu
    asteptau de la ei nici o revelatie, ci numai ploaie, recolte bogate,
    lipsa de molime etc.

    -Maiasii ar fi considerat ca, la 21
    decembrie 2012, Terra va intra definitiv in campul radiant al centurii
    fotonice ce inconjoara constelatia Pleiadelor, constelatie in care s-ar
    afla centrul galaxiei. In realitate, salbaticii maiasi, aflati in
    oranduirea sclavagista, nu aveau habar de notiunile foton si centura
    fotonica, notiuni descoperite abia in secolul trecut. Pleiadele sau
    Closca cu pui sunt un roi de circa 120 de stele din constelatia Taurus (nu o constelatie distincta!),
    situat la circa 350 de ani lumina de sistemul nostru solar. Cea mai
    luminoasa stea a acestui roi stelar este Alciona. Numarul mare de stele
    care il alcatuiesc ii dau infatisarea de centura luminoasa. Cuvantul
    foton deriva de la grecescul phot care inseamna lumina, iar fotonii sunt
    cuante de lumina in miscare, cu viteza cunoscuta (300.000 kilometri pe secunda).
    Lumina, ca orice radiatie electromagnetica, nu are nici o influenta
    asupra constiintei omenesti si a destinului omului; ea poate, cel mult,
    perturba superficial unele procese biologice. Nici vorba ca lumina
    Pleiadelor sa fie Constiinta Cosmica sau Christica sugerata de
    manipulatori.

    -Maiasii ar fi scris ca, in 2012, vom depasi
    tehnologia actuala (din 2008), vom depasi cunostintele despre timp si
    spatiu, vom depasi necesitatea banilor, vom trece rapid prin dimensiunea
    a patra si vom intra in a cincea dimensiune. Terra si sistemul solar se
    vor sincroniza cu galaxia si intregul Univers, iar ADN-ul uman va fi
    perfectionat, capatand 12 spirale in loc de 2. Aceasta varianta de
    manipulare este atat de gogonata, incat numai retardatii mental o pot
    crede. In realitate, maiasii nu cunosteau notiunea de tehnologie, nu
    foloseau nici macar roata si vedeau in archebuzele spaniole trasnete
    zeiesti. Nici o inscriptie maiasa nu vorbeste despre relatia
    timp-spatiu. Maiasii nu cunosteau banii, astfel ca
    "moneda" lor de schimb erau boabele de cacao. Maiasii n-au imaginat
    macar un Univers cu mai multe dimensiuni. Ei cre deau in universul
    concret al porumbului din care traiau, porumb din care zeii primordiali
    Cucumatz si Tepeu ar fi creat primii oameni.
    Terra si sistemul
    nostru solar sunt perfect sincronizate cu Universul, inca de la formare.
    In fine, salbaticii maiasi, cu cunostinte medicale mai mult decat
    modeste, nu aveau habar de ADN si nici n-au facut vreo profetie in acest
    sens. Chiar si acum, in timpul modern, cel putin 95% din populatia
    Lumii nu are habar ce inseamna ADN si cum se perfectioneaza.

    Ce concluzii tragem din variantele de manipulare bazate pe pretinse profetii maiase?
    Maiasii,
    un popor salbatic, crud si ignorant, n-au profetit nimic pentru viitor,
    ci si-au vazut de politeismul si zoolatria lor. Obsesia lor pentru
    masurarea exacta a timpului era determinata de teama lor de a nu supara
    multitudinea de zei care asteptau sacrificii de sange aproape in fiecare
    zi; maiasii trebuiau sa stie exact ziua in care sa faca decapitari,
    smulgeri de inimi sau aruncari in puturi a celor jertfiti pentru
    imbunarea zeilor imaginati de ei.

    Cine doreste sa verifice
    informatiile despre maiasi poate consulta Codexul Dresau, Cartea lui
    Chilam Balani, Popol Vuh, volumul Relatari despre Yucatan de Fray Diego
    de Landa, The Rise and Fall of Maya Civilization de John Eric S.
    Thompson, World of the Maya de Victor W. von Hagen, Maiasii de Horia
    Matei. Astfel, veti scapa de otrava intoxicarii cu informatii false si
    de manipularea catre credinte eronate.

    2. O
    alta varianta de manipulare sustine ca. potrivit traditiei kalachakra,
    la 960 de ani dupa revelarea invataturii secrete din Tibet (din anul
    1027), va urma o perioada de 25 de ani de framantari, care va culmina cu
    sfarsitul timpului. Desigur, suma cifrelor din varianta de manipulare
    ne da anul 2012.
    In realitate, kalachakra este de origine
    hindo-vedica, nu tibetana si reprezinta conceptia vedica ciclica de
    evolutie a Lumii, conceptie cu o durata mult mai mare decat cei 25.920
    de ani ai anului cosmic inventat de mistici. Erele din "roata timpului",
    imaginate de hindusi, sunt urmatoarele: kritayuga sau varsta de aur, de
    1.728.000 ani, in care domneste zeul justitiei si al datoriei;
    tretayuga sau varsta de argint, de 1.295.000 ani, in care virtutile
    incep sa decada; dvaparayuga sau varsta de bronz, de 864.000 de ani, era
    in care oamenii, influentati de zeul jocului de zaruri, Dvapara, devin
    mincinosi si certareti; kaliyuga sau varsta de fier, de 432.000 de ani, a
    inceput la data de 18 februarie 3102 i.e.n. Simbolizata de zeita neagra
    Kali, ea este o perioada a rautatii, razboaielor, catastrofelor si
    suferintei.
    Dupa cum vedem, "roata timpului" nu confirma apocalipsa din 2012.

    In
    al doilea rand, tibetanii n-au primit prin revelatie nici un fel de
    secrete divine, nici in 1027, nici ulterior. Ei au fost si au ramas un
    popor salbatic si incult, asa cum l-ati vazut in filmul american Doi ani
    in Tibet. Scriitorul german Fritz Rudolf descrie ignoranta, salbaticia,
    idolatria si coruptia din lamaseriile tibetane, in cartea Varfuri fara
    zei. Povestile despre "sacralitatea" Tibetului si a taramului "pur"
    Shambala mai pot pacali doar ignorantii, la secolul trecut, sotii
    Nicolai si Elena Roerich, mari mistici, au dus guvernului sovietic (lui
    Lenin) o scrisoare prin care "inteleptii din Shambala" ii felicitau
    pentru revolutia bolsevica. Prin 1993, scriitorul Ion Tugui a lansat
    cartea Sapte ani apocaliptici, pe baza "marturiilor" unui pretins
    vizitator al Shambalei, care-si zicea contele Incapuciato. Nimic din ce
    au profetit Incapuciato si Tugui nu s-a adeverit. Tibetul nu ascunde
    nici un fel de secrete divine, ci numai ignoranta si salbaticie.

    3.
    Manipulatorii afirma ca, in 2012, se va sfarsi timpul. In scopul
    convingerii ignorantilor, ei folosesc si un argument pseudo-stiintific:
    cresterea frecventei vibratorii a Terrei ar face ca 24 de ore sa
    insemne, in prezent, numai 16 ore, iar, in 2012, numai zero ore, deci,
    sfarsitul timpului. In realitate, timpul este o conventie omeneasca
    folosita pentru a stabili ordinea cronologica a evenimentelor. El se
    poate masura functie de orice reper dorim. Noi il masuram functie de
    doua fenomene astronomice sigure, rotatia Pamantului in jurul axei sale,
    in 24 de ore (ziua) si miscarea de revolutie a Terrei in jurul
    Soarelui, in timp de 365,25 zile (un an). Restul unitatilor de timp sunt
    pur artificiale.
    Timpul nu se dilata, nu se contracta, nici nu se
    termina decat daca ne imaginam noi. Il putem masura de la diverse limite
    din trecut, traind cu totii deodata, proba ca timpul nu este material
    si penetrabil. Evreii il masoara de la "facerea Lumii", eveniment plasat
    in anul 3700 i.e.n. Crestinii il masoara de la presupusa data de
    nastere a lui Jeshua - Isus Hristos. Islamicii il masoara de la Hegira
    (16 iulie 620 e.n.), adica, de la fuga profetului Muhamad de la Mecca la
    Medina. Budistii masoara timpul de la iluminarea lui Budha etc. Toti
    traim insa deodata, proba ca timpul nu poate fi gaurit cu vortexuri,
    pentru a circula in trecut sau in viitor, ca in filmele SF americane. In
    trecut, putem calatori cu retrocognitia, amintirea, imaginatia si
    informatiile oferite de stiintele care studiaza acest timp (geologia,
    astrofizica, arheologia etc). In viitor, putem calatori cu imaginatia,
    premonitia, precognitia si planificari constiente.
    In concluzie, in 2012, nu se va sfarsi timpul.

    4.
    Manipulatorii sustin ca, in 2012, numai cei care vor avea o
    spiritualitate ridicata vor putea pasi in urmatoarea dimensiune, a
    patra, in era Varsatorului. Desigur, pentru spiritualizare, ei sugereaza
    credinte si comportari mistice. In realitate, spiritualitatea umana
    inseamna cunoasterea perfect stiintifica a Lumii in care traim, creatie
    permanenta de bunuri materiale si de valori spirituale utile oamenilor, o
    perfecta moralitate in familie, societate si fata de natura. In al
    doilea rand, noi, pamantenii, am fost creati sa evoluam in spatiul cu
    trei dimensiuni si asa vom ramane cat timp va dainui Terra (4,5 miliarde
    de ani). Universul pluridimensional e o ipoteza de studiu a savantilor
    si nimic mai mult. In fine, credinta in Dumnezeul Adevarat nu ne obliga
    sa ne inregimentam in nici o religie inchinatoare la zei. Fiti
    linistiti, in 2012, nu veti pati nimic!

    5.
    Urmatoarea varianta manipulatorie sustine ca, la intalnirea centurii
    fotonice din Pleiade, organismele noastre vor suferi transformari
    radicale, devenind luminoase. In realitate, daca bombardam un organism
    uman cu fotoni, acesta nu-si schimba compozitia si organizarea. El
    ramane asa cum il stim, adica, format dintr-un trup de materie grosiera,
    condus de inconstient si constiinta si dintr-un corp invizibil (aura,
    biopsihocamp) condus de Hiperconstiinta. Corpul invizibil si
    hiperconstiinta formeaza impreuna suflul vital nemuritor sau sufletul
    nemuritor al omului. Deci, nu va speriati nici de aceasta varianta de
    manipulare! Nemurirea oamenilor normali este asigurata si probata
    stiintific, mai ales prin studiul cazurilor de moarte clinica si prin
    regresie hipnotica.

    6. Manipulatorii afirma ca
    inversarea polilor magnetici ai Terrei ne va produce mari tulburari si
    moarte. In realitate, inversarea polilor magnetici e un fenomen terestru
    normal, la care oamenii, animalele si vegetalele s-au adaptat ori de
    cate ori s-a produs. Puteti verifica aceasta situatie, dormind cateva
    nopti cu capul catre nord, apoi, cu capul catre sud. Nu vi se va
    intampla nimic. Posibila schimbare a polilor magnetici ai Terrei, in
    urmatoarele decenii, nu va afecta viata omeneasca grav si pentru lung
    timp.

    7. Manipulatorii vor sa va pacaleasca cu
    imaginea unui Univers limitat viu si constient, cam ca in miturile
    hinduse. In realitate, Universul e etern, infinit, nelimitat, format din
    materie vie si nevie. Materia nevie (stele-sori, planete, sateliti
    etc.) sustine viata vie inferioara (vegetale si animale) si superioara
    (oamenii si fiintele rationale din alte lumi universale). Numai fiintele
    superioare poseda ratiune propriu zisa; animalele si vegetalele au
    rudimente de constiinta si instincte. In centrul galaxiei noastre, arde o
    stea puternica (Alciona), lipsita de Constiinta Cosmica sau Hristica
    imaginata de mistici. Nu de acolo primim noi informatiile civilizatoare,
    ci chiar din atmosfera pamanteana. Da, o Hiperconstiinta divina ne
    inspira, ne ajuta si ne ocroteste mereu chiar din atmosfera planetei
    noastre. Nu stim mai mult despre aceasta Hiperconstiinta. Stim doar ca
    ne asigura evolutia, prin perfectionarea cunoasterii stiintifice si a
    creatiei umane, precum si prin impunerea unei comportari morale foarte
    severe.

    In concluzie, in anul 2012, nu se va intampla nimic deosebit pe Terra.
    Pamantenii
    isi vor vedea linistiti de problemele lor iar manipulatorii oculti
    regresivi vor incasa un esec cu actiunea lor agresiv-psihologica numita
    Apocalipsa 2012. Pastrati aceasta carte, pentru a va aminti, in ziua de
    22 decembrie 2012, ca v-am spus adevarul!
    La fel am procedat in 1993, cand Ion Tugui speriase lumea cu Sapte ani apocaliptici.
    Am
    demontat "profetia" lui in romanul Balada Lupului Alb, roman pe care il
    puteti citi comparativ cu cartea lui Ion Tugui, pentru a va lamuri pe
    deplin.
    CHANI este acronimul pentru Channelled Holographic Access Network Interface.
    Acest proiect consta in comunicarea cu o asa numita "Entitate".

    Extras din mesajele transmise de "Entitatea" cu care s-a comunicat in
    timpul Proiectului Chani cu privire la modul cum gandim, citim si
    interpretam:

    "limbajul scris cauzeaza lucruri rele pentru istoria voastra a umanitatii, va trage inapoi
    mai bine desenati imagini ca Sumeria
    mai bine scrieti imagini ca si egiptenii
    limbajul scris va spune ce sa ganditi, nu cum sa ganditi, nu e lucru bun pentru minte
    imaginea va spune cum sa ganditi, trebuie sa va folositi mintea ca sa cititi imagini, lucru bun pentru minte
    imaginea vi-o amintiti mereu, limbajul scris il uitati repede, nu va mai ganditi deloc la el"
    "motivul
    pentru care Sumaria a scris in imagini a fost pentru ca ultima
    generatie a voastra sa inteleaga bine peste 2000 de ani mai tarziu
    daca
    ar fi scris date pe-un disc nu ati fi fost capabili sa descifrati
    discul pentru ca nu ati fi avut acelasi aparat de citit discuri ca sa le
    cititi datele peste 2000 de ani
    Sumaria a scris in piatra pentru a
    supravietui cu bine oricaror tehnologii ale voastre si pentru a va
    permite sa intelegi bine si simplu si peste 2000 de ani."
    Sincer mi se pare a fi o alta farsa gen Montauk..... adica cine este Entitatea ? Si de unde este de stie atat de multe despre ideologia umana si istoria umanitatii ?
    Piramidele egiptene

    Vizitato la data de Lun Ian 17, 2011 9:22 pm

    Piramidele
    Mariile piramide egiptene sunt unice.Mai ales Marea piramida de la Giseh,care a ramas unica minune a lumii inca ridicata.Totusi inca exista multe controverse legate de constructia,scopul si autorul lor.
    Inceputul erei piramidelor-piramida scara a lui Djoser
    Povestea incepe in anul 2630 BC.,cand faraonul Djoser a ordonat construirea unei piramide in trepte,al carei architect era Imhotep.Piramida de la Saqqara masoara 60 metri,fiind construita din blocuri de calcar si argila de desert.In camera funerara si spatiile de depozitare erau destinate bunurilor de dupa moartea lui Djoser.Intentia era sa se copieze structura palatului lui Djoser.Camerele contineau artefacte funerare,mobile,bijuterii,comori etc.
    Piramida in treapta prezinta simbolul unei scari reale pe care sufletul unui defunct sa se urce la cer,urmandu-I pe zei in nemurire.
    Marea piramida
    In anul 2540 BC,faraonul Khufu(20 ani) a ordonat construirea unei piramide mari care parea imposibil de realizat.Dar se pare ca imposibilul s-a realizat.Masurand 230 metri patrati si 146 metri,construitadin 2.300.000 de blocuri de piatrasi calcar.Ea este cea din urma minune ramasa in picioare.
    Etapele construrii
    Prima decizie a faraonului a fost locul unde sa construiasca piramida.Impreuna cu preotii,s-a orientat noapte ,dupa stele.Alegerea s-a oprit la Giseh,pe malul vestic al Nilului.Locurile funerare erau construite sore apus deoarece soarele(RA) murea la orizontul vestic in fiecare seara.Totodata,amplasarea locului in apropierea carierelor din care sa extraga 2.300.000 de blocuri de piatra necesare construrii piramidei reprezenat un avantaj.Ridicarea piramidei a necesitat 30 ani,de lucrari de constructii si cantitati uriase de forta de munca.Herodot a sustinut in naul 450 BC,ca numai putin de 100.000 de sclavi captivi au lucrat pe santier.
    Egiptologii contemporani cred ca numarul de lucratori a fost mai mare de 30.000 si acestia nu erau deloc sclavi,ci muncitori chemati in timpul inundatilor Nilului.Primeau masa gratuita,tratament medical egalat nobililor si pe deasupra,primeau produse pentru a-si plati taxele(in troc-plateau taxele in produse). 1600 talanti s-au dat pe ridichi,ceapa,usturoi pentru lucratori-asa a spus interpretul egiptean lui Herodot.Intr-un fel,ei lucrau ca voluntari,dar fortat pentru cei ce nu aveau cu ce plati taxele.Multi si-au petrecut toata viata construind piramida,dand dovada de mandrie.In aceea perioada lucarile agricole incetau,iar transportul blocurilor se facea mai usor.In transportul blocurilor s-a folosit probabil scripetul,roata sau sanii cu rulouri de lemn sub ele.Pe masura ce erau trase inainte,ruloul din spate era mutat inainte pana cand blocul era adus la destinatie.Multi lucratori au fost trimisi in cariere ca sa extraga blocurile de granit si calcar si sa le prelucreze mesterii pietrari.Blocurile erau apoi transportate pe Nil,pe un canal special construit.Blocurile erau trase de sanii,impinse pe rampe(facuta din caramizi de lut) cu rulouri de lemn sub ele.Rampa era ridicata in scopul de-a mentine constructia,pe masura inaltimii piramidei,crestea.La final,rampa era demolata.
    Terminarea constrctiei
    Dupa 30 de ani,varful era terminat,fiind infasurat cu o foitade aur(la lumina soarelui emitea o lumina orbitoare),iar rampa era demolata.Partea exterioara a piramidei fusese acoperita cu calcar alb stralucitor.Un lucru mai era insa-camerele interioare.Inainte de a ridica primele nivele de piatra,se ridica camera funerara,practic intreaga piramida a fost ridicata in jurul camerei funerare unde avea sa fie depus trupul faraounului.Deasupra camerei sunt 5 camere de despovarare,pentru a impiedica prabusirea constructiei.Camera funerara era facuta din camere de granit,cu greutate de 40 tone fiecare.Se spune ca intre 2 pietre nu poti baga nici macar un card.Cu uneltele primitive de atunci,aceasta camera ar fi cam imposibila de realizat.Avand in vedere ca muncitorii egipteni utilizau unelte din lemn sau bronz-ciocane,dalti…cum ar fi reusit ei sa prelucreze pietrele fara sa li se rupauneltele?Secretul-nisipul!El facea lamele mai taioase,iar dupa ore in sir de prelucrat,cel putin cateva pietre pe saptamana erau de ajuns,in numai 30 ani.
    Inmormantarea regelui
    In jurul marii piramide s-au construit 3 mici piramide,cu aceeasi structura,destinate reginelor.In anul 2510 BC,faraonul Keops a murit.Dupa 70 zile,dupa procesul mumificarii,trupul trebuia inmormantat.Dupa ce este bagat in sarcofag (de aur?) si depus intr-o barca solara,dupa bocet si un drum de mare fast,barca ajunge in piramida.Barca este desazamblata,iar sarcofagul trebuia dus in camera funerara.
    Drumul in piramida
    Drumurile din piramida erau foare strambte si defapt,erau niste tuneluri si coridoare ridicate printre nivelurile de blocuri de piatra.Preotii impreuna cu muncitorii iau sarcofagul si barca si intra intr-o trapa,la intrarea in Marea Piramida.Dupa ce trec de cele 3 dale de granit(care barau drumul pentru a opri hotii),ei intra in Marea Galerie de 46,7 metri lungime si 2 metri latime.Trec de camera reginei unde se afla o statuie a faronului si ajung in sfarsit in centrul piramidei-camera funerara.In camer funerara era depus un urias sarcofac de granit rosu.Era acolo de 30 ani,inca dinainte sa fie ridicata piramida.Acolo este depsu sarcofagul .Barca solara fusese si ea ingropata ingropata in tunel,unde avea sa fie descoperita in anul 1982.Era folosita pentru calatoriile din viata de apoi.Camera funerara era prevazuta cu tunele de aeraj,aliniate (una pe partea Nordica,cealalta pe cea Sudica)aliniate dupa steaua polara de nord si constelatia lui Orion.Prin ele,BA si KA ale faraonului Keops se ridicau prin acele tunele,unde se inatlneau la exteriorul piramidei si se uneau-faraonul renastea astfel printr-un ritual simbolic asemeni pasarii Phoenix.Muncitorii si preotii,desi riscau sa ramana pe veci acolo datorita dalelor de granit,ei au iesit din mormant prin putul care ducea la camera si prin pasajul coborator,ieseau din Marea piramida,punand la iesire dale.Langa ei se aflau 5 gropi de de barci solare si un templu unde nu cu multa vreme,se afla trupul faraonului.Dupa Kepos,succesorii sai,Kefren si Mikerinos au realizat si ei construirea a altor 2 piramide,una mai mica ca cealalta insa,dar construirea lor a dus la completarea complexului de la Giseh.
    Inainte de Marea piramida
    Inainte de piramide,faraonii erau ingropati in mastaba.Djoser a realizat o piramida-mastaba supraetajata.In 2560 BC.,s-a incercat sa se construiasca o piramide neteda,cu laturile netede,insa unghiul a fost ales gresit,si astfel constructia a fost abandonata.Piramida franat a fost parasite,insa apoi s-a construit Piramida de nord de la Dahshur,prima piramida neteda construita cu precizie.Acolo a fost ingropat Sneferu,tatal lui Keops,cel care a pus la cale construirea a 2 piramide in viata sa.

    Dupa Marea piramida-Sfinxul
    Dupa Keops,Kefren-fratele sau a construit si el o piramida,dar mai mica.La fel a facut si Mikerinos,nepotul,dar care a construit-o ceva mai mica ca al lui Kefren.Kefren a construit ceva mai deosebit-Sfinxul,preluat dupa mitologia greaca si constelatia zodiacala-LEUL.El a pus muncitorii sa sculpteze aceea mare stanca de langa Marea Piramida ,ca sa ia forma unui sfinx.Sfinxul l-ar reprezenta pe faraonul insusi,sau pe RA,cu chip uman-antropomorf.Initial,fata sfinxului era vopsitain rosu,ochii albi,pupilele negre,practic ca sa para machiat asemeni egitenilor.Nemesul era galben cu dungi albastre.Astazi,aceste culori au disparut,deoarece Sfinxul a fost anii intregi ingropat in nisip.Nasul i-a disparut deoarece in evul mediu,un arab a dorit sa distruga zambetul,-deoarece reprezenta o provocare la adresa religiei islamice,insa a distrus din greseala nasul.Practic arabul s-a crezut invingatorul civilizatiei egiptene si ca i-ar fi invins pe zei.Nici barba nu mai e,deoarece si ea a cazut si acum s-ar afla la un muzeu britanic.Sfinxul,desi continua sa se degradeze,el de peste 4 milenii continua sa pazeasca piramidele asemeni leului ce-si apara prada.
    Unde se afla comoara faraonului?
    In camera funerrara nu s-a gasit decat marele sarcofag de granit si o mica statueta a faraonului,incluzand si barca solara din groapa.Acestea par a fi singurele bunuri ale faraonului ramase pe Pamant.Ce s-a intampalt cu bunurile lui si cu comoara ce trebuia sase afle?In anul 860 e.n.,arabii au venit prin efractie in piramida,au riscat bineinteles sa fie ucisi de dale,si….n-au gasit nicio comoara si nici o mumie.Sa le fi luat hotii din antichitate?Nici vorba,dalele pareau intacte de mii de ani si nici pasaje de inlaturarea sarcofagului sau a comorii nu prea pareau late.Sa fi ascuns in alta parte comoara,poate in adancul piramidei,sau chiar s-a dus la cer cu tot cu faraonul,la zei(prin incinerare-spiritual vorbind)?


    Controverse
    Sfinxul ar fi fost construit de un faraon misterios care a domnit intre domnia lui Keops si Kefren.Cercetatorii sustin ca sfinxul nu-l infatiseaza pe Kefren,mal ales dupa aspectul barbii.Altii spun ca ar fi construit de Keops.
    Sub sfinx s-ar afla manuscrise din Atlantida.Intamplator,aparaturile moderne de ultima tehnologie au descoperit o groapa.
    Sfinxul ar avea mai mult de 10 000 ani,si ca acesta ar avea cap de leu initial. Cercetatorii britanici sustin ca Sfinxul este mult mai varstnic decat pare, fapt sustinut de eroziunea produsa de ploaie, de stilul arhitectonic diferit de al celorlalte constructii egiptene dar si de descoperirea unui palat scufundat in platoul Giza, a carui varsta se pare ca este aceeasi cu cea a Sfinxului. Un alt argument adus in discutie este cel al marimii disproportionate a trupului fata de cap, ceea ce a dus la ideea ca monumentul a fost resculptat pentru a-i da chipul unui faraon, existand inca multe dispute in privinta celui reprezentat.
    Unele datari,desi arata ca piramidele sunt construite de 4000 ani,unii spun ca acestea ar avea o varsta mai inaintata:6000-8000 ani.
    Piramidele ar fi fost construite de extraterestrii ca aeroporturi sau asa ceva.Unii spun ca ele insusi ar fi nave extraterestre.Nici tehnologia de azi nu ar construi o asa piramida.
    In epoca moderna se credea ca piramidele erau folosite pentru astrologie,iar tunelurile de aeraj ca telescoape.
    In evul mediu se credea ca piramidele ar fi granarele gigantice ale lui Iosif.
    Crestinii cred ca piramidele ar fi fost construite de evrei,in timpul exodului lor.



    Viitorul:In prezent,piramidele si sfinxul se degradeaza datorita nisipului,vremii.Inainte avea 147,acum are 143 metri inaltime.Multi cercetatori cred ca piramidele vor mai rezista cel putin 6000 -10000 ani,urmand apoi sa aiba aspect de munti de piatra.Din pacate sfinxul se degradeaza mai repede ca ele.Pentru univers,ele ar reprezenta simbolul civilizatiei umane.


    Incheiere:Când Napoleon a invadat Egiptul în 1798 mândria resimţită de el atunci a fost exprimată în faimosul citat: "Soldats! Du haute de ces Pyramides, 40 siècles nous contemplent" (Soldaţi! 40 de secole ne privesc din vârful piramidei).

    Articol propriu-Sursa:Mistere ale Istoriei-M.A.S.T.,Descopera.ro,Mariile Minuni ale lumii-LITERA
    Legenda
    Regelui Arthur si a Cavalerilor Mesei Rotunde reprezinta unul dintre
    cele mai vechi mituri britanice . Arthur a fost consideray regele etern ,
    care si-a aparat glorios poporul de saxoni , legenda subliniind
    promisiunea facuta de acesta ca se va intoarce din mormantul sau de pe
    insula Avalon pentru a apara Britania , in cazul in care tara ar fi fost
    din nou amenintata de invazia straina .
    Cultura
    populara europeana este plina de legende legate de domnitori, care au
    promis ca se vor intoarce cand tara lor va fi in pericol . Francezii vor
    fi salvati de Carol cel Mare , germanii de Frederic Barbarossa , iar
    irlandezii , de marele lor erou Fionn McCumhaillig . Insa , dintre toate
    aceste povesti , cea mai reprezentativa ramane cea a regelui Arthur ,
    aceasta legenda avand o oarecare credibilitate istorica .
    In
    sec. al cincilea d.Hr atrait un mare sef de trib , probabil un britanic
    romanizat , care a reputat numeroase victorii impotriva saxonilor care
    jefuiau imprejurimile . Conform cercetatorilor , regele Arthur a avut
    drept model un luptator neinfricat , un soldat pe nume Ambrosius
    Aurelianus . Cand armata romana s-a retras din Britania , englezii au
    ramas fara un conducator national.
    In
    jurul anului 410 d.Hr , Britania se bucura de aproape 400 de ani ,
    datorita protectiei oferite de armata romana , de pace si imbelsugare .
    Reteaua drumurilor asigura conditii optime comertului , facand rapida
    deplasarea legiunilor romane intre locuri de tabara si orasele mai mari .
    Dupa ce armatele romane s-au retras in Italia , din cauza amenintarilor
    barbarilor , britanicii au fost lasati in voia soartei . Astfel , in
    Britania a izbucnit razboiul civil : a inceput lupta pentru bogatiile
    lasate in urma de catre colonizatorii romani .
    Tiranul
    Vortigern a reusit sa obtina cea mai mare parte a puterii , datorita
    faptului ca si-a intarit oastea cu mercenari anglo-saxoni , condusi de
    doi luptatori excelenti , Hengist si Horsa . Acestia din urma s-au
    revoltat impotriva lui Vortigern , omorandu-l . Noi trupe anglo-saxone
    au traversat Canalul , pentru a-si lua partea ce li se cuvenea .
    Solutia
    a venit din partea unui comandant britanic necunoscut , pe nume
    Ambrosius Aurelianus . Acesta i-a invins pe saxoni in 518 , la Mount
    Badon . Despre acel geniu militar , se stie doar ca se numea Arthur .
    Aceasta victorie a fost covarsitoare . Timp de 50 de ani a domnit pacea
    in Britania . Cronicile walesiene vorbeau despre Arthur ca fiind "
    regele minunilor si al vrajitorilor " , faptele lui fiind cunoscute in
    intreaga Britanie .
    In
    Annales Cambriae , o cronica scrisa de calugari , se relateaza despre
    cum a luptat Arthur timp de trei zile si trei nopti , in cele din urma
    obtinand victoria .
    Nasterea
    lui Arthur a fost invaluita in magie si comploturi . Tatal sau,
    Uther Pendragon , regele Angliei , se indragostise de Ygraine , sotia
    celui mai fidel om al sau , printul Gorlois de Cornwall . O dorinta
    coplesitoare a pus stapanire pe rege ; in cele din urma , l-a convins
    pe vrajitorul sau Merlin sa prepare o bautura fermecata , prin care el a
    capatat infatisarea lui Gorlois , l-a ucis pe acesta , iar el a aparut
    sub chipul sotului in dormitorul Ygrainei, la castelul din Tintagel .
    Arthur a fost rodul pasiunii lui Uther pentru Ygrina . Merlin
    a incredintat copilul unui cavaler pe nume Ector , la care trebuia sa
    ramana pana la varsta de 15 ani . Dupa moartea lui Uther , nobilimea s-a
    strans la Londra si , sub ochii lui Merlin , fiecare print si conte
    si-a incercat norocul cu piatra magica , incercand sa elibereze sabia
    Excalibur , pe care scria : " Cel care va scoate sabia din piatra , va
    fi regele Angliei . " Nimeni n-a putut sa scoata sabia in afara de
    Arthur .
    Arthur
    a fost ales regele Angliei , dar au trecut multi ani pana cand a fost
    pe deplin recunoscut si acceptat ca rege . Unul dintre nobilii revoltati
    , Loth of Lothian , i-a oferit lui Arthur mana frumoasei Morgause si
    cei doi au avut un copil impreuna . Arthur nu stia ca Morgause este de
    fapt sora lui , fiica lui Gorlois si Ygraine . Merlin a prezis ca
    Mordred , baiatul nascut din aceasta relatie incestuoasa , va cauza
    sfarsitul lui Arthur si al regatului sau .
    Mai
    tarziu , Arthur s-a recasatorit cu Guinevere si s-a stabilit la Camelot
    , acolo unde se pomeneste si despre Masa Rotunda cu cei 12 cavaleri ai
    sai . Cei 12 cavaleri de seama din Camelot erau egali , neexistand nici
    un privilegiu . Un singur loc era liber , fiindu-i destinat acelui
    cavaler care , intr-o buna zi , ar fi gasit Sfantul Graal , cel mai de
    pret obiect al lumii crestine , pocalul din care a baut Iisus Hristos la
    Cina cea de Taina . Conform credintelor , Graalul a fost adus in Anglia
    de catre Iosif de Arimathia , care a fugit de pe Taramul Sfant de teama
    evreilor . Legenda mai spune ca Iisus si-a petrecut anii de copilarie
    in Anglia , mai precis in sud , motiv pentru care Biblia nu pomeneste
    despre copilaria din Palestina a Mantuitorului .
    Viata
    lui Arthur a fost plina de minciuni si de tradari . Sotia lui
    , Guinevere , s-a indragostit de unul dintre cavaleri , Sir Lancelot
    ; apoi Mordred va acuza in public cuplul de adulter si tradare .
    Lancelot si Guinevere , insotiti de grupul cavalerilor care au
    participat la revolta , fug in Franta , insa Arthur ii urmareste si are
    loc o lupta sangeroasa . Intre timp , la Camelot , Mordred preia tronul
    lui Arthur , in absenta acestuia . Arthur si cavalerii sai fideli il
    infrunta pe Mordred si pe oamenii acestuia , pe campul de lupta din
    Camlann . Pasind printre trupurile neinsufletite ale cavalerilor sai,
    Arthur isi raneste mortal fiul , dar Mordred , cu ultimele puteri , il
    strapunge si el cu sabia pe Arthur . Regele ranit este dus pe malul
    unui lac fermecat , intr-o capela construita de Iosif de Arimathia pe
    insula mistica Avalon .
    Legenda
    regelui Arthur a generat numeroase variante si fiecare continea noi si
    noi fapte eroice . In 1135 , un calugar pe nume Geoffrey of Monmouth a
    dedicat regelui Arthur cea mai mare parte a volumului sau intitulat "
    Istoria regilor Angliei " , sustinand ca respectivele evenimente erau
    fapte istorice , nu legende sau mituri .
    Despre
    mormantul regelui , se spune ca a fost gasit pe insula Avalon , avand
    insemnat o cruce cu urmatoarea inscriptie : " Hic jacet sepultus
    inclitus Rex Arthurus cum Wenneveria uxore sua secona in Insula
    Avallonis " , tradus insemnand " Aici se odihneste vestitul rege Arthur
    cu Guinevere , ce-a de-a doua sotie a lui , inmormantati pe insula
    Avalon .Se spune ca s-ar fi gasit mormantul la 5 m adancime , dar in
    morminte s-au gasit alte doua lazi , ce contineau portretele si
    blazoanele lui Arthur si Guinevere . In portret , regina purta o coroana
    intacta , iar Arthur , o coroana pe care se vedeau urmele luptelor . El
    avea multe cicatrici din lupta sa cu Mordred pe campul din Camlann ,
    unde ii fusese taiata urechea stanga . In lazi a fost gasit scheletul
    lui Arthur , ce se vedea ca fusese un barbat inalt , puternic , iar
    ramasitele Guineverei indicau ca aceasta fusese o femeie fragila .
    In
    1960 , cativa arheologi au inceput sa faca sapaturi in locul in care
    s-a afirmat ca se afla mormantul regelui . Au gasit cateva indicii
    conform carora acolo fusese , candva , o groapa si au gasit si urmele
    unei pietre comemorative .
    Oare
    era intr-adevar mormantul regelui Arthur si al reginei Guinevere ? Oare
    a trait , a luptat , a iubit regele mitic in epoca de glorie a
    Camelotului ? Poate ca mormantul lui continua sa existe acolo ,
    undeva intr-un loc stiut numai de cavalerii sai credinciosi ... Nu vom
    sti niciodata .
    Pe lângă Annales Cambriae din 950 mai există și Historia Brittonum din anul 830 unde se pomenește de Arthur, dar nu ca rege ci ca de mare conducător de oști. In sec XII au apărut primele transpuneri literare ale mitului Arthur sau Artus, scrise de Chretien le Troyes și Wolfram von Eschenbach
    Se pare că ar fi trăit în sec. VI pe vremea retragerii romanilor din Britania și a invaziei anglosaxonilor, fiind de origine celt, dar trecut la creștinism. Sabia Excalibur ar fi fost făcută de druizi folosind un meteorit. Numele provine din cuvântul celt Art=urs și latinul Ursus= urs si simbolizeaza că celtul cu acest nume a preluat religia romanilor. Doamna(sau zâna) lacului care care aduce sabia o simbolizează pe Maria Magdalena venită de peste ape (mare).
    Există însă și istorici care îl identifică cu Flavius Aetius ( 390-454) militar roman învingătorul lui Attila.
    O altă variantă - cavalerii mesei rotunde ar fi fost luptători sarmați staționați în Britania in anul 180 și conduși de romanul Lucius ARTORIUS Castus. Sarmații idolatrizau o sabie înfiptă în pământ.
    În ceea ce o privește pe sora lui Arthus numele ei apare scris în mai multe feluri, Morgana, Morgaine, Morgan le Fay. Deseori este însă confundată cu Morgause, vrăjitoarea, care a fost sora Ygernei și soția lui Loth.
    Legătura din care s-a născut Mordred nu a fost o căsătorie propriuzisă ci un ritual, o așa zisă căsătorie dinastică cunoscută și la faraoni pentru păstrarea unei anumite linii de sânge. Morgaine si-a făcut ucenicia ca preoteasă a Marii Zeițe (Isis?) pe Insula Avalon unde a preluat mai târziu funcția de Mare Preoteasă de la Vivianne, cealaltă soră a Ygernei și mamă a lui Lancelot.
    Mormântul găsit este de fapt în Glastonbury. De aici inițiații puteau pătrunde în insula Avalon care era invizibilă. Din păcate conținutul mormântului a dispărut scurt timp după descoperire și nu s-a putut dovedi dacă e adevărat sau doar o tactică a călugărilor de a atrage pelerini în viziită.
    Si despre merlin atunci ce poti sa zici ? sau Mordred ? sau Uther Pendragon ?
    Despre Merlin nu se poate spune exact dacă acesta a fost numele lui adevărat sau doar un titlu. Uneori apare sub forma de Mare Merlin al Britaniei, deci un conducător al druizilor. După Historia Britonum numele Merlin este o formă a numelui galez Myrrdin. După Historia Regum Britanniae numele lui adevărat ar fi fost Ambrosius și ar fi fost fiul unui Incubus (elf, demon , spirit al pădurii) și al unei călugărițe.
    Merlin a influențat întreaga viață a lui Arthur, de fapt s-ar putea spune că chiar și nașterea acestuia a fost pusă la cale de marele druid, care a făcut-o pe Ygerna să creadă că Uther Pendragon este de fapt soțul ei, Gorlois. Mai târziu Merlin a preluat educația lui Arthur. A fost perioada când creștinismul pătrundea încet în Britania și Merlin și-a dat seama că acesta este apusul vechiei religii celtice. El a încercat să facă o trecere pașnică spre noua religie pregătindu-l pe Arthur în acest sens. De asemenea rolul lui Arthur era și de a uni Britania, care după retragerea legiunilor romane era ținta atacurilor anglo-saxonilor.
    Tot Merlin a pus la cale și ritualul căsătoriei dinastice (ritual vechi, întâlnit și la faraoni unde erau normale căsătoriile dintre frate și soră) între Merlin și sora sa după mamă, Morgaine. Ceea ce am numi noi acum un scandal sau un incest a fost de fapt acest ritual care probabil că a avut loc în noaptea de Beltane, fecioara fiind adusă împreună cu marele cerb, reprezentat de Arthur. Rezultatul acestei uniuni a fost Mordred, care însă la maturitate ajunge dușmanul lui Arthur. În urma luptei dintre cei doi Mordred moare, iar Arthur este rănit atât de grav încât singura șansă de salvare este ducerea lui pe insula Avalon, de unde nu s-a mai întors niciodată. Așa spune legenda.
    Civilizatia Hitita

    Mir1989 la data de Joi Feb 24, 2011 12:46 am

    1. Localizare geografica

    Capitala
    civilizatiei hittite era Hattusa,situata pe locul in care astazi se
    localizeaza orasul turc Boghazkale(anticul Boghazkoy)situat in partea
    centrala al platoului anatolic la circa 130 km nord-est de Ankara. De
    acolo imperiul Hittit s-a extins notabil, ajungand chiar, la “portile”
    Siriei.




    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



    2.Localizare cronologica


    Istoria
    hittitilor cunoscuta noua, incepe (dupa cronologia scurta) in jumatatea
    sec. XVI i.Hh. si se termina la inceputul sec XII concomitent cu o
    vasta miscare a “popoarelor marilor” din bazinul mediteranean oriental,
    in cautare de noi asezari.




    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
    Reprezentare a razboiului hittito-egiptean




    3.Caderea imperiului hittit


    Hattusa,
    la inceputul sec al XII-lea i.Ch. este asediata, cucerita si distrusa.
    Poporul Hittit nu va mai construi o a doua Hattusa, niciodata.




    [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

    Intrarea in vechea capitala hittita - Hattusa





    Dupa
    cum am afirmat in prealabil, istoria hittitilor despre care comunitatea
    stiintifica are dovezi astazi, incepe in jumatatea secolului al XVI-lea
    i.Hr si se termina la inceputul secolului al XII-lea i.Hr, odata cu
    “caderea” Hittusei (capitala civilizatiei Hittite) si concomitent cu o
    vasta miscare a asa-ziselor “popoare ale marii”, care a implicat bazinul
    Mediteranean oriental, in cautare de noi teritorii.


    Desigur,
    este dificil de considerat “popoarele marilor” ca principala cauza a
    distrugerii Hattusei, si cadere a civilizatiei Hittite. Au fost de fapt,
    o multitudine de cauze, fie de ordin intern cat si de ordin extern,
    care au provocat in cele din urma situatia mai sus mentionata. Criza
    democrafica si productiva ce lovea imperiul, dificultatea de a mentine o
    coeziune politica in interiorul regatului si controlarea unui vast
    imperiu ce tenta tot mai mult spre destramare; implicarea militara a
    Hittilor si a vasalilor acestora in Anatolia sud-occidentala, cu scopul
    de a tine piept invaziilor “popoarelor marii”, probabil si reinceperea
    incursiunilor in teritoriile hittite ai vechilor inamici, nomazii
    Kaskei, toate acestea au condus la destramarea imperiului Hittit si
    disparitia de pe harta istoriei a civilizatiei Hittite.


    Astazi,
    din tot ce a reprezentat civilizatia Hittita, s-a nascut Hittologia
    (sau Anatolistica), ramura ce a luat fiinta odata cu primele sapaturi in
    capitala Hattusa, incepute in anul 1906 de Hugo Winkler si Theodor
    Makridi, cu contributia asirologului ceh B.Hrozny. Cu ocazia acelor
    sapaturi s-au descoperit circa 10.000 de placute ceramice bogate in
    scrieri cuneiforme mesopotamice, in mare majoritate, aflate in bune
    conditii, deci, legibile. Pana astazi, Hattusa “a oferit” aproximativ
    30.000 de placute de ceramica gravate cu scrierea cuneiforma, publicate
    in cateva sute de volume.


    Printre
    capodoperele descoperite in timpul sapaturilor in Hattusa, se
    evidentiaza in particular un text bilingv – scris in hittita si hurrita –
    iesit la lumina in campaniile de excavari din anul 1986. Practic este
    vorba despre o placuta de bronz care contine redactarea completa a unui
    tratat international stipulat intre suveranul hittit Tuthaliya IV si
    Kurunta, rege al Tarhuntasiei. Tratatul a fost inscriptionat pe placuta
    de bronz in jurul anului 1235 i.Hr. In fine, tratatul consfintea un
    raport de fraternitate si prietenie, si o similitudine a drepturilor si
    indatoririlor. Ambii semnatari se apelau reciproc “frate”, si la fel ca
    astazi, aceste documente erau rezultatul unor stranse raporturi
    diplomatice.
    la apogeul sau era cat turcia si parti din palestina, dar dupa injfrangerile suferite datorate egiptenilor condusi de Ramses al 2 lea puterea lor a inceput sa slabeasca fiind in timp cuceriti de catre alte popoare.
    2012 - Anul Selectiei Spirituale

    Alexei Dimitrov, un cercetator rus, a constatat ca.. Luna isi fabrica atmosfera proprie, una alcatuita din compusi ai sodiului, care acum se intinde ape o suprafata de 6000 kmp.
    Atmosfera lui Marte creste rapid si se crede ca ar fi dus la defectarea lui Mars Observer, in 1997 (?).
    Atmosfera Terrei este si ea in schimbare, in straturile superioare formandu-se un nou gaz, care nu exista pana acum iar activitatea vulcanica crescand de 5 ori din 1875 incoace.
    Venus sufera o crestere vizibila a intensitatii luminoase.
    Campul magnetic al lui Jupiter s-a dublat iar intre planeta si unul dintre sateliti s-a format un tub de radiatie ionizata.
    Uranus si Neptun au suferit recente inversari de poli, isi maresc campul magnetic si devin tot mai stralucitoare.
    Campul magnetic al Soarelui a crescut si el cu 230% din 1901 incoace.
    Academia Nationala de Stiinte din Siberia anunta ca aceste multiple schimbari din sistemul solar se datoreaza intrarii acestuia in Centura Fotonica, o zona cosmica cu o energie mult mai intensa. Aceasta energie este preluata de Soare si apoi raspandita in intreg sistemul solar.
    Centura Fotonica este formata din mai multe benzi fotonice care emana din centrul Galaxiei si sunt asociate cu spiralele Caii Lactee (vezi spirala la daci!)
    Centrul Galaxiei se afla in Constelatia Pleiadelor, fiind marcat de steaua Alciona, Soarele central al Pleiadelor, aflat la 400 de ani lumina de noi. Centura Fotonica incercuieste Constelatia Pleiadelor.
    Sistemul nostru solar trece prin aceasta Centura de doua ori in 25.920 ani, perioada considerata Anul Galactic (numit de antici Anul Mare), iar trecerea Centurii dureaza 2000 de ani.
    Se crede ca Soarele nostru a intrat deja in Centura, inca din 1998, si se estimeaza ca Terra va intra in 2012.
    Intalnirea cu Centura Fotonica pare sa duca la transformarea omului profetita de Biblie, la o teribila experienta spirituala.
    Se presupune ca oamenii cu un comportament egoist si, deci, cu vibratii scazute in aura energetica nu vor supravietui radiatiei de inalta frecventa existenta in Centura Fotonica. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selectie natural ape baza spirituala amintita de Avesta si Biblie si in legatura cu care am fost avertizati de extraterestrii din comandoul Ashtar.


    2012 - Calendarul dacilor - model pentru NASA!

    Maya ramane in continuare o civilizatie misterioasa, aparuta din neant si cu o origine inca nedeslusita, la fel ca in cazul Sumerului, Indului sau Egiptului Antic.
    O civilizatie cu un calendar inexplicabil de asemanator cu cel al dacilor, cu date cosmice calculate pana la milioane de ani in trecut, deci avand cunostiinte astronomice extraordinar de avansate.
    O dovada in acest sens este si calendarul, de o exactitate demna de secolul XX. Anul mayas avea 365,242129 zile, in conditiile in care actualele calcule dimensioneaza anul la 356,242198 zile. Pentru comparative, sa retinem un amanunt: calendarul Gregorian indica 365,2425 zile.
    Civilizatia maya este acreditata cu cel mai exact calendar din istorie pana la cel din zilele noastre, calculate de NASA. Ca de obicei dacii sunt ignorati din nou, cu o mare rea-credinta! Calendarul dacic este, in realitate, mult mai exact decat cel mayas si incredibil de apropiat de cel actual: 365,242197 zile ! Adica o eroare de 12 secunde (1234/100) pe zi!
    Asemanarea cu dacii o gasim si in denumirea Cartii sfinte a mayasilor, numita Popol Vuh (tradusa in sec. al XVI-lea), din care aflam informatii absolute extraordinare, de la trecutul anterior Potopului pana la viitorul care ne asteapta.
    Desi extraordinar de exact, calendarul mayas se opreste in 22 decembrie 2012!
    Aceasta data obsedeaza omenirea de cateva secole si i s-au cautat diverse explicatii, majoritatea de esenta religioasa, mai ales ca unele pasaje ofera argumente in acest sens.


    2012 - Un nou inceput. Pentru cine?

    Mayasii aveau o credinta solara, zeul Lunii fiind un aprig dusman al lor.
    Acum, diversi autori de origine iudaica incearca sa demonstreze ca mayasii erau semiti (de exemplu Maurice Chatelain), desi evreii credeau in zeii Lunii Sin si fiul sau Seth.
    Alfabetul ebraic vechi, fara vocale, avea 22 de litere-numere, numarul devenind simbolul poporului lui Israel. In comsecinta numarul 23 reprezinta un nou inceput pentru acesta. Care asteapta, de 2000 de ani, venirea lui Mesia, care sa-l aduca stapan peste popoare (vezi Talmud etc.).
    Conform programarii din 15 august 1871 (Planul Albert Pike), in 2010 este stabilita instalarea Guvernului Mondial la Ierusalim, un guvern al unui Rege Universal din spita lui David. 2010 este rezultanta unei serii numerologice, Optiunea numerologic nu era insa singura luata in vedere in programarea evenimentelor din perioada 1871-2010. Borna era data de 22.12.2012!
    Cine nu crede ca au existat doua tabere de zei, una de esenta solara (Enki, Marduk/Ra(m) /Zalmoxe) , alta de esenta lunara (Enlil/Zeus/ Jupiter/Iahve, Sin, Seth), cu sediile in actualele tari Romania si respective Israel, are acum noi motive de meditatie: intre 22.12.89 si 22.12.2012, sunt exact 23 de ani, simbolul renasterii poporului lui Israel, cand Mesia ar trebui sa vina sis a ii asigure puterea absoluta asupra omenirii.
    De ce o borna de la Bucuresti? Pentru ca romanii sunt adevaratul Popor Ales, au ridicat biblica si profetia Casa Popoarelor iar insusi Iisus a afirmat ca a ales un alt popor pentru a-I continua misia pe Pamant. German, deci crestin, Jan van Helsing stie si el ca Iisus Christos va reveni pe Pamant in 2011 iar extraterestrii ar fi confirmat profetia.


    2012 - Sfarsitul Timpului nu inseamna Sfarsitul Lumii

    Traditia Kalachakra (Roata Timpului) ne transmite ca, dupa 960 de ani de la revelarea invataturii in Tibet (1027), va veni o perioada de 25 ani ce va culmina cu Sfarsitul Timpului. Iar anul ce rezulta din calcul (1027+960+25) este (tot) 2012!
    Vom vedea, insa, ca Sfarsitul Timpului nu este si Sfarsitul Lumii, cum gresit s-a inteles si transmis prin Biblie (copiata prost).
    Schimbarile care se asteapta in 2012 vor modifica total viata pe Terra si Omenirea insasi. Ele sunt cunoscute de peste 2.500 ani (a se vedea Avesta persana si scrierile vedice) si nu este o surpriza sa constatam ca, inca din 1957, dr. Gerstein (de origine iudaica) avertizeaza ca viata va deveni imposibila pe Pamant incepand cu mileniul III.
    In aceste conditii, deloc surprinzatoare apare si dorinta elitei de a-si cauta salvarea in subsolul Terrei, al Selenei sau al Planetei Rosii. Naivitatea disperatului, dupa cum ne vom convinge, pentru ca exact elita egoista este sortita pieirii!
    Venusienii si membrii comadoului Ashtar spun ca, de milenii, Ei au transmis avertismente in serie dar au fost ignorate cu buna stiinta.
    Primele semne ale Marii Treceri au fost observate, oficial, in 1961, cand satelitii au oferit ocazia descoperirii in Spatiu, a unui nor cosmic imens, alcatuit din gaz sau praf cosmic. O nebuloasa denumita mai intai Nebuloasa Aurie, apoi Centura Fotonica.
    Ulterior, s-a constat ca locatia nebuloasei ***ncidea cu proiectia orbitei sistemului nostru solar, care urma sa o intersecteze.
    Conform obiceiului, in SUA s-a inceput o pregatire la fel de nebuloasa a populatiei. De genul: "Noi v-am spus, chiar daca nu mare lucru..." Astfel ca, la inceputul anilor '80, s-a transmis la radio o stire la care multi au dat din umeri nepasatori, informatia fiind voit ambigua:
    "Sistemul nostru solar se va intersecta, nu peste multi ani, cu un nor electromagnetic" ...


    2012 - Creatorul - din alt Univers!

    Orice fiinta este alcatuita in primul rand din energie. Iar energia este informatie, si invers. Corpul material este doar invelisul altor corpuri energetice.
    Omul se incadreaza si el, fireste, in organizarea universala. "Animal cu (oaresce) ratiune", fiinta umana a fost inzestrata cu capacitatea de a avea o paleta larga de trairi, sentimente si ganduri.
    Dovada ca acestea sunt energii in stare pura ne este oferita de constatarile de-a lungul timpului si cercetarile stiintifice din ultimile doua secole. Trairile si sentimentele negative creeaza energia negativa, nefasta, iar gandurile se pot chiar si materializa, dupa cum s-a reusit in proiectul Montauk.
    Ca orice energie, sentimentele, trairile si gandurile umane au o anumita vibratie. O energie negativa nu poate avea, evident, decat o vibratie joasa, pe principiul universal al evolutiei.
    Universul nostru nu este unic in Mega-Cosmos. Exista Universuri "negative" (ca polaritate electrica, nu altceva) dar si universuri paralele (anticii scriau despre al7-lea, al 9-lea si chiar al 12-lea cer).
    Dezvoltarea Universului nostru dupa Big Bang demonstreaza ca atomul primordial era unul atat de inteligent incat ingloba in el intregul program de dezvoltare ulterioara a vietii! Deci, Creatorul Universului nostru apartine unui alt Univers! Cum a aparut, insa, Universul de origine al Mega-Cosmosului intrebati-l pe Creator


    2012 - Periodic, Haos si Renastere

    In Univers, nimic nu este intamplator iar totul este subordonat unui singur scop: perpetuarea si evolutia vietii. Materia insasi este inzestrata cu o inexplicabila capacitate de a crea viata!
    Exista legi universale chimice, fizice, astronomice si chiar juridice. Ele nu sunt insa
    stricte, pentru ca Universul nu este Armata Poporului iar cuvantul de ordine este diversitatea. Viata trebuie sa evolueze prin forte proprii, fara dirijari cazone, sa se confrunte cu cele mai dificile situatii.
    Cine invinge merita sa mearga mai departe. Chiar si razboaiele au rolul lor in programul universal. Nu sunt de dorit, in general, dar determina unitatea unei natii, planete sau chiar unei galaxii (?) si evolutia stiintifica, aducand o presiune si o urgentare sporita in acest sens. Tot ele, aduc un examen energetic major, o separare intre "baiatii buni si baietii rai" - dupa gandirea simplista americana.
    Fiindca totul este energie, nici Universul nu face exceptie de la regula. Asa cum el a fost creat prin explozia colosala a unui....atom, tot asa exista surse de energie pozitiva ce alimenteaza galaxiile iar de la acestea, prin sori, sistemele solare. Aceste energii sunt de frecventa foarte inalta, pentru a putea strabate distanele imense, pana la sorii captatori.
    Pe de alta parte, planetele, sistemele solare si galaxiile se afla intr-o continua miscare, parca pentru a beneficia toate de aceste izvoare de energie a evolutiei.
    Miscarea are insa si un reflux: catastrofismul. ..periodic. Nu intamplator, galatenii
    Ioan Farcas si Ilie Ghetu au devenit subiect pentru "Discovery" TV, teoria lor fiind cu adevarat revolutionara. Conform acestora, la 180-200 milioane ani, Galaxia noastra sufera, permanent, transformari radicale iar sistemul solar de trei ori in acest interval. O data la 60-70 milioane de ani, modificarile de pe Terra sunt atat de radicale incat, spun cei doi, "pana si istoria nu poate fi considerata o observatie continua.
    Toate aceste modificari sunt ciclice si... obligatorii si se datoreaza permanentei miscari a galaxiei si sistemului solar. Doar izvoarele de energie pozitiva par a avea o anumita stabilitate.


    2012 - Timpul terestru nu va mai exista

    Am tot mentionat ca trecerea prin Centura Fotonica duce la o schimbare radicala a vietii pe Terra. Ce inseamna insa aceasta, concret? Centurile de siguranta va rog!
    Centura Fotonica atat de imensa, incat trebuie strabatuta timp de 2000 ani, emite o intensa radiatie electromagnetica, atat in spectrul vizibil, cat si in cel invizibil, de inalta frecventa (inclusiv raze X).
    Fotonii Centurii vor exercita o multipla si socanta influenta asupra materiei terestre.
    In primul rand, se va constata fluorescenta tuturor corpurilor iar ca rezultat...nu va mai exista noapte timp de 2000 de ani!!!
    Corpurile vor emite o lumina fara temperatura si nu vor avea umbra.
    Intregul sistem solar isi va schimba structurile moleculare ale materiei iar energia
    fotonica nu va mai da dureri de cap la NASA, va deveni sursa majora de energie libera si nepoluanta (gandita de Tesla).
    Planeta va suferi o scadere progresiva a densitatii si isi va schimba "bataia inimii". Dupa ce a avut o valoare constanta timp de milenii, "rezonanta Schumann" a Terrei a inceput sa creasca, din 1980, de la 7,8Hz, apoi sa se accelereze, ajungand la 12 Hz, nivelul de astazi.
    Aceasta inseamna ca, data fiind cresterea frecventei vibratorii a Pamantului, cele 24 de ore de viata ale unei zile sunt ...doar 16 ore reale!
    Deocamdata este inca bine si acceptabil, desi explica de ce nu mai avem suficient timp, suntem tot mai grabiti si mai obositi.
    Ce se va intampla in momentul intrarii in Centura Fotonica, in 2012 sau in alt an, este pur si simplu de neinchipuit: intreaga planeta, inclusiv Omenirea, va trece intr-o alta dimensiune! Inca neclar? Mai concret: 24 de ore vor fi... 0 ore efective, deci timpul terestru nu va mai exista!!! Iar pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, dupa cum au constatat romanii , in acel "Punct Zero" se vor inversa si Polii Magnetici ai Pamantului.. . Veste buna este, repet, ca Sfarsitul Timpului nu inseamna Sfarsitul Lumii


    2012 - Atentie, creste ADN-ul!

    Semn ca momentul este relativ aproape, intensitatea plasmei stralucitoare de la marginea sistemului solar a crescut recent de 10 ori.
    Prin intermediul Soarelui, planetele au primit si ele o energie sporita.
    Mayasii ne retransmit si ei informatiile primite de la zei despre schimbarile ce vor urma:
    - intregul sistem solar se va sincroniza cu Galaxia si intregul Univers, cu efecte benefice;
    - vom depasii tehnologia actuala si ce cunoastem despre Timp si Spatiu;
    - banii vor disparea ca necesitate;
    - vom intra in Dimensiunea 5;
    - ADN-ul uman va fi reprogramat, ajungand la 12 spirale, de la 2 in prezent;
    In ce priveste fiinta umana, schimbarile vor fi deci, colosale in sens pozitiv. Insotite totusi de simptome neplacute:
    - migrene, dureri de cap, oboseala, ameteala sau palpitatii;
    - simptome specifice racelii (febra, transpiratie, dureri osoase etc.) ce nu pot fi tratate prin tratamente clasice;
    - slabiciune musculara, respiratie greoaie, oboseala nejustificata;
    - modificari in sistemul limfatic si imunitar, neliniste, depresii, stres si fascinatia trecutului.
    Inca o veste buna: este semnul ca organismul se purifica.

    2012 - "Ridicarea la Cer" - numai premianti!

    In momentul intrarii in Centura Fotonica se va produce un amplu proces de rearmonizare, de recalibrare a frecventelor propriului corp uman cu cele de referinta din Univers, ducand la o crestere a celor umane. Este asa-numita "ascensiune" , "ridicare la Cer", de care vorbesc si vechile scrieri. "Ascensiunea" fiind brusca si puternica, cei cu vibratii joase, negative (rautate, egoism etc.)
    nu vor rezista transformarii. Frecventele genomului uman si ale ADN-ului sunt foarte inalte, vibratiile foarte fine.
    Sunt in fapt lumina, ceea ce explica vizibilitatea aurei la zei si sfinti.
    Dr. Berrende Fox a constatat ca, de 20 de ani, oamenii au inceput sa se schimbe la nivel celular iar unii chiar si-au dezvoltat noi lanturi in structura ADN-ului, fapt observat prin teste de sange.
    Bine, bine, vor intreba Viorel Catarama, Dinu Patriciu sau George Copos, si eu ce castig de aici?! Sa vedem daca le place:
    - intuitia si capacitatile paranormale se dezvolta mai repede;
    - folosirea unei parti mai mari din creier, peste 10-15% cat in prezent;
    - toate bolile incurabile vor disparea, inclusiv SIDA si cancerul;
    - se vor inmulti bioterapeutii si telepatii;
    - corpul fizic va incepe sa se schimbe si probabil vom vedea(cei care scapa!) o aura de lumina ca sfintii de pe peretii bisericilor. ..

    Ideea este ca 2012 este foarte aproape de noi si majoritatea vor ajunge cu siguranta sa vada daca aceasta profetie este reala sau falsa.
    In istoria oficiala ce ne-a fost baga pe gat inca de pe vremea pioneratului si a cravatei rosii
    8 mai 1921 era momentul ZERO al PCR (Parditul Comunist Roman)
    Intr-un anume fel,propaganda spunea adevarul dar intr-un alt sens 8 mai 1921 nu era
    nici pe departe clipa zorilor bolsevismului in Romania.
    Comunismul avea deja o vechime prin zona si nu fusese nici pe departe usa de biserica.
    Incepuse sa se manifeste imediat dupa puciul din 1917, cunoscut ca Marea Revolutie Socialista din Octombrie,cand Lenin,obsedat de succesul operatiunii sale de rasturnare a regimului tarist cu bani de la germani , a decis ca trebuie sa inceapa urgent sa exporte revolutia.
    Reteta era simpla : bani si terorism , banii cel putin in cazul Romaniei proveneau din tezaurul pus la Moscova inainte de Primul Razboi.
    O alta parte proveneau din tot cea u jefuit Bolsevicii in Rusia dupa 1917.

    Asa ca pe sfarsitul anilor '20,regatul lui Ferdinand colcaia de agenti ai Kominternului pusi la sabotaj ,dornici de atentate,gata oricand sa faca propaganda in cazarmi in carciumi sau in gari.
    Miscarea socialista devine astfel un fel de gaura de sobolani si soricei,amestec ciudat de agenti ai Kominternului ,pseudointelectuali idealisti , politicieni minori, lumpen proletari,aventuriei si teroristi.
    Actul fondator al PCR din mai 1921,are o istorie si mai tampita.

    In mod direct o consecinta a congresului al II-lea al Kominternului ,desfasurat in 1920 la Petrograd si Moscova.
    Si care Lenin ia strans pe toti comunistii din toate partidutele sociolisto-comunisto-bolsevice,ca sa le pune in fata un document cu noile conditii ,de afiliere,nenegociabile.
    Delegatia romana era condusa de Gheorghe Cristescu,zis si Plapumaru ,liderul unei factiuni radicale a Partidului Socialist Roman ,factiune ce nu aduna mai mult de 1000 de membri.
    Punctele cele mai importante ale intalnirii de la Moscova era legata de obligatia de la renunta la obligatii din partide si de a lua-o in pas de defilare pe calea terorismului si clandestinitatii.

    Cristescu, baiat uns cu multe alifii si fire negocianta incearca sa mai de apa dupa visin,insa in final pe 3 Decembrie , semneaza.
    La 10 Decembrie e primit de Lenin la Kremlin dar intalnirea cu taticul Bolsevismului consta doar intr-o strangere tovaraseasca de maini,si probabil un fursec facut de Krupskaia.
    Delegatia vine in bucuresti si declanseaza imediat circul luptei,in joc sunt doua factiuni : a lui Cristescu ,radicala si bolsevica , si ce-a cu prevederi social-democrate din care face parte Ilie Moscovoci,Ion Fluieras,Jumanca,si alti baieti de stanga ceva mai calmi.
    Bolsevicii lui Cristescu incep talmalaul , ataca sediile ,ameninta membrii,si dau lovitura finala convocand congresul din 8 Mai unde forteaza afilierea la Komitern.
    Numai ca dupa 12 Mai,dupa ce au votat afilierea la o organizatie terorista care vroia sa rastoarne ordinea statului Roman ,baietii sunt saltati la comanda de catre siguranta si bagati la zdup

    preluare din "Academia Catavencu", nr 2/2009 (autor Alin Ionescu)

    Sursa: cornelcaruntu.blogspot
    se presupune ca si J. E. Hoveer (cel care a inventat FBI ) a fost agent in Komintern, deci comunismul era prezent peste tot in lume cu agenti, spioni, sabotori etc.

    Si CIA si MI6 au avut tradatori celebri in favoarea rusilor.

    Richard Sorge - spion rus care a spionat japonia in cel deal doilea razboi mondial inainte sa fie executat la el in celulal a venit consulul rus in japonia si l-a felicitat pentru reusita sa.
    tratarea subconstientului cu mesaje sau imagini subliminale implementeaza o idee in creierut mic,care o proceseaza ca fiind adevarata..fie ca vrei sau nu...s-au facut studii pe chestia asta
    e cam si aceeasi chestie ca si cu visele...subconstientul creeaza visele..si subconstientul trimite informatia primita din spotul subliminal...de ce crezi ca sunt interzise sau sunt aspru pedepsite reclamele cu mesaje subliminale...
    sursa: http://tfof.forumgratuit.ro/f4p25-istorie-conspiratii
    Ultima modificare făcută de Atlant; 29-09-11 la 18:17.
    Lovit şi n-am renunţat! Prăbuşit, dar am renăscut
    Ad hunc locum Curia advisari vult. Lege, quaeso!
    Ελληνική Δημοκρατία Ελευθερία και ευτυχία

  2. #202
    În vacantă
    Data înscrierii
    August 17, 2011
    Locaţie
    Romania
    Postări
    547

    Implicit

    Buna treaba omule !
    spor la postat ! chiar merita sa citesti posturile tale.

  3. #203
    Member Avatarul lui Leif cel Fericit
    Data înscrierii
    August 8, 2010
    Locaţie
    Omniprezent
    Postări
    497

    Implicit

    Citat Postat în original de Atlant Vezi post
    [...]
    Să ne gândim că nu suntem singurii din Univers, că există şi alte "specii" asemenea nouă. Oamenii şi extratereştrii sunt fiinţe inteligente, raţionale, deci semănăm ca suflete într-o anumită măsură, dar rezonanţa noastră e alta, pentru că trăim şi suntem educaţi altfel. Ei au tehnologie, noi avem tehnologie. Ei sunt avansaţi, noi încercăm să devenim. Ei sunt civilizaţi, noi suntem între civilizaţie şi barbarie, de aceea ne mirăm de ce triburi oameni ce trăiesc în junglă par mult mai civilizaţi şi a căror cuvânt şi demnitate contează mult, indiferent cum arată, faţă de alţi oameni ce trăiesc în oraşe şi par nişte sălbatici.
    [...]


    Dacologii şi latinologii români s-au format după anumite idei în perioada iluministă, în secolul 18, ca mişcări ideologice şi filozofice. "Şcoala ardeleană" susţinea cu tărie originea latină a limbii şi poporului român şi continuitatea românilor în Dacia, egalitatea în drepturi a românilor transilvăneni cu ungurii, saşii şi secuii; şi semnează petiţia "Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae". Într-o anumită perioadă, probabil mai târzie, latiniştii ajung să aleagă şi să înlocuiască elemente şi cuvinte din lingvistica română ce nu-şi aveau originea în latinitate şi făcând o inovaţie de dicţionar şi o revistă, de-mi aduc bine aminte, numai din cuvinte pure analogii latineşti, din care nu prea înţelegeai mare lucru, "stricând vorba românească". Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu dacologii, dar aici nu mă refer la "vorbirea românească", ci la mişcarea în sine a "ideologiei" respective, care prin cei ce activează aceste "curente" şi manifestări culturale se ajunge la un posibil fanatism ascuns, iar evaluările de adevăr nu mai sunt concrete şi concludente, încât ajungi să te întrebi cam ce vor să transmită.
    [...]
    Evident, daca exista extraterestrii, este foarte posibil sa existe atat extraterestrii mai evoluati ca noi, cat si mai involuati. Problema se pune altfel: daca extraterestrii care sunt aproape de noi (care ne-ar putea vizita) sunt mai evoluati sau mai involuati ca noi. Ca poate aia cu IQ multimiliardar sunt la celalalt capat al Universului si nu le pasa de noi, ca nici noua nu ne pasa(a se citi romanilor), de exemplu, de cancerul diavolului tasmanian, ca nu traieste in Romania si la urma urmei e un animal, nu un om. Sau poate ca or fi ei nu stiu cat de evoluati, dar distanta pana la noi e prea mare... Sau poate ca nici n-am avut vreo intereactiune cu extraterestrii, pentru ca ei nu au ajuns pana la noi, ei nu stiu ca existam, ei presupun ca si noi, ca exista si alte fiinte in spatiul infinit al Universului.

    Cat despre daci... Stiu foarte bine ca Scoala Ardeleana, pentru a demonstra continuitatea poporului dac, s-a folosit de ce-i era mai la indemana: "mostenirea" latina primita de la romani. Mai tarziu, mai multi istorici au scos la iveala adevarul, aratand faptul ca dacii (tracii) si latinii erau inruditi(un studiu amanuntit poate confirma foarte usor asta), motiv pentru care se aseamana limba romana cu celelalte limbi latine. E adevarat ca si Imperiul Roman(nu latinii) a reprezentat un factor destul de important in etnogeneza poporului roman... Apoi s-a demonstrat inca o data vechimea poporului dac, dovezi fiind culturile straveci(ex: Cucuteni), cat si inscriptii de o valoare imensa, ca cea de la Tartaria, fiind cea mai veche din lume la ora actuala. Aceste descoperiri i-au facut pe unii sa-si frece mainile de bucurie si sa creada ca dacii sunt buricul pamantului. Unii, ca N.Savescu, au picat in extaz, in delir, crezand ca noi am facut totul pe lumea asta. Am facut noi multe, dar cine stie cate lucruri nedescoperite or mai fi prin alte parti ale lumii?

  4. #204
    Member Avatarul lui Atlant
    Data înscrierii
    April 24, 2008
    Locaţie
    Romania, Bucharest
    Postări
    172

    Post

    Că tot mi-am adus aminte, despre teorii S.F., vreau să fac o precizare şi o recomandare, cartea unui autor român uitat, din a cărui sursă voi căuta să citez când voi avea mai mult timp liber, şi anume cartea scriitorului Victor Anestin, intitulată "În anul 4000 sau O călătorie la Venus", dinaintea primului război mondial, deşi prezintă "însemne" de obscur malefic încifrat în anumite pagini ale cărţii, pe vremea animaţiei multicolore a începutului de secol bucureştean, a cărui amintire s-a stins treptat, cu un anume pitoresc de epocă, peste care aveau să treacă apoi valurile a două războaie mondiale, al cărei autor a scris primul roman ştiinţifico-fantastic din literatura română (această carte precizată mai sus), mult mai cunoscut în epocă drept "un Flammarion al României", entuziast "apostol" al astronomiei "populare", al răspândirii ştiinţei în popor, al împărtăşirii altruiste şi dezinteresate a bucuriilor cunoaşterii - ideal ce avea să-l consume prematur, aşa cum orice ideal, orice acţiune umană, urmărită în absolut, îşi consumă inevitabil agentul, şi-l "devoră", după un tipar atât de cunoscut, din viaţă şi din literatură. El a fost un "proletar intelectual", un autodidact erudit şi entuziast, un "idealist" consumat de propriul ideal - "adevărat cetăţean al cerului" - astronomia, pasiune căreia îi jertfea nu doar odihna şi sănătatea, nopţile de veghe asupra atlaselor cereşti şi cărţilor străine de astronomie descifrate la lumina lămpii cu petrol, sau asupra astrelor înfrigurat urmărite prin lentila modestei lunete primite în dar de la mentorul său, Flammarion, şi pe care şi-o instalase pe acoperişul casei, dar şi ultimul ban necesar hranei zilnice, atunci când aceasta se afla "la concurenţă" cu vreo carte rară şi scumpă de astronomie, tocmai apărută în străinătate. Şi totuşi, dacă e să ne mai amintim azi de "personajul" care a fost, aceasta se datorează nu atât patosului etic "personal", cât unui determinism estetic supra-personal, unui ricoşeu de istorie literară, pentru care Victor Anestin devine, retroactiv, un deschizător de drumuri, un "pionier" al unui "gen" ce avea să cunoască un fulminant boom peste câteva decenii, la noi ca peste tot în lume: science fiction. "Progresul" având - se ştie - alte legi şi alt sens în artă decât în ştiinţă, din zecile de cărţi "ştiinţifice" semnate de autor şi care aduceau cititorului român de la început de secol "ultimul cuvânt" al ştiinţei în materie de astronomie, de fizică, de aeronautică, nu mai rămâne azi decât, cel mult, pitorescul prafului aşternut peste ele între timp, farmecul desuet al unei defuncte promisiuni de modernitate viitoare, de mult perimată însă, dezafectată, scoasă din uz de mereu alte şi alte "progrese ale ştiinţei"; în schimb, cele trei mini-romane S.F. (numite de autor când "poveste astronomică", când "poveste fantastică"), îl instalează de drept în prioritatea - cronologică, cel puţin, dacă nu şi valorică - ce i se cuvine, îi conferă onorurile istorico-literare de drept rezervate celui ce a fost "primul autor specializat de literatură ştiinţifico-fantastică din România" (Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 218). Am preluat un citat al romanului, deşi am început comentariul din fraze proprii alcătuite, din prefaţa romanului retipărit în 1986 pentru prima oară de la apariţia sa, la Editura DACIA din Cluj-Napoca.
    Are 15 capitole: I. În anul 4000 ; II. Planul călătoriei ; III. Plecarea ; IV. Pe Venus. Oamenii-păsări ; V. Venusienii ; VI. O serbare venusiană ; VII. Vulcanul Klani. În fundul vulcanului Gina ; VIII. Conferinţa. Sentimentalismul lui Saitni ; IX. Explorări. Aventura lui Saitni ; X. Moartea unui venusian. Cremaţiunea ; XI. Pământenii şi Venus ; XII. Pregătiri de plecare. Saitni îndrăgostit ; XIII. Spre Pământ ; XIV. Cometa ; XV. Spre infinit ; Epilog.
    Acest autor a fost considerat pe drept cuvânt un scriitor de Science-Fiction. Tind să cred că există posibilitatea ca el să fi avut "contact" extraterestru cu un soi de navă spaţială. Aceasta, pentru că presupune o perioadă a umanităţii în care un echipaj de 2 oameni "decolează" de pe Terra până pe Venus cu un aparat zburător diferit, prin spaţiu. Un om ia cu el la bord un tip de umbrelă, pentru că planeta respectivă era una "deluviană" (cu apă multă şi ploi - temperatura ar fi similară celei din deşertul saharian). Mă întreb, oare se ştia pe atunci că existau urme de apă pe / la Venus? Abia mai recent s-a publicat un articol despre existenţa în trecut a unei cantităţi mari de apă care s-a pierdut în spaţiu prin "spargerea" sau "crăparea" într-o anumită măsură a atmosferei sale, deci ar fi fost capabilă de a susţine forme de viaţă cândva, iar temperatura ridicată de acolo ar putea fi din cauza lipsei de apă şi subţierea la limită a stratului atmosferic. Urme de apă s-au găsit şi pe Marte. Oare au fost civilizaţii pe cele 2 planete urmate de un război sau eventuală distrugere? Noi nu ştim.
    Însă în carte se prezintă câteva teorii interesante, de luat în calcul, precum o metodă avansată de clonare - naştere artificială organizată într-un mod bizar pentru continuitatea speciei venusiene; o metodă "artificială" de hrănire prin circularea "vitaminelor" sau a "substanţelor" necesare pentru organisme în aer, existentă de multă vreme de la înaintaşii venusieni, un anumit cristal folosit ca telescop sau ca lunetă de largă distanţă vizuală prin care se puteau distinge de către privitor foarte uşor continente sau forme de relief de pe Pământ. Însă expediţia celor 2 oameni se încheie tragic, din cauza unei comete, pe când se întorceau pe planeta natală din vizita, fiind deviaţi în spaţiul îndepărtat. El a mai scris o carte în care "povesteşte" despre o civilizaţie / societate de pe una din cele 3 planete care descoperă că pământenii există şi apoi despre alţii de pe o planetă învecinată pământenilor, foarte avansaţi, care îşi lasă "cunoaşterea ştiinţifică" ca testament către ceilalţi, deoarece urma un eveniment cosmic în care toată civilizaţia şi cultura lor veche de pe planetă şi-ar cunoaşte eternul sfârşit, deşi mai aveau un pas până la construcţia unei tehnologii de călătorie cosmică; totuşi, "marele eveniment" cu nume demonic, malefic, îi afectează pe toţi. Tragedia este comună la încheierea cărţilor sale.

    Câteva articole din revista istorică "Historia" :
    HISTORIA, Nr. 117, Septembrie 2011

    Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu şi mareşalul finlandez Carl Mannerheim este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul ca erou naţional. De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”?
    George Manolescu - Regele pungaşilor
    Sau un român care-l concurează pe Dracula
    Autor: Romulus Căplescu | 7758 vizualizări

    1903 Manolescu dupa iesirea din azil
    1903 Manolescu dupa iesirea din azil

    Cine îl vedea pentru prima dată nu putea să nu fie impresionat de prestanţa sa, de înfăţişarea deosebit de agreabilă, de manierele impecabile şi eleganţa fără cusur. Din întreaga sa persoană se degaja o aură aristocratică, întărită şi de titlurile nobiliare pe care – pe jumătate impostor, pe jumătate mitoman – şi le aroga: era când prinţul Lahovary, când ducele de Otranto, când marchizul de Passano, când contele de Thueringen... Poliglot, trecând cu uşurinţă de la franceză la germană şi engleză şi de la spaniolă la italiană, se simte ca la el acasă în toate marile oraşe ale lumii, Paris, Berlin, Londra, New York, Yokohama. Dandy spilcuit până în vârful unghiilor, trage la cele mai scumpe hoteluri, frecventează cu aplomb saloanele cele mai alese, unde nu se pătrunde aşa de uşor. Pretutindeni înşală, fură, escrochează. Rulează sume imense la mesele de joc, acumulând câştiguri la fel de mari, pentru a pierde apoi totul într-o singură noapte. Are o constituţie atletică, practică artele marţiale, e pasionat de ambarcaţiunile cu vele şi – ultimă noutate – de bărcile cu motor, acceptă, când este cazul, duelurile. Cucereşte lesne inimile femeilor cu dare de mână, în nădejdea de a profita din plin de pe urma generozităţii lor, inclusiv pe calea unor aranjamente matrimoniale. Uneori i se înfundă şi este nevoit să cunoască infernul închisorilor. Se redresează însă de fiecare dată şi o ia de la capăt. Numele său (real)? George Manolescu. Un nume care avea să cunoască, la vremea respectivă, o popularitate greu de imaginat.
    1889 George Manolescu

    Intervalul de la încheierea conflictului franco-prusac (1871) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914) este pentru Europa apuseană o perioadă de stabilitate politică, de însemnate progrese ale ştiinţei şi tehnicii, de apariţii a unor forme noi, moderne, ale artei şi culturii, dar şi de un hedonism fără precedent. Gustul voiajelor şi spiritul de aventură se răspândesc neîncetat, memoriile şi jurnalele de călătorii exotice sunt la mare căutare, la fel, literatura cu caracter de senzaţie şi romanele de anticipaţie. Comunicaţiile devin tot mai lesnicioase graţie extinderii continue a reţelei de căi ferate, în vreme ce oceanele sunt brăzdate din ce în ce mai mult de marile pacheboturi. Cuprinsă de frenezie, lumea râde, cântă şi dansează, iar şampania curge în valuri. La spectacolele de cabaret nu se mai găsesc locuri, French cancan-ul face furori la „Moulin Rouge”. Parisul devine capitala „haute couture”. În artele vizuale şi cele decorative, ca şi în arhitectură, stilul Art Nouveau, cu volutele sale florale şi cromatica atât de vie, se impune triumfător şi tinde să devină un mod de viaţă.

    Este perioada care, prin contrast cu tragedia cumplită ce va surveni în curând, va primi retrospectiv denumirea „la belle époque”. O epocă a poftei nemăsurate de viaţă, a plăcerilor şi lipsei de griji, mai ales în rândurile păturilor privilegiate, dar care avea să consemneze, ca revers inevitabil, pe lângă apariţia tensiunilor sociale, proliferarea infracţiunilor tot mai îndrăzneţe şi a infractorilor tot mai inventivi.

    Copilărie sub semnul dorului de călătorii şi aventură

    Nu întâmplător, unul dintre cei mai cunoscuţi dintre aceşti infractori, românul George (în acte Gheorghe) Manolescu, a văzut lumina zilei chiar în anul care marchează debutul unei epoci cu nume atât de sugestiv. În urmă cu 140 de ani, adică la 20 mai 1871, se năştea la Ploieşti, ca fiu al unui boiernaş scăpătat, devenit ofiţer de cavalerie şi mutat dintr-o garnizoană într-alta din pricina conflictelor cu superiorii, cel care avea să dobândească faima de „rege al infractorilor”. Informaţia e furnizată chiar de Manolescu, autor, cel puţin cu numele, al unor memorii, care, nu o dată comparate prin cutezanţa lor cu cele ale lui Casanova, aveau să devină la vremea respectivă un adevărat best-seller.

    Scrise acum mai bine de un veac, aceste memorii sunt, desigur, tributare unei accentuate subiectivităţi, exagerările şi, mai mult ca probabil, situaţiile inventate nu lipsesc, iar naivităţile abundă, aidoma literaturii de senzaţie a epocii, ceea ce provoacă zâmbetul indulgent al cititorului de astăzi. Dincolo de toate aceste mici „derapaje”, memoriile lui Manolescu permit însă reconstituirea, în linii mari, a carierei uneia dintre cele mai interesante figuri ale peisajului infracţional al timpurilor.

    Pasager clandestin la bordul unei nave de transport

    Portul Constantinopol unde la sfârşitul secolului al XIX-lea ajunge clandestin tânărul Manolescu

    Încă de copil, Manolescu povesteşte că era frământat de dorul de călătorii şi aventură, în anii de început ai învăţăturii manifestând o adevărată pasiune pentru geografie. Tocmai ţinând seama de această înclinaţie a tânărului George (şi pentru a-i insufla un spirit de disciplină de care era total străin), tatăl său îl va înscrie la Şcoala de Marină din Galaţi. Adolescentul rebel nu se împacă însă cu rigorile unei asemenea instituţii şi la prima ocazie – avea abia 14 ani! – se strecoară la bordul unui vapor care transporta mărfuri, fiind descoperit după câteva zile şi debarcat fără fasoane la Constantinopol. Aici va buzunări mai întâi un ofiţer turc, făcând astfel primul pas într-o îndeletnicire în care va atinge perfecţiunea, până când poliţia va pune ochii pe el şi va fi nevoit să ceară ajutorul Legaţiei române pentru a fi repatriat. Reîntors în ţară, nu va avea astâmpăr, viitoarea lui ţintă fiind acum Parisul, dar va sfârşi prin a ajunge la Atena, unde, negăsindu-şi niciun rost, se gândeşte să repete figura de la Constantinopol, cu repatrierea pe spezele Legaţiei române. Întâmpină însă un refuz net şi atunci, într-un gest teatral, îşi trage un glonţ în piept („într-un loc în care bănuiam că n-o să-mi pricinuiască o rană mortală”), cu un revolver cumpărat din ultimele economii. Rana este însă destul de serioasă, la un moment dat viaţa îi este în pericol, dar reuşeşte să depăşească faza critică, datorită tinereţii (avea 16 ani) şi mai ales constituţiei sale robuste. Cât timp se află pe patul de suferinţă are norocul – cel puţin aşa povesteşte el – ca, în timpul unei vizite făcute la spital, regina Olga a Greciei să se înduioşeze de soarta lui, ba mai mult, după însănătoşire, să-l invite la Palat şi să-i înlesnească întoarcerea în România pe socoleala Curţii Regale. Cât adevăr există în toate acestea e greu de ştiut.

    La Paris, înşelând vigilenţa negustorilor de diamante

    Gândul de a vedea Parisul nu-l părăseşte şi, în vara lui 1888, se îmbarcă din nou clandestin, la Brăila, pe o navă care transporta cereale, cu destinaţia Anvers. După mai multe peripeţii, inclusiv un nou popas la Constantinopol, unde este debarcat cu forţa, îşi vede în fine visul cu ochii: ajunge în Oraşul Lumină, via Marsilia, întreţinându-se pe drum din furtişaguri. Se stabileşte în Cartierul Latin, unde locuiau majoritatea tinerilor români veniţi să studieze în capitala Franţei, şi el însuşi se înscrie la Facultatea de Drept, condiţie pe care i-o pun părinţii pentru a-i acorda o mică rentă lunară. Banii nu îi ajung nici pe departe şi nici la carte gândul nu îi prea stă („drept să spun, cafenelele şi viaţa lor nocturnă mă interesau mai mult decât tot Dreptul Roman”) şi, ca atare, începe să fure mai ales obiecte din argint din marile magazine pariziene, ca „Printemps” sau „Bon Marche”.
    Dar, pentru că nu reuşeşte să-şi acopere din vânzarea lor cheltuielile tot mai mari pe care le făcea, găseşte o nouă îndeletnicire mult mai rentabilă: îmbrăcat extrem de elegant şi descinzând din trăsuri luxoase, vizitează prăvăliile marilor negustori de diamante („diamantaires”), cerând să i se arate sortimente de pietre nemontate. Profitând de neatenţia proprietarilor sau a vânzătorilor, încântaţi de un asemenea client, pe spinarea căruia speră să facă o afacere pe cinste, Manolescu subtilizează cu abilitate de prestidigitator câteva dintre giuvaericalele prezentate spre „vizionare”. Având veniturile astfel asigurate, închiriază o vilă aproape de Champs Elysees, face rost de un landou tras de doi splendizi trăpaşi şi cumpără un cal de călărie la fel de frumos. În plus, angajează un vizitiu îmbrăcat în uniformă cu fireturi, un camerist, o portăreasă şi un grăjdar, pe lângă un antrenor care să menţină în formă perechea de cai de curse special achiziţionaţi pentru a participa la alergările de pe Hipodromul Longchamp. Mănâncă la restaurantele pariziene cele mai scumpe, are loja sa rezervată la marile teatre, este invitat în cercuri aristocratice, unde trece drept odrasla unei familii extrem de bogate. Şi, toate acestea, dacă ar fi să-l credem, când are doar 18 ani! Trăieşte astfel ca în paradis timp de doi ani. Escroc sentimental, face numeroase cuceriri feminine, idealul său mărturisit fiind acela de a lua în căsătorie o tânără cu dotă apreciabilă, de pe urma căreia să profite tot restul vieţii.

    Pentru a menţine aparenţele are nevoie de câştiguri tot mai mari, riscă din ce în ce mai mult, până când inevitabilul se produce: prins asupra faptului de către un negustor de diamante, este arestat, judecat şi condamnat la patru ani de închisoare. Tocmai împlinise 19 ani. Perioada care urmează este cea mai neagră din întreaga sa existenţă. Fire rebelă, nu se poate obişnui cu regulamentul penitenciarului şi atunci, ca pedeapsă, va face cunoştinţă cu neagra „oubliette”, cum se spune în franceză, locul unde pe cei condamnaţi „îi uită Dumnezeu” şi unde numai la prânz, printr-un minuscul orificiu, pătrunde o slabă rază de lumină, în tot restul timpului domnind o beznă absolută, de iad.

    Traversând Atlanticul spre Canada şi SUA, apoi Pacificul spre Japonia

    Când scapă din acest coşmar, Manolescu se întoarce la Bucureşti, dar nu rămâne acolo decât puţină vreme deoarece, profitând de o mică moştenire, pleacă la Londra, unde îşi cumpără din Saville Row, centrul mondial al eleganţei masculine, câteva costume impecabile, apoi se îndreaptă spre Monte Carlo pentru a-şi încerca norocul. Nu-l va găsi (dar va întâlni o tânără şi drăguţă rusoaică, petrecând cu ea câteva săptămâni agreabile), aşa că va porni din nou la drum. Va trece pentru prima dată Oceanul, îndreptându-se spre Canada, unde, la Halifax, va câştiga o sumă bunicică la o partidă de poker cu un bogătaş american. Din Canada va ajunge în Statele Unite, la Chicago, unde va poza ca „ducele de Otranto” şi va încerca o căsătorie cu fiica unui financiar local, dar proiectul va eşua, deoarece viitorul socru pretindea dovada acestei origini nobile. Următoarea etapă, San Francisco, spre care călătoreşte cu trenul, profitând de ocazie pentru a „uşura” pe una dintre pasagere, o americancă, de giuvaerurile şi banii aflaţi într-o geantă lăsată din negligenţă în compartimentul temporar părăsit. Păgubaşa va trage semnalul de alarmă, pasagerii vor fi supuşi unei percheziţii amănunţite, dar cine să îndrăznească să-l percheziţioneze pe cel care se legitima (cu paşaportul şterpelit mai demult şi păstrat special pentru asemenea ocazii) ca „marchizul de Passano”, nepotul ambasadorului Spaniei la Washington?
    Aşa că Manolescu scapă cu faţa curată şi după câteva săptămâni petrecute la San Francisco acceptă propunerea unui mare comerciant din Manchester, cu care se împrietenise, de a-l însoţi în Japonia, la Yokohama, unde acesta avea o afacere de încheiat. După ce traversase Atlanticul (operaţiune pe care o va repeta de mai multe ori) venea acum rândul Pacificului. Înainte de Yokohama, într-o escală de câteva zile în Hawaii, la Honolulu, are o aventură care putea să-l coste scump cu o tânără negresă; aceasta, când află că va fi părăsită, încearcă să-l otrăvească. Mai plăcută va fi în schimb aventura avută în oraşul nipon amintit cu o foarte bogată localnică, o văduvă, care, la despărţire, îi va semna un cec cu o sumă substanţială. Iar noi suntem din nou în situaţia de a ne întreba unde sfârşeşte realitatea şi unde începe ficţiunea.

    „Şoarece de hotel” în Europa

    Din Yokohama, Manolescu se întoarce la San Francisco şi de acolo se îndreaptă spre Philadelphia, unde auzise de un arhimilionar care dorea să-şi mărite fata cu un nobil din Europa. Eroul nostru se prezintă ca „prinţul de Padua”, dar americanul, foarte prudent, va cere, aidoma concetăţeanului său din Chicago, să vadă mai întâi hârtiile care să autentifice condiţia nobilitară a pretendentului. Obligat să renunţe şi la acest proiect matrimonial, aventurierul român se va întoarce la Londra, unde îşi va încasa cecul primit de la văduva niponă şi se va arunca într-o viaţă de lux şi petreceri. Îşi angajează un secretar şi un valet şi capătă acces la cluburi londoneze selecte, putând să-şi satisfacă astfel patima neostoită de joc. Va rămâne, din nou, cum era de aşteptat, lefter, drept care, pentru a se redresa financiar, va recurge la un sistem de jefuire a camerelor de hotel – acesta se va dovedi cât se poate de profitabil în viitor, dar care, experimentat pentru prima oară, va eşua lamentabil. Anume, va încerca pe rând uşa apartamentelor de la etajul întâi (de regulă cele mai luxoase) şi acolo unde o va găsi deschisă va pătrunde înăuntru şi va şterpeli cât mai repede obiectele de valoare lăsate la vedere. Dacă apartamentul va fi ocupat, îşi va cere scuze şi se va retrage. Debutul acestui „modus operandi” (pe care îl vor imita şi alţi „şoareci de hotel”) nu este însă dintre cele mai fericite, deoarece, graţie vigilenţei unui „groom”, hoţul va fi prins în momentul în care ieşea cu o mică geantă de voiaj plină cu bijuterii şi bancnote şi condamnat la opt luni de temniţă grea.

    Departe de a se pocăi, la ispăşirea pedepsei, Manolescu îşi reia imediat îndeletnicirile. La Bruxelles se va împrieteni cu un prosper brazilian, prefăcându-se că îl salvează de o ceată de derbedei care se pregătea să îl atace şi pe care îl va escorta, plin de grijă, până la hotel, subtilizându-i pe drum portofelul. Pe Riviera franceză, românul poposeşte la Nisa, apoi în Monaco, unde cunoaşte o frumoasă unguroaică, primind cadou (cu acte în regulă) din partea acesteia o vilă la Menton, pe care se grăbeşte să o vândă, pentru ca apoi să piardă la joc cât ai bate din palme banii obţinuţi...

    Căsătoria cu o contesă (autentică) germană

    Aventurile continuă în acelaşi ritm ameţitor. Cu observaţia că Manolescu nu cultivă violenţa şi cu atât mai puţin crima, asasinatul, care îi repugnă. Într-o epocă prin excelenţă a eleganţei, recurge, pentru a-şi atinge scopurile, la metode elegante. Arma predilectă folosită: şarmul personal.

    În vederea unui nou voiaj în America procedează cât timp se află în Franţa la un alt furt de bijuterii, dar este arestat şi se pricopseşte, cum era de aşteptat, cu o condamnare la închisoare. La eliberare, se îndreaptă spre o nouă detinaţie, Italia, făcând în tren cunoştinţă cu o contesă de origine germană, care călătorea împreună cu mama ei. Se îndrăgosteşte imediat de tânăra femeie (care a jucat, spune el, „poate cel mai important rol în cursul vieţii mele”), dar căreia, din discreţie, îi dă un nume fictiv: Gerda. În realitate, după cum avea să dezvăluie ulterior presa, era vorba de contesa Angelika Wilding von Koenigsburg, pe care o va cere prompt în căsătorie, ceremonia nupţială fiind oficiată de însuşi arhiepiscopul de Genua, în timp ce martori sunt consulul român (Manolescu s-a prezentat sub numele său adevărat), plus, după spusele sale, doi nobili italieni – un marchiz şi un duce. Evenimentul se petrecea la 17 martie 1898, iar, după un sejur la Roma şi Napoli, tânăra pereche se stabileşte iniţial în Germania, unde familia se măreşte în anul următor prin naşterea unei fetiţe. Noua condiţie de familist nu îl face pe tânărul tată să îşi schimbe năravurile. Manolescu iroseşte în curând zestrea soţiei, are o relaţie cu o altă femeie (al cărei frate îl provoacă la duel) şi, ajuns din nou lefter, redevine „şoarece de hotel”. Îl paşte însă ghinionul, este arestat la Frankfurt (unde se alege cu o condamnare de câteva luni), apoi este extrădat pentru un alt furt în Elveţia, unde justiţia este mult mai severă. Simulează însă cu succes nebunia, fiind pedepsit doar cu închisoare corecţională timp de jumătate de an.

    Noi aventuri în America

    La ieşirea din penitenciar, ia pentru a doua oară calea Americii, unde se răfuieşte cu un negustor evreu de diamante, care îl trăsese pe sfoară cu un prilej anterior, recuperând de la acesta în mod ingenios (îl adoarme cu ajutorul unui narcotic introdus într-o ţigară) paguba suferită. Mai dă câteva lovituri de proporţii, strângând o imensă sumă de bani, dar vechea poveste se repetă: pierde la mesele de joc tot ce acumulase. Decide să se întoarcă în Europa, nu înainte însă de a sustrage de la clientul milionar al unei bănci din San Francisco câteva sute de mii de dolari, pentru a-i ajunge la drum.

    Câte din toate acestea sunt adevărate sau sunt rezultatul unor fabulaţii, iarăşi, este greu de ştiut. Oricum, partea din memorii care urmează este cea mai trasă de păr. În trenul care îl duce de la San Francisco la New York face cunoştinţă cu „cea mai mare poliţistă din America şi din întreaga lume” (?!), care se va îndrăgosti fulgerător de „contele de Thueringen”, nume sub care escrocul se recomandă, cei doi căsătorindu-se pe loc „a l’americaine”, adică fără niciun fel de formalităţi, la prima staţie unde se dau jos. Bineînţeles, pe lângă lângă multe altele, Manolescu se face vinovat – deşi se fereşte să recunoască – şi de bigamie, pentru că era deocamdată căsătorit cu nemţoaica Angelika von Koenisbruck, căsnicia cu aceasta desfăcându-se doar câţiva ani mai târziu. Proaspătul cuplu îşi reia apoi călătoria spre New York, tânăra poliţistă, care aflăm că se numeşte Alice Wilkins, descoperind cu ce se ocupă soţul ei, ceea ce nu o opreşte însă, încălcându-şi toate principiile profesate până atunci, să-l ajute să se descotorosească de oamenii legii care îl urmăreau, scop în care Manolescu îşi înscenează o sinucidere.

    Simulând nebunia la Berlin, pentru a scăpa de închisoare

    Odată ajuns pe vechiul continent (mireasa americană se pierde, între timp, în ceaţă), îşi reia, mai întâi la Paris, apoi la Berlin, viaţa de lux şi extravaganţă. Se apucă din nou de jefuirea apartamentelor din marile hoteluri, este prins şi trimis în faţa unui tribunal din capitala Germaniei, unde îl aşteaptă o pedeapsă aspră. Procesul care i se intentează este intens mediatizat, cum se spune astăzi, presa berlineză şi din alte mari oraşe ale lumii consacrând spaţii largi faptelor sale reprobabile. Pentru a scăpa de condamnarea grea care se profilează, recurge iarăşi la vechiul truc cu simularea nebuniei, reuşind să inducă în eroare medicii de specialitate. Evită închisoarea, dar este internat pe durată nedefinită într-un ospiciu de alienaţi speciali de lângă Berlin, de unde izbuteşte să evadeze şi în 1903 îl descoperim – pentru a câta oară? – la Bucureşti, după ce trece mai întâi pe la Viena şi Budapesta.

    De aici încolo, traiectoria este cu migală reconstituită de istoricul literar român Dumitru Hîncu, un înpătimit scormonitor al arhivelor, documentelor de epocă şi colecţiilor de ziare vechi, într-un capitol al studiului Conexiuni cu „Vrăjitorul”. Thomas Mann în România (Editura Vivaldi). Ce legătură este între marele scriitor german, laureat (în 1929) al Premiului Nobel pentru Literatură, şi escrocul internaţional Manolescu vom afla mai jos.

    O lovitură de presă la Bucureşti: „Aventurile prinţului Lahovary”

    În sejurul bucureştean al lunecosului personaj un rol impertant va reveni directorului ziarului „Adevărul”, Constantin Mille. Acesta, dovedind un admirabil simţ al marketingului avant la lettre, când află că Manolescu intenţionează să-şi publice memoriile în străinătate, îl convinge, contra unei sume nedezvăluite dar, desigur, substanţiale, să-şi materializeze mai întâi intenţia în România. Unde, alături de Ziţele lui Caragiale, exista un public larg, care urmărea cu sufletul la gură isprăvile lui Rocambole din „Dramele Parisului”, ca şi alte scrieri de aceeaşi factură.

    „Adevărul”, care, cum se ştie, apărea după-amiaza, urma să treacă şi la o ediţie matinală, cu caracter popular, „Adevărul de dimineaţă” (titlu care avea mai apoi să fie schimbat în „Dimineaţa”). Şi ce putea fi mai nimerit ca, încă din primul număr al noului cotidian, să înceapă să apară ceea ce era descris a fi un „roman senzaţional”, Aventurile prinţului Lahovary, povestite de el însuşi. Precauţiunea de a vorbi de „roman” şi nu neapărat de „memorii” este de înţeles, dat fiind caracterul incredibil al multora dintre cele istorisite. Şi pentru ca ziarul să nu fie învinuit că ar glorifica infracţiunile şi pe infractori se mai ia o altă precauţiune: întâmplările povestite sunt precedate de un capitol introductiv cu iz moralizator, „Nu faceţi ca mine”, unde Manolescu pretinde că vrea să-şi reformeze modul de viaţă şi să-şi câştige de acum încolo o existenţă modestă, pe căi cinstite.

    Se ridică însă unele întrebări la care nu cunoaştem răspunsul. A existat un manuscris sau au fost doar nişte simple note, prelucrate apoi în redacţie? Si în ce limbă au fost redactate fie notele, fie manuscrisul: în română ori mai degrabă în altă limbă, devreme ce iniţial publicarea era prevăzută în străinătate? Şi, mai presus de toate, în ce măsură corespund cele povestite adevărului sau sunt ele tributare ficţiunii, dată fiind înclinarea autorului spre impostură şi fabulaţie?

    Oricum, între 1 februarie (când apare primul număr) şi 18 aprilie 1904, paginile noii publicaţii găzduiesc zilnic mirobolantele aventuri ale „prinţului”. Anterior, în patru numere ale „Adevărului” propriu-zis apăruse un interviu fluviu al aceluiaşi Manolescu, dat fiind că directorul ziarului, Mille, era şi un maestru al campaniilor publictare. Succesul „romanului” a fost desăvârşit. Mai târziu, în perioada interbelică, memoriile au fost reeditate în România sub formă de fascicule, pentru ca – sărind peste decenii – după evenimentele din decembrie 1989, când au răsărit ca ciupercile o droaie de edituri efemere, să fie retipărite, în condiţii destul de precare, în vreo două-trei ediţii.

    Memoriile lui Manolescu devin best-seller în Germania
    Nu trece mult de la premiera din „Adevărul de dimineaţă” şi în editura germană „Langenscheidt” apare în 1905 volumul Ein Fuerst der Diebe-Memorien (Un prinţ al hoţilor-Memorii). Cum s-a petrecut acest lucru ne povesteşte acelaşi istoric literar român pomenit mai sus. Se pare că informaţia despre iniţiativa lui Mille a parvenit la sediul editurii, specializată în lexicografie (dicţionare bilingve, manuale de învăţare fără profesor a limbilor străine), din partea unui avocat german din Bucureşti (un anume Kutschbach), care a trimis şi versiunea în franceză, după toate probabilităţile cea originală, a amintirilor. Traducerea, ca şi îngrijirea ediţiei au fost asigurate de Paul Langenscheitd (unul dintre fii fondatorului casei de editură), care avea el însuşi veleităţi literare, nefiind deloc exclus să fi intervenit pe text.

    Primirea foarte bună făcută de cititori, ca şi ecourile din presă i-au dat editorului ideea tipăririi, în acelaşi an 1905, a unei continuări a memoriilor, sub forma unui al doilea volum. Dar pentru că nu era prea convins de talentul autorului, editorul a apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi profesionişti ai scrisului, Karl May, părintele lui Winnetou şi al altor extrem de populare romane de aventuri ale epocii, trimiţându-i spre edificare un exemplar din primul volum deja apărut. Karl May a respins însă propunerea, ba mai mult, supărat, a returnat volumul primit. În tinereţe făcuse el însuşi cunoştinţă cu închisoarea din pricina unor escrocherii şi furtişaguri mărunte şi probabil nu dorea ca acestea să fie acum din nou aduse la suprafaţă prin asocierea numelui său cu cel al unui infractor atât de cunoscut ca Manolescu. Ce s-a petrecut mai departe nu ştim precis. Dumitru Hîncu susţine că editorul german s-ar fi dus în America, unde Manolescu, plecând din România, ar fi ajuns din nou şi l-ar fi convins să se întoarcă în Europa, pentru finalizarea volumului doi. Este posibil ca acesta să fi fost scris de un „ghost writer”, adică de un fantomatic autor anonim. Poate chiar de Langenscheidt, al cărui nume figurează din nou în calitate de traducător, fără a se specifica limba. Oricum, al doilea volum apare la doar puţine luni după primul sub titlul Gescheitert. Aus dem Seelenleben Eines Verbrechers (În faţa eşecului. Din viaţa interioară a unui infractor) şi se vrea nu atât o înşiruire de întâmplări palpitante (ca primul), ci mai portretul psihologic al unei tipologii, cea a infractorului, propunându-şi să desluşească motivaţia lăuntrică, resorturile care determină o anumită persoană să apuce pe calea fărădelegii.

    SURSĂ DE INSPIRAŢIE PENTRU THOMAS MANN...

    Şi aşa ajungem la Thomas Mann, care dobândise celebritatea în special pentru Familia Buddenbrook (roman apărut în 1901). În cartea sa consacrată receptării în România a scriitorului german, istoricul literar român Dumitru Hîncu dezvăluie că memoriile sau aşa-zisele memorii ale lui Manolescu i-ar fi fost semnalate lui Thomas Mann de către un coleg, Kurt Martens, care ar fi fost încântat de cele citite. Dovadă că el însuşi (Martens) a folosit unele amănunte din aceste memorii într-o nuvelă a sa, „Das Ehepaar Kuminski” (Soţii Kuminski). Potrivit altor surse, numeni altul decât traducătorul şi editorul memoriilor, adică Paul Langenscheidt, i-ar fi trimes lui Mann ambele volume, iar acesta ar fi acceptat să semneze câteva cuvinte pe marginea lor, apărute în presă, în chip de reclamă mai mult sau mai puţin mascată, alături de scurte comentarii ale altor scriitori ai vremii. În orice caz, procesul de la Berlin al lui Manolescu, ca şi aventurile sale anterioare suscitaseră, cum am arătat, un mare interes în presa din Germania ca şi din alte ţări, la un moment dat viitorul laureat al Premiului Nobel vorbind chiar, cum dezvăluie Dumitru Hâncu, de „acel scânteietor domn Manolescu”, ceea ce spune multe.

    Încă din 1902, Thomas Mann era preocupat de conexiunile care pot fi stabilite între actul artistic şi criminalitate. Printre hârtiile sale s-au găsit tăieturi din presă despre isprăvile unor escroci de notorietate ai vremii, în frunte cu Manolescu. Ideea de a creiona el însuşi portretul unui asemenea escroc, mai întâi ca o simplă schiţă (a şi apărut în 1922), apoi sub forma a ceea ce se cheamă în germană „ein Schelmenroman” (roman picaresc), gen literar mult gustat de cititori, i-a venit după primirea celor două volume, dar materializarea în această din urmă formă avea să dureze mai multe decenii. Este vorba de ultimul său roman, rămas însă neterminat, Die Bekenntnise Des Hochstaplers Felix Krull. Der Memorien Erster Teil (Mărturisirile escrocului Felix Krull. Prima parte a memoriilor), a cărui gestaţie avea să se extindă pe o lungă perioadă, mai întâi între 1910-1913, iar apoi între 1951-1954. Îl proiectase în două volume, din care a apărut doar primul, cu un an înaintea morţii (în 1955) a autorului.

    Intenţia iniţială de a scrie un roman de tipul memoriilor lui Manolescu a suferit pe parcurs mutaţii esenţiale de ordin estetic, ceea ce a rezultat fiind, până la urmă, o parodie subtilă a biografiilor clasice, cum ar fi Cofesiunile luiRousseauori scrierea lui Goethe, Poezie şi Adevăr. Dincolo de operarea unei asemenea disocieri, există între figurile celor doi escroci, Felix Krull şi George Manolescu, multiple trăsături comune, ca arborarea unei succesiuni de măşti, transferul repetat de identitate, capacitatea remarcabilă de simulare. Si unul, şi celălalt împrumută ceva din psihologia personajelor dostoievskiene sau nietzscheiene, se simt superiori semenilor şi se consideră ca atare mai presus de morala convenţională, analogiile fiind clare.

    ...şi pentru alţi scriitori occidentali

    Memoriile impostorului român au cunoscut în Germania numeroase reeditări de-a lungul anilor, unele cu titluri schimbate, socotite mai atrăgătoare, Der Mann mit den Blauen Gehrock (Omul în redingota albastră) sau Der Meisterdieb (Hoţul maestru), iar Thomas Mann nu este singurul exemplu, deşi cel mai strălucit, al influenţei exercitate în epocă de aceste memorii. Manolescu este prototipul unor figuri celebre ale literaturii poliţiste mondiale, cum ar fi Arsene Lupin, creaţia francezului Maurice Leblanc. Scriitoarea de limbă germană Vicki Baum l-a luat drept model pentru „şoarecele de hotel”, baronul von Geigern, din romanul Menschen im Hotel (Grand Hotel), un best-seller de la sfârşitul anilor ’20-începutul anulor ’30.

    Manolescu, personaj real, devine eroul fictiv al unui roman în fascicole, Der Prinz von Dieb (Prinţul von Dieb, joc de cuvinte, „Dieb” însemnând în germană „hoţ”), publicat în Germania (1928), în colecţia „Neue Kriminal Bibliothek”. Mai mult, i se atribuie un fiu de asemenea fictiv, John Kling, care, spre deosebire de tatăl său, ajunge un faimos apărător al legii, protagonist al unei serii de romane care apar tot în Germania (semnate de către diverşi autori), mai întâi între 1924 şi 1938, apoi între 1949 şi 1954; mai mult, acesta devine eroul unui serial televiziunii germane (1965-1970).

    Pe de altă parte, demn de amintit este şi un alt aspect care îşi are importanţa sa, şi anume că experţi în psihologia infractorilor, în criminalistică, în studii juridice s-au aplecat cu interes asupra cazului impostorului care a stârnit atâta vâlvă în epocă. Dintre aceştia, Erich Wulffen, renumit criminolog german, autorul unui studiu criminalo-psihologic de proporţii (apărut în 1907, intitulat, în româneşte, Manolescu şi memoriile sale şi scris chiar în colaborare cu cel în cauză). Wulffen semneaază de asemenea o monumentală Psihologie a escrocului (1923), printre numeroasele exemple citate nelipsind, fireşte, cel al lui Manolescu.

    Zenit, Albinosul, odrasla fictivă a... cuplului regal român

    Pentru a reveni la ficţiune să adăugăm că naţionalitatea română a faimosului impostor determină apariţia în literatura mondială de senzaţie şi a altor infractori, cărora li se atribuie aceeaşi naţionalitate, Cel mai cunoscut dintre ei este, fără îndoială, Zenith, the Albino (Zenit, Albinosul), protagonistul unei colecţii publicate dincolo de Canalul Mânecii. El ar fi nici mai mult nici mai puţin decât fiul... perechii moştenitoare a Tronului României, Ferdinand şi Maria (născut înainte ca aceştia să devină rege şi regină), care, dată fiind anomalia sa genetică („o pată pe dinastia Hohenzollern”), îi ţinuseră secretă naşterea. Adânc frustrat, prinţul Zenit de Hohenzollern devine un gentleman-apaş, arhiinamicul marelui detectiv britanic Sexton Blake, cu care se războieşte necontenit. Zenit este un violonist extraordinar, un scrimer de talie olimpică şi inventator de geniu, pasiunea sa fiind să fumeze opiu. Aventurile acestui alter ego al lui Manolescu (scrise de asemenea de mai mulţi autori) încep în 1919 şi se termină imediat după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1940, când Zenit dispare în timpul unui bombardament german asupra Londrei...

    În perioada care a urmat sfârşitului acestui război, publicul britanic avea să ia, de altfel, direct cunoştinţă cu isprăvile celui care a servit drept model pentru Zenit, demonica odraslă a „familiei regale române”. În 1963 apare la Londra volumul The Prince of Thieves – a Biography of George Manolesco Alias Prince Lahovary Alias the Duke of Otranto (Prinţul hoţilor – o biografie a lui George Manolesco alias Alteţa Sa Prinţul Lahovary alias Ducele de Otranto), autorul fiind jurnalistul german de origine evreiască Joachim Joe Lynx, silit în perioada nazistă să se exileze în Anglia. El fusese anterior corespondent al unor publicaţii nemţeşti la Viena, unde a citit pentru prima oară memoriile lui Manolescu în germană, din care, peste decenii, avea să se inspire copios. Cartea prezintă importanţă şi pentru că pe copertă tronează unul dintre puţinele portrete ale lui Manolescu rămase posterităţii: un domn elegant, cu guler tare şi lavalieră, arborând o frumoasă mustaţă în furculiţă, cum era moda timpului.

    Erou al unor filme occidentale

    De la literatură la cinematograf e un singur pas, Manolescu pomenindu-se şi erou de film. Prima oară îşi face apariţia pe ecrane în 1920 în pelicula germană „Manolescu Memorien”, cel care îi dă viaţă fiind actorul de imens talent Conrad Veidt. Urmează, în 1929, „Manolescu der Koenig des Hochstapler” (Manolescu, regele escrocilor), rolul titular fiind încredinţat de data aceasta actorului de origină rusă, la fel de talentat, Ivan Mosjukin. Tot în Germania este turnat, în 1933 (între timp apăruse sonorul), „Manolescu der Fuerst der Diebe” (Manolescu, prinţul hoţilor), protagonist fiind actorul de origine sârbă, foarte popular în epocă, Ivan Petrovich. Dar, desigur, producţia cinematografică cea mai cunoscută (data premierii: 1932) este capodopera lui Ernst Lubitsch, comedia „Trouble in Paradise”(Bucluc în Paradis), unul dintre marile succese la box office ale Hollywoodului, având la bază o piesă a dramaturgului ungur Laszlo Aladar, inspirată, la rândul ei, într-un ameţitor carusel al influenţelor reciproce, din memoriile lui Manolescu.

    Acesta apare în film cu numele uşor schimbat, Gaston Monescu, cel care îi împrumută trăsăturile fiind carismaticul actor american Herbert Marshall, căruia îi dă replica Miriam Hopkins, actriţă en-vogue a perioadei. Elegantul Monescu este, bineînţeles, un hoţ care pretinde că ar fi baron şi care face cunoştinţă cu o tânără de aceeaşi profesie, care pretinde, la rândul ei, că ar fi contesă. Când se întâlnesc pentru prima dată, ea îi subtilizează portofelul, el îi şterpeleşte ceasul de la mână... Evident, cei doi se vor îndrăgosti unul de altul, până la urmă, după o sumedenii de complicaţii, rămânând împreună. „Niciodată nu am făcut un film mai bun”, avea să declare Lubitsch, maestru al comediilor sofisticate. Să adăugăm că toate aceste filme au rulat, cu indiscutabil succes, şi pe ecranele din România. Dacă imaginile fotografice ale chipului lui Manolescu, vechi de peste o sută de ani, sunt foarte greu de găsit, în schimb el ne apare nouă, contemporanii secolului XXI, sub înfăţişarea unor mari actori ai trecutului. Este o ultimă festă din cele multe jucate de acest impostor de geniu.

    Un sfârşit timpuriu, învăluit în ceaţă

    Manolescu a murit de tânăr, după unele surse în 1908 (avea deci, numai 37 de ani), după altele în 1911. Împrejurările dispariţiei sale sunt neclare. Dintr-un ziar de limbă engleză, din aprilie 1907, aflăm că, printr-o scrisoare trimisă din Italia unui cunoscut, anunţă că suferă de o boală incurabilă, singurul său regret de a părăsi această lume fiind că va trebui să lase în urmă „un înger de soţie şi doi copii adorabili”. Ipoteza pare a fi sprijinită de o altă scrisoare, comunicată în cartea amintită a lui D. Hîncu şi datată Milano, spre sfârşitul anului 1905, în care dezvăluie că s-ar fi logodit cu o fermecătoare italiancă şi că s-ar fi hotărât să se lase de viaţa de aventurier. De-a lungul scurtei sale existenţe, Manolescu a strâns din furtul de bijuterii şi alte valori, precum şi din escrocherii, o sumă fabuloasă, care, pentru epoca sa, îl situează în fruntea infractorilor din întreaga lume.

    Cât a trăit a ştiut ca nimeni altul să-şi gestioneze notorietatea, inclusiv prin comercializarea memoriilor sale, chiar dacă acestea sunt fictive într-o măsură apreciabilă şi dacă, la întocmirea lor, şi-a „ascociat”, după toate probabilităţile, profesionişti ai scrisului. În această ordine de idei, într-o corespondenţă din Berlin, de la începutul lui mai 1907, „New York Times” publică ştirea de senzaţie că şi-ar fi oferit, contra cost, creierul Institutului de Psihologie german pentru a fi studiat după ce va deceda. Nu se ştie dacă institutul a dat curs acestei oferte, cert fiind însă că memoriile sale, care s-au bucurat în epocă de un extraordinar răsunet şi din care acelaşi prestigios „New York Tomes”, între alte ziare, a publicat o serie de extrase, se constituie într-o veritabilă mină de informaţii pentru jurişti, criminalişti, psihologi, specialişti în boli mintale, rămânând o sursă de inspiraţie nu numai pentru literatura de gen, dar şi pentru scriitori autentici, ca şi pentru dramaturgi, cineaşti sau realizatori tv.

    Un brand care ar putea servi României

    Ţinând seama de momentul în care au fost scrise, memoriile lui Manolescu pot reprezenta şi astăzi pentru cititorul român o lectură instructivă şi agreabilă, deşi, din păcate, în comparaţie cu Germania în primul rând, autorul lor este prea puţin cunoscut generaţiilor actuale din ţara sa natală. În schimb, iată, o persoană familiarizată cu spaţiul cultural germanofon, cum este publicistul şi analistul politic Emil Hurezeanu, se declară, din varii motive, fanul înfocat al acestui vântură-lume de acum o sută de ani şi mai bine, descriindu-l ca „preferatul meu absolut”.

    După vampirul Dracula, aventurierul Manolescu (cu autobiografia sa, tributară sau nu ficţiunii), personaj real, dar şi erou de povestiri şi romane, de filme şi piese de teatru, obiect de studii de caz criminalistice ori juridice ş.a., constituie în universul mass media al doilea mare brand asociat în Occident numelui de România. Ceea ce, desigur, nu trebuie să ne supere, dimpotrivă, să ne amuze, pentru că şi întâmplările prin care trece această puşlama valahă, în fond simpatică, sunt amuzante. Un brand care s-a dovedit, în timp, cât se poate de profitabil pentru casele de editură, studiourile cinematografice ori cele tv etc. din acelaşi Occident şi care ar putea fi rentabil – de ce nu? – şi pentru iniţiativa privată românească, fireşte, cu condiţia de a fi exploatat în mod inteligent.

    De ce se temeau vechii greci?
    Autor: Irina Manea | 2011 vizualizări


    Un loc central in conştiinţa religioasã a vechilor greci îl ocupã conceptul de pângãrire (miasma). Grecii erau aproape obsedaţi de ceea ce desemna un anume act interzis care ofensa zeii şi deteriora puritatea individului şi a comunitãţii. Consecinţele încãlcãrii îl afectau în primul rând pe ofensator, cãruia nu îi mai era permisã intrarea în temple, dupã care efectul se rãspândea în întreaga cetate.

    Pângãrirea

    Tragediile greceşti abundã în exemple: patricidul şi incestul lui Oedip sunt responsabile de ciuma din tragedia lui Sofocle, în Antigona, refuzul lui Creon de a-i permite Antigonei sã-l îngroape pe fratele ei, Polinice, rezultã în transportarea bucãţilor din cadavru în altar, pângãrind sanctuarul şi blocând legãtura între om şi zei, în Orestia lui Eschil, Orestes, temându-se de profanarea care ar rezulta dacã ar eşua în rãzbunarea uciderii tatãlui sãu, îi ucide pe Aegyst şi Clytaemnestra, deşi matricidul induce o altã profanare.

    Grecii priveau cu seninãtate moartea, dar erau înspãimântaţi de miasma. “Puritatea şi pângãrirea nu sunt stãri fizice sau mentale naturale. Trebuie înţelese drept douã categorii construite în relaţie cu convenţiile religioase şi sociale. Ele creeazã diferenţieri temporare între lucruri ce în alt context sau timp ar rãmâne nediferenţiate”[1]. Pângãrirea o socoteau contagioasã, aducând, prin simpla prezenţã a celui impur, un rãu şi celor din jur, atrãgând pedeapsa zeilor, de aceea era necesar un ritual complex de purificare. Moartea, omorul, contactul cu un cadavru şi sfera opusã a naşterii, sunt exemplele cele mai frecvent întâlnite în textele greceşti, dar şi consumul de anumite mâncãruri, menstruaţia, relaţiile sexuale. Toate sunt acceptate în majoritatea cazurilor, împreunã cu consecinţele lor naturale, dar depinzând de situaţia socialã şi de contextul temporal, aceste evenimente naturale puteau la fel de bine deveni ilustrãri de pângãrire ritualã. “Puritatea şi pângãrirea sunt douã categorii religioase puternice prin intermediul cãrora religia greacã impune o viziune religioasã asupra vieţii cotidiene. Oricând oamenii acceseazã tãrâmul divin (care este pur) şi oricând se întorc de la o stare de pângãrire la normalitate, religia cere purificarea. Scru****le religioase ale puritãţii limiteazã accesul la divinitate, scru****le religioase interpreteazã naşterea, moartea, menstruaţia, hrana sau sexualitatea ca pângãrire ritualã[2].

    Tabu

    Tabu-urile legate de naştere se conturau încã de la începutul sarcinii, când se cerea ca femeia sã stea izolatã 40 de zile şi alte 3 dupã naştere, timp în care ar fi întinat pe oricine s-ar fi apropiat de ea. Similar, în momentul morţii întreaga casã era pângãritã şi se cereau ritualuri pentru a îndepãrta pericolul. O lege din secolul al 5-lea a.Hr. din Iulis, Keos, descrie procedura ulterioarã morţii: un vas cu apã de la o gospodãrie vecinã neîntinatã era adus în faţa casei pentru a-i purifica pe cei ce treceau pe acolo, şi corpul însuşi era spãlat, miruit, îmbrãcat în haine curate şi aşezat pe catafalc pentru ca sã fie pur în mijlocul impuritãţii. În a 3-a zi corpul era transportat în afara oraşului, departe de temple, iar niciun preot nu asista la ceremonia de îndepãrtare a trupului întrucât proximitatea ar fi cauzat pângãrire. O moarte nenaturalã era un caz mai grav: sângele unei victime îl murdãreşte pe ucigaş, dar pângãrirea este amplificatã de mânia victimei, care îl poate urmãri sub forma unor “avenging demons”[3].

    În piesa lui Eschil, Eumenides, demonii sunt Eriniile, care ameninţã sã pângãreascã întreaga Atenã pentru cã nu fusese exilat criminalul. O altã crimã ce cauza impuritate era sacrilegiul, pângãrirea unui altar ducând la transmiterea contaminãrii cãtre zei, ceea ce impunea reguli stricte de comportament. Se nega dreptul de acces în sanctuare şi la festivaluri sclavilor, strainilor, celor impure şi, depinzând de festival, bãrbaţilor sau femeilor. Obiecte de genul sãbiilor, obiectelor metalice, animalelor de povarã sau pieilor erau tabu şi anumite ritualuri precum misteriile Eleusine sau Thesmophoria aveau un caracter secret. Încãlcarea regulilor era sinonimã cu rãzbunarea divinã sub forma nebuniei, bolii sau morţii.

    Ruşine

    Pângãrirea însã nu implica ideea de pãcat în sens moral, iar pedeapsa sau rãsplata nu sunt transpuse în perspectiva lumii de dincolo. O instanţã de judecatã transcendentã apare la Platon, la care cei trei judecãtori din Hades, şi anume Minos, Eakos şi Radamanthys, se pronunţã cu privire la actele sãvârşite de defuncţi pe pãmânt, dar viziunea filosofului are o corespondenţã redusã cu credinţele populare. Misteriile Eleusine promit beatitudinea lumii de dincolo pentru iniţiaţi, dar în virtutea unui nivel aparte de spiritualitate, nu de moralitate. Dacã însã moralul nu se exprimã în lumea de dincolo perceputã vag, el işi gãseşte manifestarea în societatea descrisã în termenii unei culturi a ruşinii şi ulterior a vinovãţiei.

    Cea homericã se înscrie în prima categorie, deoarece “pentru omul homeric, lucrul cel mai de preţ nu e sã te bucuri de o conştiinţã liniştitã, ci de stima publicã (time)”[4]. Ahile se întreabã de ce ar mai fi necesar sã lupte dacã nu primeşte mai multã cinste decât cel ce nu luptã. Când Hector pleacã sã-şi înfrunte moartea şi destinul, declarã cã o face din ruşine de Troia. Atitudinea îşi are originile în “tensiunea existentã între impulsul individual şi presiunea conformitaţii sociale, caracteristicã culturii-ruşinii”[5]. Cu alte cuvinte, omul resimte ca insuportabil tot ceea ce îl poate supune batjocurii semenilor sãi, ceea îl face sã proiecteze devierile de la sistemul moral şi caracterial asupra unei intervenţii divine, “impulsurile nesistematizate, non-raţionale şi actele care rezultã din ele, tind sã fie excluse din eu şi atribuite unei origini diferite”[6].

    Culpã



    Într-o epocã mai târzie senzaţia de culpã, nu de ruşine, tinde sã fie mai degrabã dominantã, iar ate-ul homeric (ispita divinã) se preface în pedeapsã, cu agenţi executor Eriniile şi judecãtor Zeus. Ideea cã omul va fi pedepsit fie el însuşi, în viaţa asta sau într-o alta, fie prin urmaşii sãi, mãrturiseşte o credinţã în calitatea de unitate moralã a familiei şi în legãtura indisolubilã între crimã şi pedeapsã. “A fost o nenorocire pentru greci cã ideea de dreptate universalã, care reprezentase un progres faţã de vechea noţiune a puterii divine arbitrare şi constituise o consfinţire a noii moralitaţi civice, a rãmas asociatã unei concepţii primitive a familiei; era un semn cã ponderea sentimentului religios şi a legii religioase opuneau încã rezistenţã apariţiei unei adevãrate concepţii a individului ca persoanã, cu drepturi personale şi rãspunderi personale[7].

    Fantoma solidaritãţii a bântuit multã vreme spiritul grec, înainte ca democraţia atenianã şi raţionalismul sã elibereze individul de legãturile de clan. Un alt aspect al moralitãţii arhaice este definirea acesteia aproape exclusiv prin prisma negativã. Supranaturalul cu funcţie penalã nu dispune şi de componenta complementarã a rãsplatei virtuţii. “Fãrã îndoialã aceasta reflectã ideile juridice ale vremii; legea penalã a precedat legea civilã, iar funcţia primarã a statului a fost coercitivã. De altfel, legea divinã, ca şi legea omeneascã timpurie, nu ţine cont de motivaţie şi nu face nicio concesie slãbiciunilor omeneşti; ea este lipsitã de acea calitate umanitarã a compasiunii pe care grecii o numeau epieikeia sau philanthropia”[8].

    Pentru cã moralizat olimpianismul devine o religie a fricii şi nu mai existã compasiunea din Iliada, când Zeus îi compãtimeşte pe Hector, Ahile, şi chiar pe caii lui Ahile. Din angoasa religioasã derivã şi teama universalã de pângãrire, alãturi de necesitatea purificãrii (catharsis). Profanarea este caracteristicã epocii arhaice şi acest fapt este evidenţiat de diferenţele între Oedip-ul homeric, care continuã sã domneascã în Teba, în vreme ce Oedip al lui Sofocle este bântuit de o vinã care îl transformã în proscris.

    Neliniştea epocii lui Homer evolueazã în sentimentul vinovãţiei din epoca arhaicã, “la fel cum teama obsedantã de a cãdea în pãcatul capital exprimã sentimentul de vinovãţie al creştinului”[9]. Puritatea nu mai are doar un sens magic, ci şi unul moral, deşi pânã sã ajungã explicitã, credinţele acţioneazã inconştient, obscur. În cel mai groaznic tip de miasma (agos) regãsim ingrediente vechi de pângãrire, blestem şi pãcat. Existã numeroase expresii lingvistice ale conceptelor de puritate şi pângãrire, precum hagnos, katharos, miasma, musos, dar agos sau enages, cu rãdãcina semanticã în hag-, însemnând ‘consacrat’ sau ‘sacru pentru un zeu’, poate fi utilizat în legãturã cu rãzbunarea divinã şi o profanare de un anume tip[10]; juxtapunerea în agos a sacrului şi a unei impuritãţi ambivalente a condus în bunã mãsurã la aplicarea conceptului de tabu celor douã noţiuni, deşi în textele greceşti juxtapunerea nu este atât de relevantã pentru cã în genere sacrul este considerat pur.

    Norme religioase

    Paradoxul inerent regulilor puritãţii religioase este cã lipsa excepţionalului poate sugera şi ea o transcendere. Şi contrar obişnuinţei, opusul pângãririi nu este puritatea: opusul ambelor este normalitatea[11].

    Interesant de observat este faptul cã s-ar putea deduce o relaţie cauzalã între mediul urban neigienic şi epidemii, pe de-o parte, şi obsesia pentru purificare pe de alta. Autorii corpusului hipocratic, când oferã o explicaţie medicalã o cautã în poluarea patogenã a aerului umed care transportã boala de altundeva (nosera miasmata)[12]. Când autorii corpusului localizeazã cauza unei epidemii în poluarea aerului (miasma), se bazeazã pe un model interpretativ tradiţional care afirmã cã bolile contagioase sunt rezultatul miasmei umane şi deci o pedeapsã divinã. Dar astfel de cauzalitãţi presupun un transfer de noţiuni ale noastre despre ce ar trebui şi nu sã intre în categoria de profanare, iar generalizãrile sunt periculoase.

    De exemplu, deşi îngroparea este privitã ca o profesie ‘murdarã’ în antichitatea greco-romanã, “ar fi pripit sã afirmãm cã etichetarea religioasã a morţii drept întinare ritualã reflectã noţiuni mai generale despre concepţia socialã asupra morţii la greci. Dimpotrivã, când reglementãrile funerare detaliazã atât pângãrirea ce afecteazã casa mortului cât şi mijloacele şi condiţiile purificãrii, ele categorisesc familia drept întinatã temporar şi limiteazã starea la gospodãria în cauzã şi la persoanele care intrã acolo; acestea pot atinge normalitatea prin purificarea post-întinare”[13]. Clasificarea în pur şi profan depinde oricum de context, iar separarea categoriilor “trebuie sã disparã dacã dorim sã ne întoarcem la o viaţã normalã. Pentru cã dacã ar predomina doar o singurã situaţie, aceea in care apropierea de cadavru, naşterea sau consumul de usturoi ar produce pângãrire, viaţa cotidianã în Grecia s-ar petrece cu scru**** religioase şi purificãri rituale permanente, ceea ce ar face-o insuportabilã”[14].

    Purificarea

    Restaurarea puritãţii se poate realiza în mai multe moduri. Apa îndepãrta impuritãţile contractate prin contactul cu cadavrul sau alt poluant şi constituia şi o fazã premergãtoare a participãrii la ritualuri. Şi focul eradica impuritãţile; dupã ce perşii s-au retras în 479 a.Hr., plateenii au fost sfãtuiţi de oracol sã nu sacrifice înainte de a stinge focul din cetate, pentru cã fusese poluat de cãtre barbari, şi au adus foc pur din vatra comunã de la Delphi; iar la Argos se aducea foc proaspãt de la casa vecinã la cea a decedatului dupã sfârşitul doliului. Purificarea prin sânge, ştergând paradoxal culpa celui ce sãvârşise o crimã, realizatã prin clãtire cu sângele unui animal sacrificat, este menţionatã în legea catharticã din Cyrene din secolul al IV-lea a.Hr., dupã ce fusese deja condamnatã de cãtre Heraclit în secolul al VI-lea a.Hr. În mod similar, nebunia şi epilepsia (boalã divinã) sunt atât pedepse pentru violarea tabu-urilor, cât şi agenţi de purificare. Menadele sunt eliberate de nebunia cauzatã de respingerea lui Dionysos când se dedau sãlbatic riturilor dionisiace, iar Aristofan menţioneazã riturile coribantice printre metodele de purificare[15].

    Funcţia catharticã a ritualului dionisiac era aceea de a-l “elibera pe individ de acele impulsuri iraţionale contagioase care, atunci când erau îngrãdite, dãdeau naştere, aşa cum s-a întâmplat şi în alte culturi, la izbucniri de dans maniacal şi la manifestãri similare de isterie colectivã; îl elibera pe om oferindu-i o supapã ritualã”[16]. Într-un fel oferea o posibilitate de alinare într-o culturã a vinovãţiei, în care omul era mereu tensionat, având “sentimentul zdrobitor al ignoranţei şi nesiguranţei omeneşti, teama de divinul phtonos, groaza de miasma”[17]. Povara ar fi fost de nesuportat fãrã senzaţia de libertate a cultului dionisiac sau siguranţa unui sfetnic divin de genul oracolului. Şi ritualul coribantic din secolul al V-lea presupunea obţinerea catharsis-ului prin dans şi muzicã orgiastic, care induceau un fel de transã care ar fi vindecat ceea ce Platon numea sentimente de anxietate[18].

    Cum pângãrirea era contagioasã, o purificare a întregii cetãţi era de obicei necesarã şi în aceste sens se folosea un ţap ispãşitor, pharmacos sau katharma, ce cãra impuritãţile în afarã. Vechea magie catharticã a ţapului ispãşitor se practica în secolul al VI-lea în Ionia, dar şi în Attica, ritual exclus din poemele Iliadei şi Odiseei, care oferã doar “o selecţie din creaţia tradiţionalã – selecţie care se potriveşte unei culturi aristocratice şi militare”[19]. O legendã îl pomeneşte pe personajul numit Pharmakos, prins în timp ce fura pocaluri sacre de la Apollo şi pietrificat de cãtre prietenii lui Ahile. Pharmakos-ului ritualic ii era atribuitã o vinã care ar fi adus ciumã sau secetã asupra comunitãţii. În practicã, un membru dispreţuit din comunitate, un cerşetor sau criminal, era plimbat prin cetate ca sã absoarbã impuritãţile şi apoi izgonit cu pietre dincolo de graniţele acesteia, dar nu şi omorât[20]. În Atena, în secolul al V-lea a.Hr., ţapii ispãşitori erau trimişi în afarã în timpul festivaului Thargelia, festival al lui Apollo şi al primelor fructe din an, ritualurile pharmakos fiind parte a anului religios. O soluţie mai dezirabilã decât purificarea era însã evitarea pângãririi.

    Reguli pitagoreice

    Un exemplu concludent îl ilustreazã pitagoreicii şi regulile dezvoltate de aceştia: la un festival nu aveai voie sã-ţi tai unghiile şi pãrul, nu aveai voie sã consumi ouã, peşte, carne, în templu trebuia sã intri desculţ şi prin dreapta, libaţiile se turnau de la o margine a pocalului în aşa fel încât oamenii şi zeii sã nu bea din aceeaşi parte, erai în pericol dacã te întorceai din drum la o graniţã pentru cã te aşteptau Eriniile, trebuia sã eviţi mãcelarii pentru cã erau impure, ca novice nu aveai voie sã vorbeşti şi multe alte prescripţii de felul acesta.

    Ideile de bazã pe care se întemeiau regulile erau: trupul ca temniţã a sufletului, vegetarianismul ca lege esenţialã a vieţii, anihilarea consecinţelor pãcatului, şi în lumea asta, şi în cealaltã, prin mijloace ritual. Catharsis-ul capãtã la pitagorici un nou sens, mai imperative decât în epoca arhaicã: “omul nu urma doar a fi curãţat de o impuritate sau alta, în mãsura în care era posibil, ci de orice urmã de carnalitate – aceasta fiind condiţia izbãvirii lui”[21]. Puritatea devine calea principalã de mântuire, iar tehnicile sunt de ordin magic, de tipul incantaţiei prin muzicã sau askesis-ului. Vegetarianismul, deşi corolar al teoriei transmigraţiei, ascunde totuşi ceva mai vechi: spaima teribilã de vãrsarea de sânge, moştenitã din cultura arhaicã a vinii, generalizatã în cultura de tip şamanic a pitagoreicilor. În “psihologia puritanã”[22] eliberarea se obţinea prin tehnici precum cãlãtoria mental sau retragerea deliberate, askesis, exersarea conştientã a puterilor psihice prin exerciţii spiritual, menite sã rupã lanţul suferinţei care caracterizeazã perioada de educare a sufletului, care culmineazã cu eliberarea sa finalã şi întoarcerea la locul sãu de origine.

    Toate aceste idei despre impuritatea ritualã, pe care Grecia le împãrtãşeşte în bunã mãsurã cu zona italicã şi indianã, pot oferi o explicaţie a sentimentelor de vinovãţie cauzate de dorinţele refulate. Evoluţia miasmei cãtre noţiunea de pãcat şi a celei de catharsis cãtre ispãşire se produce relativ târziu în lumea elenã, printr-un proces de recunoaştere a importanţei motivaţiei şi conştiinţei. “În vreme ce catharsis-ul în perioada arhaicã nu era, adesea, mai mult decât o îndeplinire mecanicã a unor obligaţii ritual, noţiunea unei purificãri automate, cvasi-fizice era susceptibilã de a se transforma, prin infinitezimale nuanţãri, în ideea mai profundã a ispãşirii pãcatului”[23]. Grecul arhaic posedat de dorinţe reprimate avea posibilitatea de a le înzestra cu o formã concretã, susţinând cã a venit în contact cu miasma sau cu vina unui strãmoş şi cã se poate elibera prin ritual cathartic. Nu este aici, pe lângã o cheie de înţelegere a pãcatului şi ispãşirii prin precedentele greceşti, şi o curãţire de tip aristotelic care ne purificã de sentimentele negative prin proiecţia lor artisticã?





    Bibliografie:



    Surse primare:

    Eschil: Orestia, Univers, Bucureşti, 1979;

    Homer: Iliada, Mondero, Bucureşti, 2007;

    Sofocle: Antigona, Albatros, Bucureşti, 1979;

    Oedip rege, Garamond, Bucureşti, 2002.

    Lucrãri generale şi speciale:

    Burkert, Walter: Griechische Religion der archaischen und klassischen Epoche, Stuttgart, 1977;

    Dodds, E.R.: Dialectica spiritului grec, Meridiane, Bucureşti, 1983;

    Hoessly, F.: Katharsis. Reinigung als Heilverfahren. Studien zum Ritual der archaischen und klassischen Zeit sowie zum Korpus Hippokraticum, Göttingen, 2001;

    Ogden, Daniel (ed.), A Companion to Greek Religion, Blackwell Publishing, 2007;

    Parker, Robert: Miasma. Pollution and Purification in Early Greek Religion, Oxford University Press, 1983.
    NOTE

    [1] Bendlin, Andreas: Purity and Pollution, în A Companion to Greek Religion, Blackwell Publishing, 2007, p. 178.

    [2] Ibid.

    [3] Parker, Robert: Miasma. Pollution and Purification in Early Greek Religion, Oxford University Press, 1983, pp. 104-107.

    [4] Dodds, E.R.: Dialectica spiritului grec, Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 37.

    [5] Ibid.

    [6] Ibid., p. 36.

    [7] Ibid., p. 53.

    [8] Ibid., p. 54.

    [9] Ibid., p. 56.

    [10] Parker, Robert, op. cit., pp. 3-14.

    [11] Bendlin, Andreas, op.cit., p. 178 şi urm.

    [12] Hoessly, F.: Katharsis. Reinigung als Heilverfahren. Studien zum Ritual der archaischen und klassischen Zeit sowie zum Korpus Hippokraticum, Göttingen, 2001, pp. 274-78.

    [13] Frisone: Regulamenti funerari di mondo graeco, în Bendlin, Andreas, op. cit., p. 180.

    [14] Bendlin, Andreas, op. cit., p. 180 şi urm.

    [15] Parker, Robert, op. cit., pp. 264, 288.

    [16] Dodds, E.R., op. cit., p. 97.

    [17] Ibid., p. 96.

    [18] Ibid., p. 100.

    [19] Ibid., p. 64.

    [20] Burkert, Walter: Griechische Religion der archaischen und klassischen Epoche, Stuttgart, 1977, pp. 82-84.

    [21] Dodds, E.R., op. cit., p. 180.

    [22] Ibid., E.R., op. cit., p. 176.

    [23] Ibid., p. 57.
    Se pare că primii marinari din Marea Neagră nu au fost grecii
    Autor: Redactia | 656 vizualizări
    Ancore masive de piatră, vechi de 3.500 de ani, au fost descoperite pe fundul Mării Negre lângă oraşul bulgar Sozopol, informează Novinite.com.
    Directorul Muzeului Naţional de Istorie a Bulgariei, dr. Ivan Hrisov, a condus expediţia care a făcut descoperirea la vest de insula Julitta. Ancorele de piatră, care cântăresc 200 de kilograme, sunt frumos ornamentate şi au două găuri, una pentru funie şi cealaltă pentru un băţ de lemn. Ancorele antice erau folosite de nave ce cântăreau 150-200 de tone şi care transportau cereale, dar şi peşte, lemn sau metale din zona de coastă a Bulgariei de astăzi.

    Forma ancorelor sugerează că ar fi fost folosite de marinarii fenicieni între secolele XII - XIII î.Hr. Aceasta înseamnă că primii marinari din Marea Neagră nu au fost grecii. Experţii cred că ancorele ar putea dezvălui adevăratul motiv pentru care a început Războiul Troian - troienii controlau la vremea aceea Dardanelele şi comerţul pe mare din zonă, lucru care i-a nemulţumit pe greci.

    Anul trecut, în Sozopol, au fost descoperite nişte rămăşiţe despre care se crede că ar fi ale sfântului Ioan Botezătorul. Descoperirea a făcut ca oraşul bulgar să devină o adevărată atracţie turistică.
    A întemeiat Burebista primul stat dacic?
    Autor: Irina Manea | 9648 vizualizări

    Ceea ce Nicolae Iorga numea “Prima sintezã: Regatul dacilor” cu referire evidentã la unirea politicã şi religioasã a geto-dacilor stârneşte controverse şi sensibilitãţi care uneori devin obsesive şi uşor de instrumentalizat. Epoca Burebista ridicã o serie de probleme care meritã atenţia, mai ales cã avem de-a face cu un trecut relativ obscur, cu mult mai multe întrebãri decât rãspunsuri.
    Context istoric

    În general în literaturã s-a pus accent pe premisele entice, lingvistice, spirituale şi geopolitice care au condus la realizarea unei “imitaţii barbare a milenarei basileia antice” (Nicolae Iorga). Reliefatã de Herodot, Sallustius, Strabon, Trogus Pompeius, Dio Cassius sau Ptolemaios din Alexandria, unitatea etno-lingvisticã a dacilor pare a fi fundamentalã în unificare. Politeismul dominat de un zeu suprem care ilustreazã sincretismul uraniano-solar evidenţiazã iarãşi unitatea geto-dacilor. Transformãrile economice, dinamica demograficã şi evenimentele politico-militare interne şi externe din cadrul fazei a treia a civilizaţiei de tip La Tene, faza de dezvoltare maximã a metalurgiei fierului la geto-daci trebuie şi ele luate în consideraţie când ne referim la Burebista şi stãpânirea sa.

    Ridicarea uniunii tribale getice trebuie raportatã la cel de-al treilea rãzboi mithridatic (74-71 a.Hr.), când proconsulul Macedoniei, M.T. Varro Lucullus, ocupã coloniile greceşti vest-pontice, de la Apollonia pânã la Delta Dunãrii. La sfârşitul rãzboiului este încheiat un foedus care marcheazã de fapt tutela romanã ce va provoca o revoltã în anii 62-21, la care participã geţii şi bastarnii. Noul proconsul al Macedoniei, Antonius Hybrida, suferã o înfrângere la Histria în 61, ceea ce îl determinã pe Pârvan sã se întrebe dacã nu Burebista a fost conducãtorul armatei geto-bastarne.



    Dupã aceste evenimente Burebista îşi asigurã flancul sud-estic al frontului, consolidând aşezãrile fortificate dintre Carpaţi şi Nistru, de pildã la Siret, Brad-Negri, Rãcãtãu, Poiana-Nicoreşti sau Barboşi-Galaţi. Oraşele de tradiţie oppidanã, celticã, edificate de taurisci, sunt integrate fie paşnic fie violent (Aliobrix). Supunerea cetãţilor greceşti se realizeazã tot pe ambele cãi, urme de atac violent înregistrându-se la Olbia, Mesembria, Odessos sau Histria. Campaniile pe ţãrmul Mãrii Negre vizeazã şi ocuparea unor puncte strategice anterior stãpânite de sciţi, a cãror putere decade în zona dintre Callatic şi Bizone. Expediţiile apusene menţionate de Strabon constau în lupte cu scordiscii, boiii şi tauriscii, începând cu 48 a.Hr, pe care Burebista îi supune, reuşind o stãpânire care îi va aduce titlul pe inscripţia de la Dionysopolis de “cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia” (domnia începe în 82 a.Hr.)

    Date fiind aceste sumare informaţii, epoca lui Burebista prezintã mai multe probleme printre care nucleul politic de la care a pornit opera de unificare, dacã a fost sau nu vorba de un stat, care a fost capitala. Sunt trei izvoare fundamentale pentru epoca Burebista: Geografia lui Strabon (64/63-21 a.Hr.), Getica lui Iordanes (sec. 6) şi inscripţia de la Dionysopolis, din care se pãstreazã 49 de rânduri, primele 9 mutilate. Apare un toponim în acuzativ, Argedava şi cuvântul ‘pãrinte’, aici ajungând la un moment dat Acornion, sol al lui Burebista pe lângã Pompeius.

    S-a crezut cã acest pãrinte ar fi fost tatãl lui Burebista, deci amplasarea Argedavei ar fi vitalã pentru descoperirea nucleului politic. Radu Vulpe crede cã ar fi vorba despre oraşul de pe Argesius, singura dava descoperitã pe Argeş fiind cea de la Popeşti, unde ar fi putut exista un centru de tip capitalã. Problema este cã numele antic al Argeşului nu este Argesis, ci Ordessos. C. Daicoviciu avanseazã ipoteza cã lectura completã ar fi Sargedava, dava de pe Sargeţia, adicã Costeşti. Sargeţia, unde şi-ar fi ascuns Decebal comoara, se pare însã cã este o poveste prelucratã de Dio Cassius pornind de la legenda regelui peonilor, Audolion, pomenitã de Diodor din Sicilia. O Argidava este consemnatã şi de Ptolemeu în Indreptarul Geografic ca fiind în Banat, identificatã cu Varadia. N. Gostar propune o Zargedava, care poate fi ori Rãcãtãu, ori Siret. Oricum, în toate aceste discuţii se vãdeşte un patriotism local destul de pronunţat, mai ales cã Argedava poate sã nu aibã nicio legãturã cu Burebista, care apare mult mai jos în inscripţie, ci doar un rege local get. Iar Strabon precizeazã cã Burebista este un bãrbat get, deci de pe Dunãrea Inferioarã. În plus, este rege al Traciei, termen nefolosit pentru zona de dincolo de Carpaţi.

    Capitala?

    Se vehiculeazã trei localitãţi care ar fi putut fi capitale: Costeşti, Sarmisegetuza Basileion şi Popeşti. Argumentul pentru Costeşti are la bazã vechimea cetãţii din Munţii Orãştiei. Oricum, dupã extinderea teritorialã, este puţin probabil ca vreuna dintre acestea sã fi rãmas capitale. I.H. Crişan considerã cã s-ar fi aflat unde se afla Burebista, dupã model macedonean. În ceea ce priveşte Sarmisegetuza Basileion, nu avem nicio dovadã stratigraficã de pe vremea lui Burebista. Titulatura de basileion înseamnã cã, chiar şi în epoca lui Decebal, ar fi fost mai degrabã cetatea regalã de refugiu. C. Daicoviciu crede cã în Transilvania s-ar fi aflat centrul de putere pentru cã numai aici se constatã o continuitate a regalitãţii şi un sistem de fortificaţii coerent, dar multe cetãţi ori nu au existat pe vremea lui Burebista, ori au fost folosite şi dupã Decebal, iar ideea apãrãrii Sarmisegetuzei de un lanţ de cetãţi nu e demonstratã. Mai probabilã pare ipoteza unei mutaţii a capitalei dupã unificare şi a existenţei unei capitale itinerante.

    Statul?

    Controversa cea mai acerbã este poate cea legatã de stãpânirea lui Burebista, megale arche. Sã fi fost un stat (H. Daicoviciu, I.H. Crişan) sau nu (M. Macrea, D. Pippidi)? Sã fi fost o uniune de triburi? Dacã a fost stat, ce fel de stat? Sclavagist începãtor de tip militar (C. Daicoviciu), tributal sau Asiatic (Crişan), teritorial extensiv? Karl Strobel propune doar o formaţiune politicã şi militarã efemerã. Mai întâi de toate, ce presupune un stat? Statul este organizatia politica care detine monopolul fortei de constrangere, al elaborarii si aplicarii dreptului, exercitata intr-o comunitate umana de pe un anumit teritoriu. Trebuie sã avem de-a face cu diferente intre membrii societãţii, care conform tezaurelor, mormintelor princiare, au existat. Alte premise statale ar mai fi deţinerea armatei, justiţiei şi funcţionarilor care sã se ocupe de colectarea impozitelor sau taxelor vamale. De asemenea sunt necesare şi un sistem monetar unitar, o monedã unicã, instituţii politice, o cancelarie şi diplomaţi.

    Ideea de stat sclavagist a fost evident abandonatã, din moment ce nu poate fi doveditã existenţa sclaviei ca bazã economicã. Statul tributal, care presupune coexistenţa proprietãţii private cu cea comunã, organizarea în obşti, este iarãşi greu de aplicat stãpânirii lui Burebista. Sunt prea puţine izvoare care sã ne îndrituiascã afirmaţii de necontestat de tipul “statul dac”. Horatiu menţioneazã asolamentul, dar nu obştile. Titlul de basileu este comun conducãtorilor mãrunţi de formaţiuni politice. Termenul de 'megale arche' se poate referi doar la o vastã stãpânire. Dacã Burebista este urmat de Deceneu, înseamnã cã nu funcţiona principiul ereditãţii. Cum era ales regele? Legitimitate prin alegerea de cãtre pilleati sau carismaticã? Cât despre instituţii, armata este cea care cu siguranţã a existat, estimata de Strabon la 200.000 este dificil de spus dacã avea sau nu dreptate, sau dacã populaţia dacã insuma un million de suflete cum credea Pârvan. Aramta însã pare a nu fi una permanentã, ci mai degrabã adunatã în stare de rãzboi. O instituţie care a sprijinit regalitatea pare sã fi fost religia, care implica şi o dimensiune moralã importantã, dupã cum reiese şi din reforma lui Deceneu. Legislaţia este iarãşi problematicã. Strabon nu se referã la legi în forma unui cod, deci 'nomos', ci la 'prostagma', care ar fi mai aproape de edict, edicte ce ar reprezenta singura dovadã a existenţei unei cancelarii. Textul poetului Martial care vorbeşte despre rãvaşul sigilat al lui Decebal cãtre Domitian este irelevant pentru epoca lui Burebista. Greu de demonstrate este şi existenţa funcţionarilor, invocându-se şi de data asta un text din Criton care se referã tot la Decebal.

    În plus, Burebista nu bate monedã în nume propriu, preferându-se falsificarea denarului republican roman şi nu emiterea de monedã proprie, denar emis şi în alte localitãţi în afarã de Tilişca, ceea ce a dus probabil la haos financiar. Toate aceste date conduc cãtre ideea cã Burebista, poate din cauza preocupãrii pentru cuceriri, nu a dat stãpânirii sale o formã coerentã, nereuşind sã ajungã la stadiul de stat, iar dupã moartea sa unitatea fie şi a acestei formaţiuni politice incipiente este întreruptã. O listã a succesorilor lui Burebista (Deceneu, Comosicus, Coryllus) existã doar la Iordanes, despre care majoritatea istoricilor cred cã sunt urmaşii doar în zona de SV a Transilvaniei, posibil una din cele 4 pãrţi care au rezultat dupã împãrţire.
    Câteva lucruri pe care nu le cunoşteaţi despre… Sciţi
    Autor: Irina Manea | 1992 vizualizări


    Barbari nomazi, sciţii au jucat un rol important în antichitate între secolele VII a.Hr. şi I p.Hr. Erau cãlãreţi experţi şi unul dintre primele popoare care au dezvoltat arta echitaţiei şi utilizarea pe scarã largã a cãruţelor acoperite. Aceastã mobilitate extraordinarã este probabil una din cauzele creditãrii lor cu rãspândirea cunoştinţelor despre canabis în lumea veche. Iatã alte lucruri interesante despre civilizaţia lor:
    Sciţii (aşa cum îi numeau grecii) sau Saka (cum erau cunoscuţi de perşi) aveau cel mai probabil origine iranianã. Utilizau trasee comerciale bine întreţinute pentru a comunica între aşezãrile aflate la mare distanţã unele de altele. Deşi nomazi, sciţii aveau un singur suveran cãruia diversele cãpetenii ii plãteau tribut, suveran înconjurat de nobili importanţi şi care avea dreptul de a-şi lãsa tronul moştenire fiului.
    Sciţii nu aveau o limbã scrisã, de aceea majoritatea cunoştinţelor provin de la artefactele deosebite şi preţioase recuperate din mormintele îngheţate din Rusia, Kazachstan şi câmpiile aurasiatice. Aceste artefacte cuprind arme, bijuterii şi îmbrãcãminte, menite sã-însoţeascã dupã moarte.
    Mulţi nobili purtau ***furi de bronz şi cãmãşi de zale cãptuşite cu pânzã roşie, asemenea grecilor. Scuturile erau de obicei rotunde şi fãcute din lemn, fier sau piele, de obicei decorate cu un ornament zoomorf central de aur, dar sunt şi unele triburi care foloseau scuturi rectangulare. Foloseau arcuri curbate de douã ori, trãgând cu arcul peste umãrul stâng al calului, sãgeţile aveau vârfuri în formã de trifoi, din bronz, fier sau os. Sãgeţile şi arcurile le cãrau atârnate de partea stângã a centurii într-un fel de tolbã numitã gorytos.
    Sãbiile erau de tip persan, prezentând un curmeziş triunghiular sau în formã de inimã foarte complicat ornamentat..teaca era adesea încastratã în aur lucrat în modele în relief şi cu incrustaţii de pastã de fildeş şi pietre preţioase. Cuţitele erau de o varitate de forme şi dimensiuni, unele dintre ele curbate în maniera chinezeascã. Purtau pumnalul ataşat de piciorul stâng şi mulţi purtau suliţe sau stindarde terminate în figure de bestii reale sau imaginare.
    Mulţi sciţi aveau corpul plin de tatuaje reprezentând modele tribale extreme de complicate, diverse imagini cu fãpturi reale sau fantastice, precum şi evenimente din mitologia lor. Înfãţişarea înfricoşãtoare a nomazilor sciţi îi tulbura teribil pe orice invadatori, ca şi obiceiul mai bizar de a bea lapte de iapã amestecat cu sânge…
    Victoriile rãsunãtoare ale sciţilor i-a umplut de faimã şi o mare parte din Persia a cãzut sub dominaţia cãpeteniilor scite. Izvoarele informeazã cã au invadat Siria şi Iudeea în 625 a.Hr. şi chiar au ajuns la graniţele Egiptului care a încheiat un tratat cu ei, intimidat de vajnicii barbari.
    Actul rãzboiului era unul deschis atât bãrbaţilor, cât şi femeilor. Acestea se tatuau la fel ca partenerii lor, iar istoricul Diodor scria cã “femeile scite luptã ca bãrbaţii şi nu le sunt deloc inferioare în bravurã”. Existã informaţii conform cãrora o femeie trebuia sã ucidã trei inamici în rãzboi înainte de cãsãtorie şi se practica mastectomia sânului drept încã din copilãrie pentru ca sã poatã mânui mai bine sabia.
    Canabisul era parte integrantã a cultului morţilor, prin care se omagiau conducãtorii trecuţi pe lumea cealaltã. Dupã moartea şi înmormântarea regelui, sciţii practicau un ritual de purificare radicând mici structuri similare colibelor indiene în care intrau pentru a inhala vaporii emişi de seminţele de cânepã (şi caliciul rãşinos care înconjura seminţele) aruncate pe pietre încinse. Herodot scria în 450 a.Hr.: “Când sciţii luau nişte seminţe din aceastã cânepã, se ascundeau dupã nişte pânze şi le puneau pe pietre încinse, care producea un asemena fum neîntrecut în nicio baie de aburi greceascã. Sciţii, captaţi de vapori, începeau sã urle”.
    Strabo relateazã cã regele Ateas a unit sub sceptrul sãu toate triburile dintre mlaştinile din Meotia şi Dunãre. Expansiunea spre vest îl aduce în conflict cu Filip al Macedoniei, care ia mãsuri militare împotriva sciţilor în 339 a.Hr. Ateas moare în luptã, ‘imperiul’ sãu dezintegrându-se. Ca urmare celţii se pare cã i-au dislocat pe sciţi din Balcani, în vreme ce în Rusia sudicã un trib înrudit, sarmaţii, îi copleşeşte şi pe ei. Alexandru cel Mare intrã în conflict cu sciţii în 329 a.Hr. la Jaxartes, care profitã de o revoltã a satrapului local, dar sunt învinşi.
    În primele decenii ale primului mileniu p.Hr. sciţii din Crimeea au creat un nou regat care se extinde de la Niprul inferior la Crimeea. Regii Skilurus şi Palakus se rãzboiesc cu Mithridates cel Mare pentru controlul asupra litoralului Crimeii, incluzând Chersones şi Bosforul Cimerian. Capitala Neapolis-ul Scitic, care se afla pe lângã Simferopol, este distrusã de goţi în secolul al 3-lea. În antichitatea târzie termenul de “scit” se ambiguizeazã, fiind folosit cu referire la orice popor care ocupa stepa ponticã şi caspicã.
    Unde era capãtul lumii pentru greci şi romani?
    Autor: Irina Manea | 4444 vizualizări


    Dacã ceri unui copil sã-ţi deseneze o hartã a lumii, îşi va pune propria casã în centru, dupã care va trasa cartierul, apoi oraşul, apoi ce mai cunoaşte din împrejurimi, evoluând de la un grad mare de detaliere pânã la vagul imaginaţiei care îmbinã adevãrul cu fantasticul…în aceeaşi logicã se încadreazã şi reprezentãrile greco-romane asupra lumii.
    De pildã, o hartã mesopotamianã înfãţişeazã un pãmânt circular, înconjurat de un ocean plin de mistere. Babilonul era considerat centrul acestui univers, iar ziguratul sãu, faimosul Etemenanki, fundaţia cerului şi pãmântului. Egiptenii, fenicienii, hitiţii şi evreii au dezvoltat concepţii asemãnãtoare. Autorul “Epopeii lui Ghilgameş” îl localiza pe monstrul Humbaba în vestul extreme, la fel cum autorul textului biblic “Iona” scria cã profetul s-a refugiat tot în vestul extrem, unde a fost devorat de o creaturã marinã gigantã.

    Nici grecii nu fac excepţie de la aceste credinţe. Semizeul Herakles cãlãtoreşte la capãtul pãmântului pentru a se întâlni cu amazoanele, hesperidele şi monstrul Geryon. Bineînţeles, Grecia este şi ea centrul lumii. Odinioarã, într-un trecut mitic, Zeus a slobozit doi vulturi care au zburat spre capetele pãmântului pentru a se întâlni din nou la Delphi. Este ridicat un monument în cinstea acestui eveniment, monument denumit omphalos (buricul). Povestea conferã legitimitate unui lãcaş strãvechi ale cãrui origini s-au pierdut în negura vremurilor. Este posibil ca omphalos-ul delfic sã fi fost iniţial un baetyl, o “casã a zeilor” binecunoscutã în orientul apropiat (ca şi piatra neagrã din Mecca sau statuile Cybelei şi ale zeului solar Elagabal).

    Grecii sunt cei care propun imaginarului colectiv si ideea distincţiei între popoare civilizate şi popoare barbare. Iniţial barbaros însemna “bâlbâit”, desemnând pe cel care nu ştia sã vorbeascã greceşte. Dupã rãzboaiele cu perşii (492-479), barbarul nu numai cã nu cunoaşte greaca, dar este şi inferior ca nivel de civilizaţie, trãind undeva la periferia lumii.

    Pânã cam prin secolul al 6-lea a.Hr. Grecii conceptualizeazã universul ca pe o serie de cercuri concentrice. Grecia este înconjuratã de Mediterana, cu insule mari precum Sicilia, Italia sau Cipru, care la rândul sãu este înconjuratã de trei continente, dincolo de care se întinde oceanul care împrejmuieşte discul universal. Aici se gãsesc monştrii bizari menţionaţi de Homer în “Odiseea”. Desigur cã schema s-a dezvoltat, mai ales dupã cucerirea Imperiului Ahemenid de cãtre Alexandru (334-323) şi cãlãtoria lui Pytheas în Massilia (~325), dar dualitatea barbar-civilizat se pãstreazã.

    Reprezentari ale lumii

    Harta lui Hecateu din Milet (550-490) este prima care sparge teoria concentricã asupra lumii. În ciuda inexactitãţilor, harta sa prezintã un pãmânt plat cu margini bine definite. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Herodot din Halicarnasus (~480-429), care deşi îl criticã pe Hecateu pentru reprezentarea unui ocean în jurul unui cerc perfect, cade în aceeaşi capcanã. În opinia sa, barbarii fac totul pe dos, dar uneori se pune accent şi pe pozitivismul lumii barbare, care de exemplu beneficiazã de bogãţii minerale sau specii aparte de plante şi animale. Gradul de alteritate creşte direct proporţional cu distanţa, umanul devine inuman pe mãsurã ce cunoaşterea asupra realitãţilor scade, conform logicii imaginarului. Mulţi autori greci speculeazã pe marginea posibilelor popoare de la capãtul lumii. Ctesias din Cnidos descrie în Istoria Indiei oameni cu cap de câine (cynoscephalae), oameni cu un singur picior gigantic, oameni cu pumnul imens (pygmies) sau martichora, un fel de tigru cu un chip uman şi trei rânduri de dinţi. În alte texte întâlnim personaje cu picioare de caprã, pitici, pleşuvi, oameni galbeni, negri, vârcolaci, nudişti…rezultat al imaginarului alteritãţii.

    În primul secol a.Hr., geograful Strabon din Amaseia elaboreazã o teorie a inversãrii totale în ceea ce-i priveşte pe barbari. Astfel, grecii şi romanii, popoarele civilizate, locuiesc de-a lungul râurilor şi la câmpie, în vreme ce barbarilor le revin munţii şi pãdurile, prin urmare aceştia din urmã sunt nomazi şi nu cultivã nimic. Sunt douã moduri de viaţã distincte. Grecii şi romanii pot construi oraşe şi nu simt nevoia de a purta arme, pentru cã sunt în relaţii de amiciţie cu vecinii. Îşi pot dedica timpul liber studiului. Barbarii însã cutreierã în permanenţã munţii, purtând mereu armele asupra lor. Locuitorii oraşelor trãiesc în conformitate cu legea şi etica, ceea ce barbarii nu pot înţelege. O stereotipie foarte întâlnitã este aceea cum cã barbarul nu ar respecta legea divinã a ospitalitãţii, ci îşi devoreazã oaspetele pentru a-l oferi ca sascrificiu zeilor. Dualitatea reiese şi din port, atitudine şi înfãţişare.

    Barbarii poartã pantaloni, un exemplu supreme de indecenţã…toto Strabon avanseazã idea cã barbarul este prin într-un cerc vicios: pentru cã trãieşte în sãlbãticie, nu poate practica agricultura, fiind forţat sã recurgã la jaf. Dacã ia iniţiativa sã punã bazele unei ferme, este sub ameninţarea constantã a vecinilor ostili. În aceste circumstanţe de handicap social, lipsã de scru****, agresivitate înnãscutã şi moralitate absentã civilizaţia nu se poate instala. Barbarul preferã forţa în locul raţiunii, au un mod simplu de a acţiona, apreciazã curajul, nu gândesc şi sunt uşor de manipulate. Cam la aceastã imagine s-ar reduce teoria lui Strabon. Totuşi, existã în imaginarul greco-roman şi perspectiva opusã, cea a bunului sãlbatic (Spartacus sau Iulius Civilis) sustras pericolului decadenţei în care ar rezulta civilizaţia.
    Reprezentari ale barbarului

    Sã luãm un caz concret: Ţãrile de Jos. Primul autor care se angajeazã într-o descriere a lor este Pytheas din Massilia, care trece de-a lungul coastei Flandrei şi Olandei în drumul sãu spre insula Helgoland, bogatã în chihlimbar. El remarcã numãrul mare de decese cauzate de confruntãrile localnicilor cu apele, lucru sesizat şi de Pliniu cel Bãtrân. Ba mai mult, pe mãsurã ce te apropii de capãtul lumii bucãţi de pãmânt se desprind spontan şi plutesc. “Acolo, de douã ori pe zi, valurile oceanice uriaşe mãturã ţãrmurile şi umbresc dilema veşnicã a apartenenţei acestei regiuni fie pãmântului, fie apelor. Acolo nefericiţii localnici ocupã terasele înalte sau platformele construite deasupra celui mai înalt nivel de inundaţii observat, locuiesc în colibe care îi fac sã parã marinari când apele încercuiesc regiunea, dar par naufragiaţi când se retrag apele. Din jurul colibelor prind peşti când încearcã sã scape cu refluxul. Soarta nu le permite sã întreţinã stâni şi sã se hrãneascã cu lapte, nici mãcar sã se lupte cu animalele sãlbatice pentru cã vegetaţia s-a retras”. (Pliniu cel Bãtrân, Istoria Naturalã, 16, 2-3)

    Iulius Caesar mani****azã, un secol mai devreme, preconcepţiile grecilor când descrie rãzboiul împotriva regelui Ambriorix al eburonilor, trib de belgi care erau “cei mai duri dintre toţi galezii. Sunt cel mai departe de lumea civilizatã şi culturalizatã a Romei, comercianţii, care le aduc acele lucruri care îi slãbesc pe bãrbaţi, rareori ajung la ei, pentru cã sunt mai degrabã aproape de germanii de pe Rin, cu care se luptã constant”. Germanicii sunt aşadar cu un nivel de barbarie superior pânã şi belgilor…Percepţiile distorsionate ale imaginarului roman au şi o cauzã mai concretã: în ciuda tratatului cu romanii, Ambiotrix atacã şi distruge o legiune. Iar Caesar oricum are talentul de a selecta informaţiile care îi aduc admiraţia şi percepţia colectivã de erou civilizator, care îi eliminã pe sãlbaticii trãdãtori de la capãtul lumii, capãt care este de fapt vecinãtatea oraşelor moderne Tongeren şi Maastricht.

    Pãdurea este iarãşi un topos foarte iubit de autorii antici când vine vorba de completarea imaginii barbarului, adãugând o culoare localã poveştilor despre acesta. Tacitus o face în “Germania”, unde perpetueazã pânã la un anumit punct dihotomia clasicã. În descrierea revoltei batavilor însã, parte a “Istoriilor”, Iulius Civilis apare în postura bunului sãlbatic, opus unui comandant incapabil, Marcus Hordeonius Flaccus. Stereotipiile abundã şi la Strabon în ceea ce priveşte regiunile amintite. Astfel, el menţioneazã cã romanii îşi recruteazã cavaleria din triburile care sãlãşluiesc pe lângã ocean, pentru cã au o agresivitate extremã. Când Cassius Dio vorbeşte despre bãtãlia din Pãdurea Teutoburgicã în "Istoria Romanã", utilizeazã imagistica tipicã ce include pãduri impenetrabile şi vãi prãpãstioase. Locul bãtãliei, identificat lângã Osnabrück, nu este însã în zona montanã…

    Ĩn primul secol p.Hr. ultimele reminiscenţe ale societãţii tribale dispar din Gallia Belgica şi din arealul renan (Germania Inferior), fãcând loc unor oraşe importante precum Tongeren, Cologne, Nijmegen, Xanten, centrate pe agriculturã. Cu toate acestea, în imaginarul colectiv greco-roman barbarul feroce şi însetat de sânge nu îşi pierde din semnificaţii. Consecinţã şi a educaţiei axate pe superioritatea civilizatorie a lumii clasice, clişeele cu privire la barbari rãmân intacte pânã în secolele 4-5 p.Hr. Ĩncã le mai gãsim la Libanius, Sidonius Apollinaris sau Salvian, multe texte fiind citate şi în prezent când se studiazã trecutul îndepãrtat al Ţãrilor de Jos.
    Top 10 lucruri de ştiut despre …Celţi
    Autor: Irina Manea | 1678 vizualizări

    Cultura celticã, şi cel mai probabil şi limba celtã, îşi are originile în centrul European, cea mai timpurie aşezare majorã aflându-se în Hallstatt, Austria, şi datând din 1200 a.Hr. Iatã alte 10 lucruri interesante despre vechea civilizaţie.
    Termenul de ‘celt’ derivã din grecescul ‘keltoi’ sau ‘galatae’ şi latinescul ‘celtae’ şi ‘galli’. Nu se ştie însã termenul prin care celţii se refereau la ei înşişi, dar este posibil sã fie un cuvânt asemãnãtor modernului ‘gael’.
    Celţii aveau o activitate comercialã foarte bogatã, în principiu schimbând unelte şi arme de fier (multe cu decoraţii mai elaborate decât cele din lumea mediteraneeanã) pe vin şi ceramicã. De asemenea importau chihlimbar din zona balticã pentru a-l revinde grecilor şi romanilor.
    Lumea celtã era foarte descentralizatã comparativ cu cea romanã, dar existau şi oraşe cu ziduri înalte care le fãceau concurenţã celor latine. Ba mai mult, studii recente aratã cã în unele privinte ştiinţifice şi economice erau mai avansaţi, de pildã calendarele pre-romane dispunea de un grad de acurateţe mult mai ridicat, poate mai ridicat şi decât cel al calendarului gregorian.
    Fiecare trib era organizat în şapte clanuri, fiecare condus de cãtre un tetrarh (cãpetenie) asistat de un judecãtor, un general şi doi subgenerali. Fiecare clan trimitea câte 25 de ‘senatori’ la un altar central numit ‘drunemeton’. Nobilimea celticã era renumitã pentru modul foarte îngrijit de a-şi aranja pãrul şi pentru imensele averi datorate celor peste 400 de mine de aur doar pe teritoriu francez.
    Celţii sunt inventatorii cãmãşii de zale (~300 a.Hr.) şi ***furilor folosite mai târziu de romani. Aveau o reputaţie de barbari feroce, înstâpânindu-se în jurul anului 400 a.Hr. pe zona cuprinsã între Apenini şi Alpi, jefuind Roma în 390 a.Hr. Chiar şi Alexandru cel Mare le ştia de fricã, grãbindu-se sã încheie un tratat cu ei în 335 a.Hr., înainte sã ia cu asalt Imperiul Persan. În 281 a.Hr. celţii invadeazã Macedonia şi pradã Delphi în 279.
    De o importanţã majorã sunt druizii, preoţi, ghicitori, profeţi, astronomi, judecãtori, sfetnici. Educaţia unui druid dura în medie 20 de ani. De origine de obicei nobilã, este posibil ca primii sã fi apãrut în Anglia, deşi marea adunare anaulã druidicã avea loc pe teritoriul carnuţilor, în Gallia centralã. Termenul de druid aminteşte de stejar, altarele denumite “drunemeton” însemnând literal “sanctuarele de stejar”.
    Una dintre zeitãţile mai proemintente din cultul politeist celtic este Lugus/Lugh, al cãrui altar principa se alfa la Lugdunum (Lyon). Patron al negoţului, protector al cãlãtorilor, inventator al artelor, atributele sale îl echivaleazã cu Mercur şi Hermes. Sãrbãtorit pe 1 august, simbolul sãu era corbul.
    Rãzboinicii celţi îşi decapitau inamicii învinşi, le luau capetele drept trofee şi le expuneau corpurile decapitate agãţându-le de schele de lemn. Câteodatã simulau decapitarea folosindu-se de amfore uriaşe de vin, cãrora le tãiau gâtul cu sabia, vinul scurs reprezentând sângele duşmanului.
    Societatea celticã acorda mult mai multã libertate şi putere femeii. Femeii Greco-romane îi era interzisã implicarea în afaceri, rãmânând mai tot timpul închisã în gospodãrie sub supravegherea bãrbaţilor din familie. Femeia celtã avea inclusive dreptul de a participa la rãzboi şi de conduce un trib.
    Multe triburi celtice au dat numele unor locaţii moderne. De pildã Boemia a fost denumitã dupã ‘boii’, Belgia dupã ‘belgae’. Numele vechi al Elveţiei, Helvetia, provine de la tribul ‘helvetii’. Paris însuşi şi-a câştigat numele de la tribul ‘parisi’, iar Lyon este o dezvoltare a celticului Lugdunum, “fortãreaţa de pe deal a lui Lugh”. Nenumãrate regiuni şi oraşe din Franţa îşi au numele de la triburi de gali sau belgi: Namnetes – Nantes, Turoni - Tours, Carnutes - Chartres, Pictones - Poitiers, Cenomani - Rennes, Lemovices - Limoges etc.
    De ce au renãscut cultele pãgâne?
    Autor: Irina Manea | 2809 vizualizări


    Crearea mitului germanic şi a omului germanic pe fundalul naţional-socialist se petrece pe o linie naţionalistã, patriotardã, rasiologicã, sociologicã sau po****stã. Mitologia germanicã a ocupat însã un loc secundar pentru cã naţionalismul germanicist a pus accentul pe aspectele sociale, organizaţionale, morale şi de guvernãmânt, regãsite în mare mãsurã în ceea ce a devenit Biblia naţional-socialistã, Germania lui Tacitus. In ultimii ani insa fenomenul renasterii cultelor pagane, indeosebi germanice, a luat amploare ca o incercare de reconstructie a unei identitati.

    În niciun caz nu trebuie subestimatã importanţa mitologiei nordice în crearea imaginarului istoric al germanicitãţii, dar nici absolutizatã, întrucât ea s-a scurs într-un amalgam de credinţe din cele mai diverse, de la miturile antichitãţii clasice pânã la sisteme ezoterice complexe de genul gnosticismului, teosofiei, sau ariosofiei. Conştiinţa germanicitãţii se dezvoltã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea pe un teren al conexiunii dintre romantism şi gândire po****stã. Raţionalismului iluminist i se opun reprezentãri idealiste ale naturii însufleţite şi tainice, ale unei armonii universale divine, credinţã puternicã la germani: de altfel, germanii cred cã nici a-i închide pe zei intre pereţi, nici a-i plãsmui în chip uman nu se potriveşte cu mãreţia celor de sus: ei le închinã pãduri şi dumbrãvi şi dau nume divine unei taine pe care, în acele singurãtãţi, o vãd numai cu ochii evlaviei lor (Germania, IX).

    Mişcarea po****stã capãtã o amploare deosebitã în a doua jumãtate a secolului, motivatã şi de schimbãrile sociale şi tulburãrile politice care au determinat cãutarea unui univers compensatoriu în societatea si spiritualitatea germanicã, ca o contrapondere a industrializãrii, secularizãrii, modificãrilor de mentalitate şi de norme de viaţã. Ascensiunea ştiinţei şi tehnicii au avut drept consecinţã, pe lângã critica dogmelor religioase, şi accentuarea incertitudinilor şi nevoia de noi reprezentãri a lumii care sã elimine criza ideologicã. De aceea s-a dorit cu atâta ardoare recuperarea şi reintegrarea în sistemul mental şi politic a trecutului din Germania lui Tacitus, romanţat, glorificat, transpus într-o viziune paradiziacã de illo tempore şi saeculum aureum. Modelul taciteic era o rezolvare, cel puţin de ordin mental, a dificultãţilor cauzate de lipsa unor stâlpi ideologici stabili ca de pildã creştinismul şi de amalgamul tot mai hibrid de curente de gândire.

    Organizatii si principii

    Dorul de origini se concretizeazã într-un curent care îşi propune reînvierea pãgânismului istoric, denumit Neuheidentum/neogermanism/neopãgânism/Ásatrú/ Odinism/ Forn Siðr/ Vor Siðr/ Teodism/ Religie teutonicã, dupã cum propune Pagan Dawn, revista oficialã a Federaţiei Pãgâne. Dupã cum am vãzut, fenomenul are o consistenţã deosebitã încã din prima jumãtate a secolului al XX-lea, iar elementele valorificate de romantism şi naţional-socialism sunt în continuare în vogã în cercurile neopãgâne, doar cã s-a produs o schimbare de accent. Aspectul religios este acum, îndeosebi din anii ’70, cel care primeazã, şi mai puţin cel naţionalist, etnocentrist sau rasial. Organizaţiile neopãgâne acoperã un spectru larg de credinţe şi practici, variind de la reconstrucţionismul strict politeist la abordãri sincretice, pragmatice, psihologice, oculte sau mistice.

    Ásatrú este un cuvânt vechi nordic compus din Áss, cu referire la Aseni, una din familiile de zei nordici şi trú, credinţã. Alãturi de odinism, termenul este introdus în Germania prin filierã anglo-saxonã în anii ’90, împreunã cu ritul odinic format în 1995 şi Eldaring-ul (“Ringul de Foc”, serviciu civil fondat în 2000 care oferã informaţii despre Ásatrú ţãrilor vorbitoare de limbã germanã) ca organizaţie partenerã a The Troth (uniune internaţionalã de orientare germanico-pãgânã cu sediul în SUA). Multe organizaţii evitã însã termenul de Ásatrú în favoarea celui de Germanisches Heidentum.
    Forn Siðr sau Firne Sitte, însemnând “obicei vechi” este un termen care se referã la cultura germanicã pre-creştinã în general şi neopãgânismul germanic în particular. Sidu/seodu este un cuvânt înrudit cu grecescul ethos, în sensul unui mod de viaţã tradiţional şi a unei morale adecvate. Relevant pentru amploarea fenomenului neogermanic este faptul cã cea mai mare societate pãgânã danezã, Forn Siðr, este din 2003 recunoscutã ca religie oficialã de cãtre guvernul danez, ceea ce acordã dreptul de a organiza nunţi etc.



    Heidentum/Heathenry, în nordica veche heiðinn, este o traducere a latinescului paganus, desemnând o religie non-avraamicã. Unii partizani se referã prin Heidentum strict la reconstrucţii ale panteonului nordic, în opoziţie cu abordãrile mai mistice sau oculte. Dincolo de folosirea termenului ca echivalent pentru neopãgânism, acesta mai poate desemna şi o recreare a vechii religii şi Weltanchauung din perspectiva surselor literare şi arheologice. Termenul este promovat mai ales de organizaţii din UK de tipul Heathens for Progress.

    Odinismul este o creaţie lexicalã a lui Orestes Brownson, într-o lucrare din 1848, Letter to the Protestants, reintrodusã de Alexander Rud Mills în anii ’30 în Australia împreunã cu First Anglecyn Church of Odin şi lucrarea The Call of Our Ancient Nordic Religion, apoi în anii ’70 în SUA prin intermediul Elsei Christensen şi al sãu Odinist Study Group. Tot în anii ’70 membri ai Odinic Rite se proclamã odinişti puri. Termenul de odinism tinde sã fie asociat cu ideologia nordicã neo-rasistã, spre deosebire de Ásatrú, care nu pune mare preţ pe curentele völkisch. Mişcarea odinistã, ca pãgânism rasial nordic, poate fi definitã ca redescoperirea spiritualã a zeilor arieni ancestrali, intenţionând sã încorporeze rasa albã într-o viziune sacrã asupra lumii, care susţine sentimentul sãu tribal şi exprimatã în forme imaginative de magie ritualã şi forme ceremoniale de unitate frãţeascã. Existã şi mişcarea wotanistã, iniţiatã de David Lane, dar aceasta conţine o vãditã componentã rasialã.

    Teodismul sau Þéodisc Geléafa a încercat iniţial reconstrucţia credinţelor şi practicilor triburilor anglo-saxone, dar comunitatea teodicã şi-a extins reconstituirile şi pentru alte triburi germanice, folosindu-se cum era de aşteptat, de clasificarea lui Tacitus. Elementul definitoriu pentru teodişti este neo-tribalismul.

    Spre deosebire de neopãgânism în genere, neopãgânismul germanic se bazeazã pe un reconstrucţionism mai mult sau mai puţin fidel al politeismului, deşi în practicã viziunea panteistã este destul de comunã, de pildã în Islanda Ásatrúarfélagið se defineşte ca panteism nordic. Grosso modo în organizaţiile neogermanice funcţioneazã principii precum: integrarea naturii în modul de viaţã, interesul pentru ecologie, armonizarea cu forţele naturii care se manifestã prin multitudinea de zei şi zeiţe, refuzul preoţimii, trãirea nemijlocitã a sentimentului religios, individualismul credinţei, critica religiilor dogmatice, ierarhizante şi monoteiste, apologia libertãţii individuale, preluarea tehnicilor meşteşugãreşti tipic germanice, înclinaţii animiste, venerarea diverselor fiinţe din folclor (Alfar, Kobold, Hulduvolk), conştiinţã muzicalã intensã (existã de altfel şi un subgen al muzicii rock/metal reprezentat de formaţii precum Turisas, Ensiferum, Bathory, Wintersun, Enslaved, Falkenbach, Heidevolk, Svartstot, Einherjer, Ancient Rites, Tyr, Thyrfing sau Amon Amarth care exploateazã exclusiv teme germanice) sau limitare faţã de radicalismul de dreapta (deşi existã şi grupãri care tind spre extremism).

    Multe grupãri au drept carte de cãpãtâi Germania lui Tacitus. În primul rând sunt fructificate pasajele care ţin strict de rit şi ritual : capitolul al II-lea – preamãrirea lui Tuisto, zeu chtonian, şi a fiului sãu Mannus ca eroi fondatori ai neamurilor germanice; capitolul al IX-lea – panteismul care reiese din abordarea naturistã a divinitãţii; capitolul al X-lea – profeţia prin rune, pãsãri şi cai, capitolul al XXXIX-lea – sacrificiul ritual şi iaraşi strânsa conexiune dintre divinitate şi naturã, faţã de care germanicul nutreşte un respect deosebit şi o percepe ca pe o mare tainã, capitolul al XL-lea – tema recurentã a dumbrãvii sfinte şi ritualul carului solar. Dumbrava sacrã din Germania se regãseşte în ritualul blót, termenul nordic pentru sacrificiu. Se celebreazã cu precãdere în aer liber şi poate fi foarte formalizat, dar intenţia se aseamãnã invitaţiei unui membru al familiei la cinã. Participanţii consumã o parte din mâncare şi bãuturã, iar altã parte este vãrsatã pe pãmânt ca libaţie. Miedul fabricat acasã este prin excelenţã bãutura tipic germanicã. Darurile din timpul unui blót includ câteodatã şi cântece sau poezii dedicate unei divinitãţi. Ritualul aminteşte foarte mult de virtutea hospitalitas, foarte apreciatã de Tacitus: « Niciun alt neam nu se dãruieşte cu mai multã patimã plãcerilor ospeţiei. A nu primi pe cineva în casã, oricine ar fi el, e fãrãdelege. Fiecare, dupã cum poate, îşi primeşte oaspetele cu masa întinsã. Când nu mai are ce-i da de mâncare, cel ce era gazdã îşi gãseşte alta şi ei se duc împreunã la casa cea mai apropiatã, nepoftiţi. Dar asta nu are nimic: ei sunt primiţi cu aceeaşi omenie. Dacã e vorba de dreptul oaspetelui, cunoscut, necunoscut, nimeni nu-l întreabã nimic. La plecare, dacã oaspetele cere ceva, datina este sã îi dai, dar şi gazda poate cere, la rândul ei, fãrã nicio sfialã. Ei se bucurã de daruri, dar nici nu ţin socotealã de cele date, nici nu se ţin îndatorati pentru cele primate: între oaspete şi stãpânul casei numai omenie « . Blót-ul poate urma exemplul istoric, cum o face cu stricteţe teodismul, sau se poate improviza.

    Symbel/sumbel desemneazã o adunare socialã, ocazional cu referire la un tip special de ritual bahic solemn atestat în forme mai mult sau mai puţin comparabile la elita rãzboinicilor barbari: « La bãuturã nu sunt tot aşa cumpãtaţi. Dacã te-ai potrivi sã le dai cât le cere inima, ar putea fi biruiţi mai uşor cu patima aceasta decât cu armele » (Germania, VII). Symbel implicã un ritual şablon care înseamnã mai mult decât o celebrare bahicã, presupunând consumul de mied dintr-un horn, discursuri ovaţionale şi oferirea de daruri. Jurãmintele depuse dupã consumul din horn sunt considerate obligatorii, sacre şi cu efect asupra sorţii, wyrd (fatalism subliniat şi de Tacitus), tuturor participanţilor la ceremonie. În Ásatrú cuvintele rostite devin parte a destinului celui care le rosteşte, iar în teodism este cel mai de preţ ritual.
    Seiðr sau Spae denumesc forme de vrãjitorie cu aspecte şamanice şi profetice. Nu sunt ritualuri foarte comune, fiind practicate de un numãr redus de neopãgâni, de obicei modelate dupã detaliile din Saga lui Eric cel Roşu. O seiðkona se aşeazã pe o platformã şi face preziceri într-o manierã şablonatã în timp ce alte femei cântã în jurul sãu. Se pot întrebuinţa şi practici informale de vindecare, protecţie sau mediere cu strãmoşii, care presupun alterãri ale conştiinţei şi negocieri cu fiinţe din lumea cealaltã. De remarcat aici este rolul femeii ca profetesã: « Germanii mai cred cã femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nu le dispreţuiesc nici sfaturile, nici nu le nesocotesc rãspunsurile » (Germania, VIII).

    Revirimentul contemporan al germanicismului se axeazã mai mult pe folclor, istorie veche şi mitologie decât pe politizãri sau misticism. În Germania activeazã Die Heidnische Gemeinschaft (Comunitatea Pãgânã), înfiinţata de Geza von Nemenyi în 1985. În 1991 se desprinde din HG Die Germanische Glaubens-Gemeinschaft (Comunitatea de Credinţã Germanicã). Tot în anii ’90, sub influenţa mai mult a spaţiului anglo-saxon decât a grupãrilor neogermanice, apar Rabenclan (1994) ca parte a Ritului Odinic, Nornirs Ætt (1997) şi Eldaring ca filierã a The Troth (2000). Dezbaterile privind legãtura dintre neopãgânism şi neonazism sunt destul de acerbe. În ciuda negãrii de cãtre neopãgâni a afilierilor extremiste, controversa este menţinutã din cauza unui numãr de grupãri neonaziste (Artgemeinschaft-ul lui Jürgen Rieger sau Deutsche Heidnische Front), care se revendicã şi de la Asatru.

    Surse :
    http://www.paganfed.org/
    http://www.eldaring.de/
    http://www.thetroth.org/
    http://www.odinic-rite.org/main/
    Top 10 lucruri de ştiut despre mormoni
    Autor: Irina Manea | 825 vizualizări


    Desigur cã fiecare sistem religios are particularitãţile sale. Mormonii cred în organizarea tripartitã a cerurilor şi multiplicitatea lumilor şi Dumnezeilor. Iatã alte câteva caracteristici bizare ale sectei mormonilor…
    Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a fost fondată la 6 aprilie 1830, în vestul statului american New York, de Joseph Smith (1805-1844). Smith, considerat de către mormoni profet al lui Dumnezeu, a pretins că Dumnezeu şi Isus Hristos au venit la el în 1820, că i-au ordonat să nu adere la nici o biserică, pentru că toate sunt imperfecte şi incomplete, şi că i-au promis că într-o zi va fi reintrodusă, prin el, biserica adevărată.
    Zeciuiala este destul de comunã în multe sisteme de credinţã, dar rareori este obligatorie. Teologia mormonã susţine cã pentru a ajunge cu certitudine în grãdina raiului, este absolut necesarã plata unei cotizaţii. Legea zeciuielii sau contribuţia voluntară a unei persoane cu o zecime din venitul său anual pentru lucrarea Domnului, a fost cunoscută încă din vremurile Vechiului Testament. Avraam i-a plătit zeciuială lui Melhisedec (Geneza 14:17-20).
    Una dintre cele mai faimoase învãţãturi interzice consumul de cafea, ţigãri şi droguri, iar consumul de alimente trebuie sã se facã raţional, fãrã excese. Mormonii considerã cã în anul 1833, Dumnezeu i-a revelat lui Joseph Smith o lege a sănătăţii pentru ca noi să ne menţinem trupurile sănătoase şi active. Această lege este cunoscută sub denumirea de Cuvântul de înţelepciune.
    Fiecare om a fost înainte de întrupare un spirit într-o existenţã anterioarã. Dupã moarte spiritul se separã de trup şi intrã fie în paradisul spiritelor, fie în închisoarea spiritelor. Lumile acestea existã ca loc de aşteptare pentru a doua venire. Ei mai considerã cã omul a locuit cu Dumnezeu înainte de a veni pe pământ, cã el este Tatăl lui şi vrea ca el să-i devinã asemănător. El l-a trimis aici pentru ca să înveţe cum să facã aceasta, lucru posibil numai prin dragostea infinită şi prin harul lui Isus Hristos.
    Mormonii dispun de un profet ale cãrui revelaţii devin dogmã dacã sunt produse când acesta este în exerciţiul funcţiei. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este condusă prin intermediul revelaţiei primite de profetul în viaţă, care, asemenea lui Moise, Avraam, Petru şi celorlalţi profeţi din vremurile străvechi, primeşte cuvântul lui Dumnezeu (Amos 3:7).
    Cartea Mormonilor este o parte a scripturii Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmã ale cãrei evenimente ***ncid temporal cu cele din Biblia iudeo-creştinã, dar se petrec pe continental American. Urmãreşte povestea a douã triburi care au descins din familia lui Levi. La porunca lui Dumnezeu, Levi a condus un grup mic de oameni către continentul american. Acolo, ei au devenit un popor mare, având profeţi printre ei. Cartea este numită după Mormon, unul dintre ultimii dintre aceşti profeţi străvechi. Mesajul principal al Cărţii lui Mormon, în afară de faptul că este o cronică despre oamenii de acolo şi despre profeţii lor, se referă la misiunea lui Isus Hristos şi la prezenţa Sa pentru o perioadă printre oamenii din America după învierea Sa.
    Membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (mormonii) tratează poruncile ca fiind îndrumările lui Dumnezeu în vederea trăirii unei vieţi neprihănite. Membrii Bisericii cred, de asemenea, că din învăţăturile lui Hristos din Noul Testament şi din Cartea lui Mormon este limpede că atunci când ne supunem poruncilor are loc un efect purificator. Supunerea nu are legătură doar cu acţiunile unei persoane, ci şi cu gândurile şi intenţiile sale.
    Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă propovăduieşte că viaţa de familie şi căsătoria sunt elementele cheie ale existenţei umane. Viaţa trăită în cadrul căsniciei şi familia oferă oportunitatea de bază necesară dezvoltării sociale şi religioase tuturor acelora care doresc să se perfecţioneze urmând legile şi poruncile divine. Mormonii susţin natura sacră a instituţiei căsătoriei şi a familiei şi cred că aceste instituţii pot să continue prin eternitate. Membrii credincioşi se căsătoresc, nu doar pentru viaţă, ci pentru „timp şi întreaga eternitate”, într-o ceremonie care are loc într-un edificiu special care se numeşte un „templu”. Templele mormone nu sunt biserici obişnuite; fiecare membru sau vizitator poate asista la slujbele normale ale mormonilor, dar numai mormonii credincioşi pot să intre într-un templu.
    Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă acceptă următoarele patru cărţi ca lucrări canonice, ca scriptură sfântă: Cartea lui Mormon, Biblia, Doctrină şi legăminte – o colecţie de revelaţii divine şi de explicaţii inspirate, care au fost oferite de Dumnezeu profeţilor Săi începând cu secolul XIX pentru a întemeia şi îndruma Biserica în zilele din urmă şi Perla de mare preţ – o selecţie din revelaţiile, traducerile şi scrierile lui Joseph Smith.
    Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă defineşte „preoţia” ca fiind autoritatea de a acţiona în numele lui Dumnezeu. Aceeaşi autoritate care a existat în Biserica originală întemeiată de Isus Hristos există şi în Biserica lui Isus Hristos din ziua de astăzi. Biserica este îndrumată şi condusă prin intermediul acesteia.Toţi bărbaţii membri ai Bisericii, care sunt pregătiţi şi demni, primesc preoţia (posibil de la vârsta de 12 ani în sus) pentru a putea ajuta la conducerea Bisericii şi la slujirea în folosul celorlalţi.
    Cine erau şi cum trãiau vikingii?
    Autor: Irina Manea | 7110 vizualizări


    Este greu de dat un rãspuns clar întrebãrilor legate de civilizaţia vikingã întrucât majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sunt puţin concludente. Cu excepţia câtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decât surse din spaţiul cultural central-european, bizantin sau arab, care într-adevãr oferã o imagine relativ precisã despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor.

    În Scandinavia limba latinã devine cunoscutã odatã cu creştinarea care are loc în secolul al 11-lea, premise pentru dezvoltarea unei istoriografii proprii care înfloreşte în secolele urmãtoare şi în care predecesorii sunt ridicaţi adesea la rang de eroi. Profesorul de scandinavisticã din Bonn Rudolf Simek vorbeşte chiar despre dezvoltarea unui ‘Wikingermythos’, mitul Viking care s-a perpetuat pânã astãzi. În general ni-i reprezentãm ca pe nişte rãzboinici de temut, cu ***furi încornorate şi sãbii grele, nişte rãzboinici solizi şi mândri care se desfatã dupã lupte însângertae cu râuri de mied şi mese copioase. Mergând de la imagistica bogatã dar stereotipicã din cinematografie, festivalurile tematice de tipul “Zilele vikinge” din Schleswig, benzile desenate ce-l au ca protagoniste pe Wickie, pânã la instrumentalizãrile naţional-socialiste, constatãm cã este dificil sã ieşim din acest imaginar colectiv pentru a contsrui o reprezentare diferenţiatã a vikingilor, care sã corespundã mcar parţial realitãţii istorice.

    Razboinici si calatori

    Principalul leagãn de civilizaţie este desigur Scandinavia, unde se practicã agricultura în areale mai ferrite şi pe lângã fiorduri. Casele sunt dispersate, între ele dezvoltându-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activitãţilor comerciale, deşi sunt puţine deoarece comunitãţile sãteşti preferã economia închisã, autarhicã. Pentru cã exista pericolul ca aceste oraşe sã fie predate, necesitau o localizare favorabilã, de pildã Birka, ridicat pe o insulã în Mälarsee, Suedia, sau Haithabu al capãtul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multã vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord.
    Vikingii dominã nordul European între 800 şi 1050, angajându-se într-o migraţie ale cãrei motive sunt în continuare subiect de dezbatere. Cel mai probabil este vorba despre o epuizare a resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmãrersc cursul râurilor din zona rusã, atingând chiar şi Bizanţul, fãcând schimb de piei, dinţi de morsã şi pene pe articole deluxe precum mãtase, aur sau vin, întemeind aşezãri precum Novgorod la gurile râurilor), dar şi expediţiile de pradã. Câteodatã este invocate chiar şi o migraţie târzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung sã strãbatã în lung şi-n lat apropare toatã lumea cunoscutã de atunci.

    Vikingii iau în stãpânire Insulele Faeroe ocupate atunci de cãlugãri irlandezi, apoi ocupã şi Islanda din cauza suprapopulãrii Norvegiei (istoria colonizãrii o gãsim în “Cartea Islandei” scrisã de Ari Thorgilsson). Spre deosebire de Norvegia în Islanda nu are reşedinţa un rege, ci guvernarea se face prin Althing, un fel de adunare legislativã care se întruneşte din 930, ale cãrei colecţii de legi sunt transpuse în scris în 1118. vechea ‘republicã' islandezã îşi pãstreazã independenţa pânã în 1262, când se supune regelui Norvegiei. Şi introducerea creştinismului în insulã se decide tot în Althing, dar obiceiurile pãgâne precum consumul cãrnii de cal sau sacrificiul cãtre zeii din vechime se pãstreazã. Sfârşitul erei vikinge este asociat înscãunãrii primului episcop în 1056. Colonizarea Groenlandei este pusã pe seama lui Eric cel Roşu, care o exploreazã doi ani şi gãseşte în nord întinderi verzi şi roditoare. În 985 pleacã 25 de corãbii în direcţia insulei,d ar doar 14 ajung la destinaţie. Colonia are drept centru curtea lui Eric de la Bratahlid lângã Eiriksfjord.

    În ceea ce priveşte colonizarea Lumii Noi, “Istoria arhiepiscopilor de Hamburg”, terminatã de cãtre cãrturarul german Adam din Bremen în anul 1075, prezintã în cartea a patra, intitulata “Descrierea insulelor din nord”, colonizarea de cãtre vikingi a pãmânturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea danezã în anul 1060, fiindu-i povestite de cãtre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse, “Analele islandeze” (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se aflã Hellulanda şi apoi Marklanda (sau Tara împãduritã, America de Nord) şi, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia cã islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas şi cã ştiau desigur de existenţa Vinlandei, cu mult înainte de informaţia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o ţarã situatã la sud-vest de Groenlanda. “Saga groenlandezilor” ne trimite pe urmele primilor colonişti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar într-o iarnã, tatãl sãu este nevoit sã plece in Groenlanda, însoţit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneşte pe urmele tatãlui, însã vânturi puternice din Nord şi ceţuri dense i-au facut pe membrii echipajului sã se îndeparteze de ruta iniţialã spre Nord, iar când s-a fãcut senin, au descoperit alte ţinuturi diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Roşu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreazã ţinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Nouã.

    În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la mânăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, Mercia, de asemenea se divizase şi Anglia de Est îşi incetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoţiei. După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik. Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

    Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic - cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (“Drumul mare de la varegi la greci”) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau ‘rus’ conduşi de Rurik.

    Societatea vikingã

    În genere societatea era împãrţitã în trei clase. Cea mai de sus o alcãtuiau Jarl, urmaţi de karl şi de thrall. O veche poezie mitologicã, Rigsthula, atribuie originea lor zeului Heimdall, poezie pãstratã în Edda lui Snorri. Pe scurt, zeul se întrupeazã într-un om pe nume Rig şi viziteazã trei cupluri, care vor da naştere claselor. În cadrul clasei aşa-numiţilor ‘oameni liberi’ se aflau şi cei mai privilegiaţi, Goden, cel puţin în Islanda. Fiecãrui district în care era împãrţitã îi corespundea un Gode, care se îngrijea de treburile administrative şi organizatorice. Mai mult, dispunea şi de funcţii preoţeşti. Proprietarii de pãmânt reprezentaţi de Gode se împãrţeau în funcţie de bogãţie şi de mãrimea proprietãţii, se bucurau de multe privilegii legislative, având dreptul de a purta arme şi de a-şi exprima opinia în adunare. Comercianţii aveau acelaşi statut ca şi proprietarii obişnuiţi, deşi practic nu deţineau bunui imobile. De menţionat ar fi şi baza de sclavi destul de dezvoltatã, sclavi cu statut de proprietate mobilã, fãrã niciun fel de drepturi şi de o importanţã comercialã deosebitã, mulţi provenind din zona slavã şi cea occidentalã, unde vikingii conduceau raiduri constante. În afara societãţii îi enumerãm pe cerşetori, pelerini, vrãjitori şi profetese.

    Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului - thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.

    Religia vikingã

    Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind divizaţi în două grupuri distincte: ‘Asenii’, zeii aristocraţiei războinicilor şi ‘Wanii’, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei. Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asenilor, era Odin/Wotan, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (“walkirii”) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Freya, zeiţa fertilităţii, Loki, zeul focului, s.a.) şi secundari.
    În ceea ce priveşte concepţia nordicã asupra lumii, avem ca principalã sursã de referinţã “Völuspá” (Profeţia clarvãzãtoarei), în care profetesa ii dezvãlui lui Odin devenirea şi sfârşitul lumii. Cea mai veche versiune a cântului provine din Codex Regius , secolul al 13-lea, dar se estimeazã cã dateazã cel puţin cu douã secole mai devreme. Deşi infiltrate cu elemente creştine, poemul se adreseazã totuşi prin conţinut unor oameni de formaţie pãgânã clarã. Alte lucrãri ce pot fi încadrate tot în scrieri cosmogonice sunt “Cântecul lui Grimnir”, Grimnismal, “Cântecul lui Vafthrudnir”, Vafthrudnirsmal, şi poeme conţinute în Snorra-Edda precum Gylfaginning.

    În cosmogonia nordicã existã la început doar un gol uriaş: Ginnungagap. În sud întâlnim însã Muspellsheim, strãlucirea şi cãldura, un loc infernal dominat de uriaşul Surtr. La polul opus întâlnim Niflheim, întunericul şi frigul, din centrul cãruia izvorãşte Hvergelmir, care-şi varsã apele în Ginnungagap. Acolo apele îngheaţã şi se topesc, procesul rezultând în naşterea uriaşului Ymir. Din braţele uriaşului hermafrodit iau naştere prima femeie şi primul bãrbat. Uriaşul se hrãneşte cu laptele vacii Audhumbla, care linge promoroaca de pe pietre şi astfel se naşte o altã creaturã, Buri, pãrintele zeilor. Buri are un fiu, Borr, care se însoarã cu Bestla, fiica uriaşului Bolthorn şi are cu aceasta trei copii: Odin, Villi şi Ve, primii zei. Aceştia îl ucid pe Ymir şi îneacã în sângele sãu pe ceilalţi uriaşi, mai puţin pe Bergelmir, care întemeiazã noul neam al uriaşilor. Cei trei carã trupul uriaşului în Ginnungagap şi fãuresc pãmântul din el, din sângele sãu mãrile şi din oasele sale munţii. Odin, Villi şi Ve creeazã din douã buturugi pe primii oameni care sã po****ze pãmântul denumit Midgard: Askr şi Embla.

    Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.


    Literaturã recomandatã:
    Hall, Richard, Exploring the World of the Vikings. Thames and Hudson, 2007;
    Roesdahl, Else. The Vikings. Penguin, 1998;
    Sawyer, Peter, The Age of the Viking, Palgrave Macmillan, 1972;
    Ce poate nu ştiai despre Anglia medievalã...
    Autor: Irina Manea

    Evul Mediu este o epocã asociatã cu foarte multe mituri şi concepţii eronate, dar la fel de multe adevãruri bizare. Iatã de exemplu câteva lucruri mai puţin cunoscute despre Anglia medievalã...

    Faimoasa bãtãlie de la Hastings nu a avut loc la Hastings, ci de fapt s-a purtat pe Senlac Hill, localizat la circa 10 km. nord-vest de locaţia care a rãmas în istorie mai mult din considerente de sonoritate...

    Berengaria de Navarra a devenit regina Angliei prin cãsãtoria cu Richard Inimã-de-Leu. Se ştie foarte puţin despre viaţa sa, dar cert este cã a fost singura reginã care nu a pus niciodatã piciorul pe teritoriul englez. Întreaga perioadã cât a fost cãsãtoritã cu Richard ea a locuit pe continent, iar Richard însuşi a petrecut doar şase luni în Anglia în condiţiile în care se implica foarte mult în cruciade. Tot în legãturã cu faimosul rege, existã dovezi numeroase care sugereazã cã ar fi avut înclinaţii homosexuale. Este posibil sã o fi cunoscut pe Berengaria în timp ce avea o relaţie cu fratele sãu, viitorul rege Sancho al VII+lea al Navarrei. Roger de Hoveden menţioneazã cã cei doi „mâncau din aceeaşi farfurie şi noaptea dormeau în acelaşi pat”, împãrtãşind „o dragoste pasionalã”...

    Nu era ceva bizar ca în evul mediu englezesc un animal sã fie tras la rãspundere şi judecat pentru o crimã. Animalul putea fi condamnat la moarte dacã era gãsit vinovat...

    O reţetã bizarã pentru protecţia împotriva ciumei bubonice presupunea consumul de bere blondã amestecatã cu coji de ouã pisate, frunze, petale de gãlbenele şi melasã. De prisos sã spunem cã reţeta nu era tocmai eficientã...

    Înainte de introducerea numelor de familie în Anglia, deci de 1066, toatã lumea avea un singur nume. Când acestea au fost introduse includeau de obicei şi o poreclã, de pildã Robert Red. În timp sistemul a evoluat la preluarea de cãtre copii a numelui tatãlui, dând naştere patronimicului modern.

    Breasla bãrbierilor folosea drept simboluri sânge şi bandaje, din moment ce majoritatea erau şi chirurgi, şi dentişti. Îşi agãţau bandaje pãtate cu sânge de un ţãruş lângã prãvãlie, care se rãsuceau în bãtaia vântului formând modelul în spiralã mai familiar astãzi.

    Contrar convingerii comune, englezii medievali se spãlau destul de des în bãi publice special create în acest sens. Faptul se datora credinţei în apropierea dintre curãţenie şi divinitate (proverbul „cleanliness is next to godliness”). Protestanţii secolului al XVI-lea s-au opus bãilor publice din cauza prostituţiei care se practica acolo...

    Termenul englezesc de „pygg” se referea la un tip de lut. În evul mediu oamenii îşi ţineau adesea monedele în borcane sau ulcioare din „pygg”, care se numeau „pygg jars”. În secolul al XVIII+lea, odatã cu evoluţia limbii, acestea au ajuns sã fie cunoscute drept „pig bank” sau „piggy bank” (puşculiţa în formã de purcel)...

    Contrar credintei comune, gargoilii de pe biserici nu aveau rol de protecţie împotriva spiritelor rele, ci erau ţevi de scurgere. Gargoilii ieşeau din zid şi apa de ploaie era drenatã în afara clãdirii prin gurile lor, contribuind la mai buna conservare. Gargoilii sunt figuri extrem de întâlnite în Anglia, vizibile la mai toate bisericile construite în evul mediu.

    Anglia a fost odinioarã patria ursului brun, care a dispãrut în secolul al XI-lea. Şi totuşi, dupã dispariţie urşii încep sã fie importaţi în Anglia în scopuri sportive...
    Cine a fost Athelstan?
    Autor: Irina Manea | 1452 vizualizări


    Numele regelui englez nu are un ecou puternic în afara istoriei britanice, şi nici aici nu trezeşte un interes deosebit în comparaţie cu, sã zicem, Alfred cel Mare. Şi totuşi, este un conducãtor demn de reţinut, pentru cã în timpul domniei sale de 15 ani se realizeazã pentru prima datã unificarea englezilor. Sã încercãm sã trasãm câteva aspecte ale biografiei sale.

    Athelstan domneşte între 924 şi 929, trezind admiraţia contemporanilor care îl judecau drept unul dintre cei mai iluştri regi englezi ai timpului respective. Primul rege anglo-saxon care a reuşit unificarea englezilor sub un singur sceptru dupã cucerirea Northumbriei în 927 se bucura de o popularitate crescândã în ţarã şi în afarã. Contemporanii vorbesc despre el ca despre marele rãzboinic care şi-a nimicit inamicii britanici şi scandinavi, un bun administrator, un legislator inovator şi un susţinãtor devotat al Bisericii. Mai târziu, în secolul al X-lea, cronicarul saxon Athelweard îl considerã pe Athelstan cel mai mare conducãtor al Angliei, reuşind o consolidare a teritoriilor cum nu mai fusese de pe vremea romanilor.

    Athelstan joacã un rol important şi pe scena relaţiilor internaţionale prin cãsãtoriile aranjate surorilor sale, legându-se dinastic de mai multe case nobiliare. Cronicarii îi deplâng moartea în 939 prin cuvinte elogioase, cum ar fi “stâlpul demnitãţii lumii occidentale”, reputaţia sa pãstrându-şi prospeţimea chiar şi dupã cucerirea normandã. William de Malmesbury (1095-1143) scrie o naraţiune de excepţie despre realizãrile sale, remarcând cã “ întreaga Europã îl lãuda şi se ruga pentru el, regi ai altor naţii se considerau norocoşi nu fãrã motiv dacã îi puteau câştiga prietenia”. Deşi în posesia multor calitãţi apreciate în epocã la un rege, nu supravieţuieşte nicio biografie completã a conducãtorului, în primul rand din cauza calitãţii surselor din timpul domniei sale. Materialul informaţional este surprinzãtor de precar: câteva date în Cronica Anglo-Saxonã, 75 de carte în numele regelui, 6 coduri de legi şi o cantitate considerabilã de monede. Nouã manuscrise conţin inscripţii care amintesc de el, alte dovezi indicã faptul cã s-ar fi aflat în posesia unei cantitãţi impresionante de relicve. Numele sãu apare in câteva poeme, într-o saga nordicã şi în naraţiunea lui William de Malmesbury.



    Având de-a face cu astfel de surse, este dificil sã deducem personalitatea regelui, pentru cã rareori ne este prezentat în rolul sãu social, ca agent al regalitaţii şi nu individualizat în mod deosebit. Întrebarea este dacã s-ar putea schiţa o biografie, care eventual sã însufleţeascã personajul, pornind de la informaţii fragmentate fãrã a cãdea în capcana ficţiunii. Cronica Anglo-axonã oferã date sumare referitoare la 9 din cei 15 ani de domnie. O singurã bucatã din anale se extinde asupra unor detalii: relatarea în versuri asupra triumfului lui Athelstan şi a fratelui sãu Edmund asupra unei armate formatã din nordici, scoţi şi northumbrieni în bãtãlia de la Brunanburh din 937. Lipsa de interes a cronicii ar putea fi explicatã dacã regele ar fi fost un ‘outsider’ în cercurile înalte de la Wincester care se ocupau cu prezervarea tradiţiei în secolul al X-lea. Athelstan îşi petrece copilãria în Mercia şi depune eforturi sã se afirme la sud de Tamisa dupã moartea prematurã a fratelui sãu Elfweard la câteva luni dupã ce tatãl lor îl numeşte conducãtor al Merciei şi Wessex-ului. Athelstan este încoronat rege al Merciei şi Wessex-ului abia în septembrie 925. Continuând o stare conflictualã cu opoziţia de la curtea saxonilor de vest, s-ar putea sã nu fie aşa de surprinzãtoare neatenţia Cronicii faţã de el.

    Susţinãtor înflãcãrat al Bisericii, regele obişnuia sã colecţioneze relicve şi cãrţi sfinte, dar şi sã împãrtãşeascã din comorile sale comunitãţilor monastice de la Cuthbert sau Milton Abbas. Unele poeme exprimã profundul respect pentru devotamentul, pietatea sau generozitatea sa. Multe laude fac parte din convenţia epocii, dar efectul cumulativ de epitete pozitive induce ideea cã “Sfântul Rege Athelstan” nu a reprezentat doar un arhetip al religiozitãţii, ci a avut un interes autentic faţã de spiritualitate. În timpul domniei sale relaţiile dintre stat şi Bisericã au devenit vizibil mai strânse. Codurile de legi oferã o perspective asupra preocupãrii sale de a reinnoi o societate fracturatã dupã rãzboaiele daneze. Athelstan doreşte limitarea hoţiei, din punctul sãu de vedere cel mai mare flagel social. Codurile relevã şi receptivitatea faţã de nevoile bisericeşti, cum ar fi plata zeciuielii sau pomenile. Caritatea şi diminuarea sãrãciei intrã desigur în sfera de interes a suveranului. Monedele şi cartele relevã o modificare a concepţiei asupra puterii. Pe monedele timpurii apare denominaţia întrebuinţatã de predecesorii sãi, “Regele Anglo-Saxonilor”, dar dupã cucerirea Northumbriei apare “rex anglorum”. Marcând subjugarea celorlaţi regi din insulele britanice, îşi alege o imagine care sã-l reprezinte cu o coroanã, primul rege englez de altfel care se înfãţişeazã încoronat, ca “rex totius Britanniae”. Totodatã se portretizeazã ca “rege al englezilor, ridicat pe tron de cãtre mâna dreaptã a Atotputernicului, adicã Iisus”.

    Nu cunoaştem detalii precise în legãturã cu naşterea sau mama sa, avem lacune multe şi la capitolul copilãrie şi adolescenţã. Chiar şi despre perioada dupã ce şi-a asigurat tronul la moartea fratelui sãu nu avem informaţii suficiente. Aceesul la fapte e limitat, cu atât mai mult la gândurile sale. Cu toate acestea, organizând materialul de care dispunem mai mult spaţial decât chronologic putem schita o structurã care sã permitã elaborarea unui portret care nu se vrea doar regal. Abordarea contextului familial, de exemplu, relevã motive pentru deciziile sale mature cum ar fi cea de a nu se cãsãtori. Ideea unui angajament spiritual, care de altfel ar fi asigurat şi succesiunea fraţilor sãi mai mici, nu este de neglijat. Anturajul sãu regal sugereazã un ataşament faţã de clerici sau prinţi strãini. Se simte atras de literaturã şi religie. În virtutea naturii solemne a istoriografiei care îl abordeazã reiese cã nu tolera lipsa loialitãţii, dar era precaut în aplicarea pedepselor. Pe câmpul de bãtãlie demonstreazã talent şi abilitate, precum şi nevoia de planificare strategicã.

    Douã imagini ale regelui îi dominã receptarea istoricã: cea a conducãtorului puternic care a reuşit sã unifice şi sã apere Anglia şi cea a liderului pios care susţine Biserica. Athelstan nu poate fi redus însã la un portret stereotipic, lucru valabil pentru toţi suveranii, ci dispune de mai multe dimensiuni ale unei personalitãţi care meritã studiatã şi celebratã.

    Bibliografie: Sarah Foot, “Athelstan: The First King of England”, Yale University Press, 2001.
    De ce este Portugalia cel mai vechi aliat al Marii Britanii?
    Autor: Irina Manea | 1031 vizualizări


    De fapt Portugalia este cel mai vechi aliat, în mod tradiţional, al Angliei. Prietenia dintre Anglia şi Portugalia dateazã din 1147, când cruciaţii englezi l-au ajutat pe regale Alfonso I sã recupereze Lisabona de la arabi. Evenimentul a condus la fondarea unei colonii în Lisabona şi la contacte constante între nobilimile celor douã state.

    În 1386 Richard al II-lea a semnat Tratatul de la Windsor cu Joao I al Portugaliei. Trupele engleze l-au ajutat de curând pe regale portughez sã stopeze o invazie spaniolã şi era decis ca prietenia sã se transforme într-o alianţã formalã. Secţiunea-cheie a tratatului menţioneazã: “Dacã în viitor unul dintre regi sau urmaşii acestora va avea nevoie de suportul celuilalt, aliatul se oblige sã acorde ajutor şi sã-l susţinã pe celãlalt în conformitate cu gravitatea pericolului la care sunt expuse teritoriile, pãmânturile, domeniile şi supuşii acestuia”.

    În 1580 Portugalia a fost copleşitã de spanioli, dar când şi-a recâştigat independenţa în 1640 prima sa acţiune a fost sã reconfirme Tratatul de la Windsor. Tratatul a fost invocat de mai multe ori. Portugalia a însoţit Marea Britanie în rãzboiul pentru succesiunea Spaniei din 1704; în 1808 Marea Britanie a trimis trupe pentru a opri o invazie francezã; în primul rãzboi mondial Portugalia a delcarat rãzboi Germaniei; în al doilea Portugalia a permis Marii Britanii sã foloseascã Insulele Azore – şi a repetat favorul în 1982 în rãzboiul Insulelor Falkland. Relaţiile dintre cele douã state însã nu au mers întotdeauna ca pe roate. În 1890 cele douã erau pe cale sã se tranşeze pentru Zambia şi în 1961 Marea Britanie a refuzat sã ajute Portugalia când India a invadat Goa.
    Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Britanic
    Autor: Andreea Lupşor | 1976 vizualizări


    În 1851, anul deschiderii primei Expoziţii Universale din lume, Anglia era cea mai mare putere imperială din istorie. La lansarea Festivalului Angliei, în 1951, acel imperiu se prăbuşea sub ochii naţiunii. Ce s-a întâmplat în cele zece decenii dintre punctul culminant al gloriei britanice şi momentul decăderii ei?

    1851: Marea Expoziţie

    Expoziţia Universală din 1851, desfăşurată la Londra, se bucura de atenţia şi admiraţia întregii lumi. Prima şi cea mai mare putere industrială a lumii, cea mai mare putere imperială, cea mai mare putere navală – Marea Britanie – organiza un eveniment pentru ca toată lumea să-i recunoască realizările extraordinare.

    (Marea Expoziţie Universală)

    În interiorul Palatului de Cristal, 100.000 de mii de obiecte erau expuse, munca a peste 15.000 de oameni. Mai bine de jumătate din această expoziţie provenea din Anglia şi din imperiu, dar şi alte naţiuni fuseseră invitate să participe. Deşi expoziţia era practic dedicată măreţiei engleze, britanicii au fost suficient de diplomaţi pentru a alege ca denumire oficială a evenimentului „Marea Expoziţie a Lucrărilor de Industrie ale tuturor naţiunilor”.

    Cel mai mare colaborator străin a fost Franţa, care producea o gama impresionantă de textile, şi care devenea rapid un competitor periculos pentru pieţele britanice din întreaga lume. Rusia a fost şi ea un colaborator important, deşi exponatele ruseşi au întârziat din cauza blocării navei ce le transporta în apele îngheţate ale Mării Baltice.

    Pentru marea majoritate a vizitatorilor englezi, era o mândrie să vadă uimitoarea diversitate, calitate şi inventivitate a operei industriale şi manufacturiere a ţării lor. După cum scria Regina Victoria în jurnalul ei, exista acolo „orice invenţie imaginabilă”.

    Însă, în câţiva ani, au început să apară semne că naţiunea care triumfase la Marea Expoziţie era departe de a fi infailibilă. Pe plan intern, era nevoie urgentă de o reformă care să combată inegalităţile sociale şi sărăcia, iar Războiul Crimeei devenise sinonim cu ineficienţa militare. Mai mult, rebeliunea indiană din 1857-58 a zguduit puternic guvernarea britanică din ţara care era atunci „perla coroanei”.

    Fiecare deceniu din cei 100 de ani ce despart Marea Expoziţie de Festivalul din 1951 abundă în dovezi că super-puterea încrezătoare din 1851 se afla într-un declin lent.

    Anii 1860: Revoltele coloniale

    Deceniul al şaptelea a început cu izbucnirea celui de-al doilea război maori în Noua Zeelandă. Conflictul a durat 12 ani şi a necesitat intervenţia regulată a trupelor britanice pentru ca imperiul să-şi asigure victoria. Rezistenţa încăpăţânată, demnă de admiraţie, a populaţiei maori a făcut ca, într-un final, aceştia să se bucure de un statut mai bun în interiorul societăţii coloniale decât, spre exemplu, aborigenii australieni.

    Altă luptă colonială izbucneşte în 1865 în Jamaica, când revolta sclavilor eliberaţi, ce protestau împotriva sărăcirii şi lipsei egalităţii sociale, a fost zdrobită în mod brutal de guvernatorul imperial. Liderii rebeliuni au fost spânzuraţi, mulţi negri împuşcaţi şi biciuţi, şi satele lor incendiate.



    (Deşi sclavia fusese abolită de mult în imperiu, tratamentul negrilor nu se îmbunătăţise aproape deloc)

    Cu un an înainte, în 1864, Karl Marx înfiinţa la Londra Prima Internaţională Comunistă din lume, iar britanicii contemporani nu aveau cum să bănuiască efectele pe termen lung ale acestui eveniment. În 1867, Actul Americii de Nord Britanice a dat naştere Dominionului Canadei, anexă a imperiului care s-a bucurat de un guvern propriu. Deceniul s-a sfârşit cu deschiderea Canalului Suez din 1869, fapt ce a făcut ca Marea Britanie să se implice mult mai adând în problemele Egiptului şi ale Orientului Mijlociu.

    Anii 1870: Îndoieli la adresa guvernului

    Guvernarea lui Disraeli (1874-1880) s-a sfârşit cu două umilinţe: masacrul trupelor britanice în bătălia de la Isandlhwana de la începutul războiului Zulu în 1879 şi, în acelaşi an, invazia Afganistanului începută cu un dezastru militar.



    (Benjamin Disraeli, liderul Partidului Conservator, a fost una din cele mai importante figuri ale politicii britanice de secol XIX şi apropiat al Reginei Victoria)

    În schimb, Disraeli a reuşit să cumpere acţiuni importante la Compania Canalului Suez, calmând astfel spiritele critice care îşi făceau griji cu privire la cine va controla vitala rută către est. În plus, prim-ministrul a făcut ca Parlamentul să adopte, în 1876, un nou titlu pentru purtătoarea coroanei regale: Regina Victoria a primit titlul de „Împărăteasă a Indiei”.

    În 1873, pierderile umane din timpul foametei din India a pus la îndoială pretenţia englezilor conform căreia bunăstarea supuşilor indieni era esenţială pentru guvernul britanic şi pentru „misiunea de civilizare” pe care acesta ar fi urmărit-o în India.

    Anii 1880: Rupturi interne, înfrângeri externe

    Unul din cele mai dramatice evenimente ale acestui deveniu a avut loc în 1886: eşecul adoptării legii Irish Home Rule duce la ruptura internă a Partidului Liberal. Părăsirea partidului de către liberalii unionişti (care se împotriveau ideii formării unui guvern irlandez), conduşi de Joseph Chamberlain, a făcut ca liberalii să aibă probleme în câştigarea alegerilor. Câţiva ani mai târziu, gruparea lui Chamberlain s-a alăturat conservatorilor, creând şi mai multe probleme Partidului Liberal.



    (Joseph Chamberlain)

    Respingerea actului a însemnat şi amânarea găsirii unei soluţii pentru controversata problema irlandeză ce va continua să destabilizeze imperiul. Mulţi politicieni au început atunci să militeze, ironic, pentru „Home Rule All Around” – adică guvern propriu pentru toate cele patru ţări ale regatului.

    Deceniul începe cu asasinarea secretarului-şef al Irlandei (reprezentantul guvernului în Irlanda), iar în Africa de Sud englezii au fost învinşi în Războiul Transvaal din 1880-1881, fiind forţaţi să recunoască independenţa ţării. În Sudan, Generalul Gordon a fost ucis de rebeli, iar acasă, în insulă, deceniul s-a terminat cu marea grevă a docherilor londonezi din 1889.

    Anii 1890: ridicarea Germaniei

    Sfârşitul acestui deceniu a adus şi sfârşitul războiului contra burilor din Africa de Sud. Din păcate, acesta s-a terminat cu umilirea englezilor. În ciuda victoriei militare a Angliei, conflictul demonstrase că armata britanică suferea de foarte multe lipsuri. Mai mult, peste 30.000 de oameni din rândurile populaţiei locale muriseră în lagărele de refugiaţi (mai degrabă lagăre de concentrare).



    (Soldaţi britanici în Africa de Sud)

    În aceşti ani, supremaţia globală a Angliei părea a fi mai ameninţată ca niciodată din cauza rapidei creşteri a puterii imperiului german. În anii de la sfârşitul secolului, Germania a sprijint revoltele din coloniile britanice, apoi – în 1898 – a anunţat programul masiv de construcţii navale.

    În 1893, dorinţa lui Cecil Rhodes de a cuceri teritoriul ce a devenit Rhodesia de Sud (azi Zimbabwe) a condus la revoltele Matebele.

    Anii 1900: Sfârşitul splendidei izolări

    În 1902, Marea Britanie semna un tratat de alianţa cu noul imperiu insular al lumii, Japonia. Tratatul a fost reînnoit şi întârit în 1905, fiecare ţară angajându-se să acorde ajutor celeilalte în caz de atac. În 1904, Anglia încheia o „antantă” cu vechiul inamic, Franţa. Nu era vorba de o alianţă, ci de o înţelegere pentru a reduce tensiunile bilaterale şi, foarte vag, de angajamentul unei viitoare cooperări. Antanta cu Franţa a dus, în mod inevitabil, la o înţelegere cu Rusia, aliata francezilor. Aceste înţelegeri au arătat că era „splendidei izolări” a englezilor se terminase, şi că super-puterea secolului al XIX-lea se temea că nu va mai putea continua singură, separată de toţi restul.

    Alte evenimente au făcut ca deceniul să fie unul al „deşteptării” britanicilor: moartea mult adoratei împărătese Victoria, în 1901; Tratatul de la Vereeniging, care a pus capăt amarului război împotriva burilor; lansarea partidului irlandez Sinn Fein în 1905 şi a Ligii Musulmane în 1906.



    (Cortegiul funerar al Reginei Victoria)

    Alegerile din 1906 au dus la victoria anti-unioniştilor şi la o majoritate liberală covârşitoare, dar şi la intrarea în parlament a primilor membri a noului Partid Laburist. Trei ani mai târziu, reforma bugetară a lui Lloyd George a dus la o dezbatere aprinsă asupra problemelor taxelor şi a condus la o criză constituţională ce s-a terminat cu diminuarea puterilor Camerei Lorzilor.

    1910-1919: Anglia atacată

    Primul război mondial a fost, evident, evenimentul dominant al acestui deceniu şi a subliniat încă o dată lipsurile severe din conducerea militară britanică. Insurecţia din 1916 din Irlanda, ceea ce a ajun

    s să fie cunoscută sub numele de Easter Uprisings, a fost un avertisment al naţionalismului irlandez care devenea din ce în ce mai violent, mai ales după noul eşec de implementare a reformei de Home Rule.
    În 1915, Anglia a negociat cu Statele Unite pentru obţierea unor împrumuturi foarte mari , menite să susţină efortul de război. Imperiul, marele creditor al secolului al XIX-lea, devenea o ţară adâncită în datorii.

    (Afiş pentru recrutări)

    Înainte de izbucnirea războiului, Anglia a fost zguduită şi de o serie de conflicte interne: criza constituţională din 1910-1911, agitaţia continuă a campaniei sufragetelor care devenea din ce în ce mai violentă, ajungându-se chiar la ameninţarea cu moartea a parlamentarilor.



    (Afiş al campaniei pentru acordarea de drepturi femeilor)

    Pentru unii, izbucnirea războiului a fost aproape o uşurare de la aceste tensiuni, fiind un eveniment care a restabilit coeziunea internă a naţiunii.

    Anii 1920: Ruptura Uniunii

    Controversatul tratat anglo-irlandez din 1921 ce a dus la împărţirea Irlandei a adus o rezolvare parţială problemei irlandeze. Totuşi, acesta a cauzat şi un război civil între facţiunile pro şi anti tratat. Aceasta a fost prima lovitură dată uniunii ce a dat naştere Regatului Unit în 1801, dar deceniul conţine şi alte indici ale declinului britanic. Conferinţa imperială din 1926 a definit statutul constituţional al Dominioanelor, recunoscând drepturile lor la guvernare proprie şi dreptul de a-şi alege propria politică externă. Asta a marcat sfârşitul oricăror speranţe că imperiul ar fi putut păstra o politică externă coerentă. De acum înainte, dominioanele nu mai erau obligate să ia partea imperiului într-un viitor război.

    Dezbaterea şi conferinţele cu privire la reforma constituţională din India a conferit acesteia, în cele din urmă, statutul de dominion, o concesie ce i-a făcut pe mulţi naţionalişti indieni să spere că vor putea obţine şi independenţa.



    (Greva generală din 1926, deşi a eşuat, a trezit frica de revoluţie socialistă şi conflicte de clasă)

    Anii 1930: Potolirea sau satisfacerea lui Hitler

    Anii ’30 sunt asociaţi, în mod inevitabil, eşecului politicii de appeasement. A fost un indicator al declinului Angliei faptul că guvernul lui Neville Chamberlain a fost incapabil să ofere un răspuns mai bun politicii agresive ale lui Hitler. Tăierile bugetare din domeniul apărării au însemnat că Marea Britanie ar fi avut nevoie de timp pentru reînarmare dacă se punea problema unui conflict cu Germania nazistă. În plus, amintirea pierderilor umane din timpul primului război, când ţara pierduse mai bine de un milion de oameni, era încă proaspătă, iar mulţi sperau că evitarea unui nou conflict era posibilă.

    Înţelegerea de la Munchen din 1938, care a sacrificat integritatea Cehoslovaciei, rămâne încă o pată în istoria diplomaţiei. Iniţial populară, politica dusă de Chamberlain nu a reuşit să păstreze pacea pe care acesta promisese că o va păstra. Acordul de la Munchen a dus şi la demisia lui Anthony Eden din funcţia de ministru de externe.



    (Neville Chamberlain dând mâna cu Hitler)

    Marea criză economică a încurajat formarea unui guvern naţional prin coalizarea celor trei mari partide (conservator, liberal şi laburist). Creşterea fascismului britanic, sub conducerea lui Oswald Mosley, a fost un alt semn al decăderii, deşi mişcarea nu a reuşit să adune suficienţi adepţi. Criza abdicării regelui în 1936, când regele-playboy Edward al VII-lea a renunţat la tron pentru o femeie, a fost un adevărat şoc pentru societatea britanică.

    Deceniul a luat sfârşit odată cu garanţiile acordate Poloniei cu privire la frontiere, fapt ce a dus la implicarea imperiului britanic în război contra Germaniei.

    Anii 1940: sfârşitul imperiului - bunăstarea internă

    În ciuda eroismului Bătăliei pentru Anglia sau a luptelor de la El Alamein şi din Normandia, unul din cele mai semnificative episoade din timpul războiului a fost de fapt semnarea Cartei Atlanticului în 1941. Această înţelegere, în mare parte iniţiativa lui Roosevelt, urma să schimbe evoluţia comunităţii internaţionale după război. Având ca scop stabilirea unor principii de reorganizare a lumii postbelice, Carta vorbeşte despre drepturilor tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ.



    (Roosevelt şi Churchill în ziua semnării Cartei Atlanticului)

    În ciuda încercărilor lui Churchill de a deturna atenţia de la implicaţiile Cartei pentru colonii, asta nu putea decât să însemne că imperiile, precum cel britanic, trebuiau să dispară. Faptul că Churchill a acceptat să semneze Carta în aceste condiţii arată în ce situaţie disperată se afla ţara la vremea respectivă şi cât de departe era gata să meargă pentru a-i ţine aproape pe americani.

    Războiul a adus şi alte umilinţe: înfrângerea din Singapore din 1942, cucerirea Hong Kongului de către japonezi; mişcarea naţionalistă condusă de Ghandi în India. Când India şi Pakistanul au obţinut independenţa în 1947, mulţi englezi probabil că şi-au amintit de vorbele din 1902 ale Lordului Curzon: „Atâta timp cât stăpânim India, vom fi cea mai mare putere a lumii. Dacă o vom pierde, vom decădea repede pentru a deveni o putere de mâna a treia”. Un an mai târziu, Ceylonul şi Burma deveneau indepedente, iar Palestina era abandonată.

    În 1949, Irlanda devenea republică şi părăsea Commonwealth-ul. India devine şi ea republică, dar rămâne parte a organizaţiei. Guvernul laburist a adoptat o serie de reforme interne drastice. Se părea că pentru a ajunge la stabilitate şi bunăstare internă, Marea Britanie trebuia să renunţe la imperiu.
    Ucraina, identitate naţionalã şi rãzboi istoriografic
    Autor: Irina Manea | 2667 vizualizări


    O ţarã frontierã situatã la confluenţa dintre UE şi Rusia, o fostã republicã sovieticã cu o populaţie de 46 de milioane de locuitori, independentã din 1991, cunoscutã în afara graniţelor prin stereotipii de genul „grânarul fostei URSS”, „catastrofa de la Cernobîl”, „criza gazelor” sau „revoluţia portocalie”, Ucraina încearcã sã-şi construiascã o identitate.
    Dificultatea de a gãsi aceastã identitate provine din faptul cã mult timp Ucraina a fost fragmentatã între imperiile Rus şi Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Este drept cã ideile naţionaliste îşi fac loc şi aici în secolul al XIX-lea, dar abia dupã dezmembrarea URSS Ucraina devine independentã, exceptând o scurtã perioadã între 1917 şi 1920. Se pune accent deosebit pe o unitate culturalã şi lingvisticã în ultimul deceniu, întrucât ucraineana devine limba principalã din şcoli şi se invocã tot mai mult figura poetului Taras Şevcenko, considerat cel care a creat limba ucraineanã şi conceptul naţiunii ucrainene. În 2004 ţara pare cã ia cotitura proocidentalã prin „revoluţia portocalie”, dar Viktor Iuşcenko, eroul acestei revoluţii, înregistreazã o cãdere în opţiunile. Glorificarea combatanţilor antisovietici şi încercarea de a determina recunoaşterea foametei din anii 30 drept un genocid orchestrat de ruşi au amplificat divergenţele dintre vestul naţionalist şi estul pro-rus. Vom încerca sã trasãm câteva repere cronologice şi apoi sã relevãm conflictele dintre şcolile istoriografice care abordeazã istoria unei identitãţi problematice cum este cea ucraineanã.

    Cronologie

    Statalitatea ucraineană are o istorie mai veche, dar şi aceasta este cu mari întreruperi temporale şi cu încă mai mari semne de întrebare. Primele dintre ele este puse chiar în faţa denumirii statului, poporului şi a provenienţei sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur şi simplu „periferie”. Rădăcina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Teritoriul a fost un important centru de culturã slavã timpurie în Evul Mediu. Istoricul Gruşevski a afirmat că oraşul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, pornind însã de la legende, nepãstrându-se vreo atestare documentarã. Hazari au pierdut Kievul în 882, oraşul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croaţii albi şi dulebeţii). Kievul era plasat la intersecţia unor importante rute comerciale şi a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscut şi sub numele de Rutenia, Rusia Kieveanã era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” îl gãsim pentru prima datã în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creştinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creştinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înţelept, cel care a publicat colecţia de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupaţiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene.
    În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor şi mongolilor din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, care subjugã în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiţia-Volînia, care intrã în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

    În timpul secolului al XIV, Polonia şi Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia şi Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni şi evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. Ţăranii ruteni (ucraineni, dar şi de alte naţionalităţi), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuţi cu numele de cazaci, care au întreprins în 1648, revolta care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independenţă. Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) a căutat să se pună sub protecţia Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Guvernarea directă a ţarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărţirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiţia a trecut sub administraţia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Dpã primul rãzboi mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungre, a Armatei Roşii bolşevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze şi a anarhiştilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski şi ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varşovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolşevicilor din Ucraina în timpul Operaţiunii „Kiev”, operaţiune nereuşitã.

    Mai mult, dupã Tratatul de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în A doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca RSS Ucraineană. În perioada interbelicã s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare: dezvoltarea rapidă a sistemului de învăţământ în limba ucraineană, noi edituri şi publicaţii în limba ucraineană, folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, a fost înfiinţată biserica ortodoxă naţională autocefală ucraineană. Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantităţi atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel naţional. Perioada industrializării şi colectivizării a ***ncis cu o vastă campaniei împotriva „deviaţiilor naţionaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac făţiş împotriva elitelor politice şi culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanşată rusificarea tuturor sectoarelor vieţii ucrainene. În cel de-al doilea rãzboi mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial precum încecuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forţarea Niprului din 1943. În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană nu număi că a depăşit toate nivelurile producţiei industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina şi-a proclamat independenţa pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluţie a Uniunii Sovietice şi a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Prima constituţie postsovietică a fost adoptată pe 28 iunie 1996.

    Istoriografie

    Cam atât despre momentele cheie din istoria teritoriului ucrainean. Întrebarea este dacã acestea permit extragerea unei esenţe etnice ucrainene. Interpretãrile istorice şi istoriografia unei statalitãţi problematice au o mare influenţã asupra construirii unei identitãţi naţionale, mai ales în cazul slavilor de est, unde contestãrile sunt înflãcãrate din momentul dezintegrãrii URSS. Elitele ruseşti şi chiar majoritatea ruşilor nu considerã Ucraina sau Belarusul ţãri strãine. Şcolile sovietofilã şi rusofilã ridicã Rusia la rang de naţiune primordialã şi acceptã ideea unui transfer de putere dupã colapsul Rusiei kievene cãtre Vladimir-Suzdal, Moscova şi Imperiul Rus. Acest „translatio imperii” este conceptul cheie al celor douã şcoli. Diferenţa dintre ele constã în faptul cã şcoala sovieticã permite o oarecare acceptare a entitãţilor naţionale ucraineanã şi bielorusã. Dar conform doctrinei sovietice, ucrainenii s-au nãscut dupã colapsul Rusiei kievene şi în toatã istoria lor au aspirat la reuniunea cu Rusia, care s-a concretizat în 1654 în Tratatul de la Pereyaslav. Prin urmare, independenţa ţãrii era ceva nenatural, împotriva firii. Rusofilii îi definesc pe ucraineni ca pe o grupare regionalã rusã. În Ucraina aceste şcoli au aderenţi doar în rândul Partidului Comunist şi organizaţiilor panslaviste. Celelate douã şcoli istoriografice care intrã în discuţie sunt cea ucrainofilã şi cea est-slavã, prima prin excelenţã naţionalistã, iar a doua mai degrabã o reacţie la politizãrile istoriei ucrainene. Deşi cei doi preşedinţi centrişti care au condus ţara pânã în 2004, Leonid Krawchuk şi Leonid Kuchima, au susţinut viziunea naţionalistã în sistemul educaţional şi militar, ei au fost mai degrabã est-slavişti. Cãt despre Viktor Iushcenko, el a întãrit poziţia ucrainofilã.



    Lupta pentru moştenirea Rusiei kievene are un impact profund asupra tuturor aspectelor percepţiei culturale, conştiinţei istorice sau mitologiei naţionale ruse şi ucrainene. Şcolile ucrainofilã, rusofilã şi sovieticã se bazeazã însã pe realitatea incontestabilã a unitãţii Rusiei kievene, care de fapt a fost, conform istoricului Jaroslaw Pelenski, „o entitate politicã laxã, slab definitã şi eterogenã în care loialitatea triburilor era inseparabilã de teritoriul local”. Asta nu a stopat însã mitologizarea. În tradiţia rusofilã ucrainenii îşi fac apariţia abia prin secolul al XVII-lea, dupã ruperea unitãţii slavilor de est odatã cu prãbuşirea Rusiei kievene. Se presupune cã istoria slavilor de est ar trebui tratatã ca un tot organic. Şcoala sovieticã continuã de fapt tradiţia imperialistã, dar cu ceva balast comunist. Ea propune o origine din „drevnerusskaia narodnost”, care se referã de fapt tot la ruşi şi promoveazã o inegalitate temporalã între cele douã naţii, apariţia Ucrainei pe scena politicã fiind limitatã la secolul al XIV-lea, pânã la reunificarea din 1654. Partidul Comunist şi Partidul Progresist Socialist pun aceent pe o uniune care sã renascã fosta URSS. Volodymir Mukhin, şeful comitetului parlamentar de apãrare şi securitate, subliniazã parteneriatul strategic cu Rusia din considerentul cã ambele provin din acelaşi stat. Mixtura de panslavism şi internaţionalism comunist este similarã celei promovate de Lukashenka în Belarus.

    Elita culturalã şi politicã ucraineanã este însã dominatã de şcoala ucraineanã, de viziunea liberalã şi de centru-dreapta. Dominaţia sa este susţinutã şi de rolul disproporţionat pe care îl joacã vestul şi centrul Ucrainei, incluzând capitala Kiev. Diaspora ucraineanã este iarãşi foarte apropiatã de aceastã şcoalã criticatã de mult ori în Occident pentru ultranaţionalism. De altfel diaspora este prima care începe sã producã lucrãri contestatare ale viziunii sovietice, de pildã Orest Subtelny, care publicã la Toronto în 1988 „Ukraine. A History”. Revendicarea moştenirii kievene face parte dintr-un efort mai amplu de a depãşi complexul de inferioritate hrãnit de politicile ţariste şi sovietice. Aşadar întâlnim opinii ca cea a istoricului Mykhailo Braichevsky, care spune cã „Rusia kieveanã este leagãnul ucrainean pentru cã Rusia kieveanã reprezintã primul regat ucrainean”, al doilea regat fiind cel al prinţului Danylo Halytskyi, Galiţia-Volînia. Poporul rus îşi are rãdãcinile în teritoriul geografic ucrainean, în Kiev, Chernihiv sau Periaslav, de unde a migrat spre nord. Aşadar ucrainenii se rãzbunã printr-o inversare de perspectivã, ei devenind acum fraţii mai mari ai ruşilor. În ambele şcoli se pare însã cã miturile şi ideologizãrile creazã baza consolidãrii unei naţiuni din punct de vedere politic şi cultural. Ucraina este redescoperitã şi reconstruitã prin Rusia Kieveanã, care apare ca punct de reper fundamental în toate manualel şcolare începând cu 1991, alãturi de culturi şi state slave şi preslave şi mai vechi, reprezentând o naţionalizare atotcuprinzãtoare a istoriei. Ucraina este prin urmare capabilã de a-şi fãuri o existenţã geopoliticã independentã de Rusia, fapt urmãrit prin aspiraţia spre apartenenţa la UE.

    O poziţie intermediarã gãsim în şcoala est-slavã, care pretinde depãrtarea de exclusivismul rusofil, care neagã existenţa ucrainenilor şi bieloruşilor ca entitãţi etnice separate de ruşi, sau ucrainofil, care naţionalizeazã la modul absolut toatã istoria Rusiei kievene. Poziţia centristã şi natura eclecticã a acestei şcoli sunt un produs al legãturilor istorice cu Rusia şi al regionalismului ucrainean. Slaviştii estici propun o estompare a distincţiilor dintre cele douã popoare, dar şi o apropiere faţã de Europa, mizând pe poziţia Ucrainei ca liant între cele douã. Aceastã viziune are mulţi aderenţi din rândul partidelor democrate naţionale tocmai pentru cã propune o egalitate între slavii de est, susţinând cã Rusia kieveanã este locul de baştinã şi a ruşilor, şi a ucrainenilor, şi a bieloruşilor. Egalitatea ruso-ucraineanã este un reper esenţial în politica faţã de Federaţia Rusã, ea presupunând un pragmatism similar celui al lui Kuchma, care a trecut de la platforma pro-rusã de pe care a fost ales în 1994 la platforma pro-NATO, care l-a ajutat în obţinerea recunoaşterii legislative şi executive a graniţelor Ucrainei în 1997-99. Şi totuşi, aderarea la şcoala est-slavã se traduce în dezideratul integrãrii Ucrainei împreunã cu Rusia în „Europa”, ceea ce este greu de acceptat şi pentru politica centristã (de exemplu Partidul Regiunilor) şi pentru Rusia. Sub Iushcenko obiectivul strategic al integrãrii euro-atlantice devine mai clar formulat decât în perioada oscilaţiilor din politica externã ale lui Kuchima, ceea ce presupune şi o ieşire mai pronunţatã din sfera de influenţã rusã.

    Ca proiect istoriografic, perspectiva şcolii est-slave se remarcã prin lipsa de radicalism şi o încercare de eliberare de politizãri şi mitificãri, dar din pãcate este greu de aplicat la o naţiune independentã de atât de puţin timp şi în curs de formare identitarã, pentru cã dominaţia rusofiliei şi sovietismului a provocat o reacţie la fel de extremã, menitã sã contracareze orice tentativã de anulare a unei moşteniri istorice pe care poporul ucrainean se vede obligat sã o asume şi sã o apere în vederea construcţiei politice şi culturale a etnicitãţii.
    Occidentalii în sursele bizantine: «vipere aducătoare de moarte»
    Autor: Andreea Lupşor | 2541 vizualizări


    Odată cu începutul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi ţările din Europa de Vest, în mentalitatea bizantină se conturează, treptat, o imagine negativă a occidentalilor, a Celorlalţi, imagine care transpare din aproape toate sursele vremii. Deşi Occidentul şi Bizanţul au colaborat în proiectul cruciadelor, expediţiile spre Ţara Sfântă nu au făcut decât să adâncească suspiciunile şi neîncrederea dintre cele două părţi, iar Cruciada a patra – sfârşită prin cucerirea Constantinopolului în 1204 de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Orient şi Occident.
    Sursele scrise din secolele XII-XIII evidenţiază percepţia bizantină asupra occidentalilor. Dintre acestea, se disting trei lucrări mai importante: Alexiada, opera Anei Comnena; Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, scrisă de Ioan Kinnamos; şi Istoria lui Nicetas Choniates. Cei trei autori, martori direcţi ai întâlnilor dintre occidentali şi bizantini, surprind mentalitatea bizantină şi opinia generală că occidentali le sunt cu mult inferiori.

    Ana Comnena (1083-1153), fiica lui Alexios I Comnenul, scrie lucrarea Alexiada, dedicată tatălui său, între anii 1138-1143. Opera este reprezentativă pentru curentul de opinie foarte puternic din imperiu, caracterizat prin ostilitate şi antipatie faţă de Occident şi refuzul de a colabora cu acesta.

    Ana Comenena a fost martora primei cruciade, astfel că informaţiile oferite de ea sunt extrem de importante. Relatarea sa începe cu lansarea apelului Papei Urban al II-lea şi efectul acestuia în ţările din Vestul Europei. Autoarea spune că apelul pontifical a dus la dislocarea unui număr foarte mare de bărbaţi şi femei. Este vorba de aşa-zisa „cruciadă a săracilor”(aprilie-octombrie 1096) – sursele vorbesc de circa 100.000 de oameni care ar fi plecat spre Ţara Sfântă dornici de a lupta în numele credinţei. Aceştia au trecut prin Imperiul Bizantin în drumul către Ierusalim, iar Ana Comnena compară trecerea lor prin Balcani – prin prisma distrugerilor pe care le-au cauzat – cu o invazie devastatoare de lăcuste. Totuşi, ea e de părere că populaţia săracă din Occident era condusă de dorinţa sinceră (spre deosebire de cavaleri) de a ajunge la Ierusalim pentru a se închina la Sf. Mormânt.

    În schimb, cavalerii occidentali sunt, în opinia ei, nişte ticăloşi, conduşi de speranţa că vor putea cuceri Constantinopolul. Ana Comnena spune că tatăl ei se temea de venirea lor din cauza „lăcomiei pentru bogăţii” şi „nestatornicia sufletului” care îi caracteriza pe toţi. Odată sosiţi cavalerii la Constantinopol, fiica împăratului profită de întâlnirle directe cu aceştia pentru a sublinia atitudinea lor arogantă şi trufaşă. De asemenea, evidenţiază şi grosolănia, trufia – ea menţionează că un nobil a fost atât de îndrâzneţ şi trufaş încât şi-a permis să se aşeze pe tronul imperial!

    (Foto: Ana Comnena)

    Cât despre participarea preoţilor la expediţii, ea o condamnă, subliniind cu acest prilej diferenţele existente între concepţia bizantină şi cea occidentală cu privire la rolul clerului: „noi ne supunem canoanelor”, spune ea, în comparaţie cu „barbarul latin”. Despre figurile importante din rândul cruciaţilor – Robert Guiscard şi Bohemund de Tarent – spune că sunt tirani, referindu-se la faptul că aceştia încercaseră să uzurpe puterea bizantină în Balcani (expediţiile normande de pe ţârmul Adriaticii). Mai mult decât atât, latinii sunt aproape toţi nişte barbari, ei nu fac parte din lumea (evident superioară) bizantină şi nu trăiesc sub legea romană; de asemenea, ei sunt lipsiţi de maniere şi cultură.

    Cel de-al doilea autor important care contribuie la conturarea imaginii negative a occidentalilor este Ioan Kinnamos (1143-1200), apropiat al Împăratului Manuel I Comennul. Lucrarea sa, Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, acoperă perioada cuprinsă între 1118-1176, implicit şi cruciada a doua. În primul rând, Kinnamos are o privire foarte bună despre împăratul bizantin, pe care îl compară cu Alexandru cel Mare. El este convins de superioritatea politică, morală şi culturală a Bizanţului, în comparaţie cu care Occidentul este o lume a ignoranţei şi barbariei. Ca şi Ana Comnenea, Kinnamos nu reuşeşte să înţeleagă fenomenul cruciat sau sentimentele care-i animau pe creştinii occidentali. În spatele luptei împotriva perşilor el vede un pretext de a ocupa tronul Bizanţului şi nu poate admite că ar putea exista alt motiv în spatele expediţiilor în afară de dorinţa de cucerire a imperiului bizantin.

    Cruciada a doua a fost condusă, spre deosebire de prima, de capetele încoronate ale Europei Occidentale, Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei. Cele două armate, franceză şi germană, au plecat spre Ţara Sfântă pe rute diferite, astfel că germanii au fost cei care au trecut primii prin Bizanţ. Comportamentul cruciaţilor germani, violenţa şi jafurile, toate acestea justifică, în opinia lui Kinnamos, temerile bizantinilor. El spune că liderii armatei germane erau cu totul indiferenţi faţă de violenţa soldaţilor. În schimb, conform lui Kinnamos, francezii nu dau dovadă de aceeaşi aroganţă, ba chiar au dovedit că nu au intenţia să nu-şi respecte promisiunea de loialitate faţă de Manuel I Comnenul.

    Martor şi celei de-a treia cruciade, Kinnamos vorbeşte şi despre Frederic Barbarossa, împăratul Sf. Imperiu Romano-German, pe care îl caracterizează drept extrem de arogant şi violent, dar laş în faţa musulmanilor.

    Nicetas Choniates (1155-1215) este autorul unei adevărate capodopere a literaturii bizantine: Istoria, în 21 de volume, surprinde perioada dintre 1118-1206. Ultima parte a lucrării, mai ales cea consacrată perioadei de după 1180, a fost rescrisă la Niceea, după 1204, din nevoia de a identifica factorii responsabili pentru dezastrul din 1204. Spre deosebire de Kinnamos care, după cum am văzut, avea o părere foarte bună despre Manuel I Comnenul, Choniates e critic la adresa împăraţilor bizantini (dar nu şi la adresa instituţiei imperiale!).

    În opinia autorului, cucerirea Constantinopolului de către latini a fost o pedeapsă divină asupra bizantinilor, dată de Dumnezeu din cauza păcatelor acestora. Occidentali sunt, bineînţeles, nişte barbari care nu fac parte din lumea bizantină. Ei îşi poartă nasul pe sus, au o mare sete de sânge, sunt neciopliţi şi au dat dovadă de reacuviinţă faţă de bizantini. Choniates vorbeşte şi despre ocuparea Thessalonicului de către normanzi (1185), prilej cu care defineşte imaginea colectivă a răului reprezentat de latini. „Şarpe viclean”, „vipere aducătoare de moarte” sunt doar câţiva termeni de comparaţie „demni” de occidentali.

    Autorul Istoriei a fost martorul direct al cuceririi Constantinopolului, astfel că opera sa este extrem de dură la adresa latinilor. El îi numeşte chiar precursori ai Anticristului. Subliniază atrocităţile comise de occidentali, sacrilegiile din Sf. Sofia (precum aducerea unei prostituate în altar – aducem aici aminte că Mahomed al II-lea, la cucerirea oraşului în 1453, nu a permis soldaţilor săi să se atingă de Sf. Sofia, considerată loc sfânt), cruzimea excesivă; spune despre ei că sunt „mai rău decât selgiucizii”. Choniates condamnă ferm trădarea ideii de cruciadă, pe care latinii au folosit-o ca pretext pentru cucerirea şi înrobirea altor creştini.

    Motorul acestei devieri a cruciadei ar fi fost, după Choniates, dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, „cel mai mare dintre rele”, caracterizat prin „setea de a fi adulat”. În schimb, autorul e impresionat de personalitatea lui Barbarossa, care, spune el, ar fi avut trăsăturile unui adevărat cruciat: „om de mare valoare”, cu „dragoste faţă de Hristos”.

    (Atacul asupra Costantinopolului)

    Cucerirea latină din 1204 a creat, după spusele aceluiaşi Choniates, „cea mai adâncă prăpastie a duşmăniei”. Dacă înainte de acest moment opinia generală bizantină nu era deloc favorabilă occidentalilor, după 1204 şi după experienţa imperiului latin de Constantinopol (1204-1261), cu impunerea ritului catolic şi violenţele faţă de grecii ortodocşi, bizantinii vor deveni complet ostili Occidentului, în care nu vor mai avea niciodată încredere. Chiar şi în secolul al XV-lea, cu pericolul turcilor atât de aproape, populaţia bizantină nu va accepta ideea unirii cu Roma în schimbul primirii de ajutor.
    10 aspecte de ştiut despre... Zidurile Constantinopolului
    Autor: Dipratu Radu | 2312 vizualizări


    Timp de aproape o mie de ani, zidurile capitalei bizantine au apărat-o de numeroase atacuri din partea avarilor, arabilor, ruşilor kieveni, bulgarilor sau turcilor. În tot acest interval, măreţele ziduri au fost străpunse doar de două ori, de cruciaţi în 1204 şi de turcii otomani în 1453. Iată 10 lucruri de ştiut despre zidurile Constantinopolului.
    Ziduri de piatră au înconjurat cetatea greacă Byzantion, Constantin cel Mare a construit şi el o puternică linie de apărare, însă celebrele ziduri care se pot vedea şi astăzi au fost ridicate în timpul domniei lui Teodosius II (408-450).
    Fortificaţia lui Teodosius, întinzându-se de la nord la sud în partea vestică a peninsulei pe care se afla oraşul antic şi medieval, era compusă din trei rânduri de ziduri (separate de terase late de 15-20 m), un şanţ umplut cu apă, 96 de turnuri plasate la un interval de 55 metri, 9 porţi principale şi mai multe secundare.
    Lungimea totală a zidurilor a fost de 6,5 km, în prezent păstrându-se doar 5,3 km, iar înălţimea de 8,5 m pentru cele exterioare şi 12 m pentru cele interioare.
    Zona cea mai slabă al zidurilor (Mesoteichon), unde majoritatea asediatorilor şi-au concetrat atacurile, este cea dintre Poarta Sf. Romanus (Top Kapisi) şi Poarta Adrianopolului (Edirne Kapisi); cu toate acestea, zidurile de pe această porţiune au cedat doar în 1453.
    Primul asediu al Constantinopolului, de către avarii ajutaţi de slavi şi perşi, a avut loc în 626, iar ultimul în 1453, de către otomanii conduşi de Mehmet II.
    Veneţienii şi francezii participanţi la Cruciada a Patra (1204) au reuşit să pătrundă în oraş prin breşe făcute în zidul construit de împăratul Teophilos (829-842), ce proteja oraşul dinspre apă.
    Alexios Strategopoulos, generalul împăratului Mihail VIII Paleologul, profitând de neglijenţa garnizoanei latine, a trimis un mic detaşament în oraş care a deschis porţile, permiţând astfel armatei bizantine să recucerească Constantinopolul.
    În 1453, atacul otomanilor asupra zidului maritim a fost respins, însă tunurile (cele mai puternice la acea vreme) au făcut breşe în Mesoteichon. Deoarece aceasta a fost cheia cuceririi oraşului, cartierul din acea zonă se numeşte astăzi Fatih, după numele lui Mehmet II Cuceritorul (Fatih Sultan Mehmet).
    În sud, Poarta de Aur (gr. Chryseia Pile, tr. Altinkapi), era locul prin care împăraţii şi generalii victorioşi intrau în capitală de pe Via Egnatia; otomanii au întărit acest punct prin ridicarea fortăreţei Şapte Turnuri (Yedkule).
    Unele porţiuni ale zidurilor teodosiene ce au fost reconstruite în anii ’60s-au dărâmat în urma cutremurului din 1999, pe când zidurile originale au rămas în picioare.
    Moartea lui Suleyman Magnificul – un secret de stat
    Autor: Dipratu Radu | 4273 vizualizări


    Timp de 46 de ani, între 1520-1566, Europa a privit cu groază cum Imperiul Otoman, condus de Suleyman I (pentru occidentali – Magnificul, pentru turci - Legiuitorul), înregistra victorie după victorie, ajungând pentru prima dată sub zidurile Vienei în 1529. Ajuns la bătrâneţe, sultanul a pornit o ultimă mare campanie pentru a-l supune pe Maximilian de Habsburg, care pretindea Ungaria otomană.

    În căutarea gloriei din tinereţe

    În iarna anului 1566 în Imperiul Otoman s-a dat ordin de mobilizare a trupelor pentru campania din vară, care avea drept ţintă Viena. Sultanul în vârstă de 71 de ani urma să conducă personal marea oaste, însoţit de marele vizir Sokollu Mehmet Paşa.

    Bătrâneţea lăsase urme adânci pe corpul lui Suleyman: picioarele umflate de gută, trupul îndoit,faţa palidă pe care şi-o ascundea cu ruj (se parea că suferea şi de cancer intestinal). Medicul său personal, evreul Moise Hamon, i-a administrat o perioadă opiu pentru a-i reduce durerile, însă colegii săi musulmani au interzis acest tratament din motive religioase.

    Nici sufletul sultanului nu era odihnit după moartea iubitei sale soţii Roxelana în 1558. Intrigile l-au făcut să-i ucidă pe marele vizir şi prietenul său din copilărie, Pargali Ibrahim Paşa (1536), pe fii săi Mustafa (1553) şi Bayezid (1561). Mai mult, în 1565 flota otomană s-a întors înfrântă din faţa Maltei de către Cavalerii Ioaniţi, din mâinile cărora cucerea cu 43 de ani înainte Rodosul.

    Drumul şi asediul Szigetvarului

    În aceste condiţii, Suleyman pleacă din Istanbul în fruntea armatei la 1 mai 1566. Falnicul armăsar pe care l-a călărit la ieşirea din capitală a fost repede înlocuit cu o caleaşcă şi apoi cu o litieră. Când traversa localităţi mai importante sau doar pentru a infirma bârfele, îşi relua locul în şa. Lângă Belgrad, şezând pe tronul său de aur, l-a primit pe Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei şi adversarul lui Maximilian de Habsburg. În aceeaşi manieră ce trăda adevăratele suferinţe au fost primiţi şi solii regelui Franţei, Carol IX.

    În drumul său spre cetatea Eger, ultimul bastion înainte de Viena, Suleyman a hotărât să asedieze cetatea Szigetvar, a cărui comandant Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi) îi hărţuia armata. Mica cetate şi cei aproximativ 3000 de apărători nu păreau să aibă vreo şansă în faţa celor peste 100 000 de turci, tătari şi moldoveni, însă asediul s-a prelungit o lună de zile, de pe 5 august pe 7 septembrie. Zrinski, văzând că înfrângere este inevitabilă, a dat foc la depozitele de pulbere ale cetăţii, incident ce a dus la moartea câtorva mii de turci. În final, turcii au cucerit cetatea, însă cu pierderi grele.

    Ca după orice altă victorie, Suleyman a trimis scrisori hanului tătar, şerifului Meccăi sau şahului Persiei pentru a-i înştiinţa de victorie. În tot acest timp el a fost văzut examinând trupele de la fereastra cortului său, fiindu-i servită masa la ore fixate şi a ascultat muzicanţii ce îi cântau dinafara cortului.

    Momente de îngrijorare au fost atunci când şi-a anulat în ultimul moment prezenţa de la prima rugăciune de vineri susţinută în nou-construita moschee din Szigetvar. A doua zi a supravegheat şedinţa divanului imperial, însă dintr-o cameră separată. Spiritele, dacă deveniseră uşor agitate, au fost calmate pe 18 octombrie, atunci când trupele şi-au primit solda.

    După ce au fost terminate reparaţiile cetăţii Szigetvar, sultanul a decis să se întoarcă în capitală din cauza încheierii sezonului de război, promiţând să se întoarcă la primăvară. Suleyman a plecat la drum cu tot fastul unui mare învingător, în zgomotul tobelor şi trompetelor, arborând steaguri cu versete din Coran, înconjurat de dregărtori călare. Marele vizir Sokollu se apropia din când în când de caleaşcă pentru a se sfătui cu sultanul.

    Marele vizir dezvăluie moartea lui Suleyman

    Trecând râul Sava, marele vizir a hotărât să dezvăluie marele secret. Cu câteva ore înaintea răsăritului, în jurul caleştii imperiale, unde de obicei stăteau apropiaţii sultanului, un grup de cântăreţi invocau numele lui Allah şi recitau versuri din Coran. Vestea morţii lui Suleyman, a cutremurat întreaga oaste. Sultanul încetase din viaţă în noaptea dintre 6 şi 7 septembrie, chiar înaintea atacului decisiv împotriva Szigetvarului, iar Sokollu a anunţat tragicul eveniment abia după 48 zile!

    Moartea sultanului a fost ascunsă prin iscusinţa marelui vizir care a înfăşurat trupul lui Suleyman în aşternuturi îmbibate cu ulei parfumat, l-a aşezat pe un pat lângă fereastra cortului şi la sprijinit cu perne, pentru ca oştenii să-şi vadă conducătorul veghind asupra lor. Scrisorile trimise după victorie au fost scrise de Sokollu, care cunoştea bine scrisul defunctului. După un timp, un paj bosniac ce semăna cu Suleyman a fost îmbrăcat în straiele împărăteşti, acesta fiind cel cu care marele vizir vorbea în timpul marşului de întoarcere.

    Însă de ce a ales Sokollu să ascundă moartea sultanului atât de mult timp, mai ales că islamul prevede ca mortul să fie îngropat în până la apusul soarelui?. Evident, nu putea anunţa moartea sultanului chiar înaintea atacului deoarece soldaţii ar fi abandonat orice acţiune militară. Apoi, marele vizir cunoştea foarte bine obiceiurile succesiunii în statul otoman.

    Probleme de succesiune

    Teoretic, toţi fii unui sultan putea să-i succeadă tatălui la tron, neexistând legea primogeniturii ca în statele europene. Din această cauză, pretendenţii fie apelau la fratricid şi cel care supravieţuia devenea sultan, fie porneau războaie civile care devastau imperiul. Din secolul al XVII-lea, acest obicei sângeros a încetat, fiind înlocuit cu sistemul kafes („cuşcă”). Devenea sultan cel care reuşea să-i atragă de partea sa pe cei mai influenţi demnitari (aga ienicerilor, eunucul negru ce păzea haremul) sau a cărui mamă avea cea mai mare putere, deoarece începând cu Roxelana, palatul a ajuns să fie condus de mama sultanului (Sultana Valide) sau de soţia acestuia. Ceilalţi fraţi erau închişi în camerele lor din palat („cuştile”), fiind înscăunaţi dacă fratele lor murea.

    În acest caz, Selim rămăsese singurul fiu al lui Suleyman, Mustafa şi Bayezid murind cu câţiva ani înainte, după cum am menţionat mai sus. Astfel, problema succesiunii nu era aşa delicată, însă la momentul morţii tatălui său, Selim se afla în Anatolia, iar proclamarea noului sultan în faţa armatei era esenţială pentru a evita o revoltă.

    În acest fel, Sokollu a trimis solie după Selim să vină degrabă spre Belgrad, timp în care el va ascunde moartea sultanului. De aceea, după ce a trecut de Sava şi se îndrepta spre Belgrad, vizirul a anunţat tragicul eveniment.

    Selim II, un sultan nepotrivit

    Cu toate acestea, problemele nu au dispărut odată cu venirea lui Selim la Belgrad. Noul sultan, nefiind interesat de conducerea statului, a neglijat protocolul şi nu a trimis daruri înalţilor demnitari ai imperiului. Sokollu, simţind pericolul revoltei, a trimis din partea lui darurile şi practic a guvernat imperiul în locul sultanului, poreclit „cel beţiv”. Pentru a calma spiritele ienicerilor aflaţi la Constantinopol, trupul lui Suleyman a fost trimis acolo înaintea armatei. Marele sultan a fost îngropat lângă soţia sa Roxelana, lângă moscheea ce îi poartă numele, Suleymaniye.

    Domnia lui Selim II a marcat începutul declinului instituţiei sultanale, fiind primul care a încredinţat întreaga conducere marelui vizir. Sokollu i-a supravieţuit lui Selim II (m. 1574), şi a deţinut funcţia de mare vizir şi în timpul domniei lui Murad III (1574-1595) , până când a fost asasinat în 1579.





    Bibliografie:

    Gilles Veinstein, La mort de Soliman le Magnifique, înLes Collections de L’Historie, oct-dec 2009, p. 28-33
    Tiparul din Turcia, invenţia unui clujean
    Autor: Irina Manea | 2547 vizualizări


    Adoptarea tiparului în Imperiul Otoman se leagã de povestea unui tânãr din Transilvania convertit la Islam pe nume Ibrahim Muteferrika, instruit în domeniile diplomaţiei, literaturii, astronomiei, istoriei, teologiei sau sociologiei, care printre altele a rãmas cunoscut pentru contribuţia deosebitã pe care a avut-o în dezvoltarea civilizaţiei otomane prin înfiinţarea primei tipografii.
    Prima tipografie din Imperiul Otoman, care ia naștere în 1727 în baza unui firman al sutanului Ahmet al III-lea, care însã pune condiţia ca lucrãrile ce urmeazã a fi tipãrite sã nu aibã caracter religios. Adoptarea acestui extrem de folositor mijloc de raspândire a cunoașterii cu trei secole dupã Europa este una din principalele cauze ale întârzierii Turciei în domeniul știinţei.

    Cel care pe lângã faptul cã a iniţiat prima tipografie turceascã, a avut un rol determinant în progresul cunoașterii prin lucrãri importante, este un tânãr transilvãnean nãscut în 1674 în Kolozsvar/Cluj de etnie maghiarã convertit la Islam. Numele sãu originar nu este cunoscut. Este fãcut prizonier de cãtre trupele otomane în timpul represaliilor din 1692 împotriva rãscoalei lui Thökoly, dus la Istanbul și vândut ca sclav unui negustor din Constantinopol, preluând mai târziu numele turcesc de Ibrahim Muteferrika. Numele derivã chiar din ocupaţia sa de müteferrika, înaltã funcţie administrativã. Se știu puţine despre viaţa personajului înainte ca acesta sã devinã interpret. A fost student la colegiul catolic clujean și deţinea vaste cunoștinţe de latinã, care îi îngãduie sã corecteze și sã punã la punct cronici și cãrţi de istorie și geografie. De asemenea s-a remarcat și ca un bun militar și diplomat. Este nevoit sã se converteascã la Islam pentru a scãpa de tratamentul dur la care era supus de cãtre stãpânul sãu, convertire care se va dovedi beneficã pentru devenirea sa profesionalã.

    Prima datã apare numele sãu în contextul tratativelor de la Viena privind Moreea și Corfu, atacatecucerite dupã atacul asupra Veneţiei din 1715. Ibrahim este interpret în negocierile purtate de reprezentanţii Porţii cu prinţul Eugen de Savoia. Probabil aici s-a cimentat prietenia dintre el și Damad Ibrahim-Pașa, care l-a sprijinit foarte mult în vederea înfiinţãrii tipografiei. Misiunea de interpret a lui Ibrahim continuã pânã în 1735. Mutefferika apare și în 1737 în tratativele privind reînnoirea armistiţiului cu Polonia, în 1739 sprijinind interesle franco-turce în faţa Rusiei și Austriei, în tratativele din 1734 privind îmbunãtãţirea relaţiilor turco-suedeze.

    Progres in cunoastere

    În acest rãstimp îl preocupã însã din ce în ce mai mult ideea unei tipografii. În acest sens se înţelege cu celibizade Said Mehmed-efendi și obţine permisiunea de la Ahmet al III-lea. Tipografia începe sã funcţioneze în iulie 1727, în cartierul Sultan Selim, cu utilaj adus din Austria și ceva mai târziu un atelier care sã asigure hârtia necesarã. Ca urmare a unui raport privind eficacitatea noului sistem, pe care el însuși l-a elaborat și prezentat atât marelui vizir Nevșehirli Damad Ibrahim Pașa cât și clerului, Mutefferika obţine și permisiunea de a publica texte non-religioase (în ciuda opoziţiei unor oameni de litere și lideri religioși). Tiparniţa publicã prima carte în 1729, iar pânã în 1743 scoate 17 opere în 23 de volume, fiecare cu un tiraj între 500 și 1000 de exemplare.

    Prima lucrare publicatã la tipografie este Van Kuli, dicţionar arab-turc în 2 volume. O lucrare despre marina Imperiului Otoman este publicatã la doar 4 luni dupã dicţionar. În august 1729 editeazã traducerea lucrãrii “Tarih-I Seyyah” (“Istoria cãlãtoriilor”), scrisã în limba latinã de cãlugãrul Krozinski și care descrie cucerirea Iranului de cãtre afgani. În martie 1730 apare “Kitâb Iklim-I cedid” (“Cartea noii clime”) de Emir Mehmed bin Emir Hasan Mesudi, dedicatã sultanului Murad al III-lea, apoi “Tarih-I Timur” (“Istoria lui Timur Lenk”) de Ibd Arabșah, cronica lui Ahmed Süheylî referitoare la cucerirea Egiptului de cãtre turci care include și o hartã elaboratã de Muteferrika. Tot tipografia lui Muteferrika scoate la luminã o gramaticã a limbii turce. Activitatea prolificã fundamentatã de clujean continua și dupã urcarea pe tron a lui Mahmud I în 1730.

    Probabil cea mai importantã lucrare editatã aici este atlasul “Cihannuma” (“Oglinda lumii”) a lui Kâtip Celebi. Ibrahim primește îndemnul de o tipãri de la posesorul manuscrisului, șeih islamul Ebulhayr Ahmed efendi, ceea ce și face la 3 iulie 1732. În introducere Muteferrika face anumite corecturi cu ajutorul geografiei lui Behram, include hãrţi și schiţe și în apendicele lucrãrii discutã sistemul copernician în detaliu, cu referiri la cele mai recente descoperiri știinţifice, fiind considerat unul dintre primii care popularizeazã heliocentrismul în rândul otomanilor. În 1733 apare “Takvim’ut-Tevarih” (“Istoria sinopticã”) a lui Kâtip Celebi, tot la îndemnul șeih islamului. Istoria sa se încheie în 1648, dar este dusã mai departe de Emir Bunari Seyhi Mehmed și de Ibrahim Muteferrika. Alte lucrãri includ: “Gazavat der diyar-i Bosna” (“Expediţii în Țara Bosniei”) a lui Bosnali Omar efendi, dictionarul turc-francez și dicţionarul persano-turc.
    Dupã 1742 activitãţile tipografice turce se întrerup și încercarea diplomatului britanic James Mario Matra, motivatã de preţurile exorbitante ale manuscriselor, de a redeschide o tiparniţã în Constantinopol a fost abandonatã în 1779. În raportul sãu, Matra adduce în discuţie opoziţia clerului cu care și Muteferrika a avut de-a face mai devreme. Cei care se întreţineau copiind manuscrise, temându-se de faliment, au protestat în alianţã cu un corp de ieniceri, fapt care a condus la suprimarea tiparniţei și mai devreme la insurecţia care l-a detronat pe Ahmed al III-lea, dar nu înainte ca aceasta sã accelereze cât de cât progresul cunoașterii turcești.

    Muteferrika a publicat și lucrãri proprii: “Harta Mãrii Marmara”, “Flota din Marea Neagrã”, “Țara Iranului”, “Harta Egiptului”. A murit în 1745, iar astãzi i se poate admira statuia din faţa marelui bazar din Istanbul.

    Referinte: Mehmet Ali Ekrem, Civilizatia Turca, Bucuresti, 1981
    Ce am moştenit de la otomani?
    Autor: Andreea Lupşor | 5019 vizualizări


    Istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestea dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moştenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi, bineînţeles, Turcia.
    Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman. Abia în ultima vreme au apărut încercări de îmbunătăţire a imaginii prezenţei otomanilor aici. Scrierile istoricilor arabi sunt profund negative şi ostile cu privire la tot ce a însemnat lumea şi moştenirea otomană. Un rol foarte important în crearea acestei imagini l-a jucat propaganda britanică despre califatul otoman. De fapt, adevărul este că lumea arabă nu a suferit, precum alte zone, de descriminări sau deplasări de populaţie. Ba chiar, a existat aici un anume aer de superioritate din partea ulema-lelor (clerul musulman), care vedeau lumea arabă ca locul de origine al Islamului vechi, primar. Nemulţumirile arabilor au provenit şi din faptul că administraţia otomană punea mai mult accent pe kanûn, legea canonică, decât pe şeriat, legea islamică de origine divină.

    În Turcia, problema moştenirii otomane a fost tratată diferit în timp. După naşterea republicii, în 1923, ideologia kemalistă a propagat ideea că între republică şi imperiul otoman exista o mare prăpastie, că regimul sultanatului dăunase tuturor claselor sociale şi că schimbarea regimului venise ca o evoluţie naturală. Turcia republicană s-a dezis complet de regimului sultanatului, dar, recent, Partidul Dreptăţii caută să arate că, de fapt, ar fi existat o continuitate din punct de vedere al civilizaţiei, al valorilor culturale, al unor instituţii. Spre exemplu, o asemănăre de netăgăduit stă în faptul că în perioada imperiului, instituţia cea mai importantă a statului, după sultanat, era armata. Această prezenţă deosebită a armatei în viaţa politico-socială a ţării se păstrează după 1923 şi până recent, armata fiind garantul laicităţii statului. Ca mentalitate, armata se bucură în continuare de foarte mare respect în societatea turcă.

    (Mustafa Kemal, părintele republicii turce)

    În lumea balcanică, influenţa stăpânirii otomane este privită, de cele mai multe ori, cu ostilitate. În unele cazuri vorbim însă de prejudecăţi fără o bază istorică reală. Spre exemplu, din punct de vedere al influenţei economice, este greşită prejudecata conform căreia stabilirea pe termen lung a otomanilor în Balcani a dus la declinul economic al zonei, la decalajul faţă de Occident. Studiile de specialitate au arătat că până la venirea otomană se înregistraseră deja semne ale întârzierii economice. De fapt, otomanii ar fi contribuit la creşterea incontestabilă a economiei balcanice prin faptul că asigurau circulaţia, în siguranţă, a bunurilor şi persoanelor pe distanţe lungi. De asemenea, oraşul a cunoscut o importantă dezvoltare sub stăpânirea otomană. Conform cercetătorului Hans Goerg Mayer, administraţia otomană în Sud-Estul Europei nu a fost un factor de regres, ci – prin securitatea drumurilor şi prin comerţul la mari distanţe – a contribuit semnificativ la dezvoltarea zonei.

    Din punct de vedere demografic, dominaţia otomana de la Sudul Dunării a dus la mari deplasări de populaţie. Din Anatolia au fost aduse, sub politica oficială de colonizare numită surgün, populaţii turcomane, care au fost stabilite în puncte strategice, inclusiv în Dobrogea. În schimb, populaţiile creştine au fost mutate în Anatolia. Imperiul otoman a favorizat (nu impus) răspândirea Islamului în Balcani (prin folosirea limbii în armată şi administraţie), dar islamizarea forţată nu a fost o politică oficială.

    Din punct de vedere cultural, moştenirea în Balcani este una diversă. O întâlnim în literatură, prin apariţia unor genuri lirice noi, sau în arhitectură – prezenţa monumentelor religioase islamice, dar şi influenţarea arhitecturii civile (casele de lemn cu pridvor înalt). În aceste zone, după obţinerea independenţei (Grecia – 1839, Serbia – 1878), s-a dus o politică sistematică de distrugere a monumentelor islamice pentru a dezvolta, în schimb, o arhitectură europeană. Moştenirea lingvistică este foarte importantă în toate limbile din Balcani, la fel şi cea culinară.

    În ţările române se impune o diferenţiere pe zone: moştenirea otomană diferă în cele patruprovincii, pe de-o parte în Dobrogea, pe de altă parte Principatele şi Transilvania. Moştenirea din Dobrogra prezintă foarte multe similitudini cu cea din Balcani din pricina stăpânrii directe şi îndelungate asupra zonei. În schimb, în celelalte două zone ea a fost sensibil redusă. Dominaţia otomană asupra principatelor a avut la bază următorul principiu cât se poate de explicit: „Mefruz el-Kalem ve Maktu el-Kadem”, însemnând „Ele sunt separate de Cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul.” Dacă la Sud de Dunăre, construcţia sau reparaţiile bisericilor se făceau cu autorizaţie, astfel de restricţii nu existau în Nord, unde prezenţa crucii era permisă şi unde nu s-a construit nicio moschee.

    Din punct de vedere lingvistic, în perioada mai veche existau în limba română circa 2000-3000 de cuvinte turcice. Această influenţă a fost pregătită şi de perioada cumano-mongolo-tătară (exemplu: cuvântul oda, însemnând cort, a dat odaie). În plus, o serie de termen de origine arabo-persană au pătruns prin filiera turcă (tebdil, desemna agentul secret al guvernului; în română a dat tiptil). În rest, probabil că cel mai durabil aspect al moştenirii otomane la noi este cel culinar. De la ciorba, pilaf, mici şi până la sarmale, foarte multe din mâncărurile româneşti sunt de fapt de origine otomană.
    Principatele în jocul marilor puteri din secolul al XIX-lea
    Autor: Bogdan Vârşan | 701 vizualizări




    Războiul din 1768-1774 a deschis la nivel european o ”problemă românească”, ca o componentă a ”chestiunii orientale”.[1] Prin tratatul de la Kuciuk – Kainargi (1774) s-a reconfirmat autonomia Principatelor în cadrul Imperiului Otoman. Evenimentele militare produse de izbucnirea conflictului ruso-austro-turc (1787-1792) duc la expansiunea Rusiei pe seama imperiului Otoman ceea ce convinge marile puteri de necesitatea menţinerii statu-quo-ului în zona sud-estică a Europei.

    În perioada de după războiul încheiat în 1792 Poarta a oscilat între prudenţă şi interesele tradiţionale. Pacea de la Campo Formio[2] învecinează Franţa cu imperiul Otoman şi deschide noi căi de intrare în Balcani pentru Austria. Războiul lui Bonaparte în Egipt a dus la tratatul din 1798 cu Rusia[3], inclusiv la războiul declarat de Poartă Franţei. Încheierea la 23 decembrie 1798 a tratatului de alianţă defensivă ruso-turc, o alianţă cerută nu de Rusia, ci de Poartă, care, în schimbul garantării posesiunilor sale, oferea ruşilor libera ieşire prin Strâmtori.

    Imperiul otoman va adera la tratatul de la Amiens[4], va acorda libera navigaţie pe Marea Neagră francezilor şi englezilor, va încerca să ţină piept cererilor ruseşti care o vor conduce la hatişeriful din 1802. Convenţia ruso-turcă din 1802 a întărit poziţia Rusiei în Principate şi Balcani, dar i-a slabit-o la Constantinopol. Poarta va amâna recunoaşterea lui Napoleon ca împărat până după Austerlitz şi va reînnoi tratatul de alianţă cu Rusia, pe care însă sultanul nu-l va ratifica. În aprilie 1806, Poarta interzice navelor de război ruseşti trecerea prin Strâmtori.

    Depunerea de către Poartă a domnitorilor C. Ipsilanti şi Al. Moruzi a fost una din cauzele războiului ruso-turc izbucnit în 1806. Este o luptă pentru supremaţie în sud-estul continentului. Poarta încalcă hatişerifului din 1802 care preciza că domnii nu pot fi schimbaţi înainte de 7 ani decât pentru un delict dovedit. Pentru a trece peste prevederile actului din 1802, Poarta a făcut presiuni asupra lui Al. Moruzi să demisioneze. Ruşii au repetat avertismentele, dar intervenţia lui Napoleon I a decis Poarta să înlocuiască domnitorii, schimbaţi cu Al. Suţu şi Scarlat Callimachi.

    ”Vreau, îi scria Napoleon lui Talleyrand la 9 iunie 1806, să redăm porţii stăpânirea absolută asupra Moldovei şi Valahiei. Nu vreau să împart imperiul de la Constantinopol. Eu vreau să reîntăresc şi să consolidez acest mare imperiu şi să mă servesc astfel de el ca opoziţie contra Rusiei.” [5] La 20 iunie 1806, scrisoarea lui Napoleon către Selim III cuprindea urmatoarele: ”în ceea ce priveşte Moldova şi Valahia, dacă Înălţimea Voastră vrea să nu piardă aceste provincii, ea trebuie să folosească toate ocaziile favorabile pentru a rechema vechile familii la tron; prinţii greci care le guvernează sunt agenţi ai ruşilor.”[6]



    Poziţia Principatelor faţă de forţele ce-i decideau soarta.

    Reacţia Principatelor Române faţă de confruntările continentale de care depindea soarta lor nu putea fi de amploare, ele fiind lipsite de independenţă, mijloacele de exprimare în politica internaţională erau reduse, aproape inexistente. Cu toate că influenţa rusească la Constantinopol, ca şi la Iaşi şi Bucureşti creşte, domnitorii numiţi după războiul din 1792, Al. Moruzi în Muntenia şi Mihai Suţu în Moldova, nu se arată înclinaţi să i se supună. Totuşi, Poarta nu are încredere în aceştia, mai ales în Moruzi, din cauza legăturilor sale cu Franţa. Urmaşul lui Al. Moruzi, prinţul Al. Ipsilanti pare indecis; austriecii şi ruşii uzează constant de coruperea anturajului său. Cu polonezii se poartă prudent, nu din convingere politică, ci din cauza sprijinului de care se bucurau la Constantinopol.

    De regulă, domnitorii fanarioţi ”nevânduţi ruşilor” împărtăşeau opinia că o schimbare de statut a Principatelor echivala cu pierderea sursei de îmbogăţire. C. Ipsilanti, numit domn în 1799 se remarcă printr-o concepţie proprie asupra practicii politice. Printr-un abil joc politic, câştigă încrederea prusienilor. În realitate, Ipsilanti era un soi de partizan al Rusiei, însă servea interesele acesteia atunci când erau în acord cu ale sale: ”dorea unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, formarea unei armate sub comanda sa.”[7] O ruptură avea să se producă între Ipsilanti şi ruşi în timpul războiului din 1806-1812, când va fi eliminat din viaţa politică din pricina rolului la care nădăjduia şi care contravenea tendinţelor de anexare a Principatelor

    Anii 1806 – 1812

    Domniile lui Al. Suţu în Moldova şi Mihai Suţu în Muntenia au jucat mai mult rolul unui intermezzo. În 1806 Rusia ocupă Principatele, şi tot atunci se întoarce la Bucureşti C. Ipsilanti cu titlul de ”domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”, însă poziţia lui este nesigură. Armata rusă intră în Moldova nu ca un inamic, ci pentru a restabili vechile raporturi ruso-turce potrivit tratatelor. Alexandru I îşi exprimă clar poziţia, aceea nu de a anexa ori rupe Principatele de imperiul Otoman. Însă la Tilsit s-a decis împărţirea sferelor de stăpânire şi influenţă a Imperiului Otoman între Napoleon şi Alexandru: Principatele şi Serbia pentru Rusia, ”Albania turcească” şi posesiunile Veneţiene pentru Franţa. Întâlnirea de la Tilsit a constat în semnarea a două tratate: prin cel dintâi Rusia declara război Angliei, iar prin cel de-al doilea se stipula medierea de către Franţa a păcii ruso-turce, iar dacă Poarta nu accepta acea mediere, Franţa şi Rusia vor sustrage imperiului Otoman provinciile sale europene.

    Deşi tratatul de la Tilsit prevede evacuarea Principatelor de cele două armate după semnarea armistiţiului, prevederea era doar în avantajul Porţii. Astfel că la 20 august acelaşi an, ţarul a dat ordine ca armata rusă care începuse evacuarea, a făcut cale întoarsă, deşi armistiţiul fusese ratificat. Cele două părţi şi-au aruncat reproşuri reciproce privitoare la neexecutarea evacuării. Ţarul a repudiat armistiţiul. La Erfurt, Napoleon şi Alexandru au renunţat la împărţirea posesiunilor otomane, Petersburgul limitandu-se la dobândirea Principatelor fără mediaţia franceză. Convenţia secretă ruso-franceză de la Erfurt a confirmat cedarea Principatelor şi a Finlandei către Rusia, cedare care devenea o condiţie a păcii cu Anglia. Însă... chiar şi partizanii cei mai înfocaţi ai anexării Principatelor realizează marile dificultăţi ale împlinirii acestui obiectiv.

    Iminenţa războiului cu Franţa face ca Rusia să încheie războiul cu turcii, măcinaţi de tulburările interne, pace ce se semnează la Bucureşti în aprilie 1812. Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812 prevedea prin că râul Prut până la confluenţa cu Dunărea şi malul stâng al Dunării până la Chilia şi Marea Neagră formează limitele imperiilor otoman şi rus. Tratatul n-a mulţumit pe nimeni. Moldova era înjumătăţită, sârbii, deşi li se acorda autonomia erau departe de a atinge ţelurile lor şi vor reîncepe revolta armată. În regimul intern al Principatelor, tratatul din 1812 nu a adus modificări sensibile. Nu se schimbă nici condiţia domnitorului fanariot.

    O nouă ordine europeană

    Stabilirea unei noi ordini europene la Congresul de la Viena n-a avut un efect imediat prea mare asupra Principatelor. Tratatul de la Viena din 9 iunie 1815 conţinea anumite clauze care aveau să afecteze dezvoltarea viitoare a Principatelor Române. După congresul de la Viena, Rusia şi-a redobândit predominanţa pe care o avusese în Moldova şi în Ţara Românească înainte de 1812. În plus, românii erau siguri că eliberarea lor de sub dominaţia otomană va fi înfăptuită de Rusia şi nu de Austria sau de puterile occidentale şi şi-au oferit fără reţineri colaborarea.

    Răscoala lui Tudor Vladimirescu avea sa pună capăt ordinii fanariote însă numai cu preţul protectoratului rusesc. Noii domnitori – Grigore Ghica în Ţara Românească (1822-1828) şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova (1822-1828) – au fost numiţi la 1 iulie, iar forţele de ocupaţie otomane au părăsit teritoriul puţin mai târziu în acelaşi an.

    La 17 martie 1826, guvernul rus trimite un ultimatum la Constantinopol, cerând ca prevederile de la Bucureşti din 1812 să fie complet îndeplinite. Sultanul Mahmud al II-lea trimite o delegaţie în luna mai în micul port Akkerman. Rezultatul acestor negocieri a fost Convenţia de la Akkerman din 7 octombrie 1826, acre a reafirmat prerogativele Rusiei în caliate de ”putere protectoare” în Moldova şi Ţara Românească.

    Relaţiile ruso-turce s-au deteriorat în permanenţă după încheierea Convenţiei de la Akkerman La 30 noiembrie 1827 Mahmud al II-lea a repudiat Convenţia de la Akkerman şi la scurt timp după aceea ţarul a decis să pornească războiul.

    Rusia a declarat război Turciei la 26 aprilie 1828 ocupând Bucureştiul la 12 mai. În timp ce luptele continuau la sud de Dunăre, Principatele au fost puse sub administraţie civilă provizorie condusă de contele Feodor Petrovici Pahlen. Întru-cât cei doi domnitori nu se arătaseră dornici în îndeplinirea dorinţelor Rusiei, autorităţile ruseşti îi vor izgoni în mai.

    Războiul s-a încheiat cu tratatul de la Adrianopol în condiţii destul de grele pentru otomani. Tratatul a consolidat autoritatea rusă asupra Principatelor. Singurele vestigii ale suzeranităţii otomane au fost haraciul anual şi drepul sultanului de a confirma alegerea domnitorilor. Ocupaţia rusă a adus schimbări majore în viaţa publică din principate. De o importanţă crucială a fost introducerea unei legi fundamentale, Regulamentul Organic.

    Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe contele Pavel Kiseleff ca reprezentant al său în Principate, cu responsabilitaea de a aplica prevederile Tratatului de la Andrianopol. În timpul mandatului său, care a durat până în 1834, Kiseleff a folosit puterile sale aproape nelimitate pentru a reorganiza viaţa politică şi economică.



    Bibliografie

    Boicu, L., Principatele române în raporturile politice internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2001

    Carpentier, J. , Lebrun, Fr., Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

    Bărbulescu, M., Debetant, D.,Hitchins, K., Papacostea Ş. Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

    Hitchins, K., Românii 1774-1866, Ed. Humanitas, Bucureşti,1998




    [1]K. Hitchins, Șerban Papacostea – Istoria României, Ed. Corint, București, 2006, p. 248

    [2]Tratat de pace semnat în 1797 între Franța și Austria, consolida cuceririle franceze în nou formata Republică Cisalpină, în schimb, Austria primea Veneția.

    [3]Expediția din Egipt a fost văzută ca o amenințare la integritatea imp. Otoman; relațiile ruso-turce devin brusc cordiale, iar în dec. 1798 s-a realizat alianța dintre țar și sultan; la tratat a aderat și Anglia în 1799 și, pentru prima oară, M. Neagră a fost închisă.

    [4] Prin tratatul de ”pace perpetuă” de la Amiens (1802), cu Anglia, Franța renunța la Egipt, în favoarea otomanilor, iar englezii la majoritatea teritoriilor cucerite peste mări în timpul războiului, cu excepția Ceylonului și a insulelor Trinidad.

    [5]Leonid Boicu – Principatele române în raporturile politice internaționale, Institutul European, Iași, 2001, p. 99

    [6]Ibidem.

    [7] Leonid Boicu – Principatele române în raporturile politice internaționale, Institutul European, Iași, 2001, p. 136
    Memoriile unui consulului francez despre Principatele Române
    Autor: Remus Tănasă | 1828 vizualizări

    Charles Frederic Reihnard la curtea lui Alexandru Moruzi

    Consulul francez Reihnard, este o figură importantă pentru istoria românilor, nu doar pentru că venea cu noul titlu de „rezident“, care dădea o semnificaţie deosebită misiunii sale în contextul evenimentelor acelor ani, ci mai ales pentru că de la el au rămas câteva texte mai ample cu relatări despre români. Pe lângă corespondenţa sa cu alte personaje politice franceze, exista şi un raport întocmit la ordinul împăratului Napoleon, datat din 30 noiembrie 1807. Despre faptul că raportul era solicitat de împărat aflăm din scrisoarea lui Talleyrand către Reihnard, din 9 noimbrie 1807, prin care îi cerea întocmirea acestuia în numele lui Napoleon.

    Charles Frederic Reihnard, era de naţionalitate germană, fiind născut la 2 octombrie 1761 la Schorndorf (Wutemberg). Trecând în Franţa în 1787, el se va lansa în politică. Îmbrăţişează principiile revoluţionare, intră în „Societatea prietenilor Constituţiei“, se apropie de viitorii deputaţi ai Girondei: Vergniaud, Ducos, Gaudet. În noiembrie 1793 a fost numit prim secretar de ambasadă la Napoli, iar în ianuarie 1794 a fost numit şef de departament în Ministerul Afacerilor Străine, apoi ministru plenipotenţiar pe lângă oraşele hanseatice (septembrie 1795-octombrieb1797). Sub Napoleon va fi acreditat pe lângă oraşele hanseatice şi Saxonia inferioară, cu reşedinţa la Hamburg (1802-1805). La 18 martie 1806, va fi numit prin decret imperial, rezident şi comisar general pentru relaţiile comerciale în Principatele Române, dar după cum se ştie titlul de rezident nu va fi acceptat de Poartă. Însemnările lui Reihnard referitoare la români privesc multiple aspecte ale societăţii româneşti la începutul secolului al XIX-lea; el se referă la originea latină a românilor, la aspecte de ordin cultural şi mentalităţi. Astfel aflăm că unele obiecte de lux precum pălăriile roşii de Orleans şi şampania au avut succes în Principate, dar pe termen lung importul francez nu a putut rezista în faţa celui austriac căci aceasta din urmă are legatură directă cu Principatele pe Dunăre. Reihnard afirmă că la Iaşi se citea „Le journal des modes“, şi că gustul boierilor de aici nu se deosebea cu mult faţa de moda de la Viena sau de la Paris. Dar accentul preocupărilor sale cade asupra situaţiei economice şi politice a Principatelor.

    Raportul său pentru Napoleon, răspunde dorinţei împăratului de a se informa asupra Principatelor în vederea luării unei decizii asupra soartei lor, în raport cu scopurile politice ale Rusiei şi altor Puteri.

    El constată lipsa industriei şi eşecul iniţiativelor în această parte a economiei, caracterul rudimentar al agriculturii şi, în legatură cu aceasta, traiul simplu şi viaţa deosebit de grea a ţăranilor. Referindu-se la bogaţiile în animale şi produse animaliere, care ofereau produse de export în primul rând pentru Turcia, consulul francez nu constată vreo legatură de comerţ directă între Principate şi Franţa, el propunând stabilirea unor case de comerţ franceze în aceste ţări în vederea asigurării unei baze a viitoarelor legături comerciale. Tot în legătură cu stabilirea comeţului dintre Franţa şi Principate, Reihnard consideră că acesta în nici într-un caz nu trebuie efectuat pe uscat, căci sunt prea multe piedici. Comerţul maritim va fi modul prin care Franţa poate pătrunde economic în acestă regiune.

    Din aceleaşi însemnări ale consulului francez aflăm că de legăturile comerciale dintre Turcia şi Principate se ocupau negustorii greci, de comerţul dintre spaţiul german şi cel românesc se ocupau negustorii evrei, iar armenii se ocupau în special de schimburile de monedă şi de exportul cu boi şi cai.

    Reihnard ne lasă şi informaţii privitoare la numărul locuitorilor din Principate. Astfel după acesta, populaţia Moldovei era cuprinsă între 500000 şi 600000 de suflete, pe când numărul locuitorilor Ţării Româneşti era cuprins între 750000 şi 800000 de suflete. Apoi mai aflăm că Iaşul avea 40000 de locuitori, iar Bucureştiul avea 80000 de locuitori.

    Datorită faptului că posedau multe bogăţii naturale, Reihnard era convins că situaţia Principatelor s-ar putea schimba în bine într-un timp relativ scurt, cu condiţia schimbării sistemului de administraţie. El face o paralelă între Principate şi Statele Unite ale Americii, precizând printre altele că se aseamană cu acestea prin bogaţia subterană a pământurilor, prin lipsa de manufacturi, prin lipsa de oameni, şi ceva curios, prin faptul că şi în Principate există un fel de sclavi, referindu-se la ţigani. Precizând despre fenomenul emigrărilor, la lipsa braţelor de lucru pentru valorificarea resurselor imense care zăceau ascunse, el arata că înainte de toate trebuie luate măsuri pentru creşterea populaţiei, prin creşterea naturală a celei existente.

    Referindu-se la privilegiile boierimii, Reihnard punea pe seama administraţiei necesitatea urgentă a unei reforme fiscale, prin impunerea unei plăţi mai mari din partea boierilor, şi diminuarea în acest fel până la jumatate a dărilor ţăranilor, care erau săraci şi trăiau în mizerie. Apoi precizează că pentru triplarea veniturilor ţărilor în următorii 30 de ani, va trebui ca timp de 10 ani, cei care conduc ţara să nu măreasca taxele actuale.

    Privitor la situaţia politică a ţărilor române, diplomatul considera că Moldova, Basarabia şi Valahia nu pot fi separate, fiind un adept al reconstrucţiei politice a spaţiului românesc. Despre trecutul lor afirmă că acestea de multe secole au fost arenă de luptă, şi motiv de război pentru Puterile vecine, şi că degradarea lor se datorează în mare parte ambiţiilor expansioniste ale imperiilor vecine. Este de părere că supunerea în continuare faţă de Poartă nu poate fi posibilă, căci rămânând sub dominaţia acesteia, Ţările Române vor fi întotdeauna în ultimul eşalon al decăderii. Administraţia celor două ţări era considerată ineficientă, dar nici înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni nu era o soluţie, căci diferiţii boieri români s-ar lupta între ei pentru putere, aprecia Reihnard.

    Pentru viitorul Principatelor, Reihnard propune înfiinţarea unei Confederaţii a Dunării, formată alături de Bosnia, Serbia şi Bulgaria, Confederaţie ce urma a fi pusă sub protecţia Marilor Puteri. Prin această propunere se observă că diplomatul încearcă apropierea Principatelor de Franţa prin protecţia acordată de aceasta primelor ca mare putere.

    Privitor la domnii Ţărilor Române, Reihnard este de părere că Ipsilanti, având cunoştinţă de acuzele de filorusism ce i se aduceau la Constantinopol, încerca să se asigure de sprijinul Franţei. Reihnard confirmă acest lucru prin scrisoarea ce o trimitea lui Talleyrand la 18 iuie 1806. Totodată consulul francez îi face şi o scurtă caracterizare lui Ipsilanti, în depeşa consulară din 1 august 1806 către Talleyrand. Afirmă că acesta era un om versat în politica europeană, care cunoaşte oamenii şi evenimentele importante ale vremii. Ipsilanti îşi urmărea însă interesul personal, şi se afla în opoziţie cu Franţa la acel moment căci aşa o impunea situaţia internaţională.

    Despre corupţia care era la nivelul înalţilor funcţionari turci şi fanarioţi, şi mai ales la felul cum se păstrau domnii la putere în Principate, face referire următoarea întamplare notată de Reihnard. Ipsilanti ştiind că nu este privit cu ochi buni de către francezi, şi temându-se de a nu fi înlocuit la conducerea ţării, încearcă să îl cumpere pe Reihnard, oferindu-i cadouri acestuia şi soţiei sale. Lui Reihnard i s-a oferit o cutie de aur împodobită cu mici diamante roz, iar soţiei sale i s-au oferit câteva stofe scumpe.

    Faţă de Ipsilanti, omologul său de la Iaşi, Alexandru Moruzi se bucura de simpatie din partea lui Reihnard. Reihnard afirmă că Parrant i-a comunicat faptul că familia Moruzi este de mult timp devotată intereselor Porţii Otomane, şi că prinţul Moruzi se bucura de încrederea personală a sultanului Selim al III-lea (1789-1807), cu care de altfel purta o corespondenţă personală. Această caracterizare pozitivă a domnului Moldovei, cât şi atitudinea favorabilă a lui Reihnard faţă de acesta, stârneşte indignarea ambasadorului francez la Constantinopol, Sebastiani, care îi cere lui Talleyrand să-l pună la punct pe consulul francez, prin scrisoarea din 10 octombrie 1806.

    De asemenea, din una din depeşele sale consulare aflăm şi despre o posibilă încercare de revigorare a influenţei franceze în Moldova prin extinderea protecţiei consulare asupra catolicilor. Astfel el analizează situaţia catolicilor din Moldova, şi ce avantaje ar avea includerea acestora în rândul supuşilor francezi, în raportul trimis lui Talleyrand la 20 august 1806. Aflăm din acest raport că în Moldova erau cam 20.000 de catolici, dar din aceştia doar două familii aveau un oarecare renume, fără a fi familii de prim rang. Toţi ceilalţi erau ţărani săraci, şi caţiva preoţi misionari. După ce precizează avantajele şi dezavantajele extinderii protecţiei franceze asupra catolicilor, Reihnard concluzionează că dacă francezii nu le vor oferi protecţie, atunci catolicii se vor pune, mai devreme sau mai târziu, sub protecţie austriacă.

    Totodată numele lui ca scriitor despre români, ca şi misiunea sa politică sunt legate de numele soţiei sale, Cristina Reihnard, autoare ea însăşi a binecunoscutelor însemnări de călătorie din anii 1806-1807, scrisori despre care aflăm în lucrarea lui Al. D. Sturdza ce se intitula „Cristina Reihnard. O pagină din viaţa românească. Supt Moruzi şi Ipsilanti. Scrisori“.



    Referinte :

    1)Maria Holban, Texte d’un raport inedit du Ministre Reihnard sur la Valachie et la Moldavie. Rapport remis par ordre de Sa Majeste a son Excellence Monseigneur le Ministre des Relations Exterieures. 30 Novembre 1807 în Revue historique du Sud Est Europeen, XII, 1935, nr. 7-9, p. 48.

    2) Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia (editori), Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, serie nouă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004.

    3) Eudoxiu de Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, suplimentul 1, Bucureşti, 1889.

    4) Eudoxiu de Hurmuzachi,Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1912.
    O recentă cercetare dă peste cap teoriile privind originea europenilor
    Autor: Bogdan Vârşan | 1356 vizualizări


    O noua teorie rastoarna credinta ca primii europeni au fost pastori veniti din orientul apropiat acum 5.000- 10.000 de ani.

    Cele mai recente rezultate ale unor cercetări arată ca primii locuitori ai spaţiului european sunt, nu păstori cum s-a crezut până acum, ci vânători ai epocii de piatră. Totuşi autorii studiului au declarat că această premisă are nevoie de noi cercetări pentru a-şi demonstra viabilitatea. Între teoria de migraţie a păstorilor din orientul apropiat şi teoria indigenilor s-a creat un spaţiu de dezbatere foarte aprins între specialişti.

    Ultimele studii se axează pe cromozomul Y, un cromozom care este transmis prin ADN de la tată la fiu. Tipurile de cromozomi Y deţinuţi de oameni azi, poate indica zona de provenienţă geografică iniţială.

    Mai mult de 100 de milioane de euroeni poarta tipul R-M269, majoritatea ( 90%) în Vestul Europei. Cu toate acestea cercetătorul Patricia Balaresque împreuna cu colegii săi de la Universitatea din Leicester au arătat că numărul celor care poartă acest tip de cromozom se înmulţeşte când vine vorba de regiunea Anatolia din Turcia de azi. Concluziile echipei au fost ca tipul R-M269 a fost prezent în Europa înca din Paleolitic.

    Cu toate acestea o echipă de cercetători de la Universitatea din Oxford în frunte cu Cristian Capelli şi George Busby a ţinut să contrazică studiul lui Balaresque susţinând că „în acest moment nu este posibil să avem vreo certitudine despre vreo astfel de moştenire cromozomică”.
    Relaţia dintre Partidele Istorice şi Mareşalul Antonescu
    Autor: Bogdan Vârşan | 2188 vizualizări


    Relaţia dintre partidele istorice, PNŢ şi PNL ( PSD fiind un partid practic inexistent în anii de conducere ai lui Antonescu) rămâne una destul de controversată. În continuare, un scurt text în care încercăm să înţelegem în linii mari modalitatea prin care cele două părţi s-au raportat una la cealaltă.

    În urma conflictului dintre Antonescu şi Garda de Fier, soluţionat sângeros prin rebeliunea celor din urmă, la 27 ianuarie 1941 a fost constituit un nou guvern din care membrii Legiunii au fost excluşi. Statul Naţional-Legionar a fost abrogat pe data de 14 februarie. În urma Rebeliunii,Maniu a deplâns numărul mare de morţi din rândul armatei dar mai ales tineretul legionar care s-a angajat în lupte. Liderul ţărănist era de părere că “puterea regimului actual s-a întărit iar posibilitatea revenirii la putere a legionarilor era exclusă”[1].

    Poziţia liberalilor privitoare la situaţia post-rebeliune se fundamenta pe părerea conform căreia, guvernul instaurat la 27 ianuarie avea rolul de a restabili liniştea şi ordinea internă dar şi de a bloca o eventuală acţiune de preluare a puterii a comuniştilor. Pericolul comunist era sesizat şi de membrii PNŢ. Maniu, într-o convorbire avută cu M. Popovici, a ajuns la concluzia similară liberalilor conform căreia atenţia autorităţilor trebuia îndreptată spre pericolul reprezentat de comunişti[2].

    Maniu intenţiona să stabilească o înţelegere cu liderul liberal, Dinu Brătianu, pentru ca cele două partide pe care le reprezentau şi care contau în opinia publică să ratifice un acord asupra problemelor esenţiale atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Astfel, în cursul lunii februarie, 1941 urmau să aibă loc contacte între Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, dr. C-tin Angelescu, Mihail Ralea,dr. Nicolae Lupu şi V. Sassu. Desfiinţate de jure, partidele istorice şi-au continuat activitatea de facto, într-un cadru însă mai limitat.

    Deşi nu se poate spune că ţinea cont de sfaturile cuiva, dată fiind personalitatea sa, generalul Antonescu a avut numeroase convorbiri cu liderii PNŢ şi PNL, Maniu şi Brătianu, făcând ilegalitatea partidelor istorice infinit mai puţin severă decât cea care avea să urmeze în regimul comunist[3]. Cu toate acestea regimul lui Antonescu trebuie înţeles că o dictatură în adevăratul sens al cuvântului. De altfel acesta se pronunţa deschis împotriva democraţiei care nu reprezenta decât conducerea unui grup restrâns care putea conduce numai apelând la mijloace demagogice[4]. La începutul dictaturii, în perioada în cara situaţia frontului îi era favorabilă Conducătorului, poziţia acestuia faţă de partidele istorice PNL şi PNŢ s-a dovedit a fi dură.

    Liberalii erau stigmatizati de mareşal ca fiind direct responsabili de pierderile teritoriale suferite de România în fatidicul an 1940, în timp ce pentru ţărănişti principala acuză, îndreptatăîn special către Iuliu Maniu,era legată de pactul cu legionarii din 1937. Ad-literam acuza lui Antonescu la adresa lui Maniu era că“ a făcut alianţă cu toţi destructorii”.

    Pe măsură ce situaţia frontului s-a agravat maniera de conducere a lui Antonescu a devenit mai laxă. Evaluând o serie de memorii din partea lui Brătianu şi Maniu, Mareşalul răspundea : “Dacă atât dumneavoastră (C.I.C. Brătianu) cât şi domnii Maniu şi Mihalache credeţi că în împrejurările actuale se poate face o alta politică sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţă să serviţi mai bine ţara ,deci să treceţi de la critică la acţiune”[5]. Desigur era doar o declaraţie pentru aparenţe, Antonescu nefiind în realitate dispus să îşi dea demisia.

    În 1943 încearcă să se reactiveze pe scena politică fostul “om de casă” al lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărescu care le propune lui Maniu şi Brătianu înfiinţarea unei “Uniuni Sacre” de opoziţie împotriva regimului Antonescu. Ambii lideri ai partidelor de opoziţie refuzăpropunerea lui Tătărescu nedorind să dialogheze cu un fost colaborator al lui Carol al II-lea[6].



    Bibliografie :

    1. Muller, Florin, Metamorfoze ale politicului romanesc, editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti 2006

    2. Scurtu, Ioan, Istoria Partidului National Taranesc, editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993

    3.Rădulescu-Zoner, Şerban, Apostol, Stan, Cliveti, Gheorghe, Onişoru, Gheorghe, Istoria PNL, Editura ALL, Bucureşti, 2000




    [1]Muller, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc,p.308

    [2]Ibidem,p.312

    [3]Scurtu, Istoria PNT…, editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993 p.364

    [4]Muller, Florin, op.cit., p.316

    [5]Scurtu, Istoria PNT…, p.372

    [6]Ibidem, p.385
    VIDEO Dezbatere HISTORIA: Doi mareşali la judecata istoriei
    3643 vizualizări

    Carl Gustav Mannerheim şi Ion Antonescu

    Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu (1882-1946) şi mareşalul finlandez Carl Gustav Mannerheim (1867-1951) este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate aici – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, la vârsta de 64 de ani, într-o vale arsă de soarele unui început de vară, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul al II-lea Mondial ca erou naţional şi ca preşedinte al ţării sale (1944-1946) şi avea să moară într-un luxos spital elveţian, în ianuarie 1951, la venerabila vârstă de 84 de ani. De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”? De fapt, aceasta e întrebarea: cât de similar au acţionat cei doi lideri? Au răspuns la aceaste întrebări istoricii Florin Muller, Silviu Miloiu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere televizată moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă pe site-ul adevarul.ro şi historia.ro, prilejuită de lansarea numărului din luna septembrie al revistei „Historia".
    http://www.historia.ro/exclusiv_web/...ecata-istoriei
    VIDEO Dezbatere HISTORIA - 22 iunie 1941: România atacă URSS
    Autor: Redactia | 9461 vizualizări

    Ion Antonescu

    La 70 de ani de la emiterea de către generalul Ion Antonescu a ordinului - „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul“, revista „Historia“ a organizat dezbaterea: „22 iunie 1941: România atacă URSS“.

    Trebuia România să atace Uniunea Sovietică? A fost pregătită Armata Română să susţină războiul contra URSS? Care era colaborarea cu aliaţii germani? Cine au fost generalii care au condus armata care a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord? La toate aceste întrebări, precum şi la multe altele, au răspuns istoricii Adrian Cioroianu, Alexandru Manafu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă, prilejuită de lansarea numărului de colecţie din luna iunie al revistei „Historia“. Veţi vedea în premieră mărturiile emoţionante ale unor veterani de război care au participat la campania de „desrobire“ a celor două provincii istorice.
    Sinteza 21 iunie 41-23 august 44

    Cosmin-Deva:Atacul de la 21 iunie a fost dat din Romania sub forma unui varf de sageata(dupa modelul panzerelor germane-V.Suvorov sustine ca aceasta tactica afost invatata de la sovietici).Armata germana a fost in mijloc,iar pe flancuri au fost doua armate romane(3 si 4).Armata 1 romana a ramas in Romania si rau a facut Antonescu.In aceasta formula ajung la Stalingrad(filmul Stalingrad,aparut in 1993,a fost facut de e.si a avut un impact demoralizator).Asa se si pozitioneaza acolo.Dupa infrangere se retrag in aceeasi asezare,numai ca se amesteca unele diviziir omane trec la nemti,iar germane trec la romani,unele unitati germane vor fi conduse de ofiteri romani si invers.De aceea intampinam dificultati cand studiem mersul razboiului.Asa ajung pe Nistru si asa se aseaza in dispozitiv,pana la Carpati.21 iunie:din filmele documentare observam ca la germani erau preponderent biciclete,motociclete si masini mici,iar romanii aveau in dotare in special cai si carute. Cu aceasta dotare au plecat sa cucereasca URSS,Anglia si ni se da de inteles ca si U(z.)A.Acum ceva frumos despre contributia istoricilior romani.In istoriografia romaneasca ,identica si inainte de 89 si dupa, se facea apologia tancurilor germane,cele mai bune din lume.Atunci cum au piredut razboiul? Ce sa vezi?La un simpozion tinut la Academia navala a SUA in 2009.Victor Suvorov demonstreaza ca cele mai bune tancuri germane erau de fapt tancuri sovietice confiscate de germani dupa 21 iunie 41.Si eu care am admirat superbul tanc mediu german-cand colo nu era nimeni altul decat batranelul sovietic T26.Of,istoria mea.Pentru interesati:Victor Suvorov(click pe imaginea pe fond albastru-Romanian and Germanian troops in Bessarabia,Ukraine and Crimeea-1941-1942.Aici se gasesc fotografii de prima mana despre acea perioada).
    careulmagic@yahoo.com

    Armata Romana trebuia sa se opreasca dupa ce a recucerit Basarabia si Bucovina.Dar ce sa faci,cine stie care au fost imprejurarile prin care armata romana a trebuit sa continue.Trebuia sa se gandeasca ca Napoleon ca si Armata Germana in timpul Primul Razboi Mondial vor avea de infruntat nu numai inamicul,dar si frigul.Toti poate am avut rude care au luptat.In cazul meu am avut unchi care au luptat impotriva rusilor in 1941-1942 apoi impotriva nemtilor 1944-1945.Interesanta dezbaterea asta.
    Eroii neamului

    Salve,
    1. Maresalul Antonescu a facut tot ce era posibil pentru tara; lasii (regele Carol al II-lea, regele Mihai, politicienii in frunte cu Maniu) s-au dat la o parte.
    2. Ridicarea in slavi a tradarii regale este culmea bolsevismului; cui a facut bine ca am acceptat capitularea neconditionata? cum se face ca o astfel de "intorsatura a armelor" nu a fost si nu este agreata de nimeni (cu exceptia rusilor)? cum de Ungaria, Italia, Bulgaria (care au luptat pana la cap, fara a capitula apriori) sunt agreate de puterile occidentale?
    3. Da, poate asa ne plac noua sefii: blegii, prostanaci, handicapati,...
    4. Cum se face ca copii regelui nu stiu romaneste?
    5. Greselile maresalului Antonescu, daca sunt reale si nemotivate, nu-i diminueaza marile merite de om integru, serios, muncitor si responsabil.
    Postat de: Anonim, 25 Iunie 2011
    Capitalismul securist, metastaza comunismului

    Asa cum aliatii s-au aliat cu rusii sa se scape de nemti, asa si romanii s-au aliat cu nemtii sa scape de rusi. La inceput, si unii si altii credeau ca e bine. Daca nu se declansa atacul din 22 iunie 1941, rusii si nemtii imparteau Europa de est si aveam soarta Poloniei. Nu puteam raspunde la ultimatum, rusii erau pregatiti de atac, atata asteptau, sa ne supuna cu totul. Conducatorii Romaniei au navigat exceptional in al II-leas razboi: au evitat lupta fara aliati, care ducea la desfiintare, a destabilizat intelegerea Stalin-Hitler, a recuperat Ardealul in schimbul Basarabiei cu intoarcerea armelor impotriva aliatului de nevoie (care inainte contribuise si la pierderile din Ardeal si Dobrogea). Tragedia a aparut dupa ce ocupatia rusa a inlocuit elitele romane cu prostovani, care s-au dat mari. Ramane sa vedem daca recuperarea Basarabiei mai e posibila dupa recunoasterera de omul Moscovei a RM. Dar mai importanta este refacerea elitei, curatirea de cancerul comunist care e in metastaza capitalismului securist.
    Circul Historia

    Greu de crezut că inca este posibila o astfel de abordare atat de infantila a evenimentelor petrecute in urma cu 70 de ani. Mediatorul intalnirii a fost lamentabil şi total in afara subiectului. Ar fi trebuit măcar iniţiat asupra subiectului. Filmul prezentat, textul scris de pseudo istoricul Alex Stefanescu, atmosfera creata atesta afirmatiile ca acest site este unul anti-romanesc. Adevarul spus doar pe jumatate sau tendentios constituie o minciună dezgustătoare si daunatoare. RUSINE pentru o astfel de "prestatie"!
    Postat de: Anonim, 21 Iunie 2011
    România ca şi Finlanda

    Toate loazele bolşevice ţipă sus şi tare că "De ce a trecut armata română Nistrul? Că, uite, Finlanda s-a oprit..." Fals! Şi Finlanda a trecut de frontiera istorică şi a alipit Karelia de Est. Ambele popoare îşi apărau de fapt independenţa în faţa agresiunii iudeo-bolşevice. Să ne mai scutească Volodea şi alţi neokominternişti.
    Trecerea Nistrului

    Intrebarea corecta e de ce a trecut armata romana Nistrul,nepregatita din punct de vedere al dotarii si al logisticii?Cui ii imputam cei 400000 de morti din Caucaz,cotul Donului,Crimeea ,etc?
    inexact

    Antonescu a facut tot posibilul sa incheie pace cu rusii atunci cand era clar ca razboiul e pierdut. Chiar obtinuse tot ceea ce dorise exact in ziua in care a fost arestat de acei tradatori in frunte cu "Mihaita".
    Postat de: Anonim, 23 Iunie 2011
    Diferente de rauri

    Daca "treceti Prutul" a fost o actiune justa, trecerea Nistrului a fost discutabila. Dar nu puteam, odata ce ne aflam cu sacii in caruta, sa nu mergem mai departe. La inceputul razboiului Romania nu ar fi avut nicio sansa impotriva armatei germane. Eforturile economice ale perioadei interbelice au dus la o evolutie socio-culturala, dar nu la una militara. Pentru cine a uitat, in 1-ul razboi mondial s-a incercat o impotrivire contra armatelor prusace si abia de am supravietuit in Moldova. Atunci rusii ne-au tras-o urat de tot prin iesirea din razboi si prin faptul ca nu au livrat armamentul si tehnica de razboi pe care Romania o cumparase. Acum, dupa 60 de ani, este usor pentru multi sa dea din gura. Dar atunci cand erai intre ciocanul german si cel rusesc, ce puteai alege?
    Pe de alta parte, Romania a avut suficiente pierderi ca si tara "eliberata". Oare cum ar fi aratat ca si tara cucerita de rusi? Am mai fi existat sau pur si simplu am fi fost o "RSS Romana" asa cum a existat "RSS Moldoveneasca" sau "RSS Ucraina"?
    Cu toate reprosurile de intoarcere de arme si lovituri pe la spate, interesul unui conducator de tara este sa-si salveze oamenii chiar daca ulterior el este blamat sau pus la zid. Antonescu a pierdut pentru ca i-a jurat credinta lui Hitler in fata intereselor propriei sale natiuni. Nu-l putem acuza pentr ca si-a respectat cuvantul asa cum nu-l putem lauda pentru decizia luata.
    Prut,Nistru,Tisa...

    Strategia elementara impune lupta pina la capat impotriva inamicului ,indiferent ce riui trebuie sa treci...
    Antonescu

    Si unde sunt Maniu si Bratianu care au facut Romania Mare?Dar Iorga,Take Ionescu,Brancusi,Coanda,Eliade,Enescu,Babes?Mai usor cu entuziasmul juvenil fata de un personaj,cinstit si patriot fara indoiala dar cu zero rezultate.Ce a castigat Romania dupa 4 ani de conducere a lui Antonescu?Nimic.Mi se va raspunde Onoare.Fata de cine?Fata de o tara,Germania si un om Hitler care au patronat toate cedarile teritoriale pe care Romania a fost nevoita sa le faca in 1940.Deci,ce ramane?
    Postat de: Anonim, 14 Iulie 2011
    Antonescu din nefericire a fost un foarte slab diplomat. Nu a negociat sau stabilit participarea tarii in alianta cu Germania. Asta i se poate imputa.
    Altfel, dorinta s-a de lupta pentru reintregire a fost normala, asa cum ar trebui sa fie in mintea oricarui roman normal. Pun unii intrebarea, criminala din punctul meu de vedere: Ce am cautat in Rusia?
    Au oare amnezie acestia? Uita ca Rusia ocupase o parte din teritoriul national? Ori uita, ori nu le pasa. Ori pur si simplu nu sunt romani.
    Daca a fost criminal sau nu, numai noi romanii avem dreptul sa hotaram. Marea majoritate a romanilor nu il considera asa, iar asta este totusi imbucurator.
    Este absolut anormal ca o alta seminitie sa-mi interzica sa-i cinstesc pe cei pe care eu ii consider eroi. ASTA ESTE O CHESTIUNE INADMISIBILA.
    Cineva l-a facut fascist. Nu stie ce insemna fascia, lucru clar. Dar teribil ce seamana cu replicile pe care le auzim isteric pronuntate peste Prut.
    Se uita foarte usor ca aliatul nostru pe care nu vroiam sa- l tradam,ma refer la Germania ,tocmai facuse cadou Ungariei in urma cu 10 luni (30 august 1940) Ardealul de Nord.De unde atata loialitate fata de Hitler?Cu ce ne ajutase pana atunci Germania ???
    @"Nu vom prospera niciodata

    @"Nu vom prospera niciodata fara o recunoastere oficiala a ceea ce s-a intamplat cu 70 de ani in urma..."
    Cum adica recunoastere oficiala? Fata de cine? Si ce sa recunoastem?
    Si ce s-a intamplat acum 70 de ani? De ce nu au parasit tara atunci cand au fost invitati aceia ce se considera nu stiu ce victime? Multi nici nu erau cetateni romani.
    Postat de: Anonim, 16 Iunie 2011
    Greu de spus ce-am fi facut in locul lui Antonescu... Nu am fi putut in nici un caz doar sa ne eliberam Basarabia si apoi sa ne intoarcem acasa. S-a suprapus razboiul de eliberare cu cel de agresiune. Astfel, noi accentuam caracterul "eliberator" al implicarii noastre in razboi, iar rusii pe cel "invadator" si ne vad ca agresori. depinde de unde privesti.
    Personal cred ca Dumnezeu a vrut sa pedepseasca Rusia si pe Stalin pentru atrocitatile din '29, '30-colectivizarea iar mai apoi epurarile din '37, iar pe Hitler si din pacate si pe nemti -10 milioane de morti - prin Rusia care a "prins" momentul, si a jefuit si a dus la ea acasa jumatate din comorile Europei - ce era mai valoros, evident.
    Alt blestem care a mai cazut peste noi este si uciderea/deportarea evreilor din zona de est a Romaniei din ordinul lui Antonescu. Scrie clar in Biblie, nu conteaza daca credem/nu credem - se vad efectele,ca divinitatea ii spune asa lui Avram: "...voi binecuvanta pe cei ce te vor binecuvanta si voi blestema pe cei ce te vor blestema..."
    Geneza 12. Nu vom avansa prea mult, din nici un punct de vedere, pana nu vom recunoaste ce s-a intamplat cu 70 de ani in urma, anume ca bunicii si parintii nostri au ucis oameni nevinovati, lipsiti de aparare, in virtutea unor teorii absolut aberante care "justificau" uciderea evreilor si la care Antonescu si-a dat in mod tacit, acordul !!!
    altul care-si pune cenusa in cap!

    intai si intai, Romania nua fost singurul stat care a intors armele. Este drept ca ar fi fost mult mai bine sa aibe loc in conditiile pe care le dorea Maresalul Antonescu prin armistitiu si nu prin decizia unilaterala a regelui Mihai.
    In al doilea rand, ca sa-ti dai seama ce s-ar fi intamplat, te-as intreba care era scopul Proiectului Manhattan?
    Bomba atomica nu era construita contra Japoniei ci contra Germaniei.
    In concluzie, marea realizare a intoarcerii armelor de catre Romania este faptul ca primul bombardament atomic din istorie a avut loc in Asia si nu in Europa asupra Berlinului.
    Postat de: Anonim, 18 Iunie 2011
    Istoria nu prea se repeta des...

    Romanii din patura de jos nu stiau in acel an 1941 ca regimul comunist este odios; din contra, in 1990 nu au mai vrut sa se desparta de el. Atacul sub forma "cruciadei" a convenit conducatorilor ca sa-i momeasca pe tarani; acum se repeta istoria cu Irak si Afganistan.
    Sa te aliezi cu un regim criminal (nazist), care cu un an inainte ne lua Ardealul si il dadea Ungariei, este o optiune de popor umil si fara coloana.
    Istoria ne dovedeste ca romanii chiar din clasele superioare sunt fara orizont si mandrii de ignoranta lor (adica ei nu trebuie sa gandeasca si sa analizeze imprejurarile pentru ca oricum ii apara D-zeu, adica sunt la mana hazardului).
    In 1991 aveam posibilitatea sa ne unim cu Basarabia, dar tradatotul Ilici a recunoscut independenta tinutului romanesc !!! S-au mirat toate puterile vremii de atitudinea lui Ilici, evident in afara de URSS.
    Deci in 1941 un conducator ne ducea la Razboi pentru Basarabia, iar in 1991 (dupa juma de secol) alt conducator renunta la Basarabia... Studiul istoriei si o gandire unitara ne-ar face mai puternici...
    Poprul in 1941

    Romanii din acel an 1941 nu stiau ca regimul comunist din Rusia este barbar; din contra, in 1990 au apreciat foarte mult sistemul, de care nu scapam nici acum dupa 20 ani! Atacul s-a numit "cruciada" ca sa se convinga poporul sa lupte pentru faima conducatorilor (ca si acum cu Afganistan si Irak). Dar sa lupti asa supus fata de nemti, cand ei (nemtii) ne luasera cu un an ininte Ardealul si il daduse Ungariei, mi se pare ca nu din calcul am facut-o, ci din frica. Istoria dovedeste ca romanul chiar din paturile mai inalte nu are viziunea politica a altor popoare; este miop si credul. Asa ca nu trebuie sa ne miram ca suntem mereu in urma istoriei.
    Istorie contrafactuala

    Daca ar fi castigat Hitler razboiul:
    - am fi fost tratati drept invingatori si ne-am fi laudat ca am contribuit la disparitia celui mai odios regim: comunismul
    - papa de la Roma ne-ar fi laudat pentru cruciada impotriva comunismului
    - am fi primit Basarabia, Bucovina si Transnistria, am fi ramas fara Ardealul de NV (probabil s-ar fi facut schimb de populatie)
    - filmele de la TV si internetul ar fi fost in limba germana
    Cum a zis proful nostru de istorie odata, cand un elev i-a spus ca, daca ar fi castigat Germania razobiul, el ar fi fost ofiter: "daca era sa castige razboiul, tu erai acum sapun!"
    Postat de: Anonim, 15 Iunie 2011
    este bine cand esti "curios"

    dupa caderea Stalingradului, Hitler a ordonat ca toti etnicii germani si cadre militare care aveau studii militare in Germania sa intre in Wermacht; astfel peste 80 mii de soldati, ofiteri si subofiteri din Armata romana au luptat alaturi de nemti pana la capitulare. La Muenchen exista restaurantul "KLEI BUKAREST", infiintat de un fost aviator roman. Prin anul 1948 o delegatie din partea Guvernului Romaniei a transmis mesaje romanilor ramasi dupa razboi in Germania ca se pot intoarce; unii mai creduli au acceptat sa se intoarca acasa, dar surpriza a fost ca au ajuns la reconstructia URSS-ului. Sa auzim de bine, N. Brabu
    Daca e istorie descriptivă, fie!

    ... Dar tonul obișnuit al acestui gen de articole despre intrarea Româmiei în război alături de Germania este unul de ultrajustificare, a fost cel mai normal lucru din lume după ce pierdusem Basarabia.
    Se discută la infinit și oportunitatea ieșirii din război, la 23.08.1944 ca fiind o greșeală arestarea lui Antonescu

    Ambele idei sunt greșite. Ne-am asociat totuși cu o teorie rasială care a fost și pusă în practică.

    E bine să mai vedem și exemplele unor oameni normali, care au acționat prin umanitate - exact tot ce n-a făcut Antonescu. De exemplu Witold Pilecki. Ar fi mult mai normal să-l învățăm pe el decât să dezbatem ce șanse aveam cu Antonescu pe linia Focșani-Nămoloasa.

    http://despredemnitate.wordpress.com/witold-pilecki/
    nii din patura de jos nu stiau in acel an 1941 ca regimul comunist este odios; din contra, in 1990 nu au mai vrut sa se desparta de el. Atacul sub forma "cruciadei" a convenit conducatorilor ca sa-i momeasca pe tarani; acum se repeta istoria cu Irak si Afganistan.
    Sa te aliezi cu un regim criminal (nazist), care cu un an inainte ne lua Ardealul si il dadea Ungariei, este o optiune de popor umil si fara coloana.
    Istoria ne dovedeste ca romanii chiar din clasele superioare sunt fara orizont si mandrii de ignoranta lor (adica ei nu trebuie sa gandeasca si sa analizeze imprejurarile pentru ca oricum ii apara D-zeu, adica sunt la mana hazardului).
    In 1991 aveam posibilitatea sa ne unim cu Basarabia, dar tradatotul Ilici a recunoscut independenta tinutului romanesc !!! S-au mirat toate puterile vremii de atitudinea lui Ilici, evident in afara de URSS.
    Deci in 1941 un conducator ne ducea la Razboi pentru Basarabia, iar in 1991 (dupa juma de secol) alt conducator renunta la Basarabia... Studiul istoriei si o gandire unitara ne-ar face mai puternici...
    ANTONESCU a facut pasul ......pe care cred ca nul va mai face niciun roman in urmatoarele secole.A eliberat teritoriile rupte de hoardele tataresti de dupa nistru.Credem ca si-a facut datoria.Este unul dintre cei mai mari eroi ai nemului romanesc.Sa-i fie tarina usoara.traiasca ROMANIA MARE!!!!!!
    general 0 om 0 .sa trimiti tineretul romaniei sa piara in stepele rusiei,in opinci si tunuri trase de cai o armata primitiva
    Stalin a trimis 800 de tancuri peste finlandezi iar aceştia au luptat şi ei tot cu "opinci, tunuri trase de cai şi cu armată primitivă". În 6 iulie 1941 era planificată atacarea României cu peste 2000 de tancuri. Dar uite că le-am luat-o înainte (noi, germanii, finlandezii, italienii) şi am ajuns în stepa Kalmukă. Apropo! La Cotul Donului soldaţii sovietici aveau o puşcă la 2 persoane iar pentru deminare foloseau fie prizonieri din Gulag fie femei cu o instrucţie de... 2 zile. La Stalingrad sovieticii au pierdut peste 1.200.000 de trupe. Războiul a fost dorit de HITLER şi STALIN. Nu l-au vrut nici polonezii, nici românii, nici finlandezii, nici grecii, iugoslavii etc. Şi atunci? De unde ai fi vrut să facă România rost peste noapte de 2000 de tancuri de cea mai nouă generaţie? Acest lucru îl puteau face doar statele care-şi transformau oamenii în sclavi: Germania şi URSS.
    Am intrat in razboi impotriva celui mai odios regim politic, pentru refacerea granitelor nationale. Dar alaturi de cel mai mare popor al Europei - Germanii... Insa, infiltrati de alogeni, nu am stiut sa evaluam adevaratele implicatii al acestui act, si am alergat la tradarea celui care se opintea sa tina usa inchisa navalitorilor barbarizati. Numai un analfabet politico - militar ar putea sustine oprirea Armatei Romane la Nistru... Zorii erei geopoliticii si ai strategiei globale mijeau... Iar noi am pierdut strategic nu pentru ca ne-am aliat cu Germania (mai corect ar fi ca am fost protejati de Germania) ci pentru ca tocmai ca am tradat Germania. Inca o data, rusine tradatorilor si "descuracaretilor" politicieni damboviteni.
    Dac Liber, neatins de "romanizarea" legiunilor tiganesti
    Antonescu i-a permis familiei dv sa supravietuiasca Holocaustului si sa puteti debita textul dv din Israel , parca scos din Scanteia anului 1949 . Ce am cautat noi alaturi de " hoardele hitleriste " ? Spalarea frontierei drepte , taiata cu un creion de tamplar , a judetelor Botosani si Suceava ( i s-a spus lui Molotov " ati ocupat Herta - o mare putere nu cedeaza nimic " a raspuns unul din asasinii de la Katyn ... ) . Eliberarea Storojinetului , Cernautiului , Sorocii , Orheiului , Codrilor Cosminului , Bugeacului , Cetatii Albe . Zdrobirea unui regim care nu avea nimic mai uman in el decat regimul lui Hitler ( cu deosebirea ca nemtii au omorat copii , ceea ce rusii , cu toate pacatele lor , nu au facut ) si care ameninta toata Romania .
    Hoardele hitleriste si Hoardele bolsevice

    Dar ce au cautat Hoardele bolsevice in 1939 cad au atacat Finlanda si Polonia, te-ai intrebat? Dar de ce aceleasi Hoarde bolsevice au sfartecat Romania in 1940, te-ai intrebat?

    Invata istoria neamului romanesc si abia pe urma pune-ti intrebari!
    Ieri eliberam Basarabia, azi "eliberam" Afganistanul

    Si in Iunie 2011. dupa 70 de ani, in loc sa dam ordin soldatilor nostri sa intre in Basarabia ( nu "republica moldova" ! ) sa se faca Unirea , noi ne trimitem soldatii sa atace pe afgani !
    Si de ce ? Din cauza acestui cuib de tradatori care ne guverneaza , indiferent ca-si spun de ":stanga" sau de "dreapta", sunt acelasi aluat de vazatori de Tara.
    De aceea nu s-a schimbat nimic in bine in ultimii 21 de ani, si nici nu se va schimba , atata timp cat Romanii nu vor face o adevarata Revolutie, si nu se vor lasa pacaliti de loviturile de stat puse la cale din exterior.
    Somn usor Romani !
    translatorul

    cu aceasta ocazie doresc sa-i oduc un omagiu socrului meu, JOHANN SCHONHARD, etnic german din Sebes, care a plecat pe front cu Regimentul 6 greu artilerie si a fost unul dintre translatorii dintre comandamentul german si cel roman. Armata romana a stiut ca merge alaturi de Wermacht pentru eliberarea Basarbiei si a Bucovinei. Ulterior, evenimentele au schimbat planurile si sfarsitul il cunoastem. Daca doriti amanunte va stau la dispozitie. Cu stima , N. Barbu
    Stalin a crezut în pacea cu Hitler până în ultima clipă
    Stalin, în 22 iunie 1941: „Hitler, în mod sigur, nu ştie de asta”
    Autor: Michael Nicholas Blaga | 8404 vizualizări

    Afis propagandistic din toamna anului 1941

    În 2006 apărea la editura americană Alfred A. Knopf din New York cartea scriitorului britanic Rodric Braithwaite, Moscow 1941: A city and its people at war (Moscova 1941: un oraş şi oamenii lui în război). Autorul volumului fusese între anii 1988-1992 ambasador al Marii Britanii la Moscova şi mai avea la activ o lucrare despre Moscova, Across the Moscow River (Dincolo de râul Moscova).
    Cartea de faţă, Moscow 1941: A city and its people at war,este o istorie fascinantă şi excelent documentată a Bătăliei pentru Moscova din anul 1941, una dintre luptele decisive ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi, în acelaşi timp, prima înfrângere strategică a forţelor armate germane în marşul lor aparent invincibil de-a lungul Europei.

    În bătălia pentru Moscova sovieticii au pierdut 926.000 de combatanţi, adică mai mult decât au pierdut anglo-americanii pe parcursul întregului război. Autorul demonstrează cu cifre concrete că, în funcţie de numărul combatanţilor care s-au înfruntat de ambele părţi, bătălia Moscovei ocupă primul loc în istoria artei militare din toate timpurile, cu şapte milioane de militari. Pe locul al doilea se situează bătălia de la Stalingrad, din anul 1942, cu patru milioane de combatanţi de ambele părţi, iar locul al treilea îl ocupă bătălia pentru Berlin, din anul 1945, cu 3,5 milioane de combatanţi. Pentru fiecare anglo-american ucis în Al Doilea Război Mondial, autorul scrie că japonezii au dat şapte vieţi, germanii – 20, iar sovieticii – 85 de vieţi. Mulţi analişti se întreabă despre ce fel de victorie se poate vorbi că a dobândit URSS-ul în condiţiile în care a pierdut 35 de milioane de oameni...

    „Rasputitsa” – vremea când se înmoaie drumurile

    Ca teritoriu, bătălia Moscovei s-a desfăşurat pe o suprafaţă egală cu cea a Franţei şi a durat şase luni, din septembrie 1941 până în aprilie 1942 (pag. 9). „Cel mai greu moment pentru Moscova este atunci când toamna face loc iernii şi iarna face loc primăverii. Este perioada pe care ruşii o numesc «rasputitsa», adică «vremea dizolvării drumurilor», când terenul este îmbibat cu apă şi când toate drumurile, exceptând pe cele ultramoderne, devin un coşmar pentru orice mulţime de oameni şi vehicule. Noroaiele, şi nu iarna, au oprit armatele lui Napoleon şi ale lui Hitler” (pag. 11).

    La 10 martie 1918, Lenin a plecat la Moscova cu trenul, din capitala Rusiei, Petrograd, speriat de avansul trupelor germane; a plecat împreună cu soţia sa şi cu secretarul cabinetului său de prim-ministru. Mutarea capitalei la Moscova era, astfel, temporară până la terminarea Primului Război Mondial. Ea a devenit însă permanentă – un semn, în ochii multora, că Rusia a întors spatele Europei pentru a deveni din nou o putere asiatică. La venirea sa la putere, preşedintele Boris Elţîn a promis că Petersburg va redeveni capitala Rusiei renăscute după dezmembrarea URSS şi căderea regimului comunist, dar n-a reuşit să-şi ducă planul la bun sfârşit.

    Război între Germania şi URSS sau cel mai mare şantaj din istoria lumii?

    Rodric Braithwaite a consacrat multe pagini ale cărţii examinării contextului în care a avut loc invazia URSS de către germani, încercând să-şi explice cum de Stalin a ignorat cu bună ştiinţă toate semnalele de alarmă trimise de spionii lui bine plasaţi în diferite centre de decizie de la Berlin, Londra, Tokyo, Washington şi în toate capitalele Europei de Est. Astfel, sovieticii îşi aveau oamenii lor la Cartierul General al Aviaţiei germane, Luftwaffe, dar şi la Ministerul Economiei din Berlin. Ei îl aveau pe spionul Anthony Blunt la Londra şi pe superspionul Richard Sorge la Tokyo. Ambasadele URSS din toate ţările Europei de Est numărau trenurile germane cu echipamente militare care se deplasau zilnic spre frontierele sovietice. Avioane de recunoaştere ale Luftwaffe apăreau tot mai frecvent deasupra zonelor de graniţă ale Uniunii Sovietice. Ofiţeri imprudenţi din Wehrmacht se lăudau în gura mare că Armata Roşie va sucomba în câteva zile după atac: „va fi o plimbare militară”, ziceau ei.

    Pe măsură ce iarna lui 1941 se transforma în primăvară, informaţiile primite de Stalin de la spionii săi deveneau mai amănunţite, mai precise, în timp real. Dar, scrie autorul, chiar şi atunci când informaţiile primare sunt exacte, totul depinde de modul în care ele sunt interpretate şi exploatate. Interpretarea acestui fluviu de informaţii alarmante cădea în sarcina Direcţiei Principale de Spionaj (GRU) din Ministerul Apărării, de sub comanda generalului Filip Golikov. În ochii britanicilor care s-au întâlnit cu acesta, Golikov se prezenta ca un general „extrem de inteligent şi bine informat”, care trebuia să aleagă între a evalua obiectiv informaţiile primite şi riscul de a înfrunta mânia lui Stalin, dacă interpretarea dată de el nu se potrivea cu percepţiile dictatorului. „Trei dintre predecesorii lui Golikov în funcţia sa fuseseră împuşcaţi din ordinul lui Stalin” (pag. 51). Interpretarea dată de Golikov lui Stalin este următoarea: „Majoritatea rapoartelor de informaţii care indică probabilitatea unui război cu Uniunea Sovietică în primăvara lui 1941 provin din surse anglo-americane al căror scop imediat este, indubitabil, înrăutăţirea relaţiilor dintre URSS şi Germania. Cel mai probabil moment pentru începerea operaţiunilor militare contra URSS va fi după o victorie germană asupra Marii Britanii sau după încheierea cu aceasta a unei păci avantajoase” (pag. 51).



    Moscow 1941: A city and its people at war (Moscova 1941: un oraş şi oamenii lui în război), de Rodric Braithwaite, publicată la Editura americană Alfred A. Knopf din New York, 425 pagini

    Aspectul cel mai surprinzător semnalat de această carte este însă următorul: nu numai Stalin a calculat incorect timpul rămas disponibil până la un război cu Germania, ci şi Comitetul Mixt pentru Informaţii al Marii Britanii, care a emis în luna mai 1941 următoarea interpretare pentru Winston Churchill: „Germanii au nevoie de ajutor economic din Rusia pentru Bătălia contra Angliei. Ei pot obţine acest ajutor economic fie prin acord comercial, fie prin instrumentul nesigur al războiului. Deci deplasarea trupelor germane spre frontierele Rusiei este un şantaj, din moment ce avantajele încheierii unui acord comercial cu URSS sunt copleşitoare, comparativ cu alternativa unui război” (pag. 52). Sâmbătă, 21 iunie 1941, în ultima zi de pace, ambasadorul Suediei la Moscova telegrafia codificat şefilor săi de la Stockholm următoarele rânduri: „Cei mai mulţi sunt convinşi că războiul este inevitabil şi iminent; alţii cred că nu va fi război, cel puţin nu acum şi că Stalin va face concesii mari pentru a evita războiul. Singurul lucru cert este că noi suntem în faţa fie a unei bătălii de importanţă globală între al III-lea Reich şi Imperiul Sovietic, fie în faţa celui mai gigantic şantaj din istoria lumii” (pag. 56).

    Aceste indicii aduse de autor din arhive occidentale pun într-o lumină nouă atitudinea lui Stalin faţă de ignorarea pericolului german, care nu mai apare atât de inexplicabilă. El era pregătit pentru o serie nouă de concesii cu nemţii după tipul păcii de la Brest Litovsk din Primul Război Mondial. În orice caz se aştepta la un ultimatum de la Hitler. În ajunul invaziei, în noaptea de 21 iunie 1941, Molotov l-a convocat la biroul său pe Contele Friederich Werner von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, şi i-a pus acestuia următoarele întrebări: „«De ce întregul personal al Ambasadei Germaniei a părăsit în grabă URSS-ul? De ce guvernul german n-a răspuns la ramura de măslin oferită Germaniei de comunicatul TASS din 14 iunie? Este Germania nemulţumită de comportamentul Uniunii Sovietice şi dacă este aşa, de ce anume?» Aceste întrebări erau de-acum irelevante. Von Schulenburg n-a putut da nici un răspuns satisfăcător” (pag. 62).

    22 iunie 1941 Oameni din Moscova ascutand declaratia de razboi citita la radio de Molotov

    Jukov: „Germanii bombardează oraşele noastre!”

    Autorul acordă multă atenţie modului în care s-a primit la Kremlin vestea invadării ţării de către germani, cu peste trei milioane de soldaţi, 2.000 de avioane şi 3.000 de tancuri, fără a mai menţiona şi trupele ţărilor aliate Germaniei (România, Italia, Ungaria). La ora 3:15, în zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, bombardiere germane au atacat bazele aeriene sovietice de la frontiera apuseană a URSS, distrugând, în cursul dimineţii, peste 1.200 de avioane, cele mai multe dintre ele aflate la sol. Forţele speciale ale Germaniei, multe dintre ele purtând uniforme sovietice, erau deja infiltrate în spatele frontului şi tăiau liniile telefonice, atacau punctele de comandă şi ocupau poduri-cheie. Şeful Marelui Stat Major, generalul Jukov, l-a trezit din somn pe Stalin la ora 3:30 a.m. „A răspuns vocea somnoroasă a ofiţerului de serviciu de la vila Kuntsevo: «Cine sunteţi?», «Jukov. Vă rog daţi-mi legătura cu Tovarăşul Stalin. Este urgent», «Cum, chiar acum? Tovarăşul Stalin doarme acum!», «Treziţi-l imediat! Germanii bombardează oraşele noastre!» După trei minute Stalin era la telefon. Jukov a raportat situaţia şi i s-a răspuns cu tăcere. «Aţi înţeles ce-am spus?», a întrebat Jukov. Din nou tăcere, se auzea doar respiraţia grea a dictatorului. Apoi, în fine s-a auzit ordinul lui Stalin: «Spune-i lui Poskrebîşev să convoace imediat întregul Birou Politic»”(pag. 65).

    Generalul NKVD Alexander Poskrebîşev (1891-1965), şeful de cabinet al lui Stalin, i-a convocat rapid pe toţi magnaţii Kremlinului la cea mai grea şedinţă din viaţa lor, descrisă în detalii de toţi participanţii la dezbaterile din acea noapte fatidică. Ministrul Apărării, generalul Semion Timoşenko, a prezentat situaţia şi numele bazelor aeriene, porturilor şi nodurilor feroviare bombardate deja de germani. „Apoi a început să vorbească Stalin, rar, alegându-şi cu grijă cuvintele. Ocazional i se rupea vocea. Chiar şi acum el încerca să argumenteze că atacul german era o provocare a militarilor germani. «Dacă era necesar de organizat o provocare, generalii germani şi-ar bombarda propriile lor oraşe», a mormăit el. «Hitler, în mod sigur, nu ştie de asta». După ce a terminat de vorbit s-a lăsat o lungă şi apăsătoare tăcere” (pag. 65). Molotov a primit ordinul de a-l convoca imediat la sediul ministerului Afacerilor Externe pe ambasadorul german. Abia stăpânindu-şi starea de surescitare, ambasadorul Germaniei, un partizan constant al bunelor relaţii cu Rusia, i-a spus lui Molotov că Germania a declarat război: nu exista vreo intenţie de negocieri suplimentare. Stalin a primit cu calm ştirea adusă de Molotov; s-a întors spre generalii Timoşenko şi Jukov, întrebându-i: „Ce recomandaţi?”

    Fotografia care a făcut istorie: moscoviţii ascultând proclamaţia de război la radio

    S-a emis ordinul de mobilizare generală a tuturor bărbaţilor născuţi între anii 1901-1918, precum şi ordine de luptă pentru aviaţia din zonele de frontieră, dar forţele aeriene sovietice de acolo încetaseră să existe, germanii având deja controlul total al spaţiului aerian. Populaţia URSS nu ştia ce catastrofă se abătuse asupra ţării. Textul final al proclamaţiei guvernului privind starea de război poartă amprenta stilului brutal şi direct al lui Stalin şi el ar fi fost cel mai indicat s-o citească la radio. Dar l-a pus pe Molotov să facă asta, fie din cauza unei căderi nervoase, fie dintr-o tactică subtilă: „Erau explicaţii grele de dat populaţiei. Germanii au atacat în pofida Pactului de Neagresiune. Molotov a semnat acel Pact. El să ducă vestea asta!” (pag. 69). Una dintre cele mai emoţionante fotografii din istoria URSS-ului este cea făcută în acea duminică de 22 iunie 1941, pe strada Gorki din Moscova, în faţa unei mulţimi de oameni care ascultau la difuzoarele de pe stâlpi proclamaţia de război citită la radio de Molotov. Multă lume a plâns atunci în stradă de la Minsk până la Vladivostok, în Extremul Îndepărtat al Asiei... poate şi pentru că pe Molotov îl lăsa vocea în timpul citirii proclamaţiei către naţiune. Prima reacţie a populaţiei a fost să ia cu asalt magazinele alimentare; cozi de câte 300 de persoane se formau în faţa acestora. În unele prăvălii nu mai existau zahăr, sare, făină. La altele, aceste produse erau vândute până la ora prânzului. Oamenii îşi cheltuiau economiile pentru a cumpăra tot stocul de alimente. Pe măsură ce germanii se apropiau de Moscova, creştea starea de indisciplină, de haos şi disperare, care a dus la devalizarea magazinelor de tot ce mai aveau pe rafturi.

    Planul sovietic: Moscova urma să fie distrusă; explozibilul fusese deja pregătit

    Noi recruţi pornind spre linia întâi, în Moscova 1941



    Dacă germanii ar fi reuşit să intre victorioşi în Moscova, ei ar fi găsit acolo un deşert. La 8 octombrie 1941, Stalin şi Comitetul de Stat pentru Apărare (STAVKA) au dat ordine de pregătire metodică a distrugerii întreprinderilor industriale din Moscova şi din zona învecinată. Un comitet format din cinci membri, sub comanda generalului NKVD Ivan Serov, ministru-adjunct la Afaceri Interne, a primit însărcinarea dinamitării Moscovei. Serov a prezentat o listă cu peste o mie de fabrici care urmau să fie distruse. Aceste fabrici au fost împărţite în două categorii. Cele care fabricau echipamente militare urmau să fie aruncate în aer. Celelalte fabrici urmau să fie distruse prin spargerea utilajelor sau prin incendiere. Alimentele sau produsele pentru consum din fabrici urmau să fie distribuite gratuit populaţiei. Lista clădirilor care trebuiau distruse includea brutăriile, depozitele frigorifice, fabricile de prelucrare a cărnii, gările şi alte clădiri ale feroviarilor, parcul de tramvaie şi autobuze, autobazele cu camioane, centralele electrice, podurile, Teatrul Bolşoi, monetăria naţională, clădirea Agenţiei Telegrafice a Uniunii Sovietice (TASS), toate centralele telefonice ale Moscovei, oraş care depăşea de două ori ca mărime capitala Marii Britanii.

    Comandantul Kremlinului a primit explozivii necesari distrugerii clădirilor de servicii de acolo (inclusiv vila lui Stalin de la Kuntsevo). NKVD-ul şi-a organizat singur dinamitarea imensului complex de clădiri cunoscut sub numele de Lubianka. Acest iureş distructiv a culminat pe 15 octombrie 1941, când Stalin i-a convocat la Kremlin pe toţi membrii STAVKA, cărora le-a prezentat calm situaţia disperată în care se afla Moscova: „«Germanii pot străpunge în orice moment apărarea Capitalei şi trebuie făcute pregătirile necesare». După discuţii, el a dictat o listă scurtă de măsuri. Molotov urma să aranjeze ca membrii Prezidiului Sovietului Suprem, ai Guvernului şi al Corpului Diplomatic acreditat la Moscova să părăsească Capitala în acea zi cu destinaţia Kuibîşev (Samara) pe Volga, iar Molotov urma să meargă cu ei ca vicepreşedinte al Guvernului. Ministerele Apărării şi al Marinei Militare vor merge de asemenea la Kuibîşev, numai Marele Stat Major va merge la Arzamas, un orăşel izolat de lângă Nijni Novgorod, pe Volga. Laboratoarele de cercetări, institutele lor de educaţie superioară şi teatrele urmau să fie evacuate imediat către o multitudine de destinaţii. Beria şi Şcerbakov (primul secretar al comitetului orăşenesc de partid) vor fi responsabili de distrugerea fabricilor şi a clădirilor de pe lista demolărilor” (pag. 219). Tot la acea şedinţă din incinta Kremlinului s-a hotărât ca şi Stalin să părăsească Moscova a doua zi sau ulterior, în funcţie de situaţie. Dar în decurs de câteva ore, la sugestia lui Jukov, Stalin a decis să rămână în Moscova, fapt care a avut un ecou imediat şi pozitiv în rândurile ostaşilor care apărau Capitala.

    Moscova pregătită pentru asediul german din iarna lui 1941-1942

    „Lăsaţi utilajele unde se află ca să putem munci pentru Hitler, dacă apare pe aici!”

    Pentru redarea atmosferei de agonie a Moscovei, autorul citează masiv din jurnalele ţinute atunci de diverşi intelectuali ai Capitalei URSS. „Cititorul cărţii trece de la râs la lacrimi, fără a uita vreo clipă că sângele curgea valuri”, descrie Simon Sebag Montefiore experienţa citirii acestei cărţi. Iată un exemplu edificator: „Oamenii spun cu voce tare lucruri care cu trei zile în urmă i-ar fi adus în faţa unui tribunal militar. Sunt cozi peste tot, nesfârşite cozi: zgomotoase, emotive, certăreţe, agonizante. Isteria de la vârf s-a transmis la masele de oameni. Oamenii încep să-şi amintească şi să numere toate umilinţele, oprimarea, nedreptăţile, aroganţa birocratică a oficialităţilor, îngâmfarea şi auto-mulţumirea birocraţilor de la partid, decretele draconice, lipsurile de tot felul, dezinformarea sistematică a populaţiei, minciunile şi lăudăroşenia căpeteniilor în ziare. Oamenii vorbesc din inimă. Se poate apăra un oraş în care predomină asemenea stare de spirit?” (pag. 226). Muncitorii de la o fabrică din Moscova au început să dezasambleze lăzile, pentru a preveni orice noi eforturi de a expedia în Urali maşinile şi utilajele de producţie. Unii ştabi de la partid au ordonat ca utilajele respective să fie reasamblate şi montate la loc. „O femeie a ţipat la ei: «Lăsaţi utilajele unde se află ca să putem munci pentru Hitler, dacă apare pe aici!»” (pag. 228).



    Disperaţi, germanii dezbrăcau cadavrele ruşilor, ca să ia pufoaicele şi pâslarii

    La ora aceea, germanii pătrunseseră aproape 1.000 de kilometri în interiorul URSS. Ei aveau sub ocupaţie cea mai industrializată parte a Uniunii Sovietice – care cuprindea aproape jumătate din populaţia ţării –, un teritoriu egal cu cel al Angliei, Spaniei, Italiei şi Franţei luate împreună! Capturaseră Kievul şi asediau Leningradul. În timpul retragerii, sovieticii au pierdut aproape patru milioane de oameni, morţi şi răniţi, 20.000 de tancuri, 17.000 de avioane, peste 60.000 de tunuri şi mortiere, aproape toate stocurile de armament construite în anii anteriori invaziei naziste. Ajunşi sub zidurile Moscovei, germanii erau epuizaţi. Feld-mareşalii von Rundstedt, von Bock şi generalul Guderian au fost înlocuiţi de Hitler pentru că cereau insistent trecerea pe poziţii defensive şi chiar o retragere parţială. La mijlocul lui octombrie 1941, germanii ajunseseră la 22 de kilometri de Moscova producând panică generală. Elemente huliganice au început devastarea oraşului, fapt care a dus la arestarea a 830.000 de persoane, dintre care peste 900 au fost împuşcate pe loc. La porţile oraşului se duceau lupte grele, înverşunate, pe viaţă şi pe moarte, la temperaturi de minus 40 de grade. Generalii Jukov şi Rokossovski au fost la un pas de a fi luaţi prizonieri împreună cu gărzile lor de corp. Mareşalul von Bock îl informa pe Hitler că un număr egal de morţi cu cel rezultat din lupte a fost cel al soldaţilor pierduţi din cauza frigului deoarece ei luptau în echipament de vară! Militarii săi ajunseseră să dezbrace cadavrele ruşilor căzuţi pentru a le lua pufoaicele de pe ei şi pâslarii din picioare!

    Adevăratul salvator al Moscovei

    Ministrul de Externe britanic Anthony Eden, aflat în vizită la Moscova în decembrie 1941, cere să meargă pe front şi este însoţit în apropiere de linia întâi; vede, cu acest prilej, cum casa lui Ceaikovski e vandalizată de germani, fapt care-i provoacă consternare şi furie... „La întoarcerea lui spre Moscova, Anthony Eden opreşte şoferul maşinii ca să vorbească cu un grup de prizonieri germani. (Ştia câteva cuvinte ruseşti, dar germana o vorbea fluent). Prizonierii dârdâiau de frig. Unii dintre ei erau în haine de vară, fără mănuşi. Alţii purtau haine civile şi îşi acoperiseră capul cu chiloţi de damă pentru a le ţine cald. Când s-a gândit ce îi aşteaptă pe toţi aceia, Eden a simţit că-i pare foarte rău pentru ei” (pag. 278).

    Pe 29 octombrie 1941, Jukov îi spune lui Stalin: „Inamicul este epuizat. Dar dacă nu lichidăm pintenii primejdioşi înfipţi de germani în liniile noastre defensive, ei ar putea transfera rezerve substanţiale din Grupurile de armate Nord şi Sud pentru întărirea trupelor lor din faţa Moscovei şi situaţia va deveni mult mai grea” (pag. 274). Aşa au fost puse bazele contraofensivei sovietice conduse de Jukov şi Koniev, începând cu zorii zilei de 5 decembrie 1941, baze care s-au dezvoltat în următoarele zile şi au devenit o adevărată ofensivă sovietică. În următoarele 34 de zile, pe un front lung de 860 de kilometri, sovieticii i-au împins înapoi pe germani peste 240 de kilometri. Era pentru prima oară, din 1939, când germanii pierdeau iniţiativa luptelor. Moscova a ieşit din încleştarea asediului german, iar această situaţie nu s-a mai repetat niciodată pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial. Moscova va fi declarată însă Oraş-Erou abia în anul 1995, întrucât Stalin şi cei care l-au urmat la cârma ţării n-au vrut să-i acorde mareşalului Jukov meritul recunoscut acum de istorici de a fi fost adevăratul salvator al Moscovei (şi nu Stalin, cum a susţinut fals propaganda sovietică).
    Cum ne-a luat Molotov Bucovina şi Ţinutul Herţei
    Autor: Michael Nicholas Blaga | 6090 vizualizări

    Hitler şi Molotov (stânga)

    Zoom

    Molotov remembers. Inside Kremlin Politics

    "Molotov remembers. Inside Kremlin Politics", publicată de editura Ivan R. Dee din Chicago, SUA, 438 pagini

    Cartea de amintiri a lui Molotov – Molotov remembers. Inside Kremlin Politics (Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului) – prezintă interes şi pentru cititorii români, deoarece descrie circumstanţele în care România a pierdut nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în anul 1940, odată cu Basarabia.

    Nu cunoşteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu ştiam geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus: «Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?», «Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!», «Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!», a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova. «Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!», «Nu sunt mulţi ucrainieni acolo... Hai să nu discutăm chestiunea asta!», «Trebuie sa luăm o decizie. Ucrainienii sunt acum în ambele părţi, în Ucraina Trans-Carpatică şi în partea de est; toată asta aparţine Ucrainei şi dumneavoastră vreţi să păstraţi o bucată în afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheamă asta... Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat”(pag. 11).

    Am ales să aşez în debutul acestui articol exact cuvintele prin care Molotov descrie cum a smuls din teritorul României provinciile româneşti menţionate mai sus. Nici vorbă de un ordin al ucrainienilor în acest rapt teritorial. A fost ideea lui Molotov ca, odată cu Basarabia, să ceară de la Hitler şi Bucovina. Toţi membrii Biroului Politic – scrie Molotov cu satisfacţie – s-au înghesuit să-l felicite ulterior pentru obţinerea Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, pentru că niciunul dintre ei n-a crezut posibilă această manevră; şi şi-au exprimat deschis scepticismul la iniţierea ei de către Molotov, odată cu ultimatumul asupra cedării Basarabiei... Aceste dezvăluiri ale lui Molotov confirmă justeţea poziţiei lui Nicolae Iorga, care s-a opus la Consiliul de Coroană ca aceste teritorii să fie cedate Rusiei fără vreo rezistenţă din partea României. Carol al II-lea şi clasa politică românească de atunci au admis pierderea provinciilor fără să tragă un singur foc de armă! Ultima speranţă a milioanelor de români din Bucovina şi Ţinutul Herţei de a se uni cu România a fost pierdută definitiv atunci când Emil Constantinescu şi Adrian Severin şi-au pus semnătura pe documentele de renunţare în favoarea Ucrainei a acelor teritorii.

    Molotov susţine că l-a adus pe Hitler la disperare

    Mai sunt însă şi alte dezvăluiri uluitoare pentru cititorii români ai cărţii lui Molotov. El descrie cum a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu pretenţiile Rusiei asupra României. În vizita de stat efectuată de Molotov la Berlin în noiembrie 1940, el a purtat tratative directe cu Hitler privind împărţirea lumii între Rusia şi Germania, după 15 luni de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.



    (Molotov, semnând pactul de neagresiune dintre Germania nazistă şi URSS, în 1939. În spatele său, în colţul din stânga, e omologul său, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop)

    Acel pact semnat la 23 august 1939 prevedea ca Germania şi Rusia să păstreze linişte la graniţele lor comune atunci, după desfiinţarea Poloniei, şi, în acest scop, să nu aibă trupe militare în ţări vecine Rusiei. Molotov i-a reproşat lui Hitler că nu respectă această prevedere a pactului şi că a dus trupe militare în România şi în Finlanda. Cererea lui Molotov ca Germania să-şi retragă trupele din România s-a izbit de rezistenţa surdă a lui Hitler care nici nu voia să discute subiectul acesta. „«De ce aveţi acele trupe acolo? Cum putem discuta probleme majore dacă nu putem să convenim în coordonarea acţiunilor noastre în aspecte secundare?» El o ţinea pe a lui («Mofturi, fleacuri») şi eu pe a mea. El a devenit agitat. Eu am persistat. Într-un cuvânt l-am adus la disperare” (pag.15-16). O altă clauză a Pactului Ribbentrop-Molotov prevedea că niciuna dintre părţile semnatare nu va iniţia acţiuni internaţionale în terţe ţări, fără consultarea în prealabil a celeilalte părţi semnatare a pactului. Molotov i-a reproşat lui Hitler că a violat şi această clauză a pactului, oferind României garanţii de apărare a integrităţii sale teritoriale, după semnarea de către ministrul român, Mihail Manoilescu, a cedării Ardealului de nord Ungariei (Dictatul de la Viena). Rusia nu fusese consultată în prealabil – a subliniat Molotov. Nedumerit, Hitler a replicat iritat că el a dat Rusiei tot ce a cerut şi că, pe lângă Basarabia, Rusia a luat şi Bucovina care a fost teritoriu austriac, deci se cuvenea să aparţină Germaniei.

    România, mărul discordiei dintre Germania şi Rusia?

    Molotov a justificat nemulţumirea Rusiei faţă de garanţiile date României de Hitler prin faptul că graniţa naturală a Rusiei era pe linia Carpaţilor răsăriteni şi nu pe râul Prut. „Deci acum vreţi toată Moldova!”, a spus Hitler. În acel moment s-a produs o ruptură serioasă în atmosfera discuţiilor dintre cei doi negociatori, moment care face obiectul atenţiei istoricilor din Occident, întrucât asta l-a convins pe Hitler că nu se poate baza pe ruşi. Mai rău chiar, documente din arhivele germane atestă că, imediat după plecarea lui Molotov din Berlin, Hitler a ordonat generalilor săi întocmirea Planului Barbarossa de atacare a URSS-ului.



    (Intrarea trupelor sovietice în Chişinău, în iunie 1940)

    Merită studiat şi din perspectivă americană acest moment crucial al întrevederii lui Molotov cu Hitler la Berlin, întrevedere care s-a încheiat atât de rău pentru cele două ţări gigant. Jurnalistul american William Shirer, aflat la Berlin în acea perioadă, scrie în cartea sa, The Rise and Fall of the Third Reich (Ascensiunea şi prăbuşirea celui de-Al Treilea Reich), că, la reproşul lui Molotov că Germania a dat garanţii României, Hitler i-ar fi declarat exasperat acestuia că ţările lor sunt prea mari pentru a se certa pentru nişte petece de pământ din România. Hitler a schimbat subiectul discuţiei şi a propus lui Molotov ca Rusia să facă presiuni asupra Turciei pentru controlul strâmtorii Dardanele şi, mai ales, Rusia să invadeze Peninsula Arabiei cu preluarea tuturor statelor de acolo (Arabia Saudită, etc). Aici s-a rupt filmul negocierilor pentru că Molotov, în loc să ceară timp de gândire sau detalii, aşa cum i-a reproşat Stalin la sosirea sa la Moscova, i-a dat lui Hitler un răspuns negativ care l-a ofensat pe Hitler în aşa măsură încât a precipitat decizia acestuia de a invada URSS-ul. Ruşii acuză acum România că a fost mărul discordiei dintre Germania şi Rusia, care a dus la agresiunea lui Hitler contra URSS. Restul este istorie.

    Nu Beria a fost responsabil de Marea Teroare

    Dar cartea lui Molotov cuprinde şi alte aspecte inedite şi interesante pe lângă cele referitoare la România. De exemplu, la moartea lui Lenin s-a pus problema cine să-i ia locul de Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, echivalentul de azi al funcţiei de prim-ministru. Adjuncţii lui Lenin la guvern erau Kamenev, Ţiurupa şi Rîkov. Deşi Kamenev avea cele mai multe voturi de sprijin, a fost preferat Rîkov deoarece Kamenev era evreu, iar funcţia trebuia să fie ocupată de un rus get-beget. „La ora aceea, evreii ocupau multe funcţii de conducere, deşi ei reprezentau doar un mic procentaj din populaţia ţării” (pag. 120). În Biroul Politic, 50% din membrii lui erau evrei, iar de cel mai strălucit dintre aceştia, Leon Bronstein – intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki – se temea chiar şi Lenin deoarece „Troţki avea suporteri puternici şi devotaţi, iar printre cei care erau neutri, mulţi îi recunoşteau autoritatea. Troţki a fost un om deştept şi capabil, care exercita o enormă influenţă” (pag. 105). După moartea lui Lenin, s-au debarasat de Troţki, pe care l-au scos de la conducerea Armatei Roşii şi în locul lui l-au pus ministru al forţelor armate pe basarabeanul Mihai Frunză.

    Un alt aspect interesant din cartea de faţă este acela că Stalin, şi nu Lavrenti Beria, poartă răspunderea istorică pentru uciderea atâtor oameni în decursul istoriei URSS. Practic, Molotov îl exonerează complet de orice vină pe Beria în acest subiect întunecat. „Beria a fost numai un funcţionar în acea vreme. El muncea numai pentru a-şi asigura interesele proprii. În opinia mea au fost excese, dar aceste excese au fost provocate de Stalin. Beria se temea foarte tare de Stalin. El n-ar fi mers aşa departe, dar Stalin, în opinia mea, a împins lucrurile un pic prea mult. L-am apărat şi continui să-l apăr pe Stalin în această privinţă, inclusiv in chestiunea terorii... Nu, eu nu l-am considerat niciodată pe Beria a fi principalul răspunzător al terorii. Am susţinut întotdeauna că răspunderea principală aparţine lui Stalin şi acelora dintre noi care au aprobat teroarea şi au fost activi în implementarea ei. Iar eu am fost întotdeauna activ şi am fost în favoarea adoptării acestor măsuri. Nu am regretat niciodată şi nu voi regreta vreodată că am acţionat foarte brutal. Dar greşeli au fost făcute, desigur” (pag. 339).

    Printre victimele terorii a fost şi scriitorul Maxim Gorki, otrăvit de Yagoda. Stalin n-a avut o moarte naturală, teorie la care aderă şi Molotov, care scrie că Beria i s-a confesat în luna mai 1953 că el, Beria, i-a scăpat pe toţi de Stalin, că altfel erau împuşcaţi la ora aceea. N-a precizat însă cum i-a scăpat de Stalin, prin otrăvirea lui sau prin blocarea accesului medicilor la Stalin, care a zăcut paralizat 15 ore pe podeaua vilei sale de la Kunţevo, fără vreo intervenţie medicală. Molotov mai scrie în aceste memorii că la moartea lui Stalin n-a fost timp să-i confecţioneze o uniformă nouă şi l-au pus în sicriu într-o uniformă veche, reparată în grabă. Suprem paradox şi ironie a vieţii: omul cel mai puternic din lume n-a avut la moartea sa un costum nou, pe care să-l arate lumii în sarcofagul de sticlă! Lenin şi Stalin n-au lăsat în urma lor cărţi de memorii, dar acum, ridicând cortina asupra secretelor Statului sovietic, avem memoriile lui Molotov, care, după Lenin şi Stalin, a avut timp de decenii, cea mai înaltă funcţie din conducerea URSS. El a fost comunist timp de 80 de ani şi a decedat la 8 noiembrie 1986 la venerabila vârstă de 96 de ani.
    Molotov: România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS
    4126 vizualizări

    23 august 1939: Ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Mihailovici Molotov, Pactul de Neagresiune între Germania şi URSS

    Revista Historia publică o mărturie de excepţie a ambasadorului României la Moscova în momentul declanşării operaţiunii Barbarossa, Grigore Gafencu. Diplomatul român dezvăluie într-un raport trimis lui Mihai Antonescu, atmosfera şi modul în care a decurs întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, după ce armata română a trecut Prutul.



    "Domnule Ministru,

    Ţin să închei seria rapoartelor pe care le-am trimes din Moscova, prin următoarea dare de seamă despre cele ce s-au întâmplat numai decât înainte şi după izbucnirea războiului.

    V-am informat prin cela din urmă telegrame ale mele despre nervozitatea care s-a răspândit în cercurile politice şi diplomatice din capitala Uniunii Sovietice în cursul lunei Iunie. Această tensiune nervoasă nu se bizuia pe nici o informaţie precisă în afară de ştirile din România şi din Finlanda despre concentrările de trupe la hotarele ruseşti. Am motive să cred că nici chiar Ambasada Germaniei nu fusese informată cu precizie despre iminenţa conflictului.

    La 20 Iunie pregătisem de mai înainte o masă a Legaţiei pentru Contele Schulemburg [n.r. – Friedrich-Werner Graf von der Schulenburg, ultimul ambasador german în URSS înainte de startul Operaţiunii Barbarossa], Dl. Rosso şi alţi diplomaţi ai puterilor Axei. Din pricina situaţiei care îmi părea foarte încordată am decomandat această întrunire chiar în dimineaţa zilei de 20 Iunie.

    Contele Schulemburg mi-a trimis atunci pe Dl. von Tippelkirch ca să mă întrebe dacă hotărârea mea ar fi fost influenţată de vreo ştire «alarmantă» primită din Bucureşti.

    Răspunsul meu negativ a avut darul să liniştească pe D-nii de la Ambasada germană. Am dedus din aceasta că nici ei nu aveau informaţiuni precise cu privire la cele ce trebuiau să se întâmple.



    (Generalul Ion Antonescu, însoţit de Grigore Gafencu (primul din dreapta), la întâlnirea cu Adolf Hitler din noiembrie 1940)

    Sâmbătă dimineaţă am trimis toate Doamnele Legaţiunei cu cel din urmă avion care a părăsit Moscova, la Berlin. În cursul zilei am distrus arhivele secrete şi unele cifre.

    Duminică 22 Iunie la ora 6 a.m. fost chemat de Dl. von Walter de la Ambasada germană la telefon. Am aflat că trupele germane au trecut hotarele Uniunei Sovietice şi că Ambasada germană a primit ordin din Berlin să se îngrijească de soarta noastră.

    — Aţi primit vreo instrucţiune de la Bucureşti?, m-a întrebat Dl. von Walter.

    — Nici una.

    — Atunci cereţi numai decât, deoarece nu vă putem lua cu noi dacă nu există o notificare făcută de România Uniunei Sovietice cu privire la ruperea legăturilor diplomatice dintre D-vs.

    Am telegrafiat numaidecât la Bucureşti direct, şi prin Ambasadele Italiei şi Franţei pentru a primi lămuriri şi instrucţiuni cu privire la atitudinea ţării noastre. Am aflat însă chiar în cursul zilei că toate comunicaţiile cu ţările europene au fost întrerupte. Nu am mai avut prilejul să stabilesc un contact cu Ambasada germană care ne făgăduise să ne aibă în grija ei, deoarece Duminică la orele 6 toţi membrii Ambasadei germane, diplomaţi, funcţionari şi auxiliari în număr de 240, au fost închişi la Ambasadă şi izolaţi. Nimeni nu a mai putut comunica cu ei.

    Legaţiunea noastră ca şi Ambasada Italiei, Legaţiunea Finlandei, Legaţiunea Ungariei şi Legaţiunea Slovaciei au fost lăsate libere încă trei zile. Porţile au rămas deschise. Telefonul a funcţionat. Am păstrat un contact zilnic cu Ambasada Italiei. Am strâns pe toţi membrii misiunei române, în număr de 17 la Legaţie, unde au locuit cu mine din ziua războiului până la ziua evacuării noastre. Am avut timp să ard toate dosarele secrete şi toate cifrele.

    Marţi 24 Iunie la ora 2 după masă am primit un telefon de la Kremlin că Dl. Molotov doreşte să mă vadă. La ora 4 fără un sfert am fost primit la Kremlin cu acelaş ceremonial ca la vizita cea dintâi pe care o făcusem acum un an D-lui Molotov. Un ofiţer mă aştepta pe peron, se prezintă, îmi strânge mâna, mă întovărăşeşte până în apartamentul de primire. Sunt introdus în biroul cel lung cu uşa deschisă a Vice Preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului.


    (Foto: Grigore Gafencu)

    Molotov vine spre mine, pare obosit, îmi întinde mâna cu un gest simplu şi liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, cu voce scăzută: Aş vrea să ştiu, Domnule Ministru, care este situaţia dintre noi. Trăiam până mai ieri în pace. Azi trupele D-vs. par să se fi asociat la atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire în această privinţă?

    — Domnule Vice Preşedinte, nu am primit nici o informaţiune. De altminteri ştiu că de două zile legăturile telefonice cu ţara mea sunt întrerupte. Îmi închipui că Legaţiunea D-vs din Bucureşti a trebuit să Vă dea lămuririle cuvenite.

    — Legaţiunea noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea D-vs la agresiunea împotriva noastră. Din partea Guvernului nu am primit nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o declaraţie de război.

    — În cazul acesta trebuie să ne lămurim după faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o rupere a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiuniei Sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiunile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele.

    După câteva clipe de tăcere Dl. Molotov a adăugat:

    —România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştiţi prea bine că după deslegarea problemei Basarabiei nu mai aveam nici o pretenţie împotriva României. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii fiindcă presimţeam că e menită să turbure raporturile dintre URSS şi România. Această garanţie însemna sfârşitul independenţei D-vs. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. Câteva luni mai târziu aţi şi fost ocupaţi de fapt. Nu era însă nevoie să vă asociaţi la agresiunea bandiţilor împotriva noastră. Suntem siliţi să tragem toate consecinţele în urma acestor fapte. (Molotov repetă de mai multe ori cuvintele «bandit» şi «banditesc» – de altfel fără nici o pornire şi pe un ton potolit – de câte ori pomeneşte de agresiunea germană).

    Răspund că nu mi se cade în aceste clipe şi în aceste împrejurări să intru într-o discuţie de politică generală. Vâltoarea războinică în care sunt atrase toate popoarele, unul după altul, este atât de uriaşă, massele ce îşi stau faţă în faţă, cu interese potrivnice şi vrăşmaşe, sunt atât de numeroase, încât pare să fie o tristă fatalitate că nici un Stat mic sau mare nu poate scăpa de urgia războiului. În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că prin politica lui urmată în timpul din urmă, Guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul desnodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, – despre care am avut prilejul să vorbesc D-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa Statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.

    Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul ca Ministru de Externe al ţării mele să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţiunea Guvernului sovietic, faţă de care România a urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că: «o Românie independentă în cuprinsul hotarelor şi neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru Uniunea Sovietică ca pentru toate celelalte State vecine». Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de Guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia.

    Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului apoi, cu aceiaş linişte, cu acelaş glas potolit puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a declarat:

    —În ce priveşte Basarabia, să-mi îngădui să am părerea mea. Cred că s-ar fi putut ajunge la o deslegare a acestei chestiuni pe altă cale dacă s-ar fi procedat mai din vreme (Molotov nu a vrut să-mi dea nici o altă lămurire în legătură cu aceste cuvinte). Astăzi însă problema este alta. Vă gândiţi la teritorii, şi nu vă daţi seama că este în joc independenţa şi însăşi fiinţa D-vs. ca Stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea. Am contribuit prin jertfe la crearea Statului român independent. De atunci până în zilele de azi v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi v-aţi supus nemţilor. V-aţi lepădat de independenţa D-vs. V-aţi alăturat atacului banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi voinţa Statelor mici. Nu văd ce puteţi aştepta şi nădăjdui? Chiar în cazul unei victorii germane, pe care o cred şi o ştiu exclusă, sunteţi pierduţi.

    Apoi sculându-se după scaun se îndreptă spre mine, se înclină uşor şi îmi întinde mâna. Ofiţerii în uniformă de campanie, deosebit de curtenitori, mă întovărăşesc până la porţile Kremlinului.



    Miercuri 25 Iunie porţile Legaţiunei noastre au fost închise şi telefonul tăiat.

    Joi 26 Iunie la ora 5 Legaţiunea a fost «evacuată», iar noi am fost porniţi spre Mitciurinsk.



    Când am întâlnit, două săptămâni mai târziu la ieşirea din URSS, pe Contele Schulemburg, am aflat de la el cum a decurs cea din urmă întrevedere a ambasadorului Germaniei cu Vice Preşedintele Consiliului Comisarilor URSS.

    Sâmbătă 21 Iunie la ora 6 seara Dl. Schulemburg a fost la Kremlin. Molotov îl chemase pentru a cere lămuriri cu privire la zvonurile despre o iminentă ruptură a raporturilor germano-sovietice.

    «Nu ştiu nimic, a răspuns Dl. von Schulemburg. Nu am nici o informaţie şi nici o instrucţie de la Berlin».

    În timpul nopţii instrucţiunile au sosit. Duminică la ora 4 ½ a cerut o nouă audienţă. A fost primit la ora 6. «Sunt însărcinat să vă înştiinţez, a spus Ambasadorul D-lui Molotov, că din pricina presiunei de nesuferit a armatelor ruseşti la hotarele ţărilor ocupate de armele germane, Guvernul german a fost nevoit să dea trupelor sale ordinul de a începe operaţiunile militare».

    Ne-am dat seama, a răspuns D-l Molotov, oraşele Kiev şi Minsk au şi fost bombardate. Înseamnă acesta războiul?

    Contele Schulmeburg, care nu primise instrucţiuni de a face o declaraţie de război formală, s-a mărginit să repete declaraţia pe care fusese însărcinat să o facă.

    Atitudinea D-lui Molotov, după spusele Contelui Schulemburg, a fost ca şi în audienţa pe care mi-a acordat-o mie, liniştită şi îndurerată. Comisarul a ţinut să mărturisească că după politica de prietenie urmată faţă de Germania, nu se aştepta la un asemenea desnodământ.

    Am crezut de un interes istoric să adaug şi aceste informaţiuni la raportul meu.

    Primiţi Vă rog Domnule Vice Preşedinte al Consiliului asigurarea înaltei mele consideraţiuni.



    Grigore Gafencu

    Bucureşti 1 August 1941”



    Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 409-415. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE
    Ziua în care Constanţa era să fie rasă de pe faţa pământului
    Autor: Antonia Maer | 1132 vizualizări


    La data 24 august 1944, oraşul era lovit de o dublă ameninţare: ruşii şi germanii voiau să arunce oraşul în aer. La o zi după ce românii au întors armele împotriva fasciştilor, germanii au început retragerea, pe uscat şi pe mare.

    Conducătorii Constanţei aveau informaţii că germanii vor să arunce în aer portul, oraşul, şi podul de la Cernavodă.

    Ziua de 23 August 1944, când românii au întors armele împotriva fasciştilor, nu mai este sărbătorită astăzi în niciun fel, deşi în perioada comunismului era Ziua Naţională a României.

    Supravieţuitorii zilei care a schimbat istoria mai sunt puţini. Există totuşi nenumărate memorii scrise ale lunii în care România a întors armele împotriva Germaniei şi a haosului care a urmat imediat după această decizie.

    Click aici pentru galerie foto
    Constanţa era unul dintre punctele-cheie pentru germani: aici se afla concentrată o mare parte a flotei şi a trupelor de uscat, şi tot aici funcţiona Comandamentul Serviciului de Informaţii German pentru întreaga Peninsulă Balcanică.

    Prima mărturie, despre acele zile de foc, vine din partea lui Dan Alecu, secretar general al PNŢ. El şi-a donat, în anul 1979, caietele cu memorii Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa, fiind studiate de Lavinia Gheorghe, specialist în istorie modernă şi contemporană.

    Evenimentele de la 23 august 1944 l-au surprins pe Alecu în Medgidia, unde se afla împreună cu un prieten.

    Ameninţări de la aliaţi

    Bucuria a fost însă de scurtă durată. Câteva ore mai târziu, a asistat în biroul amiralului Horia Măcelaru, la o discuţie şocantă. Constanţa se afla în pericol, însă pericolul venea de unde se aşteptau mai puţin: „A asistat la discuţia cu un căpitan rus, trimis de amiralul sovietic, cu somaţia de a preda, până la orele 14.00, flota românească, la Sulina. Era 10.30-11.00. Ameninţau, în caz contrar, cu bombardarea Constanţei. Amiralul era nervos: avea nevoie de cel puţin patru ore pentru a face presiune la nave, iar drumul până la Sulina ar mai fi durat pe puţin două ore. Trecea de ora 14.00“, scrie Alecu în memoriile sale.

    Speriat, Alecu a plecat acasă, decis să fugă împreună cu familia. Cu o jumătate de oră înainte de termenul-limită, amiralul i-a spus că flota sovietică nu va bombarda Constanţa.

    Pericolul german

    A doua mărturie, aflată tot în posesia Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa, vine din partea lui Victor Duşa, prefectul Constanţei. „Portul Constanţa şi întreg litoralul românesc erau în mâna armatei hitleriste. Principalele obiective erau împiedicarea distrugerii podului de la Cernavodă, a portului şi oraşului Constanţa, distreguri la care se puteau deda armatele germane aflate în retragere“, arată Duşa, care era totodată şi membru al PCR.

    Comandanţii militari ai Constanţei l-au chemat la discuţii pe amiralul hitlerist Brinkman. „L-au invitat ca armata fascistă să părăsească Dobrogea: forţele de uscat pe drumul Mangalia- Negru Vodă şi Adamclisi- Ostrov, iar flota pe căile maritime ce duc spre Varna şi Constantinopol. S-a pus în vedere ca armata în retragere să nu săvârşească nicio distrugere “, arată Duşa.

    Retragerea trupelor germane spre Bulgaria a început pe 24 august, după-amiază.
    ISTORII TOP SECRET: OZN deasupra Bazei Militare Mihail Kogălniceanu
    Autor: Antonia Maer | 1457 vizualizări




    În luna martie 1989, un grup de piloţi ai avioanelor de vânătoare din Grupul 57 Aviaţie au asistat la survolul unui OZN. Incidentul a fost comunicat Comandamentului Aviaţiei Militare care nu l-a făcut public nici până în ziua de astăzi.

    Un incident straniu produs în anul 1989, în zona Mihail Kogălniceanu, a fost clasat în arhivele Comandamentului Militar al Aviaţiei Militare.

    Incidentul s-a produs într-o noapte din a doua jumătate a lunii martie, când la ora 21.20, mai mulţi piloţi ai avioanelor supersonice de vânătoare ale fostului Grup 57 Aviaţie au remarcat apariţia unor obiecte zburătoare neidentificate (OZN), care au survolat preţ de câteva secunde cerul, după care s-au îndreptat spre nord, în direcţia Ucrainei.

    Un eveniment neprevăzut

    În anul 1989 grupul de aviaţie, acum desfiinţat, era cel mai bine cotat din Europa din punct de vedere al profesionismului piloţilor şi dotării unităţii. Mărturiile pe care le vom cita aparţin unor piloţi care aveau atât calitatea, cât şi pregătirea necesară pentru a deosebi un avion,elicopter, balon meteorologic sau satelit de orice altceva. Specialiştii erau bine documentaţi cu privire la ultimele apariţii în materie de aviaţie, dat fiind schimburile periodice de experienţă cu partenerii din SUA.



    Piloţii Grupului 57 Aviaţie din cadrul bazei militare de la Mihail Kogălniceanu

    Prima mărturie vine din partea comandorului Pavel Oţelea, comandantul escadrilei a doua a grupului. Evenimentul s-a produs în luna martie 1989, când piloţii grupei se aflau în plin exerciţiu de trageri reale. Pentru asta piloţii zburau în două serii, atât ziua, cât şi noaptea, iar tragerile efective se făceau în poligonul Astrahan din fosta Uniune Sovietică.

    Mărturia comandorului Pavel Oţelea

    „La acea oră în unitate erau 18-20 piloţi care participau la tragerile pe timp de zi. Nu eram numai noi, ci şi personalul tehnic de specialitate. În total cred că eram 50-60 de persoane. La un moment dat s-a anunţat că zborurile de instrucţie au fost oprite, deşi condiţiile meteo erau excelente, iar vizibilitatea foarte bună“ îşi aminteşte comandorul Oţelea.

    În aşteptarea de noi ordine o parte dintre piloţi s-au adunat în celula de alarmă să discute. „La un moment dat a intrat pe uşă colegul nostru Aurelian Dobre şi ne-a strigat: «Veniţi repede afară!» Am ieşit cu toţii, ne-am uitat pe cer şi am văzut, efectiv, un tren de lumini cu secţiuni triunghiulare la o distanţă egală între ele“, relatează comandorul. „Defilarea“ luminilor a durat câteva secunde, timp în care piloţii au urmărit-o nedumeriţi. „Au trecut dinspre stânga spre dreapta de la sud spre nord. Apreciez că erau la un unghi de aproximativ 20-25 grade şi la aproximativ 7.000 de metri înălţime. Concomitent cu trecerea pe deasupra celulei de criză, s-a auzit un zgomot ca un fâşâit când zboară un stol de păsări. De la momentul în care le-am văzut şi până au dispărut au trecut cam zece secunde, apoi au dispărut efectiv spre Ucraina“, precizează Oţelea.

    Păreri divergente despre apariţie

    Piloţii au discutat aprins evenimentul. În timp ce unii, printre care se numără şi comandorul Oţelea, erau de părere că au văzut mai multe OZN-uri, alţii au susţinut că era vorba de o singură navă, dar extrem de mare, în funcţie de poziţia în care se aflau în momentul respectiv. Toţi au căzut de acord însă că indiferent dacă era de origine extraterestră sau produsul vreunui proiect ultrasecret produs de mâna omului, nu au mai văzut niciodată aşa ceva.



    Comandori aviaţie: Patrichei Teodor, Ioan Soporan, Ioan Dudaş, Pavel Oţelea

    „La altitudinile la care am zburat noi am văzut de toate. Şi sateliţi, şi baloane meteorologice, absolut orice. Pot să vă spun însă că indiferent ce opinie a avut fiecare, toţi am trăit acelaşi sentiment: aceea de micime. Că suntem ultimii oameni şi că dacă obiectele erau construite de mână de om, înseamnă că noi consumăm resursele ţării degeaba“, a relatat Pavel Oţelea. „În raport cu distanţa parcursă în cele zece secunde pot să vă mai spun că obiectele aveau o viteză extraordinar de mare, mai mare ca a supersonicelor“, a ţinut să menţioneze comandorul.

    Mărturia lui Aurelian Dobre

    Comandorul Aurelian Dobre este cel care a văzut fenomenul încă de la bun început, care făcea parte din grupa de trageri de noapte, cea a cărei instrucţii fusese sistat din cauze necunoscute.

    „Stăteam de vorbă cu nişte colegi piloţi în faţa celulei. Eram cu faţa spre aerogară, de unde se făceau decolările. La um moment dat am văzut lumini multe apărând efectiv deasupra copacilor. Am intrat în celulă să anunţ comandantul care se afla acolo împreună cu un inspector de la Bucureşti. Când am ieşit afară, luminile erau deja deasupra noastră“, a povestit Dobre.

    Spre deosebire de colegul său, comandorul crede că era vorba de o singură navă, însă de dimensiuni aproape imposibile, dotată cu lumini, în nici un caz proiectoare. „Cred că era de dimensiunea unui stadion de fotbal. Atunci nu erau aeronave mari, iar cele mai mari de acum ajung la jumătate din dimensiunile acelei nave“, a explicat comandorul. Raţiunea îl face pe Aurelian Dobre să creadă că era vorba de un OZN, însă nu unul de origine extraterestră, pentru că nu crede în aşa ceva. În momentul în care obiectul a trecut pe deasupra lor, a auzit însă acel fâşâit şi a trăit o senzaţie stranie. „Parcă a fost un suflu mare în aer. Ne gândeam că noi conducem nişte ţevi nenorocite, iar alţii zboară cu aşa ceva“, îşi aminteşte el.
    O femeie a fost în spatele înfrângerii din Norvegia din 1940!
    Autor: Redactia | 6875 vizualizări


    O fostă balerină rusă devenită spioană nazistă s-ar afla la originea eşecului contraofensivei militare conduse de o forţă franco-britanică în Norvegia în aprilie 1940, potrivit unor documente declasificate joi de MI5, serviciile de informaţii britanice, citate de AFP.

    Marina Lee ar fi furat planurile de atac din cartierul general al forţei aliate însărcinate cu eliberarea acestei ţări scandinavice, invadată de armata germană la 9 aprilie 1940. Ea le-ar fi transmis apoi germanilor, care au reuşit astfel să îi înfrângă pe aliaţi, potrivit documentelor transmise Arhivelor naţionale.

    Căutată de MI5 timp de mai mulţi ani după cel de-al Doilea Război Mondial, această femeie nu a fost găsită niciodată, iar acuzaţiile împotriva sa nu au fost confirmate, se arată în documentele declasificate.

    Responsabilitatea pe care a avut-o Marina Lee în înfrângerea aliată a fost stabilită în 1942, în urma confidenţelor unui agent german, Von Finckenstein, pe care le-a făcut unui alt spion nazist, care ulterior s-a predat, Gerth Van Wijk. Ambii au fost încarceraţi într-un centru de interogare din Londra.

    În ianuarie 1942, Von Finckenstein îi povestea lui Van Wijk că serviciile secrete germane introduseseră atunci o femeie în anturajul generalului englez Claude Auchinleck, care se pregătea să lanseze o contraofensivă navală în Norvegia.

    Ea a obţinut planurile de campanie aliate, care au fost transmise comandantului german din portul Narvik, generalul Eduard Dietl. Acesta şi-a putut reorganiza astfel apărarea, învingându-l pe Auchinleck.

    Finckenstein a precizat că Marina Lee era o femeie măritată, născută în Rusia sub numele de Marina Aleksievna. Balerină în ţara sa de origine, ea a condus apoi o şcoală de dans la Oslo.

    Afirmaţiile lui Finckenstein au fost confirmate în noiembrie 1942 de un alt spion german capturat, K. C. Hansen.
    Naziştii plănuiau să-şi ucidă duşmanii cu ajutorul băuturilor şi ţigărilor otrăvite
    4880 vizualizări


    Presa britanică publică astăzi mai multe documente desecretizate ale serviciului MI5, care arată că, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, o grupare "de rezistenţă" nazistă plănuia o luptă de gherilă susţinută.
    Naziştii vroiau să-şi elimine duşmanii folosind cărnaţi, cafea, ţigări şi ciocolată otrăvite. Unele dintre otrăvuri erau deghizate în cutii cu tablete de aspirină care conţineau nişte substanţe fatale. Acestea provocau moartea la doar zece minute după ce erau înghiţite. Pastilele erau oferite victimelor după ce erau servite cu câte o ţigară special preparată, care le dădea dureri de cap.

    Un document german datând din octombrie 1944 şi clasificat drept "secret de stat" vorbea despre posibilitatea adăugării acestor otrăvuri în whisky, schnapps, lichior sau vin.

    O bilă minusculă cu diametrul de doar 1 mm era pusă în scrumiere, iar căldura degajată de scrumul ţigării ducea la vaporizarea ei, ucigând pe oricine care se afla în apropiere. O altă metodă era trimiterea agenţilor de sex feminin, care să ucidă comandanţii cu ajutorul unor microbi fatali ascunşi în oglinzile din genţi.

    Serviciile secrete britanice au aflat de planurile naziştilor după ce au arestat patru agenţi germani, în nordul Franţei, în martie 1945. Astfel comandanţii le-au interzis soldaţilor aliaţi să consume mâncare sau să fumeze ţigări locale, când au atacat Germania, în 1945.
    10 lucruri mai puţin cunoscute despre...Hitler
    Autor: Irina Manea | 8140 vizualizări


    Nu existặ nimic amuzant în legặturặ cu Adolf Hitler, şi totuşi este un personaj care a fascinat întotdeauna. De cậnd Congresul a aprobat divulgarea crimelor de rặzboi ale nazismului în 1998, aporape 3 milioane de documente au fost date publicitặţii, incluzậnd un profil secret al Führer-ului din 1942, întocmit de OOS. Iatã câteva fragmente:
    Hitler avea o mare pasiune pentru dulciuri, consumând în jur de un kilogram de ciocolatã zilnic, pe lângã o mare cantitate de produse de patiserie sau frişcã. La o ceaşcã de ceai adãuga 7 linguriţe de zahãr;
    • Subiectele sale favorite includeau introduceri de tipul: “Când eram eu soldat…”, “Când eram eu în Viena…”, “Când eram eu în închisoare…”, “Când eram eu în fruntea partidului în primele sale zile…”;
    • Când vorbea despre Wagner sau despre operã, nu îndrãznea nimeni sã-l întrerupã. Adeseori predica pe marginea subiectului ore în şir, pânã când audienţa adormea;
    • Hitler avea un scris de mânã impecabil, iar Carl Jung, confruntat cu perfecţiunea caligrafiei sale, afirma în 1937 cã “în spatele acestui scris recunosc trãsãturile unui bãrbat cu un instinct feminin”;
    • Aproape în fiecare searã viziona un film în cinematograful sãu privat, preferând filmele care erau interzise publicului german. Îi plãceau comediile cu actori evrei;
    • Personalul sãu îi punea mereu la dispoziţie filme cu tortura şi execuţia prizonierilor politici, precum şi cu conţinut pornografic;
    • Suferea de o ipohondrie cronicã, se diagnostica cu tot felul de boli, îndeosebi disfuncţii intestinale şi se trata cu substanţe periculoase precum stricninã, atropinã sau bacterii din fecalele umane…;
    • A devenit vegetarian dupã ce a participat la autopsia unei fete care s-a sinucis din cauza insistenţei cu care o urmãrea dictatorul. Profita de orice ocazie pentru a tãia apetitul comesenilor, glumind cã va prepara o budincã cu sângele sãu sau numind bulionul de carne ‘ceai de hoit’;
    • Se amuza teribil pe seama personalului sãu, o ţintã principalã fiind ministrul de externe. Ordona unui angajat sã-l sune şi în timp ce asculta conversaţia, îi dãdea instrucţiuni sã-l enerveze atât de tare încât sã cedeze nervos. O glumã de-a sa a dat greş lamentabil în momentul în care l-a trimis pe Ernst Hanfstaengl în Spania într-un avion plin de ofiţeri Gestapo, fãcându-l sã creadã cã este vorba despre o misiune suicidalã. Hanfstaengl a profitat de reumplerea rezervorului şi a fugit în Elveţia, furnizând importante informaţii Aliaţilor înainte sã afle cã de fapt Hitler i-a fãcut o farsã…;
    • Câinele sãu, un ciobãnesc german pe nume Blondi, a avut un efect incontestabil asupra politicii sale. Hitler petrecea ore în şir ocupându-se de dresajul sãu, fapt ce trezea replica acide din parte ofiţerilor sãi: “Uneori aveam senzaţia cã rezultatul campaniei ruseşti depindea mai mult de Blondi decât de personalul nazist”.
    Hitler propunea exterminarea evreilor încă din 1919
    Autor: Noémi Varga | 1425 vizualizări


    Prima scrisoare a lui Adolf Hitler în care îşi expune poziţia faţă de exterminarea evreilor a fost făcută publică, astăzi, la o conferinţă organizată la Centrul Simon Wiesenthal, din New York. Actul datează din 1919 şi este "unul dintre cele mai importante documente din întreaga istorie a celui de-al treilea Reich".

    Fondatorul şi decanul Centrului Simon Wiesenthal de la New York, rabinul Marvin Hier, a prezentat, joi, prima scrisoare semnată de Adolf Hitler, în care fostul lider nazist vorbeşte despre "înlăturarea evreilor" ca ţel suprem al Guvernului german.

    Marvin Hier a purtat mănuşi albe de protecţie pentru a nu deteriora documentul îngălbenit, scris în 1919, informează CNN.

    În scrisoarea prezentată ca "unul dintre cele mai importante documente din întreaga istorie a celui de-al treilea Reich" apare explicit, în limba germană, expresia "Entfernung der Juden", care - tradusă - înseamnă "înlăturarea evreilor".



    "A scris asta (Hitler, n.r.) în 1919. Iar 22 de ni mai târziu a implementat-o ca lider al celui de-al treilea Reich. A exterminat toţi evreii", a declarat Hier, astăzi, la conferinţa din metropola americană.

    Scrisoare cumpărată cu 150.000 de dolari

    Centrul Simon Wiesenthal, ce funcţionează ca organizaţie de apărare a drepturilor omului, a cumpărat documentul de la un vânzător privat pentru 150.000 de dolari, scrisoarea urmând să fie expusă publicului din iulie, la Muzeul Toleranţei din Los Angeles.

    Hitler avea 30 de ani şi participa la Primul Război Mondial când a redactat scrisoarea, în data de 16 septembrie 1919. Pe vremea respectivă, el activa în unitatea de propagandă a armatei germane, potrivit rabinului Marvin Hier, citat de CNN. Superiorul lui, căpitanul Karl Mayr, i-a atribuit sarcina de expunere a poziţiei oficiale asupra evreilor pentru un spion din armată, Adolf Gemlich. Scrisoarea redactată la maşina de scris i-a fost adresată lui Gemlich, autenticitatea ei fiindu-i dovedită în 1988.



    În documentul din 1919, Hitler descrie iudaismul ca rasă, nu ca religie, care s-a conservat prin "mii de ani de endogamie", principalul obiectiv urmărit de adepţi fiind "banii şi puterea". "De aici rezultă că o rasă non-germanică trăieşte în rândul nostru (...), având totodată aceleaşi drepturi ca noi", a scris Hitler.

    Fostul lider a averizat asupra antisemitismului "născut din raţionamente pur emoţionale", care va duce, în opinia sa, la pogromuri, făcând astfel referire la masacrele evreilor din Rusia şi, mai târziu, din Germania.

    Adolf Hitler a precizat clar: "Ţelul final este înlăturarea evreilor. Doar un guvern cu putere naţională este capabil să îndeplinească acest obiectiv, nu un guvern cu slăbiciuni naţionale".

    Decanul Centrului Simon Wiesenthal a declarat că scrisoare a fost găsită în Arhivele Nazismului de lângă Nuremberg, de către William F. Ziegler, un soldat american care a vândut documentul unui dealer de antichităţi. Cel care pusese mâinile pe scrisoare a încercat să i-l vândă în 1988 lui Hier, dar l-a înstrăinat unei alte persoane până ca Centrul Wiesenthal să poată verifica autenticitatea actului. Când i s-a dat spre cumpărare a doua oară, rabinul Marvin Hier nu a ezitat.

    "Am ştiut de îndată că scrisoarea către Gemlich are o valoare istorică absolută. Nu mai există ceva asemănător în lume", a adăugat decanul Centrului Wiesenthal, care a precizat că importanţa documentului rezidă în faptul că este primul act semnat de Hitler în care propune exterminarea evreilor, ca "soluţie finală a problemei ebraice".

    Scrisoare nu confirmă, însă, faptul că Hitler ar fi avut în minte, încă din 1919, crearea lagărelor de concentrare şi exterminarea în masă. Totuşi, fostul lider al Germaniei Naziste a precizat clar: "Nu vreau niciun evrei în ţara în care trăiesc eu şi nu-i vreau înlăturaţi prin pogromuri dezorganizate. Îi vreau exterminaţi printr-un sistem legal al guvernului", a scris Hitler, potrivit lecturii lui Hier din scrisoare anului 1919.
    Ce sfaturi primeau femeile britanice - virgine, soţii şi văduve - în 1740
    Autor: Noémi Varga | 677 vizualizări


    "Companionul doamnelor sau un ghid infailibil către sexul cinstit", acesta este titlul unei cărţi apărute într-o colecţie privată, ce va fi scoasă la licitaţie săptămânile următoare. Cartea oferă noi perspective asupra vieţii femeilor din 1740.

    Volumul este printre primele cărţi de auto-ajutor scrise pentru a le sfătui pe femei cum să reziste tentaţiilor vieţii. Lucrarea va fi scoasă la licitaţie pe 22 septembrie şi se aşteaptă să fie cumpărat cu până la 2.000 de lire, deşi la vremea apariţiei sale costa aproximativ 3 şilingi.

    Cartea al cărui autor este necunoscut se dorea a fi o lectură esenţială pentru "virgine, soţii şi văduve". Cele care nu se încadrează în cele trei categorii erau aspru criticate: "O fată bătrână este acum considerată un blestem", notează lucrarea.

    "Datoria virginelor"

    Totodată, "cea care ascultă vorbe necinstite îşi violează urechile", era una dintre recomandările date femeilor de la 1740 care trebuiau să-şi păstreze onoarea nepătată, scrie The Telegraph.

    Volumul conţine şi un capitol intitulat "Datoria virginelor", din care tinerele fete aflau că "orice curiozitate indecentă sau gând impur este o deflorare a minţii", iar atunci dacă aflau în compania bărbaţilor, acestea nu trebuiau să-i privească în ochi.

    "Comportamentul unei soţii faţă de un beţiv"

    Pe de altă parte, datoria femeilor măritate faţă de soţii lor era "în primul rând faţă de persoana lui, apoi faţă de reputaţia lui, şi în al treilea rând faţă de averea lui".

    Lucrarea tratează şi problema alcoolismului, dar dintr-o perspectivă de peste 270 de ani vechime. În capitolul "Comportamentul unei soţii faţă de un beţiv", femeile căsătorite erau învăţate că "trebuie să zâmbească şi să suporte".

    Văduvele erau sfătuite să îşi petreacă restul vieţii rămânând credincioase "corpului, memoriei şi copiilor soţului mort".
    Un subiect sensibil: Sinuciderea flotei franceze din 1942
    Autor: Andreea Lupşor | 4541 vizualizări


    Pentru a evita ca germanii să pună mâna pe ele, francezii şi-au scufundat propriile nave pe 27 noiembrie 1942. La ordinul regimului de la Vichy, în mai puţin de trei ore, 90% din flota franceză se afla pe fundul mării. Care este povestea din spatele acestei decizii controversate?
    Gest eroic în opinia unora, conform onoarei şi tradiţiei marinăreşti, inepţie în opinia altora, gest „lamentabil şi steril” după generalul de Gaulle. Într-un moment în care sfârşitul războiului părea departe, ar fi putut această greşeală să fie evitată? Această problemă rămâne încă un subiect sensibil pentru actorii epocii, fiind foarte rar evocat chiar şi de marinarii francezi.

    În 1940, flota franceză, una din cele mai mari din lume, a fost scutită de înfrângere. Scăpată de dezastru, ea a devenit subiect al pretenţiilor militare ale englezilor şi germanilor. Pentru fiecare dintre cei doi adversari, flota franceză reprezenta un atu militar decisiv pentru cel care ar fi putut fie să se folosească de ea, fie să o confişte. Nici Churchill, nici Hitler nu au avut încredere în Franţa, când aceasta le-a garantat, prin convenţia de armistiţiu, că navele sale nu vor participa la conflict.

    Din 24 iunie 1940, amiralul Darlan, Ministrul Marinei, a trimis instrucţiuni secrete fiecărui comandat de unitate prin care le ordona să nu lase navele să ajungă pe mâna străinilor şi, dacă există acest risc, să le scufunde. Acest ordin era încă valabil în 1942. Churchill, decis să nu lase flota franceză în tabăra germanilor, a pus la punct un plan care prevedea capturarea, controlarea sau scoaterea din luptă a vaselor franceze.

    Graba lui Churchill

    La 3 iulie 1940, amiralul englez Sommerville a apărut în faţa unei forţe navale impozante în raza portului algerian Mers-el-Kebir, locul unde era ancorată flota atlantică a Franţei, aflată sub comanda vice-amiralului Gensoul. Acesta a primit un ultimatum: fie continua lupta împotriva germanilor şi italienilor, fie îşi conducea flota către un port controlat de britanici. În faţa refuzului lui Gensoul, englezii au deschis focul la ora 16.37. O oră mai târziu, 1297 de marinari francezi erau morţi, iar 7 nave scufundate sau deteriorate.

    Brutalitatea şi aroganţa britanicilor au avut un efect de lungă durată asupra francezilor, în special asupra marinarilor. Mult mai târziu, a fost scos la iveală faptul că Gensoul nu i-a transmis lui Darlan propunerile britanice în întregime, anume posibilitatea de a conduce navele spre Martinica pentru a se plasa sub protecţie americană. Amiralul Darlan, furios, i-a ameninţat pe englezi cu represalii, iar germanii nu au putut să fie decât mulţumiţi de neînţelegerile apărute între cei doi foşti aliaţi.

    Între timp, în Mediterana Orientală, negocierile anglo-franceze au continuat graţie amiralului Godefroy, comandantul escadrilei staţionate la Alexandria, şi a omologului său, amiralul Cunningham. Ei au ajuns la un acord care a rămas în vigoare până la data de 11 noiembrie 1942. Ca o consecinţă a incidentului de la Mers-el-Kebir, amiralul Darlan şi-a regrupat mare parte a flotei la Toulon, în sudul Franţei, şi a pus-o sub comanda amiralului Laborde.

    Rezistenţa lui Gensoul în faţa ultimatumului englez fusese, în opinia lui Hitler, o surpriză divină, astfel că a modificat într-un sens mai puţin restrictiv clauzele navale şi aeriene ale armistiţiului cu Franţa. Totuşi, el nu a renunţat niciodată la ideea de a pune mâna, prin şiretlicuri sau prin forţă, pe flota francezilor. În mai 1942, el a pus la punct un nou plan pentru ocuparea totală a Franţei şi capturarea flotei: operaţiunea „Anton”.

    (Dispunerea flotei în portul Toulon înainte de scufundarea navelor)

    Germanii, englezii sau sacrificiul?

    La 11 noiembrie, germanii invadează zona liberă a Franţei ca răspuns la debarcarea anglo-americană din Maroc şi Algeria. Amiralul Darlan se afla la Alger, astfel că Hitler declanşează, la 19 noiembrie, operaţiunea „Lila”, al cărei scop era capturarea flotei intacte. În noaptea dintre 26 şi 27 ale aceleiaşi luni, divizii germane s-au îndreptat către Toulon. La Vichy, confuzia era în floare: ordine şi contraordine se succeedeau cu repeziciune. După mai multe ezitori, Laborde a ordonat scufundarea vaselor. Principalele nave ale Marinei franceze, printre care 3 cuirasate şi 7 crucişătoare, au ajuns pe fundul mării.

    Însă nu toată lumea a fost dispusă să se supună. Tinerii comandanţi ale submarinelor Casabianca, Marsouin, Iris, Glorieux şi Venus nu au îndeplinit ordinele. Comandantul navei Mine a primit de la comandantul Lavoué ordinul de reînarmare a submarinului Marsouin, iar echipajul de pe Casabianca a fosst şi el de acord să fugă spre Alger.

    Operaţiunea Lila a fost un eşec pentru germani. Francezii şi-au distrus în total 77 de vase, germanii reuşind să caputre doar 39 vase mai mici. Patru din cele cinci submarine, cu excepţia lui Venus, au reuşit să scape, refugiindu-se în Alger, Oran şi Barcelona. Generalul de Gaulle a criticat foarte dur regimul de la Vichy pentru decizia de a scufunda flota în loc să o trimită în Algeria. În urma acestei operaţiuni, regimul a demonstrat, încă o dată, că refuză să colaboreze cu Aliaţii, şi a pierdut ultimul simbol de putere rămas.

    În cele din urmă, soarta flotei apare ca o consecinţă logică a dezastrului militar din iunie 1940 şi a armistiţiului ca a dus la neutralizarea flotei. Marina este un corp militar foarte ierarhizat, obişnuit cu disciplina strictă. Fidelitatea marinarilor francezi faţă de mareşalul Pétain a fost una totală, puţini dintre ei intrând în mişcarea de rezistenţă. Sentimentul onoarei, obedienţa, venerarea bătrânului conducător glorios şi jurământul faţă de acesta i-au făcut pe principalii comandanţi, orbiţi de ura faţă de englezi după momentul Mers-el-Kebir, să prefere să-şi vadă navele scufundate decât în mâinile acestora sau ale germanilor.
    Un oraş mai vechi decât Troia, descoperit în zona Dardanelelor
    Autor: Redactia | 317 vizualizări


    O aşezare datând din epoca preistorică a fost descperit în zona Dardanelelor. Şeful excavaţiilor de la Troia, profesorul Rüstem Aslan, a declarat că „Am găsit o aşezare preistorică din perioada 5.000 î.Hr., dar doar 5% din ea mai există.” Astfel, aşezarea ar fi mai veche decât faimoasa Troia.

    „Ştim că aproape toate aşezările mai vechi de 5.000 de ani erau stabilite pe platouri înalte. Această descoperire ne oferă indicii conform cărora oamenii se stabileau intenţionat în zone înalte din cauza creşterii sau descreşterii nivelului apelor.”

    Aslan a spus că este prima oară când un asemenea tip de aşezare este descoperit în Dardanele, şi că nu există informaţii despre aceasta în nicio hartă şi în niciun document. „Putem vedea uşor rămăşiţele unei aşezări vechi de 7.000 de ani. Am putea vorbi de un oraş pierdut.”
    Imperiul Persan: între mit şi realitate
    Autor: Andreea Lupşor | 3324 vizualizări


    Perşii au dat naştere unuia dintre cele mai măreţe imperii din istorie. În inima lui se află Iranul de azi, dar la întinderea sa cea mai mare autoritatea regelui pers ajungea de la Egipt şi Macedonia în vest, până în Afganistanul de astăzi în vest. Dominaţia persană n-a fost doar o strălucire efemeră. Fondat la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., în urma impresionantei serii de cucerire ale lui Cyrus cel Mare, imperiul a pierit 200 de ani mai târziu din cauza unei alte figuri extraordinare: Alexandru cel Mare. Ca orice mare imperiu, şi cel persan are în spatele lui multe mituri. Dar ne putem oare baza pe mituri?
    Multe informaţii cu privire la imperiul persan provin dintr-o vastă arhivă de documente administrative descoperită în ruinele Persepolisului, excavate în anii ’30. Tabletele de lut au revoluţionat cunoştiinţele noastr despre realităţile cotidiene din imperiul persan. Dar pentru naraţiunea a ceea ce s-a întâmplat, şi pentru detalii cu privire la viaţa de la curte, depindem de povestirile inamicilor Persiei, în special cele ale grecilor, Herodot fiind aici cel mai bun exemplu. Informaţii din surse greceşti sunt multe, dar asta nu înseamnă că ne putem baza întru totul pe ele pentru reconstituirea istoriei imperiului persan. Mituri despre perşi sunt nenumărate, dar realitatea se poate să fi fost cu totul alta.

    Mitul: Perşii erau extrem de răsfăţaţi.
    Xenofon ne spune că perşii „sunt mult mai efeminaţi acum decât pe vremea lui Cyrus. Ei s-ar fi obişnuit cu toate bogăţiile teritoriilor cucerite. O sursă spune că regele a ordonat unor agenţi să caute în toată lumea cunoscută noi mâncăruri care să-i satisfacă papilele gustative plictisite. Conform alteia, atât de răsfăţaţi erau monarhii perşi că ei nu călcau decât pe covoare de lux, iar toate capriciile le erau îndeplinite de o mulţime de eunuci şi curtezane (câte una pentru fiecare zi a anului). Un scriitor de secol XIX i-a numit „francezi ai estului”:

    Realitatea: imaginea acestui inevitabil declin al perşilor din cauza decadenţei este, în mare parte, fantezie. Poate că le plăceau banchetele extravagante, dar tabletele de lut de la Persepolis nu sugerează nicio cheltuială de acest gen. Şi, deşi a dispărut din atenţie după ce au fost învinşi de greci, statul perşilor a rămas unul de foarte mare întindere, mereu prezent în istoria Greciei. Scriitorilor eleni le plăcea să se joace cu imagini de decandenţă persană, dar ei cunoşteau adevărul. Herodot spunea că perşii servesc la masă multe feluri de mâncare, dar că ele sunt de fapt foarte mici. Şi îi citează pe perşi ca fi spunând că „dacă grecii ar adopta acelaşi obicei, nu s-ar mai opri din mâncat”.

    Mitul: erau iubitori de pace.
    Poate că imperiul a fost creat pe bază de cuceriri, dar în comparaţie cu predecesorii săi din teritoriile apropiate sau cu Alexandru cel Mare, Marele Imperiu Persan era pacifist prin natura sa. Arta persană înfăţişează, în general, imagini ale poporului supuşi cu bucurie. Poveştile despre regi sau soţiile şi mamele lor în care se vorbeşte despre torturi inimaginabile şi omorârea brutală a duşmanilor sunt produsul prejudecăţilor grecilor.

    (portret al lui Cyrus cel Mare)

    Realitatea: Este foarte important să nu ne lăsăm înşelaţi de imaginea pe care regii perşi au vrut s-o lase posterităţii. Arta persană sugerează o inevitabilă şi veşnică putere. Şi sub suprafaţa aparent calmă se afla forţa brută. Nicio putere cu veleităţi de imperiu universal şi absolut nu construieşte un stat de o asemenea întindere având o natură pacifistă. Cât despre poveştile despre tortură, nu putem decât să ne bazăm pe probabilităţi. Istoria ne arată multe cazuri în care violenţa monarhilor este hiperbolizată.

    Mitul: le lipsea creativitatea.
    Dacă perşii ar fi câştigat în locul grecilor războaiele persane din secolul al V-lea, civilizaţia occidentală n-ar fi apărut. Efervescenta şi democratica atmosferă a cetăţilor greceşti, Atena în primul rând, este cea care a da naştere culturii şi literaturii greceşti, dar Grecia ca satrapie persană n-ar fi fost decât un loc conformist. Conform istoricului Anthony Padgen, „dacă Xerxes câştiga, nu am mai fi avut teatru grecesc, ştiinţă grecească, nu i-am mai fi avut pe Platon, Aristotel, Sofocle sau Eschil”.

    (Bătălia de la Issus, 333 î.Hr., în care armatele lui Darius al III-lea au fost învinse de Alexandru cel Mare)

    Realitatea: oare o victorie persană ar fi adus atâtea diferenţe? Şi e corect să spunem că democraţiile nasc culturi mai dinamice? Conform obiceiurilor, regele persan nu s-ar fi amestecat prea mult în sistemul politic al cetăţilor greceşti dacă acestea nu cauzau probleme. Iar pentru majoritatea oraşelor greceşti, n-a fost vorba de o simplă alegere între supunerea faţă de perşi şi independenţa completă. Aceste oraşe, majoritatea mici, evoluau în umbra vecinilor mai mari – precum Atena, Sparta, Teba – şi puterea lor acţiune era restricţionată. O schimbare a vecinului mai mare şi mai puternic, de la o cetate grecească la un imperiu, n-ar fi adus diferenţe semnificative.

    Mitul: erau toleranţi.
    Spre deosebire de alte imperii (roman sau britanic), cel persan nu a căutat să impună o singură metodă de a face lucrurile. Nu a căutat să impună o limbă sau religie unică, ci a mers pe principiul „live and let live” – tolerarea culturilor şi religiilor dierite. Astfel, dacă e să judecăm impactul dominaţiie persane asupra popoarelor din imperiu, nu am identifica o influenţă culturală aşa mare ca cea pe care Roma a avut-o asupra lumii mediteraneene.

    Realitatea: adevărul e că regii perşi nu ar fi avut cum să impună o religie sau limbă universală într-un imperiu atât de vast şi de divers chiar dacă şi-ar fi dorit-o. Când erau în Babilon sau Egipt, ei se comportau – cel puţin la exterior – ca şi când ar fi fost babilonieni sau egipteni. Ei urmăreau realizarea unui echilibru între afişarea de putere (pentru obţinerea şi stabilizarea cuceririi) şi păstrarea aparentă a statu-quo-ului pentru ochii supuşilor. Era o metodă mult mai eficientă de a-şi păstra puterea şi a face ce ştiu imperiile să facă cel mai bine: să-şi exploateze supuşii.
    Lovit şi n-am renunţat! Prăbuşit, dar am renăscut
    Ad hunc locum Curia advisari vult. Lege, quaeso!
    Ελληνική Δημοκρατία Ελευθερία και ευτυχία

  5. #205
    Member Avatarul lui Atlant
    Data înscrierii
    April 24, 2008
    Locaţie
    Romania, Bucharest
    Postări
    172

    Post

    Legenda banditului brăilean Terente, Regele Bălţilor şi violatorul de virgine, care a înspăimântat România
    În zona Insulei Mici a Brăilei, turiştii pot vizita şi acum locurile în care se presupune că se ascundea Terente, supranumit Regele Bălţilor, un bandit lipovean care fura şi ucidea fără milă, viola şi dădea fiori şi celui mai rău poliţist.
    Pe numele său real Vasili Ştefan, născut în 1895, pe Canalul Cravia, în Carcaliu, din Balta Brăilei, decedat pe 4 iunie 1927, a fost unul dintre cei mai de temut bandiţi români. Cunoscut în zilele noastre mai degrabă ca românul cu cel mai mare penis, Vasili a trăit ca nelegiut după vârsta de 20 de ani, fiind înrăit de două relaţii distruse.
    Bun cunoscător al Bălţii Brăilei, Terente s-a îmbogăţit din tâlhării, atacând singur sau făcându-şi bandă de tâlhari. A fost încătuşat, dar a evadat în mai multe rânduri, iar pe capul lui au fost puse, în timp, zeci de rămăşaguri şi premii.
    În ciuda grozăviilor pe care le comitea, a câştigat simpatia poporului, fiind considerat un haiduc al vremii şi un amant sălbatic, fiind căutat de femeile din toate stările sociale. Informaţiile despre el apar în scriptele Arhivelor Naţionale de la Brăila.
    1924: anul răscumpărărilor
    În 1924 a comis mai multe tâlhării, a atacat bogaţii şi a violat mai multe virgine. Autorităţile au instituit, atunci, un premiu pe capul lui. Pentru a scăpa de moarte a traversat, până în 1927, Bulgaria, Serbia şi Grecia. La finele anului s-a întors în satul natal unde a batjocorit familia preotului, ceea ce a stârnit furia foştilor săi complici, aceştia contribuind la capturarea lui.
    50.000 de lei recompensă
    DOCUMENTUL CARE ATESTĂ RECOMPENSA DE 50.000 DE LEI. FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE

    Arhivele brăilene păstrează şi acum acte ce dovedesc implicarea serviciilor secrete, a grănicerilor, a jandarmilor şi a poliţiştilor în prinderea lipoveanului din Balta Brăilei. Documentele vremii atestă faptul că banditul a atacat chiar şi postul de jandarmi, primăria şi cele trei cârciuni din Carcaliu, satul natal, iar în 1924, a ucis doi oameni şi a golit casa de bani din localitate. Disperaţi, tulcenii au cerut ajutor brăilenilor.
    Din om în om s-a dus vestea că Terente s-a strecurat prin blocada de oameni ai legii, cu lotca, călătorind numai noaptea, în susul Dunării. Localnicii povesteau cum Terente ar fi jefuit bogaţii dând prada celor sărmani. A jefuit două şlepuri în apropiere de Olteniţa, îşi împrospăta merindele şi chiar primea ajutor de la localnici. Anul trecut, un bunic din Insulă ne povestea că, fiind copil, mergea cu tatăl său cu barca în baltă şi-i lăsa din loc în loc mâncare lui Terente. Numele său a făcut rapid înconjurul lumii.
    Între cele două războaie mondiale era cunoscut chiar şi la Paris, fiind transformat de presă dintr-un bandit, într-un voievod al stufărişurilor, care se pricepea şi la haiducie şi la amor.
    Povestea lui a apărut în "Cuvântul", "Curentul" din Brăila, "Universul", "Dimineaţa", dar şi în "Daily News", "Daily Express" şi "Corriere della Sera".
    Siguranţa Statului, Prefectura Poliţiei, Comandamentul Grănicerilor şi al Jandarmeriei, Pescăriile erau implicate în capturarea lui.
    Penisul lui Terente şi capul acestuia au fost tăiate şi duse la Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici" la Bucureşti, fiind păstrate în formol mai bine de 80 de ani.
    Groaza de Terente a făcut ca la 25 iulie 1924, prim-procurorul Brăilei să-I propună prefectului ca recompensa de 50.000 de lei, pusă pe capul acestuia, să fie depusă la o bancă, în contul celui care-l va preda, ca să se cunoască numele "trădătorului".
    SRI-ul, pe urmele lui Terente
    Iată ce spun documentele vremii: dosarul Prefecturii Brăila, Capitolul «indivizi urmăriţi, izgoniţi sau expulzaţi din ţară - comunişti şi spioni», din anul 1924. La un moment dat, se cereau Grănicerilor vase pentru căutarea banditului «care terorizează lumea, omorând şi jefuind persoanele ce le prind». În aceeaşi perioadă, autorităţile din Tulcea solicitau ajutor celor din Brăila, inclusiv Brigăzii de Siguranţă", ne-a precizat Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor brăilene.
    Potrivit telegramei tulcenilor, în noaptea de 13/14 iulie 1924, banda lui Terente a atacat Postul de Jandarmi Carcaliu, l-a ucis pe şeful de post, plutonierul Bursuc, şi pe un localnic, Cazacenco. Bandiţii au devastat şi jefuit Primăria şi cele trei cârciuni din localitate, rănindu-l, totodată, grav pe un funcţionar "care refuzase să le predea casa de bani".
    Terente avea atunci 29 de ani. Originar dintr-o familie de pescari lipoveni săraci, făcuse armata la Marină, în Primul Război Mondial, lucrase în mai multe prăvălii din Brăila şi era de o isteţime ieşită din comun. Prefecţii din Brăila şi Tulcea au tocmit potere "cu concursul populaţiei şi al agenţilor Pescăriilor" şi sprijinul neprecupeţit al Siguranţei (Securitate, SRI), singura instituţie care aflase câte ceva despre complicii răufăcătorului.
    L-au trădat "fraţii şi prietenii"
    După moartea sa, Terente a intrat în legendă. Era considerat un mare amorez încă din 1924, când răpise şi siluise două virgine, în ascunzătoarea lui din Balta Brăilei. De la 50.000, recompensa pusă pe capul banditului - predat viu sau mort - a ajuns la 200.000 de lei - cam atât costa, la acea vreme, Ceasul din Centru şi statuia de bronz a ministrului Constantinescu, din faţa Palatului Agriculturii. "Însuşi şeful Marelui Stat Major a trimis sute de soldaţi, care au răscolit smârcurile şi Balta Brăilei", ne-a relatat Ştefania Botez, arhivist la Arhivele Naţionale - Brăila.
    Rapsozii au pierit, dar singurul lăutar al "Baladei lui Terente" este Nea Nicu Ţiganu, de la Tichileşti, care are 90 de ani. Din când în când, apar, însă, dovezi ale legendarului Ştefan Terente, "Regele Bălţilor" - spaima fecioarelor şi a bogătaşilor din Brăila.
    Haiduc justiţiar
    Istoria îl consemnează ca fiind un haiduc justiţiar, intrat în legendă datorită aventurilor sale amoroase. Întreaga poveste a banditului este consemnată de dosarul sau de la Siguranţa din Brăila.
    "Acesta conţine declaraţii ale parinţilor lui, întreaga acţiune desfăşurată pentru prinderea lui, declaraţii ale multor cunoscuţi anchetaţi, bănuiţi de complicitate sau tăinuire de bunuri furate, declaraţia lui, raportul medico-legal şi articole din presa vremii", adaugă arhivistul.
    Se purta regeşte cu fetele
    Răpirea celor două fete de pension, Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani, era motiv de bârfă şi amuzament. Ziarele tratau subiectul cu amuzament, cunoscută fiind virilitatea lui Terente.
    În vizuina lui din Baltă, unde le dusese pe fete, tâlharul s-a purtat cu ele regeşte, le-a hrănit, le-a făcut cadouri, că furase din belşug.
    Fetele au fost eliberate după o săptămână, întregi şi nevătămate, vesele şi luminoase.
    Un chip neobişnuit
    Se spune că, în 1915, la o servare câmpenească, toţi ochii fetelor de măritat erau pe Vasili al lui Terente. Nici văduvele şi femeile măritate nu ezitau să ridice ochii din pământ spre el. Avea o statură impunătoare, părul negru, neobişnuit pentru comunitatea din care venea, ochii de un verde maron tulburător.
    N-avea nici 20 de ani când s-a însurat. Cu Ustina, fata lui Calistrat. S-a angajat pe şlep şi s-a dovedit bărbatul demn să-şi ţină nevasta şi cei patru copii veniţi unul după altul. Apoi a venit foametea, iar Ustinia s-a îmbolnăvit de ciumă şi a murit. A dus-o la Giurgiu s-o vindece, dar n-a salvat-o. Întors acasă, a primit o altă lovitură: doi dintre copiii săi au căzut de pe şlep şi au murit. La scurt timp, i-au murit şi ceilalţi doi copii mai mici, răpuşi tot de ciumă.
    Legenda spune că de atunci a plecat nebun pe baltă şi se certa în fiecare zi cu Dumnezeu fiindcă i-a luat familia. Câteva luni mai târziu a întâlnit fata unui pescar., Avdotia Arina, o frumuseţe ce l-a cucerit şi i-a luminat din nou chipul. Numai că sora acesteia, urâtă ca foamea, dar îndrăgostită de Terente, a urzit un plan diabolic. I-a dat întâlnire, printr-un bilet, surorii sale cu un grec, pretinzându-se Terente. Banditul a surprins întâlnirea dintre iubita sa şi grec şi i-a împlântat cuţitul în pântece. Fata a scăpat dar el a fost arestat şi de atunci a devenit bandit. A evadat a doua zi din postul de jandarmi. Puştii strigau pe străzi: "A evadat Terente, senzaţii violente!". De atunci, Terente a intrat în memoria colectivă încetul cu încetul.
    Informaţii culese din cartea lui Ionel Şt. şi Milică Alexandru, "Terente, Regele Baltilor" şi de la Arhivele Naţionale- Brăila.
    ALTE SURSE: JURNALUL NAŢIONAL, 13 IUNIE 2005, AUTOR: NICOLETA BUTNARU
    ADEVAR SI MINCIUNA
    Vlad Nica, un cititor care si-a dat doctoratul cu tema Terente, regele baltilor, afirma ca Terente a fost din Baldovinesti, si nu din Caracliu, ca nu a fost insurat niciodata, ca a fost sef de echipa pescareasca, si nu capitan de slep. Terente ar fi fost injunghiat de unul dintre oamenii lui, apoi a stat la Braila in spital, in coma. Dupa care Terente s-a angajat ca hamal in port, iar Arina, logodnica sa, ar fi murit in urma loviturii de cutit primite. Terente nu a fost prins, pentru ca s-a inrolat in armata, de unde a dezertat in 1917, impreuna cu Petroff si Lavrinte, camarazi de arme, si nu veri ai sai.
    "TERENTE SI DIDINA SE PLIMBA CU MASINA..."
    Autopsia cadavrului lui Terente a fost efectuata de medicul legist Maria Zaharescu, care a separat capul de corp, acesta din urma fiind ingropat in afara satului, asa cum a cerut preotul, in locul intitulat "Raspantia Lupului", in drum spre Macin. Capul a fost luat de maiorul Stanescu, pus intr-o cutie de tabla care, dupa ce l-a prezentat presei, l-a transportat la Institutul Medico-Legal "Mina Minovici". Muzeografii si profesorii de istorie din Braila sunt la curent cu legenda lui Terente. Marturii despre acesta se pastreaza la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale. Locuitorii Brailei de astazi le povestesc copiilor lor despre Terente ca despre un mare haiduc al Brailei, care ajuta pe oamenii aflati in necaz, dar, mai ales, circula legenda conform careia Terente a fost un mare iubitor de femei frumoase. Circula si astazi cantecelul: "Terente si Didina/ Se plimba cu masina/ La orice cotitura/ Mananc-o prajitura/ Didina s-a-necat/ Terente s-a-mpuscat". Cred ca s-a numarat printre primele cantecele pe care le-am invatat cand eram copil. De ce? Nu stiu!

    Talhariile lui Terente erau totusi iertate de opinia publica, fiindca era cel care avea curajul sa faca ceea ce un om obisnuit nici nu visa, sa bage spaima in carciumarii care botezau vinul si sa dea cu tifla autoritatilor. Terente era foarte iubit de femei. Atat de cele din clasa de jos, cat si de duducile din familiile bune. Se dusese buhul ca Terente era extrem de viril, ca avea "una" lunga de peste 20 cm. Barfele domestice nu aveau alt subiect decat cel despre bucatica buna a lui Terente. Scrisori parfumate erau trimise banditului, care onora din cand in cand pe cate o doamna cu vizita sa.
    NASA Agenția spațială a publicat imagini cu asteroidul care a trecut aproape de Pământ
    9 noiembrie 2011, 11:38 | Autor: Roxana Bălan | 8288 afişări
    Cuvinte cheie: asteroid, pamant, terra, nasa, imagini,
    Asteroidul 2005 YU 55
    NASA a publicat primele imagini cu asteroidul care a trecut aproape de Pământ marţi noapte.

    Corpul ceresc, care are un diametru de 400 de metri, a trecut pe lângă Terra la o distanță de aproximativ 322.000 de kilometri. De 35 de ani, niciun alt obiect cu o mărime comparabilă nu a mai trecut atât de aproape.

    Asteroidul orbitează în jurul Soarelui şi nu a mai fost atât de aproape de Terra de peste 200 de ani. Fenomenul nu a putut fi văzut cu ochiul liber. Un eveniment similar ar mai putea avea loc abia în 2028.

    Click pentru a vedea materialul VIDEO realizat de NASA

    VIAŢA BATE FIMUL! S-a inventat mantia care te face invizibil! Până unde vom ajunge? Vezi imagini care te amuţesc
    11 noiembrie 2011, 18:13 | Autor: Roxana Bălan | 937 afişări
    Sursa: ziar adevarul.ro

    Nu este vorba de un film cu Harry Potter, ci de un lucru cât se poate de real! Un cercetător american a reuşit să creeze mantia care te ajută să devii invizibil.
    Ali Aliev, fizician la Universitatea din Dallas, Statele Unite, a creat această mantie din nanotuburi din carbon. Acestea care sunt nişte folii de grosimea unei molecule, rulate sub forma unui tub.
    Într-un video postat pe YouTube, mantia apare şi dispare.
    http://www.youtube.com/watch?v=Nfnbj...layer_embedded
    Oamenii de ştiinţă din Suedia vor să creeze mantia care să protejeze tancurile de rachetele care detectează caldură. De altfel anul acesta, în cadrul misiunii de a-l elimina pe Osama ben Laden, comandoul Navy Seal a putut să se strecoare către ţintă, în linişte, cu ajutorul a două elicoptere ultrasecrete modificate, invizibile pe radar, care nu au mai fost văzute până acum, potrivit unor experţi, citaţi de ABC News.
    http://www.youtube.com/watch?v=7hZ5h...layer_embedded
    DOVEZI Extratereștrii „și-ar putea face veacul“ chiar în sistemul nostru solar
    9 noiembrie 2011, 10:54 | Autor: Roxana Bălan | 11290 afişări
    Cuvinte cheie: extraterestri, dovezi, studiu, sistem solar,
    Mai multe sonde care ar aparține unor civilizații necunoscute s-ar ascunde în apropierea planetei noastre, informează site-ul www.tgdaily.com.

    După ce ieri un consilier de la Casa Albă a declarat că nu exclude ideea existenţei extratereştrilor într-o galaxie foarte îndepărtată și a asigurat că nu are nicio dovadă că aceştia ar fi intrat în contact cu oamenii, cercetătorii susțin acum că aceștia se află chiar în vecinătatea Pământului.

    "Imensitatea spațiului, combinată cu faptul că cercetarea noastră e limitată, implică faptul că orice sondă comandată de la distanță și fără pilot, sondă ce aparține unei civilizații extraterestre, ar trece neobservată", au declarat Jacob Haqq-Misra și Ravi Kuman Kopparabu, cercetători la Universitatea de Stat din Pennsylvania.

    Aceste sonde s-ar putea ascunde și în centura de asteroizi unde, ar trece neobservate de noi pământenii.

    "Puține, poate zero, dintre modalitățile de detecție ar fi capabile să depisteze o sondă care are 1 până la 10 metri", susțin cercetătorii.

    "Suprafața Pământului este unul dintre puținele locuri din sistemul solar care a fost examinat aproape în totalitate, la o rezoluție spatială de mai putin de 1 metru", mai spun ei.

    Oamenii de știință susțin că aici pe Pământ s-ar putea descoperi semne ale civilizațiilor extraterestre. Niciun studiu făcut până acum nu a fost suficient de precis.
    Leon Dănăilă, neurochirurg: „Am descoperit o nouă celulă în creier“
    11 noiembrie 2011, 21:25 | Autor: Roxana Lupu | 630 afişări
    Cuvinte cheie: Leon Dănăilă, interviu, weekend viata & stil, viata mea, Weekend Adevărul,
    Profesorul Leon Dănăilă a fost inclus de către mediul ştiinţific internaţional între cele 500 de genii ale secolului XX
    Profesorul Leon Dănăilă, unul dintre cei mai mari neurochirurgi pe care i-a dat medicina românească, operează şi la 78 de ani, la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar Arseni. După 50 de ani de profesie, a descoperit o nouă formaţiune în creier.

    Legenda profesorului Leon Dănăilă se poate spune în cifre, în multe cifre - peste 27.000 de intervenţii chirurgicale pe creier (record mondial), scăderea mortalităţii în operaţii de la 50% la 4%, graţie introducerii microscopului operator, 39 de cărţi de specialitate scrise -, dar ea se citeşte de fapt în spital. Pe coridorul din faţa uşii lui, unde mame şi soţii şi fraţi aşteaptă cu radiografiile în mână „să vorbească cu profesorul" sau în sala de operaţie, unde echipa pe care a format-o în zeci de ani îl cheamă la cele mai delicate cazuri.

    Pantofii pe care-i schimbă când pleacă de la spital sunt sub masă. Şi mai e ceva care-i personalizează cabinetul, pentru că nu se înconjoară de lucruri inutile: rafturi de cărţi, multe scrise de el, de-a lungul timpului. Profesorul poartă în alura sa netelurică, cu aerul său cald şi senin, pe care-l împrăştie ca pe-un praf binefăcător celor din jur, o predestinare: la 10 ani a găsit pe jos nişte foi rupte dintr-o carte de medicină şi a ştiut că asta trebuie el să facă, cu orice preţ.

    „Weekend Adevărul": Prima dată când v-a interesat ce se întâmplă într-un organism viu a fost la o lecţie de anatomie în liceu. Care era subiectul lecţiei?

    Leon Dănăilă: Profesorul vorbea despre bulbul rahidian din creier - unde se găsesc centrii cardiac şi respirator - pe care dacă-l înţepi puţin, spunea el, individul sau animalul moare. Eu m-am dus acasă, am luat o pisică mai jigărită, un ac de seringă de la un medic, şi am înţepat bulbul rahidian. Pisica a rămas un pic blegită, dar n-a murit. Şi atunci *mi-am zis că nu trebuie să te iei după ce se spune, trebuie să verifici întotdeauna.

    Acesta a fost primul moment când aţi descoperit că aveţi acest interes?

    Nu. M-am dus odată în spatele unor clădiri, unde locuia un doctor, şi am găsit nişte foi aruncate; era un capitol dintr-o carte de obstretică sau aşa ceva. Aveam 10 ani atunci. Am luat foile acelea acasă, le-am cusut cu aţă şi *le-am citit de foarte multe ori - era descrisă acolo o operaţie de cezariană. Atunci cred că mi s-a imprimat dorinţa de a face oamenii bine şi de a deveni chirurg.

    Aveaţi cărţi acasă, eraţi un copil care citea mult?

    Acasă nu aveam cărţi, părinţii mei erau agricultori. Taică-miu nu ştia carte, mama avea patru clase. Dar apoi în liceu am citit toate cărţile din biblioteca şcolii. Ştiinţele naturale îmi plăceau foarte mult, era şi un cerc la care mergeam, unde erau profesori foarte buni. Am citit multă literatură medicală în adolescenţă. Ţin minte un episod din facultate. Am făcut o gripă înainte de examenul la Bacteriologie şi n-am putut să-nvăţ. Dar m-am dus cu ce ştiam din liceu, când îl citisem pe Pasteur - o carte foarte groasă, unde explica el probleme de patologie microbiană. Şi am luat 9.
    Profesorul, operând pe creier cu ajutorul microscopului operator, pe care l-a introdus în România, în 1981
    Cum priveau părinţii aplecarea dumneavoastră către studiu? N-ar fi preferat să mergeţi cu ei la câmp?

    În şcoala primară mă luau tot timpul la arat, la semănat, la prăşit, iar mie *nu-mi plăcea deloc. În clasele primare nu-mi plăcea şcoala. Mă duceam cu lecţiile nefăcute, iar învăţătoarea trecea pe lângă casa noastră şi le spunea părinţilor, ei mă băteau. De multe ori nici nu mă duceam la şcoală, mă ascundeam în porumb. Tata a aflat şi, la sfârşitul claselor primare, mi-a zis: „Uite ce e, dacă-ţi place munca la câmp, rămâi aici, dacă nu, te dau la liceu şi faci carte; îţi alegi". Şi mi-am zis: „Aoleu, munca de la câmp e îngrozitoare!"; şi aşa m-am apucat de învăţat.

    Când aţi ştiut că vreţi să faceţi neurochirurgie?

    Când am terminat facultatea am fost repartizat trei ani la ţară, la Comăneşti, în judeţul Bacău. Am lucrat în toate secţiile şi cel mai greu mi-a venit la Pediatrie, pentru că nu-mi plăcea. Chirurgia era cea care mă atrăgea. După aceşti trei ani aveam dreptul să dau la Rezidenţiat, iar eu am învăţat continuu.

    Acolo v-aţi cunoscut şi soţia, nu?

    Ea era farmacistă şi a venit la spital. Ne-am căsătorit acolo, în Comăneşti. Am venit apoi la Bucureşti şi în '61 am intrat la Rezidenţiat. Nu ştiam ce specializare să-mi aleg. În jur toţi colegii îmi spuneau să nu mă duc la Neurochirurgie, c-o să dau de Arseni (n.r. - reputatul neurochirurg Constantin Arseni), care e un om foarte al dracului. Eu am zis că mă duc şi o să-mi văd de treabă şi n-o să am probleme. Dar n-a fost chiar aşa, că-ţi căuta nod în papură din orice; lui nu-i plăcea să fie depăşit.
    La vârsta de 28 de ani
    Mai ţineţi minte primele contacte cu profesorul Arseni?

    El nu vorbea prea mult. A luat la cunoştinţă că sunt pe secţia lui şi gata. M-a trimis apoi la o secţie de paraplegici, unde am lucrat vreo patru ani. Până într-o zi când *i-am prezentat un pacient şi i-am dat alt diagnostic decât cel care i se pusese: „Domnule profesor, pacientul nu are o leziune traumatică, eu cred că are o tumoră de trunchi cerebral, pentru că are sindromul cutare, tulburările cutare". Arseni s-a aşezat pe scaun şi a ascultat cu mare atenţie, iar la sfârşit a zis: „Bine, mâine îl operăm". *L-au operat şi au găsit acolo tumoarea. Şi mi-a zis: „De mâine vii în secţie la mine!". Am lucrat cu el 20 de ani.

    Cum s-au schimbat lucrurile când v-aţi întors din America, de la bursa Fulbright, unde aţi învăţat tehnica chirurgicală cu microscopul operator?

    În '81, când m-am întors la spital după un an, oamenii au început să-i spună lui Arseni: „domnule profesor, vă rog să-l luaţi şi pe Dănăilă la operaţie". Şi mie îmi spuneau asistentele tot - eram şi eu tânăr pe atunci! (râde) - îmi spuneau: „Vezi că profesorul încearcă să scape de tine". Şi aşa a fost. M-a trimis într-un pavilion dezafectat şi-a zis că mă face şef acolo, să fac neurochirurgie vasculară. Am început imediat să operez.

    De unde aţi făcut rost de instrumentar şi tot ce vă mai trebuia la sală?

    Am făcut rost de o masă de operaţie şi am luat microscopul operator - care stătea degeaba pe sală, pentru că nu ştia nimeni să opereze cu el. Şi am început să fac microchirurgie vasculară de a doua zi.

    Şi când aţi renovat dărâmătura aceea de clădire?

    A venit la mine la operaţie ministrul de atunci al Construcţiilor. După intervenţie, stătea în salon şi se uita la pereţii scorojiţi de vopsea. După ce s-a externat, mi-a trimis materiale şi muncitori şi mi-a renovat 16 camere. Veneau camioane cu materiale de construcţie de la Casa Poporului, unul după altul. A dat drumul şi la căldură - înainte era un frig acolo, îngheţau bolnavii în saloane, pentru că eram departe de conducta de gaz.

    Cum arătau intervenţiile pe creier în anul 1961, atunci când aţi venit la spital, în primul an de Rezidenţiat?

    Îngrozitor. Arseni băga mâna în creier şi scotea tumora cu degetul. Era o hemoragie teribilă. Mi-am zis atunci că eu niciodată n-o să operez aşa, că aia nu e chirurgie.

    Ce parte din neurochirurgie cercetaţi acum?

    Am descoperit o nouă celulă în creier, este o premieră mondială. Am început cercetarea acum trei decenii, împreună cu biologul Viorel Păiş. Eu luam biopsii din creier, le duceam la laborator, le secţionam, le analizam, făceam poze; şi am descoperit la un moment dat această prelungire, care s-a dovedit a fi o nouă celulă. Din 2006 am anunţat descoperirea noastră la Cape Town (Africa de Sud), Los Angeles, San Diego (America), acum aştept confirmarea internaţională. Este o celulă extrem de lungă, sub formă de sfoară, pe care am identificat-o prin microscopie optică, electronică de transmisie şi scanning, care protejează: dacă hematiile (n.r. - celulele care transportă oxigenul spre ţesuturi) ies din vasul de sânge, celula respectivă le opreşte, ca să nu plece substanţa nobilă a creierului.

    27 de mii de intervenţii chirurgicale pe creier a efectuat profesorul, record mondial în acest domeniu.

    „Făceam gărzi şi refuzam invitaţiile de la prieteni"

    Profesorul Arseni vă lua prima mână la operaţii, nu?

    Da, întotdeauna. Ţin minte că a luat odată în operaţie un medic primar. Arseni îl lăsase să oprească hemoragia, şi tot revenea în sală: „Ei, ai oprit-o?". Când a văzut că nu se descurcă, m-a chemat pe mine. M-am spălat repede pe mâini, am văzut vasul, l-am coagulat. Îmi era jenă de medicul acela, eu eram totuşi rezident. Dar ce să faci, e nevoie de talent aici.
    În fiecare dimineaţă la ora 6.00, profesorul e prezent la consultaţii
    V-a luat şi când a trebuit să mergeţi să-l operaţi pe preşedintele Algeriei. Cum a fost experienţa?

    A venit Securitatea la mine acasă, la 12 noaptea. Securiştii mi-au spus să mă îmbrac pentru că în două ore plec cu avionul în Algeria, cu profesorul Arseni. Le-am zis că n-am paşaport. Atunci au scos unul din buzunar, cu poza mea pe el, semnătura mea (râde), tot. Şi în Algeria l-am operat pe preşedintele Houari Boumedienne, dar a fost prea târziu. N-a rezistat intervenţiei.

    Ştiu că din momentul când aţi adus în România tehnica aceasta a microscopului operator, în 1981, mortalitatea în intervenţii a scăzut de la 50% la 4%. Acum, în 2011, este acest aparat prezent în toate spitalele din ţară?

    Este o catastrofă, microscopul este prezent doar în câteva centre mari, la Iaşi şi la Cluj. Majoritatea neurochirurgilor sunt învăţaţi *să-şi folosească în operaţii vederea directă, neintermediată de microscop.

    Ce făceaţi în tinereţe în timpul liber? Aveaţi aşa ceva?

    Mergeam cu soţia la teatru, la operă. Dar să ştiţi că un neurochirurg trebuie să ducă o viaţă foarte strictă, să renunţe la multe lucruri. Eu făceam multe gărzi şi refuzam mereu invitaţiile de la prieteni.

    Soţia nu vă reproşa că staţi mai mult la spital decât acasă?

    Uneori, dar până la urmă m-a înţeles. Mă aşezam la masă, nu începeam bine să mănânc, suna telefonul: „S-a agravat starea pacientului, vă rog să veniţi la spital".

    De ce nu aţi avut copii?

    Soţia mea nu a putut ţine sarcina. A pierdut două, una la şapte luni şi alta la cinci.

    Cum s-au schimbat lucrurile pentru dumneavoastră în ultimii ani?

    Am început să scriu foarte mult, să fac cercetare. Am publicat în străinătate foarte mult. Când am făcut 70 de ani, mi-au spus de la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Bucureşti că nu mă mai pot ţine şef de catedră, deşi eu, fiind academician, am dreptul până la 80 de ani. Apoi, peste ceva timp, am plecat de tot din UMF. Leafa mea aici, la spital, este de 2.114 lei, atât primesc pe lună, după 50 de ani de neurochirurgie. Trebuie să plătesc cărţi de specialitate, sunt membru în diferite societăţi internaţionale, la care trebuie să cotizez.

    Ce vă intrigă la creier?

    Cum funcţionează. Cum poate omul să treacă de la o idee la alta atât de rapid, să aibă stări afective atât de diverse? Cum se pot realiza aceste procese psihice, de memorie, de atenţie, de voinţă, de decizie? Se cunoaşte foarte puţin din funcţiile creierului. O singură celulă are până la 3.000 de conexiuni.

    Nu vă simţiţi singur, în toate zilele acestea în care veniţi la spital la 6 dimineaţa, mergeţi la vizită, participaţi la operaţii şi apoi vă apucaţi de scris?

    Trebuie să fac cercetare, să scriu, să studiez. Să las o echipă în urmă. Eu acum am aproape 80 de ani, dar operez foarte bine - intru doar la intervenţiile foarte dificile şi *nu-mi tremură mâna.

    Ieşiţi, vă vedeţi cu prieteni?

    Toţi mă invită la restaurant. Le-am spus: n-am timp. Te duci acolo, trebuie să bei ceva. Eu am adunat foarte mult material şi am atât de mult de scris şi de publicat.

    Care e cea mai luminoasă persoană din viaţa dumneavoastră?

    Soţia mea; care a murit. M-a ajutat foarte mult - mergeam în concediu cu maşina de scris, eu dictam şi ea bătea la maşină.

    "Mă aşezam la masă, nu începeam bine să mănânc, suna telefonul: «S-a agravat starea pacientului, vă rog să veniţi la spital». ''

    Una din două

    - Dostoievski sau Tolstoi? Dostoievski. Eu am citit foarte multă literatură rusă.
    - Toamna sau primăvara? Toamna. Soţiei mele îi plăcea primăvara.
    - Fotbal sau tenis? Fotbal.
    - Freud sau Schopenhauer? Freud.
    - Albastru sau roşu? Roşu. Chiar mi-am cumpărat un costum de operaţie de culoare roşie, de mă întrebau colegii ce mi-a venit.
    - Film sau teatru? Ambele. Îmi plac foarte mult filmele cu cowboy.
    - Marea sau muntele? Muntele, dar mă duc mai mult la mare (râde); îi însoţesc pe doctorul Ştefănescu (n.r. -medic primar Florin Ştefănescu, coleg cu profesorul Dănăilă) şi soţia lui.
    - Eminescu sau Alecsandri? Eminescu. I-am cumpărat toate manuscrisele, vreo 32. Şi-mi mai place Topîrceanu.

    **

    - Chirurg şi inventator
    - Numele : Leon Dănăilă
    - Data şi locul naşterii: 1 iulie 1933, Darabani, judeţul Botoşani;
    - Studiile şi cariera:
    - În 1958 a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie, Iaşi;
    - În 1961 devine medic secundar neurochirurg la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Gheorghe Marinescu, Bucureşti;
    - În 1966 devine medic specialist neurochirurg, iar în 1972 doctor în medicină;
    - În 1981 înfiinţează Secţia VII de Neurochirurgie Vasculară şi Microneurochirurgie, singura din ţară şi la acest moment;
    - În acelaşi an introduce (în premieră în România) în sala de operaţii microscopul operator;
    - Este singurul neurochirurg din ţară care a operat anevrismele sistemului arterial vertebro-bazilar;
    - Are zeci de pionierate în neurochirurgie, la nivel naţional şi internaţional;
    - Deţine 18 brevete de inventator şi 10 de inovator;
    - Locuieşte în: Bucureşti.
    Botezul şi „sfârşitul lumii“
    „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei XXVIII, 19). Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, adresându-se apostolilor.

    Aşadar, Botezul a fost instituit de Însuşi Hristos şi este o Taină, o „naştere de sus", nu un simbol, aşa cum greşit se vorbeşte pe la televiziunile noastre „senzaţionale". Botezul pruncilor este practicat de la începuturile lumii creştine (avem mărturii datând din vremea apostolilor) şi îi întăreşte pe micuţi atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Cel pe care creştinii îl mărturisesc drept Mântuitorul lumii a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia Lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, şi ceea ce este născut din Duh, duh este" (Ioan, III, 1-6). Aceasta mărturisesc creştinii de pretutindeni şi este dreptul lor să o facă. Aşa cum este dreptul şi alegerea altora să nu creadă şi să nu mărturisească. Dar ambele opţiuni trebuie menţinute în limitele decenţei şi ale respectului faţă de celălalt.

    Este o mare nerozie să susţii public (şi vehement) că afundarea în apă curată şi călduţă a pruncilor le-ar dăuna cu ceva, în condiţiile în care ei au trăit nouă luni în lichidul amniotic din pântecele maicii lor. Atunci ce s-ar putea spune despre circumcizarea pruncilor de parte bărbătească, practicată în iudaism (în a opta zi de la naştere) şi în islam? Este cumva tot o „barbarie"? Nu cred că adepţii acestor religii ar fi de acord cu o asemenea abordare. Mulţi dintre noi însă, neavând decât o legătură formală cu Biserica Ortodoxă, găsesc de cuviinţă să se pronunţe asupra unei Taine fundamentale a creştinismului, fără o minimă documentare prealabilă.

    În esenţă, este o chestiune de bun-simţ să-ţi ţii gura dacă trăieşti după propriile reguli, neluând în seamă principiile credinţei în care te-ai născut. Iudeii şi islamicii par, din nou, să înţeleagă mai bine acest lucru, în comparaţie cu noi, „occidentalizaţii", „lipsiţii de inhibiţii" şi „demontatorii de mituri".

    În schimb, tot noi, cei „relaxaţi", cei care strigăm cu ironie corporatistă „Come on!", atunci când vine vorba despre vreun ritual religios - carevasăzică tot noi -, savurăm ştiri despre posibilul „sfârşit al lumii", prezis de nu-ştiu-care mag. Tot noi, „occidentalizaţii", tresăltăm atunci când, inevitabil, în calendar apar aceleaşi cifre în dreptul zilei, lunii şi anului.

    Iacătă că şi ieri am mai trăit un „sfârşit al lumii"! 11.11.2011! Zguduitor! Pe unele site-uri se numărau deja minutele şi secundele rămase până la „fatidica" oră 11 şi 11. O fi sau n-o fi? N-a fost nici de data asta! Poate pe 12.12.2012. Până atunci mai căutăm copii „traumatizaţi" la Botez şi bătrâne care leşină la coadă la agheasmă. Oricum, noroc că Dumnezeu are simţul umorului.

    George Rădulescu este publicist-comentator "Adevărul"
    Cel mai sumbru scenariu în cazul în care Grecia părăseşte zona euro
    8 noiembrie 2011, 16:48 | Autor: Alina Vasile | 12702 afişări
    Cuvinte cheie: criza economica, scenariu, grecia, economie, zona euro, moneda, papandreou, investitie, faliment, asuteritate,
    Pe lângă o criză financiară, Grecia trece acum şi printr-o criză politică, după ce premierul grec Giorgios Papandreou a demisionat, iar membrii guvernului său şi-au prezentat, şi ei, demisiile.
    Până la alegerile anticipate din 19 februarie, Grecia să fie condusă de un guvern de tranziţie, la care participă principalele partide de pe scena politică elenă. În contextul acestor schimbări, ar putea avea loc anumite modificări şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării. Aşadar, grecii ar putea spune că s-au săturat de sprijinul acordat de Franţa şi Germania, să mărească programul de lucru al angajaţilor şi să mărească taxele. Mai exact, s-ar putea decide să părăsească zona euro: ţara ar intra în incapacitate de plată din cauza datoriei publice şi ar abandona moneda euro.

    Guvernul şi-ar pune în circulaţie vechea monedă, drahma. Puţini sunt însă cei care vor să se ajungă într-o astfel de situaţie sau care cred, într-adevăr, că va deveni realitate. În timp ce drahma, care are o valoare mult mai mică, ar face ca exporturile greceşti să fie mai competitive pe pieţele internaţionale, iar turismul ar înregistra o creştere, creditorii greci şi cei cu depozite bancare în ţară ar pierde, cel mai probabil, o grămadă de bani.

    Analişti economici şi agenţii de consultanţă şi-au exprimat deja convingerea că statul elen va părăsi, mai devreme sau mai târziu, zona euro, iar CNN prezintă cel mai sumbru scenariu care ar putea avea loc în cazul în care estimările experţilor devin realitate.

    Falimente bancare în Grecia

    În cazul în care Grecia ar da faliment, marile economii europene şi-ar retrage ajutoarele, situaţie în care guvernul grec ar rămâne fără bani şi fără capacitatea de a primi credite. Cei cu depozite bancare s-ar grăbi să îşi retragă banii, iar cum până şi cele mai puternice bănci pot susţine doar o mică parte din depozite, s-ar înregistra o mulţime de falimente.

    Austeritate extremă

    Guvernul elen ar putea să cheltuiască doar cât se produce, motiv pentru care vor exista reduceri masive ale cheltuielilor de stat şi, implicit, guvernul va trebui să disponibilizeze o mare parte din angajaţi.

    Italia şi Spania vor atrage îngrijorările investitorilor

    Acesta ar fi efectul de contagiune. De îndată ce Grecia creează precedentul părăsirii zonei euro, investitorii ar putea crede că acelaşi lucru este posibil şi în cazul altor economii cu probleme, cum ar fi Italia şi Spania. Când investitorii vor vedea că un stat precum Grecia a părăsit zona euro şi a intrat în incapacitate de plată a datoriilor sale, de ce ar mai fi motivaţi să împrumute bani altor ţări cu probleme? Această mentalitate va duce la creşterea costurilor de împrumut, ceea ce va deveni şi mai costisitor pentru ţările afectate să-şi echilibreze bugetele.

    VESTEA BUNĂ este că acest scenariu este puţin probabil, notează CNN. Analiştii spun că cele mai bogate state europene au prea multe de pierdut încât să permită altor state europene să părăsescă zona euro. Cele mai bogate state europene să exercite presiuni asupra Băncii Centrale Europene pentru ca aceasta să pună la dispoziţia statelelor aflate în dificultate sume mai mari de bani.

    Recesiune globală

    În cazul în care Grecia alege să părăsească zona euro, Europa ar putea fi atrasă într-o altă recesiune, spun analiştii. De altfel, majoritatea experţilor spun că Europa se află deja sau urmează să intre într-o recesiune uşoară, indiferent de deznodământul Greciei.

    Nici Statele Unite nu ar rămâne imune în faţa unei situaţii precum cea creată de o eventuală părăsire a zonei euro de către Grecia. Peste 400 de miliarde de dolari din exporturile americane au mers, în 2010, către Uniunea Europeană, în timp ce companiile americane au investiţii directe de peste 1.000 de miliarde de dolari în UE. În plus, băncile americane şi filialele lor au împrumuturi şi alte angajamente către zona euro de peste 2.700 miliarde dolari.
    11.11.11 – zi fatidică?!
    8 noiembrie 2011, 10:58 | Autor: Ramona Dragomir | 5020 afişări
    Cuvinte cheie: Noiembrie, fatidica, new York, turnuri gemene, sfarsitul lumii,
    Ziua de 11.11.11, adică 11 noiembrie anul acesta, va rămâne în istorie datorită schimbărilor radicale care vor avea loc, susţin oamenii de ştiinţă

    Nimic nu va mai fi la fel ca înainte, avertizează cercetătorii. Mai multe echipe întregi de numerologi, metafizicieni şi teoreticieni îi avertizează pe oameni că Pământul se va „trezi", iar un portal se va deschide cu scopul de a ne transporta într-o altă dimensiune. Alţii vin cu ipoteze mai domoale, una dintre ele referindu-se la schimbarea conştiinţei oamenilor.

    Între bogăţie şi sfârşit

    Astfel de teorii ale conspiraţiei menite să sperie lumea susţin sus şi tare că cifra 11 este menită să aducă dezastru. Ei îşi bazează ideile pe tragicele evenimente care au avut loc pe 11 septembrie 2001 la New York (Statele Unite) când avionul cu numărul 11 a intrat în turnurile gemene.

    De asemenea, oamenii care se ocupă cu astfel de cercetări spun că Papa Benedict este al 111-lea papă şi potrivit profeţiei Sfântului Malachia care a prezis că sfârşitul omenirii va fi înainte de numirea celui de-al 112-lea papă, lumea este pe ultima sută de metri.

    Chiar şi în aceste condiţii sumbre, se întrezăreşte şi o rază de noroc. Pentru a înveseli atmosfera, o agenţie loto din Spania pune la bătaie un premiu de 11 milioane de euro, care va fi împărţit la 11 persoane.
    SFÂRȘITUL LUMII Asteroizii care ne bombardează în ultima perioadă ar putea provoca Apocalipsa? Ce spun oamenii de știință
    8 noiembrie 2011, 11:40 | Autor: Roxana Bălan | 5250 afişări
    Cercetătorii au pus la punct un nou sistem care ar putea anticipa urmările pe care le-ar putea produce asupra planetei noastre impactul unui asteroid.

    Noile studii realizate de oamenii de știință arată că, în cazul în care un asteroid s-ar lovi de Pământ dezastrul provocat de acesta nu va fi atât de mare pe cât s-a crezut până acum.

    Și asta, pentru că datorită relieful are diverse forme, iar acest lucru diminueză impactul undelor seismice provocate de asteroid.

    „După impactul cu un meteroit, undele seismice călătoresc pe suprafața Pământului ca și o piatră care este aruncată în apă. Aceste calcule sunt făcute folosindu-se un model neted, perfect rotund,însă am descoperit că proprietățile reliefului planetei sau ale Lunii au un impact major asupra efectelor produse de un meteorit mare, așa că este foarte important ca și acestea să fie luate în considerare", a declarat Matthias Meschede, coordonatorul principal al echipei de cercetători de la Universitatea din Munchen, citat de Daily Mail.

    Simulările oamenilor de știință arată că dacă un meteorit ca cel care a dus la dispariția dinozaurilor acum 65 de milioane de ani va mai lovi Pământul, acesta va crea un crater cu diametrul de 2,5 mile și va provoca un cutremur cu magnitudinea de 7 grade pe scara Richter. În schimb, dacă meetoritul va cădea într-un ocean va provoca un tsunami de 20 de metri.
    O furtună geomagnetică ar putea afecta întreaga planetă astăzi sau mâine! VIDEO
    12 noiembrie 2011, 07:46 | Autor: Roxana Bălan | 10883 afişări
    Cuvinte cheie: furtuna solara, geomagnetica, Pamant,
    Furtuna geomagnetică ar putea „prăji“ reţelele electrice din toată lumea pentru mai mult ore, zile sau luni

    Este foarte posibil ca sâmbătă sau diminică o furtună geomagnetică să creeze un adevărat haos pe Pământ, informează site-ul accuweather.com. Dacă acest lucru se va întâmpla, întreaga infrastructură va fi dată peste cap şi toţi sateliţii vor fi afectaţi.

    Aceast fenomen va afecta câmpul magnetic al Terrei. Unda de şoc poate influenţa satelitii tereştri, reţelele de distribuţie a energiei electrice şi telecomunicaţiile de pe tot globul.

    De asemenea, spaţiul ar putea deveni periculos din punct de vedere radioactiv pentru ca astronauţii să mai poată sta acolo, fiind astfel afectată şi cercetarea Spaţiului. Un nor imens de plasmă este cel care permite astronauţilor să stea acolo sus, iar această furtună ar putea distruge acest nor. Acesta se află în afara atmosferei noastre şi oferă o zonă tampon pentru radiaţiile cosmice. Fără acest nor protector, undele electromagnetice s-ar putea transforma în radiaţii mortale. Potrivit unor cercetări de la UCLA, regenerearea norului de plasmă ar putea dura cel puţin 10 ani.

    Reţelele de energie, navigaţia prin GPS, călătoriile cu avionul, serviciile financiare şi comunicaţii radio de urgenţă. toate pot fi afectate destul de mult. Trecerea sateliţilor în modul inactiv şi deconectarea transformatoarelor de la centralele electrice ar putea proteja aceste dispozitive de efectul distrugător al furtunii solare.

    Cea mai puternică furtună solară a avut loc în 1859, distrugând întregul sistem telegrafic.
    http://www.adevarul.ro/life/viata/we...589141613.html
    Goggle nu este Google! Atenţie, ai putea fi păcălit!
    7 noiembrie 2011, 10:41 | Autor: Ioana Oancea | 15048 afişări
    Atenţie atunci când tastaţi! Aţi putea umple buzunarele profitorilor

    Mulţi oameni fac greşeli atunci când tastează. Există însă alţii care s-au gândit să profite de pe urma acestei situaţii.

    Tot mai multe site-uri cu nume asemănătoare unor companii prestigioase precum Google sau Facebook apar pe internet, iar asemănarea nu este o ***ncidenţă, ci este o metodă de a face bani.

    Google a depus o plângere împotriva goggle.com, goggle.net şi goggle.org, scrie Bloomberg Business Week, însă în luna octombrie, autorităţile au respins petiţia pe motiv că nu se află în jurisdicţia lor.

    Site-urile, înregistrate pe numele unui afacerist din Barbados, redirecţionează utilizatorii către un sondaj care promite posibilitatea de a câştiga premii constând în iPad-uri. Însă internauţii nu câştigă nici un premiu, iar mailul lor ajunge să fie umplut cu spam.

    Greşelile de ortografie provoacă pierderi de sute de milioane de dolari companiilor din domeniul internetului. Potrivit unui studiu din 2010 realizat de firma de consultanţă Fair Winds din Washignton, site-urile care profită de pe urma acestor greşeli au provocat daune de peste 285 de milioane de dolari.

    „Numele asemănătoare provoacă confunzie în rândul clienţilor şi asta poate să afecteze grav o companie care îşi desfăşoară activitate numai pe internet", a declarat şi Chris Schwerzler, director al Weather Underground.

    Reprezentanţii companiilor pot evita acest gen de probleme prin înregistrarea oricăror domenii asemănătoare sau pot să-i dea în judecată pe cei care profită de pe urma greşelilor de ortografie.

    Însă procesul este unul de durată, care consumă timp şi bani, şi care nu aduce întotdeauna rezultatele dorite pentru că este foarte greu de demonstrat reaua credinţă a celor care au cumpărat domeniile cu nume asemănătoare.

    Site-urile cu nume asemănătoare cu cele ale marilor companii din domeniul internetului pot avea sute de mii de utilizatori unici, în fiecare lună. De exemplu, în luna septembrie, Goggle.com a avut nu mai puţin de 824.850 de vizitatori unici în SUA.
    Charles despre România: "Hrăneşte sufletul şi inima. Asta îţi face, până la urmă, ţara aceasta"

    Prinţul Charles, fără doar şi poate cel mai mare lobbyist al României la momentul actual. Spune că ţara aceasta "îi creează "sentimentul veşniciei" şi-i aminteşte de "copilărie". Vă invităm să redescoperim împreună o ţară demnă de un Prinţ.

    Moştenitorul tronului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Charles, prinţ de Wales, Duce de Cornwall şi Rothesay, a făcut, spre sfârşitul anilor '90, un coup de foudre pentru România.

    De la un an la altul, dragostea lui de noi a crescut necontenit şi, aparent, la fel de necontrolat ca orice pasiune care se respectă, reciproca a devenit şi ea valabilă. Românii îl simt pe prinţ aproape de sufletul lor, iar imaginaţia li s-a aprins. Aşa se face că, în ultimele zile, unii dintre ei văd posibilă chiar accederea acestuia la tronul României în virtutea legăturii de sânge pe care Regele Mihai o are cu Regina Elisabeta a II-a, mama prinţului de Wales.

    Un lucru e sigur - Charles a devenit unul dintre cei mai buni "români", omul care ne "vinde" - garantând cu notorietatea sa - imaginea la export, ori de câte ori are ocazia.

    Ultimul episod, "Wild Carpathia" - documentarul despre natura şi oamenii Transilvaniei, difuzat de Travel Channel UK - ni-l prezintă pe Charles ca pe un mare îndrăgostit de România, aflat în postura de ocrotitor al fabuloaselor bogăţii naturale ale Carpaţilor, în principal al celor 250.000 de hectare de pădure virgină, - 65 la sută din totalul suprafeţelor împădurite ale Europei.



    Românii au marcat vizita prinţului Charles în satul Saschiz, din Mureş, din mai 2009, printr-o placă scrisă în engleză şi română. Acesta citeşte emoţionat: "În amintirea vizitei Alteţei Sale Regale, prinţul de Wales"

    "Nu există un produs de export mai bun pentru România decât Transilvania. Nici Marea Britanie nu are o astfel de comoară"

    "Ce îmi place la România este caracterul său atemporal, remarcabil, desprins parcă din poveştile copilăriei. Ca o întoarcere în timp. În general, oamenii îşi doresc să aparţină, să se identifice cu natura. Sistemul cultural uman este foarte important, fiind cel care se află în directă legătură cu aceasta. Atare sentiment se află în noi, iar noi îl negăm, îl îndepărtăm, încercăm să ne convingem că nu contează, că este irelevant. Dar nu este deloc irelevant. Hrăneşte sufletul şi inima. Asta îţi face, până la urmă, România", îi explică Charles realizatorului filmului, Charlie Ottley, "dependenţa" sa de spiritul Transilvaniei, tărâmul "mitului şi al legendei", cotropit de urletul lupilor în negura nopţii şi de liniştea grea a paşilor de urs.






    "Este ultimul colţ din Europa unde tradiţiile se păstrează nealterate. Trebuie ca lumea să conştientizeze lucrul acesta înainte de a fi prea târziu".



    "Hrăneşte sufletul şi inima. Asta îţi face, până la urmă, România"

    Mult timp, nimeni nu s-a dumirit ce căuta Prinţul Charles de Wales, aproape incognito, prin Transilvania anilor '90, ori prin Bucovina anilor 2000, fie într-o coloană de BMW-uri, fie la pas, pe potecile munţilor aşternute între Suceviţa şi Putna. Mulţi au crezut că-i doar un zvon, alţii că e o lucrătură. Ca să-i ia pulsul, şi să nu mai păţească şi cu Charles ce păţise cu Mihai, în urmă cu ani, preşedintele Ion Iliescu a convenit, în 2003, atunci când moştenitorul coroanei britanice a descins în România, că ar fi cât se poate de potrivit să-l invite pe oaspete la cină. Aflat la Suceava, prinţul a acceptat invitaţia întâlnindu-se cu preşedintele în exerciţiu, cu Dan Ghibernea - ambasadorul României la Londra - cărora li s-au alăturat consilierii Ioan Talpeş şi Victor Opaschi.



    Prinţul Charles plimbându-se prin satul Saschiz

    Încântat de "amabilitatea şi căldura" princiară dovedite de Charles, preşedintele Iliescu declara ulterior: "Pur şi simplu este îndrăgostit de România. Este remarcabilă această afecţiune a lui pentru ţara noastră. A auzit şi a citit despre frumuseţile mănăstirilor bucovinene, de frumuseţea zonei şi a ţinut neapărat să facă această vizită".

    Peste ani, preşedintele Iliescu îşi aminteşte cu aceeaşi plăcere de regalul petrecut la Casa de Oaspeţi din Suceava, în urmă cu opt ani. "Un om extrem de amabil, un tip elegant, destins, care manifestă un real interes pentru România. A fost o seară foarte plăcută, o întâlnire amicală şi deschisă", îşi aminteşte Ion Iliescu pentru gândul. Cât despre declaraţia prinţului cu privire la descendenţa sa din Vlad Ţepeş, fostul preşedinte presupune că "e foarte posibil să-şi fi asumat această legătură, din aceeaşi amabilitate faţă de români".

    Între timp, cucerit cu totul de Transilvania cea desprinsă din haosul lumii moderne şi întoarsă către sălbăticia munţilor, Charles se implică viguros în reabilitarea satelor săseşti, cumpără ori doar renovează câteva case vechi, aflate, în general, într-o stare avansată de degradare, derulează proiecte de reamenajare a unor utilităţi sociale.

    Biserica fortificată săsească din Viscri

    În 2006 cumpără pentru sine o casă construită în 1758, în satul Viscri, din judeţul Braşov. Apoi, două proprietăţi - între care una, veche de peste o sută de ani -, în Valea Zălanului, Covasna şi patru proprietăţi în Maramureş, la Breb.

    "Nu există un produs de export mai bun pentru România decât Transilvania. Nici Marea Britanie nu are o astfel de comoară" declara Prinţul Charles pentru televiziunea publică.

    O vizită scurtă la Viscri

    Indicatorul, înfipt într-o rână, pe marginea drumului care te duce de la Sighişoara la Braşov, te anunţă - în caz că eşti curios să vezi pe ce şi-a cheltuit prinţul lirele sterline - că, undeva, în dreapta, se află vechea aşezare săsească, Viscri.



    Cobori oarecum în picaj şi cam în curbă, traversezi repede satul Buneşti pe o limbă de asfalt, cucerită de căruţe verzi şi puzderie de prichindei zdrenţăroşi, care îţi cer din ochii şi te-njură din degete. O data evadat, te laşi înghiţit de zarea nesfârşită, kilometru cu kilometru, fără să ştii cât ai de mers şi când ai să ajungi. Un lucru e sigur - eşti îmbătat de pustiu, ca la facerea lumii.



    Biserica fortificată săsească din Viscri

    La Viscri e linişte. Drumul de pământ şi piatră se bifurcă şi, dacă ai inspiraţie, o iei la dreapta. În capăt, urcă spre Biserică. În faţa porţii, localnicele şi-au deschis prăvălie. "Noi împletim şi ciorapii şi căciulile. Tot ce-i aici, e făcut de mâna noastră", spun ele. Întrebăm dacă prinţul e un obişnuit al comunităţii şi cam pe unde îi este casa. "Sincer, până anul ăsta când a venit să inaugureze staţia de epurare, nu prea l-am văzut. Iar casa e înapoi, puţin mai jos, pe unde aţi venit".



    Charles s-a oprit în faţa unor bătrâne care stăteau pe o băncuţă. "Eu te cunosc… Eşti Charly, nu?!"


    Curăţică dar pustie. Clasic ardelenească, cu porţi mari şi ogradă generoasă. Aflăm că turiştii care rămân peste noapte se cazează la han, proprietate a Fundaţiei prinţului. "N-ai un ban?!" Mă întorc brusc trezit din reverie. Un ţigănuş mai mare, urmat de trei mucoşi mă cântăresc cu aplicaţie. "Fugiţi fir-aţi voi să fiţi! Lăsaţi omu-n pace, mă!" strigă o femeie aşezată pe o "canapea" la poarta de vizavi, cu ochii după retevei. Mă uit o clipă, mă amuz, şi urc în maşină râzând de-a binelea cu gândul la o butadă povestită de "un martor ocular".

    Zice că, pe când se plimba prin Viscri, cu mâinile la spate, Charles s-a oprit în faţa unor bătrâne care stăteau, precum apărătoarea mea, pe o băncuţă. Le-a întins mâna şi le-a salutat. Una dintre ele l-a privit fix şi i-a spus. "Eu te cunosc… Eşti Charly, nu?! Ce mai face mămica dumitale?!"



    "România este ca o întoarcere în timp"

    "Dacă te plimbi prin satul Viscri vei vedea un peisaj aşa cum era şi în Anglia, în Evul Mediu. Un mod de viaţă, care a fost distrus", spune Printul Charles despre satul care, între timp, a fost fost inclus în Patrimoniul UNESCO.

    În paralel, Fundaţia "Mihai Eminescu", aflată sub patronajul onorific al Prinţului Charles, înfiinţată la Londra şi activă în România din 2000, investeşte aproximativ o jumătate de milion de euro anual în diverse proiecte economice şi culturale. Cu sprijinul acesteia, un număr important de sate şi-au păstrat identitatea, sute de localnici fiind angrenaţi în derularea unor proiecte de reconversie, focalizate pe menţinerea în activitate a unor profesiuni vechi.

    "În 2002, am cumpărat de la Biserica Evanghelică conacul Apafi, din Mălâncrav, Sibiu, pe care l-am renovarat. Am reuşit, de asemenea, să recuperăm şi să reamenajăm o plantaţie de meri de peste 100 de hectare, aproape distrusă, tot la Mălâncrav, căreia i-am asociat o linie de producţie de suc bio şi una de îmbuteliere" spune pentru gândul, Mihaela Turk, manager de proiect al Fundaţiei "Mihai Eminescu" - reprezentanţa din România, deshisă la Sighişoara. Aceeaşi Fundaţie a înfiinţat la Saschiz, Mureş, un centru de procesare a produselor eco, unde localinicii îşi pot valorifica alimentele şi băuturile tradiţionale.



    Prinţul Charles, la vizita din 2009, în Saschiz



    "Ce îmi place la România este caracterul său atemporal, remarcabil, desprins parcă din poveştile copilăriei"

    "Am iniţiat şi proiecte care au în vedere regenerarea şi dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale. Vorbesc aici despre un proiect foarte important denumit satul de sine stătător. Fundaţia a deschis, în fiecare localitate din zonă, câte o casă de oaspeţi model, ca şi la Viscri, pentru a-i încuraja astfel pe localnici să urmeze acest exemplu. E vorba de case tradiţionale, cu mobilier, de asemenea, traditional puse la dispoziţia vizitatorilor. Încercăm să atragem cât mai multe gospodării către acest gen de turism cultural", mai spune Mihaela Turk, precizând că anul trecut au trecut prin Viscri, peste 12.000 de turişti.

    "Am fost uimit, venind prima oară în Transilvania, să remarc minunata atmosferă rurală, precum şi existent unui bogat patrimoniu cultural. Nu mai puţin surprins să constat situaţia precară a satelor săseşti şi a bisericilor fortificate medievale. De atunci, împreună cu Fun¬daţia Mihai Eminescu, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-i ajuta pe aceşti transilvăneni remarcabili, a prezerva tradiţiile, pentru a face cunoscută frumuseţea unică a acestor locuri lume".

    Sânge din sângele lui Vlad Ţepeş
    Acestea au fost, în consecinţă, resorturile pragmatice ale prezenţei şi activităţii prinţului Charles în România. Însă o nouă şi surprinzătoare declaraţie a moştenitorului tronului britanic face dovada că ele au fost potenţate de un intens resort emoţional.

    "Genealogia arată că sunt un descendent al lui Vlad Ţepeş. Aşa că am o legătură cu România", declară ferm Prinţul Charles în documentarul "Wild Carpathia".

    Şi, dacă la început, o atare posibilitate părea o glumă inclusă în strategia de PR, studiul arborelui genealogic ar putea dovedi contrariul.

    Ce spun istoricii

    Academicianul Dinu C. Giurescu declară pentru gândul că nu se poate pronunţa cu fermitate pe această temă. "Nu ştiu ce să spun. E posibil, dar nu pot nici confirma, nici infirma. Însă Alteţa Sa este un om extrem de serios, iar opiniile sale sunt foarte ferme".

    La rândul său, profesorul Ion Bulei, de la Universitatea Bucureşti, spune că ipoteza i se pare total neverosimilă. "Nu ştiu de unde a apărut această idee" spune el.

    Sursa: www.gandul.info- 02.11.2011

    Patru ţări deţin peste o treime din rezervele valutare globale
    Grupul ţărilor BRIC, adică Brazilia, India, Rusia şi China adună în rezervele lor internaţionale, constând în principal în dolari şi euro, aproape 5.000 de miliarde de dolari însemnând aproximativ 37% din rezervele valutare ale tuturor celor 96 de state care contează în lume

    Statele Unite ale Americii, Marea Britanie sau ţările membre ale zonei euro în frunte cu giganţii francezi sau germani pot fi trecute la categoria „alţii” atunci când vine vorba despre rezervele valutare pe care le deţin. Nici măcar Japonia, care ani la rândul a dominat topul, nu se mai află pe primul loc. Iar într-o lume în care lipsa de lichidităţi este din ce în ce mai acută, rezervele contează din ce în ce mai mult.


    China avea la jumătatea acestui an rezerve valutare de peste 3.200 de miliarde de dolari, constituite în mare parte în monedă americană şi reprezentând aproximativ 27% din totalul rezervelor internaţionale, potrivit datelor Fondului Monetar Internaţional. Rusia, o altă membră a grupului BRIC, ocupă locul al patrulea cu peste 517 miliarde de dolari sau 4,3% din totalul celor 12.100 de miliarde de dolari care se află în vistieriile băncilor centrale ale celor 96 de ţări luate în calcul de FMI.

    Al treilea membru BRIC, Brazilia, are rezerve de 350 de miliarde de dolari sau 3% din total în timp ce India deţine 2,6% din rezervele lumii sau 312 miliarde de dolari. În total, cele patru ţări adună aproximativ 37% din rezervele lumii. Prin comparaţie, toate cele 17 state din zona euro au rezerve de doar 886 de miliarde de dolari sau 7,3% din total. SUA ocupă locul 16 cu 142 de miliarde de dolari în timp ce Marea Britanie se plasează pe locul 20 cu 114 miliarde. România se afla în iunie 2011 pe un onorabil loc 30 cu rezerve de aproximativ 54 de miliarde de dolari.

    Sursa: www.capital.ro – 02.11.2011
    Experiment periculos în jurnalism: Europa mai are 7 ani până la război
    "În martie 2016, armata lui Vladimir Putin a ocupat Lituania, Belarus și Moldova. Criza din Europa este oportunitataea Rusiei, a spus Putin. Aceste zile de umilință au luat sfârșit. Imperiul nostru va fi restabilit". Acestea sunt rândurile unui material scris de către presa britanică într-un experiment jurnalistic fără precedent realizat de către un istoric în publicația Daily Mail.

    Rezultatul? Aproape 500 de comentarii în doar câteva ore. ulterior, site-ul publicației a închis sistemul de comentarii.

    Pentru a citi materialul, click aici
    Cei de la Daily Mail au publicat un scenariu imaginar al istoricului Dominic Sandbrook, care plecând de la afirmația cancelarului german de săptămâna trecută făcută în Parlamentul German, și-a imaginat că Europa va intra în război până în 2018.

    Materialul, scris ca și cum lucrurile s-ar întâmpla acum și aici, are o acuratețe de roman: Prezintă în cele mai mici detalii cum momentul cheie este summitul din octombrie 2011 (cel de săptămâna trecută) când nimeni nu a dat crezare vorbelor cancelarului german.

    Experimentul jurnalistic pare cu atât mai nociv cu cât în urmă cu puțin timp datele au arătat că MailOnline, versiunea online a publicaţiei Daily Mail a ajuns cel mai popular site de conţinut online din Europa.

    Datele ComScore au indicat că în luna iunie MailOnline a avut un număr de 17,2 milioane de vizitatori unici, reprezentând 10% din audienţa europeană.

    Un articol din Daily Mail aproape a doborât una dintre cele mai mari bănci franceze

    Acțiunile Societe Generale s-au prăbușit după ce publicația britanică Daily Mail scria de potențialul faliment al băncii franceze.

    Articolul, semnat de doi jurnalişti, prezenta Societe Generale ca fiind în "pragul falimentului după pierderile groaznice înregistrate din cauza expunerii la datoriile Greciei".

    Articolul, preluat de fluxurile de informaţii online, precum cel al CNN, a fost citat pe numeroase forumuri, copiat pe bloguri, iar până luni a făcut ca maşina de zvonuri să duduie.

    Sursa: www.capital.ro – 02.11.2011
    "Super-entitatea" – REȚEAUA care conduce lumea
    În vreme ce protestele împotriva puterii financiare globale se extind în toată lumea, temerile "indignaţilor" au fost confirmate ştiinţific. O analiză a legăturilor dintre 43.000 de corporaţii transnaţionale a identificat un grup relativ restrâns de companii, bănci în majoritatea lor, care deţin o parte uriaşă din economia globală.

    Deşi analiza a avut parte şi de critici, experţii prestigioşi contactaţi de publicaţia "New Scientist" susţin că studiul este un demers unic în încercarea de a descâlci iţele prin care economia mondială este controlată.
    Studiul ştiinţific care măsoară puterea

    Ideea că un pumn de bancheri deţine o mare bucată din economia globală nu este nici o noutate pentru protestatarii "Occupy Wall Street". Dar analiza realizată de trei experţi în teoria sistemelor de la Swiss Federal Institute of Technology din Zürich este prima care depăşeşte graniţele ideologiilor, pentru a identifica empiric o asemenea reţea de putere. Cercetarea combină matematicile, de mult timp folosite pentru a modela sistemele naturale, cu date cuprinzătoare agregate pentru a desena harta proprietăţilor corporaţiilor transnaţionale.



    "Realitatea este atât de complexă, trebuie să ne îndepărtăm de dogme, fie ele teoria conspiraţiei sau piaţa liberă", spune James Glattfelder, unul dintre autorii studiului. "Analiza noastră se bazează pe date obiective."
    Studii anterioare dezvăluiseră că un număr mic de transnaţionale deţine felii mari din economia mondială, dar incluseseră un număr limitat de companii şi făcuseră abstracţie de proprietăţile indirecte. Prin urmare, ele nu au putut estima în ce măsură acest fenomen afectează economia mondială. Dacă o face mai stabilă sau nu, de exmplu.

    Or, acesta este marele merit al echipei de la Zürich. Pornind de la Orbis 2007, o bază de date care contabilizează 37 de milioane de companii şi investitori din întreaga lume, au extras 43.060 de corporaţii transnaţionale şi proprietăţile comune care le leagă. Apoi au construit un model al companiilor care controlează ale companii prin deţinerea de acţiuni şi l-au coroborat cu câştigurile fiecărei companii, pentru a trasa structura puterii economice mondiale.

    Nucleul dur al celor 1318 transnaţionale şi "super-entitatea" de 147

    Studiul, care urmează a fi publicat în "PloS One" a scos în evidenţă un nucleu de 1318 firme cu proprietăţi interconectate (vezi imaginea). Fiecare din cele 1318 firme are legături cu două sau mai multe alte companii. Media conexiunilor este de 20. Mai mult, deşi reprezintă 20% din câştigurile globale, cele 1318 par să deţină împreună, prin participaţiile lor, majoritatea firmelor "blue chip" ( aşa cum sunt numite cele mai sigure, mai rentabile şi mai stabile companii) şi manufacturiere – "adevărata economie" - reprezentând peste 60% din câştigurile globale.

    Când echipa a făcut încă un pas spre a descâlci reţeaua de proprietăţi, a descoperit că, de fapt, nucleul poate fi restrâns la o "super-entitate" de 147 de companii, încă şi mai strâns legate - toate posesiunile lor sunt deţinute de alţi membri ai "super-entităţii" – şi care controlează 40% din bogăţia totală a reţelei.

    "Intr-adevăr, mai puţin de 1% dintre companii controlează 40% din întreaga reţea", spune Glattfelder. "Majoritatea sunt instituţii financiare. Topul 20 include Barclays Bank, JP Morgan Chase & Co, şi Goldman Sachs Group.

    John Driffil, de la University of London, expert în macroeconomie, spune că valoarea analizei nu constă doar în demonstraţia că un număr mic de companii controlează economia lumii, ci mai ales în înţelegerea mecanismelor stabilităţii economice.

    Concentrarea puterii nu este, în sine, bună sau rea, spune echipa din Zürich, dar legăturile strânse ale "super-entităţii" pot fi. Aşa cum lumea a descoperit în 2008, asemenea reţele sunt instabile. "Dacă o companie este în suferinţă, răul se propagă", spune Glattfelder.

    Este nevoie de legi anti-trust globale

    "Este tulburător să vezi cât de legate sunt lucrurile", susţine şi George Sugihara, de la Scripps Institution of Oceanography din La Jolla, California, un expert în sisteme complexe, consilier al Deutsche Bank.

    Yaneer Ban-Yam, şeful New England Complex Systems Institute (NECSI), avertizează că studiul asumă că proprietatea echivalează cu controlul, ceea ce nu e întotdeauna adevărat. Multe proprietăţi ale companiilor sunt deţinute de fonduri de administrare, care pot sau nu controla activităţile companiilor proprietare. Impactul acestui fenomen asupra sistemului cere analize suplimentare, crede Ban-Yam.

    "New Scientist" consideră că marele merit al analizei este că, identificând arhitectura puterii economice globale, ar putea contribui la stabilizarea ei. Prin identificarea aspectelor vulnerabile ale sistemului, economiştii pot sugera soluţii pentru a impiedica viitoarele colapsuri să se răspândească în întreaga economie.

    Glattfelder spune că s-ar putea să fie nevoie de legi anti-trust globale – care acum există doar la nivelul statelor – pentru a limita legăturile dintre transnaţionale. Sugihara declară că analiza oferă o soluţie posibilă: firmele ar trebui taxate pentru exces de interconectivitate, pentru a descuraja acest risc.

    Reţeaua se opune la orice schimbare

    Un lucru sigur nu rimează cu protestele "indiganţilor": "super-entitatea" este improbabil să fie rezultatul unei conspiraţii pentru a conduce lumea. "Asemenea structuri sunt naturale", spune Sugihara. Nou-veniţii într-o reţea preferă să se conecteze cu membrii care au cele mai multe conexiuni. Transnaţionalele cumpără participaţii la alte transnaţionale pentru profit, nu pentru dominarea lumii. "Studiul demonstrează cu claritate că regulile simple după care transnaţionalele se conduc nasc spontan grupuri superconectate", spune Sugihara.

    Deci "super-entitatea" nu este rezultatul unei conspiraţii. Adevărata întrebare, spune echipa de la Zürich, este dacă ea poate exercita o putere politică concertată. Drifill crede că 147 este un număr prea mare pentru o înţelegere secretă. Dan Braha de la NECSI bănuieşte că cele 147 de companii concurează pe piaţă, dar acţionează împreună pentru interese comune. Opoziţia la schimbările structurii reţelei este unul dintre aceste interese.

    "Top 50 al celor 147 de companii care formează "super-entitatea"

    1. Barclays plc
    2. Capital Group Companies Inc
    3. FMR Corporation
    4. AXA
    5. State Street Corporation
    6. JP Morgan Chase & Co
    7. Legal & General Group plc
    8. Vanguard Group Inc
    9. UBS AG
    10. Merrill Lynch & Co Inc
    11. Wellington Management Co LLP
    12. Deutsche Bank AG
    13. Franklin Resources Inc
    14. Credit Suisse Group
    15. Walton Enterprises LLC
    16. Bank of New York Mellon Corp
    17. Natixis
    18. Goldman Sachs Group Inc
    19. T Rowe Price Group Inc
    20. Legg Mason Inc
    21. Morgan Stanley
    22. Mitsubishi UFJ Financial Group Inc
    23. Northern Trust Corporation
    24. Société Générale
    25. Bank of America Corporation
    26. Lloyds TSB Group plc
    27. Invesco plc
    28. Allianz SE 29. TIAA
    30. Old Mutual Public Limited Company
    31. Aviva plc
    32. Schroders plc
    33. Dodge & Cox
    34. Lehman Brothers Holdings Inc*
    35. Sun Life Financial Inc
    36. Standard Life plc
    37. CNCE
    38. Nomura Holdings Inc
    39. The Depository Trust Company
    40. Massachusetts Mutual Life Insurance
    41. ING Groep NV
    42. Brandes Investment Partners LP
    43. Unicredito Italiano SPA
    44. Deposit Insurance Corporation of Japan
    45. Vereniging Aegon
    46. BNP Paribas
    47. Affiliated Managers Group Inc
    48. Resona Holdings Inc
    49. Capital Group International Inc
    50. China Petrochemical Group Company

    * Lehman încă exista în 2007.

    Sursa: www.evz.ro – 02.11.2011
    Ultima modificare făcută de Atlant; 12-11-11 la 13:48.
    Lovit şi n-am renunţat! Prăbuşit, dar am renăscut
    Ad hunc locum Curia advisari vult. Lege, quaeso!
    Ελληνική Δημοκρατία Ελευθερία και ευτυχία

  6. #206
    Member Avatarul lui Atlant
    Data înscrierii
    April 24, 2008
    Locaţie
    Romania, Bucharest
    Postări
    172

    Implicit

    Nemții vor ca grecii să vândă Acropolele
    În timp ce Angela Merkel le spune jurnaliștilor că țara lor ar fi dispusă să cedeze din suveranitate, nemții sunt de părere că grecii ar trebui să scoată la vânzare inclusiv monumente de importanță colosală pentru cultura grecească, precum Acropolele.

    Google a adunat experţi din diferite domenii într-un laborator secret din SUA.
    http://emark.directproprietar.ro/lin...2&L=115311&F=H
    Google, compania care deţine cel mai utilizat motor de căutare din lume, are un laborator secret în San Francisco unde cei mai buni specialişti în robotică şi inteligenţă artificală lucrează la tehnologiile viitorului, au descoperit cei de la New York Times.

    AVERTISMENT: Câteva zile până la un colaps al sistemului bancar
    Nu o spunem noi, o spune un expert al uneia dintre cele mai mari bănci din lume: Willem Buiter, economist șef la Citigroup Inc.

    Rușii: Riscul unui război nuclear a crescut dramatic
    http://emark.directproprietar.ro/lin...2&L=115306&F=H
    Potenţialele conflicte locale în apropierea frontierei Federaţiei Ruse ar putea escalada într-un război de anvergură cu implicarea armelor nucleare, a apreciat joi şeful Statului Major al armatei ruse, generalul Nikolai Makarov, potrivit Interfax.

    Ţara care nu mai are bani pentru întreţinerea celor 75.500 de km de autostrăzi
    Statele Unite ale Americii deţin cel mai mare sistem de autostrăzi din lume, cu peste 75.500 de km, doar China apropiindu-se de această performanţă (cu puţin peste 73.000 km de autostradă), dar riscă să ajungă în situaţia în care nu-şi mai permite să suporte cheltuielile de întreţinere a acestora, arată o analiză întocmită de The Economist.

    Ponta vrea să-l înlocuiască pe Geoană de la Senat ca să nu ajungă preşedinte
    Liderul PSD, Victor Ponta, a spus aseară că a cerut înlocuirea lui Mircea Geoană din fruntea Senatului pentru ca acesta să nu fie președinte interimar în cazul în care USL reușește să-l suspende pe Traian Băsescu.

    Sursa:
    Siteul www.DirectProprietar.ro este proprietatea S.C. Tudor Expert Consulting SRL

    Mistere inexplicabile ale Terrei

    In anul 1898, intr-un mormant din Saqqara, Egipt, un explorator descoperea o ciudata macheta din lemn a unui obiect cu aripi. Cum la acea vreme avionul nu fusese inventat, cercetatorii au considerat artefactul drept reprezentarea unei pasari si l-au facut „uitat“ intr-un muzeu din Cairo. In 1972, arheologul Kalil Messiha a dat intamplator peste macheta si a ramas socat de formele sale aerodinamice si de curbura aripilor, identica celei a unui avion Concorde. In plus, Messiha a facut legatura intre aceasta macheta si mai multe schite ciudate descoperite tot la Saqqara, ajungand la concluzia ca egiptenii planuiau, inca din secolul al II-lea i.Hr., construirea unui obiect zburator.


    Din cand in cand, arheologii fac descoperiri uluitoare, care dezvaluie faptul ca una sau alta dintre civilizatiile stravechi foloseau uzual instrumente sau tehnologii „inventate“ in secolul XX. Iata cateva artefacte care, conform cronologiei unanim acceptate, nu ar fi avut cum sa existe inainte de a… exista.


    1. COMPUTERUL ANTIKYTHERA, un procesor de 2.085 de ani

    In anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corabii antice, esuata la cativa kilometri de insula Creta. Artefactul consta intr-un complicat sistem de roti de bronz (trei s-au pastrat pana astazi) si cadrane de sticla fixate intr-un cadru de lemn. Analiza cu raze X a relevat faptul ca instrumentul fusese creat in anul 80 i.Hr., iar reconstituirea sa i-a dezvaluit functionalitatea – aceea de veritabil „computer“ astronomic, care putea indica, in functie de ora si de zi, pozitia exacta a Soarelui, a Lunii si a tuturor planetelor din sistemul solar. Desi se stie ca grecii erau buni astronomi, nici o informatie de ordin istoric pastrata de la ei nu semnaleaza existenta unei masinarii atat de sofisticate.

    Vezi Film: http://1-ig.blogspot.com/2009/02/com...ocesor-de.html

    2. AVIONUL EGIPTEAN, un Concorde la anul 200 i.Hr.



    3. CRANIUL MITCHELL-HEDGES, sculptura maiasa cu laser


    Vezi film http://1-ig.blogspot.com/2009/02/cra...lm-mister.html

    4. CIOCANUL LONDONEZ, unealta de dinaintea istoriei

    Acest ciocan din fier cu coada de lemn a fost descoperit de arheologii britanici in 1936, pe un santier arheologic de la marginea Londrei. Unealta era incastrata intr-o roca veche de 400 de milioane de ani, iar testele efectuate asupra sa au relevat faptul ca a fost faurita in urma cu 500 de milioane de ani. De mentionat ca fierul ciocanului este mult mai pur decat oricare alt fier produs prin tehnologiile moderne.

    5. HARTA LUI PIRI RE’IS, Pamantul turcului

    Piri Re’is a fost un marinar turc care, in 1513, a desenat o harta a Africii, a Americilor si a Antarcticii. In 1929, cand a fost regasita, harta turcului a facut mare valva: oficial, Antarctica fusese descoperita abia in 1818. Ceea ce este si mai bizar la aceasta harta este faptul ca Piri Re’is – dupa cum dovedesc reconstituiri de ultima ora – a cartografiat fidel Antarctica asa cum arata aceasta inainte de a fi acoperita de zapada. Mai precis, in urma cu 6.000 de ani.

    6. DESENELE DE LA NAZCA, un balon cu indieni, acum 2.000 de ani

    Desenele au fost descoperite in anul 1930, cand aviatia SUA a inaugurat doua linii comerciale care survolau pampa peruana. Se pare ca acestea au fost realizate in perioada de inflorire a civilizatiei Nazca (300 i.Hr. - 600 d.Hr). Acoperind o suprafata de 450 de kilometri patrati, desenele de la Nazca infatiseaza diverse plante si animale. Cele mai mari reprezentari ajung la 200 de metri lungime. Printre acestea, apar si unele figuri ciudate, numite de cercetatori geoglife. In vreme ce comunitatea stiintifica este rezervata in privinta utilizarii geoglifelor, unii entuziasti afirma ca ele ar fi harti astronomice sau puncte de reper pentru OZN-uri (teorie speculata si in filmul “Semne” din 2002). Indiferent la ce au folosit, desenele de la Nazca n-ar fi putut fi realizate decat printr-o coordonare venita de foarte sus, cel mai probabil din balon (care, la vremea respectiva, evident, nu era „inventat“).

    7. ORASUL NAN MADOL, misterioasa asezarea de pe reciful de corali

    Datarea cu carbon-14 arata ca orasul Nan Madol a fost construit intre anii 200 i.Hr.- 800 d.Hr., pe un recif de corali din Micronezia, din aproximativ 250 milioane de tone de blocuri bazaltice. Asezarea se intindea pe o suprafata de aproximativ 18 kilometri patrati si era formata din peste 100 de insulite artificiale unite prin viaducte. Nimeni nu poate explica felul cum au fost transportate acolo blocurile de bazalt si nici cum a fost construit orasul. Pentru ridicarea lui Nan Madol, azi ar fi nevoie de zeci de macarale gigantice.


    8. ZIDURILE SACSAYHUAMAN, precizie incasa de secol XX

    ziduri concentrice, lungi de 360 de metri si inalte de sase, au fost construite, in secolul al XVI-lea, in jurul fortaretei incase Sacsayhuaman din Cuzco, Peru. Ele au fost ridicate din imensi bolovani de calcar, cantarind aproximativ 300 de tone fiecare. Incasii nu au folosit mortar pentru a fixa bolovanii, dar acestia sunt atat de bine asezati unul peste altul, incat nu se poate strecura intre ei nici macar o lama de cutit. Cum au reusit incasii sa construiasca un asemenea ansamblu cu tehnologiile secolului al XVI-lea ramane un mister.


    sursa. http://www.descopera.ro/
    comentariu: Va recomand ca lectura obligatorie pentru cei pasionati de astfel de subiecte cartea "Misterele Terrei" scoasa de Reader's Digest, o carte de popularizare de exceptie, asa cum era si de asteptat de la o editura ca Reader's Digest. Iar calitatea cartii este una deosebita, incpand de la hartie si ilustratii, pana la designul general si aranjamentul informatiei in pagina. Superba! O recomand tuturor.

    Iar pentru cei ce nu o au sau nu au citit-o inca, o mai pot gasi ori pe site-ul Reader's Digest (la pretul normal), ori la reducere aici:

    http://www.carti-online.com/misterele-terrei-p-307.html
    Vechii invatati chinezi cunosteau orarul organelor.

    10/03/2011 eliot seni 1 comment


    Vechii invatati chinezi cunosteau orarul organelor. Organismul iti trimite intreaga energie catre
    anumite parti ale sale, la un moment dat. S-a demonstrat stiintific ca
    cine nu respecta si tulbura repetat ritmul interior se îmbolnaveste mai
    des si mai repede, iar uneori de boli foarte grave, care nu mai pot fi
    vindecate, din cauza uzurii organelor.


    ORA 6
    Este ora la care organismul se trezeste, chiar daca noi vrem sa mai lenevim. Incepe productia de hormoni
    a corpului nostru. La aceasta ora aminoacizii, hormonii, zaharul din sange
    actioneaza la capacitate maxima.
    Ce trebuie evitat la acesta ora? In afara de lenevirea in pat, ALCOOL si
    TIGARI.

    ORA 7
    Inima intra in viteza a cincea. Incepe productia de hormoni sexuali. Cine
    prefera sportul facut dimineata face o greseala, pentru ca inima este suprasolicitata,
    iar rezultatul este acelasi. La aceasta ora trebuie servit micul dejun,
    dar inainte este indicat sa bea si un pahar cu apa, pentru a ajuta digestia.(
    un pahar de apa baut imediat dupa trezire face sa scapi de constipatie)


    ORA 8
    Organismul tanjeste dupa “combustibil�.
    Din nefericire este si ora la care au loc cele mai multe infarturi si accidente
    vasculare cerebrale. Este ora ideala, daca vreti sa va faceti o analiza
    a sangelui. Daca o amanati pentru alta ora, compozitia sangelui va fi schimbata
    din cauza stresului.

    ORA 9
    Organismul receptioneaza cel mai slab senzatia de durere, este imun fata
    de frica. Chimioterapia si injectiile trebuie facute acum, caci nu vor
    fi complicatii, iar datorita tolerantei sporite a organismului, sansele
    de vindecare cresc.

    ORA 10
    Este ora invatatului, creierul este cel mai receptiv.
    Capacitatea de a lua decizii si de a rezolva probleme este maxima. Temperatura corpului
    atinge punctul superior.Acum este momentul ideal, pentru a pleca la drum
    cu masina, atentia si reflexele sunt mult sporite.


    ORA 11
    Organismul isi arde grasimile.
    Gurmanzii pot consuma orice( totusi, mai cu mila, va rog)dupa pofta inimii.
    Cu putin inaintea prânzului, inima si circulatia sanguina se afla în momentul
    lor de varf.
    Evitati sa mergeti la un consult cardiologic, pentru ca se poate ca diagnosticul sa nu fie cel real.

    ORA 12
    S-a dus deja jumatate din zi. Organismul este ocupat cu producerea de acizi,
    iar creierul nu este deloc în forma.
    Din cauza lipsei de oxigen trebuie
    sa stati în fata unei ferestre deschise.( Aerisiti foarte bine incaperile.
    Rezultatul este benefic.Stomacul este singurul organ cu
    adevarat activ. Se pregateste pentrua produce sucul gastric si a primi mancarea.

    ORA 13
    Scade atentia, totul este programat pentru digestie. Este ora mesei de
    pranz urmata de o mica relaxare.Dupa masa de pranz bila începe sa
    actioneze, digerand si absorbind lipidele din fluxul intestinal. Cine are probleme acum trebuie sa ia tratamentele specifice, pentru a o
    activa.Dar mai ales este bine ca pranzul sa fie consumat in liniste si
    fara alte preocupari decat a manca. Si FARA NERVI.Mancarea se serveste
    in liniste si armonie.

    ORA 14
    Forta vitala este foarte scazuta. Organismul trebuie sa se odihneasca.

    ORA 15
    Creierul se pune din nou in miscare. Ne putem continua in forta activitatea.
    Atentia si puterea de concentrare sunt in forma maxima.
    Daca aveti de lucru pentru acasa
    acum este momentul.

    ORA 16
    Trezirea creierului este urmata de revitalizarea corpului, dispus sa intre
    în functiune. Este ora ideala pentru un program de exercitii fizice.
    Plamanii si caile respiratorii
    sunt larg deschise. Faceti o plimbare în aer liber. La aceasta ora
    actioneaza cel mai bine remediile pentru stomac.

    ORA 17
    Mainile simt nevoia sa intre in functiune.
    Oamenii de afaceri au o putere de convingere neobisnuita, pictorii
    fac minuni, scamatorii se simt în forma. Sportivii stiu deja, cine se antreneaza
    sau concureaza, obtine acum cele mai bune rezultate. La acesta ora se inregistreaza
    cele mai multe recorduri sportive.


    ORA 18
    Este ora activitatilor culturale.
    Simturile sunt foarte ascutite in acest
    moment al zilei. Papilele gustative si simturile olfactive sunt la cote maxime. Este momentul de maxima activitate in ceea ce priveste cresterea unghiilor si a parului. Corpul este insa putin obosit.
    Nervii reactioneaza la durere sau furie.

    ORA 19
    Organismul este cel mai dispus
    sa accepte tratamente, iar pielea tanjeste dupa ingrijire, porii pielii
    se deschid si asimileaza produsele cosmetice. Dar atentie, scade tensiunea.

    Ora 20
    Cresc capacitatile vizuale. Este momentul sa alegeti materialele
    si modelele vestimentare. Ultima masa a zilei nu trebuie luata mai târziu
    de ora 20, caci corpul reactioneaza deja într-un ritm redus. Ficatul inregistreaza
    o activitate intensa, astfel bauturile alcoolice fiind mai bine tolerate
    la ora aceasta

    ORA 21
    Scade temperatura corpului si metabolismul.
    Nu se mai asimileaza nici un aliment. Mincarea ramane nedigerata sau digerata
    pe jumatate. Doar stomacul si ficatul mai lucreaza.


    ORA 22
    Ficatul nu mai lucreaza. Stop fumatului,
    caci in pauza ce survine in functionarea ficatului, organismul absoarbe
    toata nicotina nefiltrata.

    ORA 23
    Incepem sa visam cu ochii deschisi. De la aceasta ora corpul se linisteste. Nervul parasimpatic, responsabil cu acest lucru, reduce schimbul
    de substante, tensiunea, temperatura, activitatea cardiaca la minim. Productia
    de cortizol, hormonul stresului, este oprita.
    Daca vrem sa fim frumoase, noi
    femeile, trebuie sa ne punem la somn, la aceasta ora, pentru ca acum incepe
    procesul de regenerare a celulelor pielii.


    ORA 24
    Dupa perioada maxima din activitatea sa, organismul se autoregleaza la
    minim pe scala sa de functionare si se programeaza “ pentru maine�. Este
    obligatoriu ca acesta ora sa ne gaseasca într-un somn profund. Â
    Noaptea, intre orele 2 si 4,
    toate simturile sunt in stare de inhibitie.
    ATENTIE, este perioada catastrofelor
    de tot felul, a accidentelor rutiere, a naufragiilor si a accidentelor
    de munca. Mai bine stati acasa si plecati la drum la o ora favorabila.
    Intre ora 3 si 5 scade tensiunea
    arteriala.
    Dimineata retinem mai usor informatiile,
    dar pentru a le pastra in memorie pe termen lung trebuie repetate dupa-amiaza.

    Imi doresc sa tineti cont de aceste
    indicatii. Incercati si vedeti ca viata va va fi din ce in ce mai frumoasa
    si voi mai sanatosi.
    Mai jos aveti o schema cu RITMURILE CEASULUI BIOLOGIC


    Ritmurile ceasului biologic:


    ORELE 23-01
    Perioada de maxima activitate a vezicii biliare. Cei care au probleme cu acestorgan, in aceasta perioada
    se trezesc din somn sau nu pot adormi.

    ORELE 01-03
    Se activeaza ficatul. In aceasta perioada oxigenarea creierului este minima. Cei care sufera de afecţiuni
    hepatice au un somn zbuciumat, sau chiar se trezesc in aceasta perioada.
    Ficatul şi vezica biliara fiind organe pereche, şi cei suferinzi de afecţiuni
    biliare prezinta aceleasi simptome. In aceasta perioada nu se recomanda
    fumatul, consumul de cafea, alimente grase si bauturi alcoolice.

    ORELE 03-05
    Se activeaza plamanii, deci in aceasta perioada fumatorii, bolnavii de astm, cei raciţi sau cu alte afeciuni
    ale aparatului respirator se trezesc din somn, sau au un somn zbuciumat,
    neodihnitor. Cei bolnavi sunt coplesiti de senzatia de teama si nesiguranta


    ORELE 05-07
    Este perioada de activitate maxima a intestinului gros. Este perioada in care majoritatea oamenilor merg la toaleta. Se recomanda evitarea stresului si grabei in aceasta perioada.
    Cei bolnavi cu acest organ se simt de obicei mai rau decat in cursul zilei.
    Se recomanda consumul de ceaiuri din plante medicinale.


    ORELE 07-09
    Incepe activitatea maxima a stomacului.
    Se va evita expunerea corpului la frig sau dusuri reci, este mai indicat
    un mediu cald. Se recomanda administrarea de vitamine.


    ORELE 09-11
    Splina si Pancreasul sunt la activitate
    maxima. Este total contraindicat consumul de alcool.Se recomanda consumul
    de fructe si miere de albine(singura perioada din zi, cand organismul
    poate digera fara efort dulciurile).Se va evita efortul fizic. Din contra,
    disponibilitatea la efort psihic si intelectual este la maxim. Asadar,
    treceti la invatat.

    ORELE 11-13
    Perioada de activitate maxima a inimii. In aceasta perioada nu se recomanda consumul exagerat de alimente grele. Scade nivelul de oxigenare al creierului, din acest motiv, trebuie
    multa atentie, exista un risc marit pentru accidentare.


    ORELE 13-15
    In aceasta perioada intestinul subtire este foarte activ, scade sensibilitatea la durere a danturii, deci
    este perioada ideala pentru tratamentele stomatologice. Capabilitatea de
    a avea o activitate fizica este pe curba ascendenta.


    ORELE 15-17
    Perioada hiperactiva a vezicii
    urinare. In aceasta perioada se recomanda consum marit de lichide ( apa,
    ceaiuri ), ÅŸi activitate sportiva. Organismul este capabil sa digere mai
    usor si alimentele mai grele, creste in continuare predispozitia pentru
    activitatea fizica.

    ORELE 17-19
    Rinichii functioneaza la capacitate
    maxima, este indicat sa se evite actiunile factorilor care ii ingreunează
    activitatea ( grasimi, zahar, sare, bauturi racoritoare, conservanţi alimentari,
    cafea, alcool, dar mai ales stresul si frigul.

    ORELE 19-21
    Activitatea maxima a pericardului si sistemului circulator. Este perioada de maxima receptivitate a simturilor, optima pentru a viziona spectacole de teatru, filme sau muzica. In aceasta
    perioada toate tipurile de medicatie au eficienta maxima (atat cele administrate
    oral, cat ÅŸi cele aplicate extern).


    ORELE 21-23
    Este perioada de activitate a meridianului Trei focare. Organismul se pregateste de odihna, deci nu se recomanda nici o activitate care l-ar putea reactiva (exercitii fizice, consum de alimente
    grele sau cafea, fumat ).
    Lovit şi n-am renunţat! Prăbuşit, dar am renăscut
    Ad hunc locum Curia advisari vult. Lege, quaeso!
    Ελληνική Δημοκρατία Ελευθερία και ευτυχία

  7. #207
    Member Avatarul lui Leif cel Fericit
    Data înscrierii
    August 8, 2010
    Locaţie
    Omniprezent
    Postări
    497

    Implicit

    Frumos, Atlant!
    Asteptam o noua postare aici!
    Am citit pe sarite si pare destul de interesant! Promit ca o sa citesc tot!

  8. #208
    Member Avatarul lui @leCS1
    Data înscrierii
    November 14, 2011
    Locaţie
    Ori unde am interes !
    Postări
    339

    Implicit

    ma va zic eo ceva fantastic de in lume un om GIGI BECALI
    ps:citeste autobiografia lui
    Nu esti slab cand pierzi , ci cand NU LUPTI !

  9. #209
    Member
    Data înscrierii
    August 9, 2010
    Postări
    1

    Implicit

    cumpar conturi triburile....id un_baiat_ca_eminem ...

  10. #210
    În vacantă
    Data înscrierii
    January 8, 2012
    Locaţie
    Arad RO - St. Helier , Jersey Island UK
    Postări
    144

    Implicit

    hai sa te ajut si eu

    Prima civilizatie a lumii , din toate timpurile a inceput pe pamantul romanesc


    Tablitele de la Tartaria - cea mai veche scriere a lumii descoperita in Romania?


    Tablitele de la Tartaria - cea mai veche scriere a lumii descoperita in Romania?
    In vara anului 1961 arheologul Nicolae Vlassa, aflat in localitatea Tartaria pentru sapaturi, descopera un mormant stravechi. La prima vedere nu observa nimic iesit din comun, dar dupa excavarea osemintelor si a diverselor odoare gaseste si trei tablite de lut neobisnuite. Fara sa isi dea seama tocmai facuse o descoperire epocala.

    De la descoperirea lor pana astazi, tablitele de la Tartaria inca sunt o sursa de controverse. Multi cercetatori straini, ca David Whipp, Boris Perlov sau Iovan Todorovici, sunt de parere ca simbolurile ce apar pe artefacte prezinta prima scrierea a lumii.

    Marija Gimbutas, specializata in culturile neolitice europene, era de parere ca inscrisurile gasite pe tablite fac parte din ceea ce numea "vechea scriere europeana".

    In tara, Vlassa a fost denigrat si descoperirea lui nu numai ca a fost trecuta cu vederea, dar a fost hulit de cercetatorii romani. Din aceasta cauza Vlassa nu prea facea referiri la tablite si ezita sa vorbeasca despre ele.

    Abia dupa Revolutie acestea au inceput a fi analizate in amanunt si de experti romani, ca Gheorghe Lazarovici sau Horea Ciugudean.

    Trebuie spus ca Tartaria se gaseste in Transilvania, in judetul Alba, intre Alba Iulia si Orastie.

    Cultura Vinca, o minune arheologica est-europeana

    Descoperirile de la Tartaria fac parte dintr-o cultura neolitica mult mai vasta, numita Vinca, ce s-a dezvoltat intre 5500 si 4500 i.Hr. pe teritoriul de astazi al Serbiei, Romaniei, Ungariei, Bulgariei si Greciei. La acea vreme era cea mai evoluata societate tribala de pe continent.

    In aceasta perioada se fac salturi impresionante. Utilizau plugul, pentru acele inceputuri umile reprezentand o adevarata revolutie, oamenii sunt legati de pamant datorita agriculturii, iar asezarile cresc considerabil fiind cele mai mari ale Europei. Cultura Vinca este cunoscuta si pentru o alta inventie, primele unelte de cupru.

    Descoperiri anterioare ale unor insemne misterioase

    Dar tablitele profesorului Vlassa le-au umbrit pe toate acestea. Inainte, se descoperisera pe diverse obiecte ale culturii Vinca, dezgropate din situri arheologice din Romania (Turdas) si Serbia (Belgrad, Banjica), inscriptionari ce nu puteau fi deslusite.

    Acestea au fost in mod unanim desconsiderate si proponentii ideii ca ele reprezentau o forma veche de scris au fost ostracizati de comunitatea stiintifica.

    Importanta descoperirii de la Tartaria

    Tablitele de la Tartaria le reuneau in ceea ce pare un text. Pe doua din cele trei tablite semnele incizate erau despartite de linii atent trase, in celule distincte.

    Acestea doua erau perforate astfel incat se suprapuneau una peste cealalta, dupa unele pareri fiind o amuleta ritualica. Cea de-a treia tablita prezenta simboluri zoomorfe.

    Analizandu-le, Vlassa mentiona ca tablitele se aseamanau foarte mult cu cele ale sumerienilor din punctul de vedere al insemnelor folosite. Unii arheologi romani au sustinut ca ele fusesera aduse aici in urma unor contacte de natura comerciala cu sumerienii, iar unii au mers si mai departe acuzandu-l pe Vlassa ca a ingropat cu buna stiinta niste falsuri, fiind cu neputinta o asemenea descoperire la noi in tara.

    La o cercetare mai atenta s-a dovedit ca aceste semne s-au dezvoltat independent de celelalte culturi preistorice, gasindu-se, de altfel si similaritati intre tablitele de la Tartaria si hieroglifele egiptene.

    Prima forma de scriere din lume

    Arheologi sarbi si romani au presupus apoi ca ele nu sunt mai vechi de 2700 i.Hrr. Insa se inselau si de aceasta data. Tablitele in sine nu au putut fi datate cu carbon datorita compozitiei lor, dar aceasta s-a facut prin asocierea cu ramasitele umane descoperite odata cu tablitele.

    Astfel vechimea tablitelor de la Tartaria este impinsa la incredibila data de 5300 i.Hr., in conditiile in care primele scrieri mesopotamiene s-au facut in 3500-3300 i.Hr., anuland teoria de mai sus, conform careia au fost aduse aici in urma contactelor comerciale cu sumerienii.

    O viziune critica asupra simbolurilor Vinca

    Pana astazi, simbolurile Vinca au fost descoperite pe mii de obiecte, unele fiind si pe tablite asemanatoare celor de la Tartaria (tablitele de la Gradeshnitsa, Bulgaria), erau folosite in mod constant si cunosteau o forma precisa.

    Totusi este contestata parerea conform careia acestea ar prezenta prima scriere din lume. Unii le denigreaza in totalitate sustinand ca sunt doar niste mazgalituri fara sens sau ca ele sunt copiate dupa civilizatia sumeriana mai avansata, desi decalajaul intre cele doua culturi este de un mileniu.

    Se mai aduce urmatorul argument. In Sumer, scrisul a aparut in urma necesitatii de a tine evidenta schimburilor comerciale, in timp ce simbolurile Vinca au fost descoperite in locuri sacre sau morminte. Se uita faptul ca primele sinografe chinezesti au fost folosite tocmai in scopuri ritualice.

    Mai mult, simbolurile Vinca au aparut si pe ceramica. Pe jumatatea inferioara a multor vase de lut apar anumite semne ce ii indeamna pe arheologi sa creada ca ele descriau continutul sau ca erau numere, exprimand cantitatea.

    Se mai stie ca intre diferitele asezari se facea comert si s-au gasit reprezentari ale unor ambarcatiuni cu panze, atestand capacitatea oamenilor culturii Vinca de a face negot cu regiuni indepartate.

    O istorie contestata

    Astazi, ideea ca leaganul civilizatiei nu s-ar afla pe Tigru si Eufrat, ci pe Dunare inca starneste reactii virulente, cauzate in special de ignoranta.

    Cel mai bun exemplu in acest caz este cultura Cucuteni care a fost scoasa din anonimat acum cativa ani si a luat prin surprindere intreaga comunitate arheologica mondiala. Nu se stia ca o astfel de cultura complexa s-a dezvoltat in spatiul carpato-danubian, desi primele artefacte fusesera gasite acum mai bine de 100 de ani.

    Cultura Cucuteni implinea aproape toate criteriile de a fi considerata prima civilizatie adevarata a lumii, cu cateva sute de ani inainte de Sumer sau Egipt, in afara de unul, lipsa unui sistem de scris.

    Chiar si Biblia demonstreaza acest lucru , Vechiul Testament al Bibliei , fiind scris original in ebraica , Evangheliile , Faptele , Apocalipsa , Petru , Iacov , Ioan si Iuda in limba Aramaica , iar epistolele in limba Greaca .
    A fost luata de un matematician si a sters delmitarile dintre cuvinte(spatiile libere , fara litera) si a descoperit cateva lucruri interesante: in Apocalipsa scris oblic este o avertizare ca in data de 11/9 va avea loc un atentat(daca va amintiti turnurile gemene) , tot in Apocalipsa despre incalzirea globala si alte lucruri interesante gen vaticanul , illuminati , masoneria si alte chestii , dar cum eu vorbesc de inceput , chiar in Geneza , in prima carte a Bibliei , si chiar in primele versete , unde vorbeste despre creare , vertical scrie ceva interesant " IN ROMANIA"

    edit:daca topicul acesta e special pentru el , imi voi sterge postul fara nicio suparare
    Ultima modificare făcută de *Ghost*; 30-01-12 la 00:40.

  11. #211
    În vacantă
    Data înscrierii
    January 8, 2012
    Locaţie
    Arad RO - St. Helier , Jersey Island UK
    Postări
    144

    Implicit

    Nicolae Tesla , inventatorul secolului XX
    Nicolae Tesla , croatul roman inzestrat de la Dumnezeu
    (alegeti ce titlu doriti )

    MARELE SAVANT Nicolae Tesla (Nikola Tesla, 1856-1943), considerat de canalul Discovery ca fiind unul dintre „cei mai mari 100 de americani”, este geniul sub care stă dezvoltarea actuală a omenirii. El a fost un mare vizionar, multe din ideile sale nefiind înţelese nici astăzi şi constituind o permanentă sursă de dispută între marile puteri.

    Ciudatele schimbări de climă şi cutremure care s-au constatat în ultima vreme sunt considerate rezultatul unor aparate care au la bază descoperirile acestui mare inventator. Tesla a ajuns la concluzia că vremea ar putea fi controlată cu ajutorul energiei electrice. In primavara lui 1898, Tesla demonstreaza public dirijarea prin radio, la mare distanta, a unui vas fara echipaj. De numele său se leagă celebrul experiment Philadelphya şi primul contact cu alte civilizaţii, savantul recepţionând din spaţiu un semnal radio repetat. Pentru această descoperire a fost ridiculizat de contemporani.

    Tot lui îi datorăm şi primul sistem de comunicaţie wireless, primii roboţi, prima telecomandă, ideea de vehicul cu decolare verticală ş.a. Tesla a propus o schemă care arăta ca un science-fiction: un sistem global de comunicaţii fără fir pentru a transmite mesaje telefonice dincolo de ocean; pentru a transmite ştiri, muzică, rapoarte privind piaţa bursieră, mesaje private, a securiza comunicaţiile militare, şi care tranmitere de imagin în orice colţ al lumii. „Când comunicaţia fără fir va fi aplicată pe scară largă, pământul va fi transformat într-un creier uriaş, capabil să răspundă în oricare colţ al său”. Această viziune a sa nu a fost realizată nici astăzi, la peste 60 de ani de la moartea sa. Nici marile sale realizări privind transmiterea energiei electrice fără fire nu au fost puse în practică. Mileniul acesta este fără îndoială mileniul Tesla.


    Anii tinereţii

    Cand zici Nicolae Teslea te gandesti la istro-romanul devenit cetatean american, omul de stiinta si inventatorul prolific in domeniul electro si radiotehnicii, descoperitorul campului magnetic invartitor. Tot el a inventat si sistemul bifazat de curent electric alternativ si a studiat curentul de inalta frecventa. El a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de inalta frecventa etc. In atomistica, a cercetat fisiunea nucleelor atomice, cu ajutorul generatorului electrostatic de inalta tensiune.

    Este considerat de biografii americani ca fiind un emigrant de origine sârbă. În realitate el a fost istro-român, nascut in noaptea de 9 spre 10 iulie 1856 ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea si al Gicai Mandici. Familia tatalui era de graniceri antiotomani, in fostul imperiu austro-ungar. Numele initial de familie era Draghici, dar el a fost inlocuit in timp, prin porecla de Teslea, dupa meseria transmisa in familie, de dulgher (teslari).

    Henri Coanda il prezinta pe marele inventator Tesla ca roman banatean din Banatul sarbesc, dar realitatea era ca prietenul sau Nicolae era istro-roman din Croatia. Coandă afirma: « Daca acum, sa zicem, 150 de ani, s-ar fi spus, ar fi venit cineva sa ne spuna cum spunea Teslea Nicolae, Teslea, romanul din Banat: “Voi face lumina electrica, adica lumina, voi face asta miscand o bucata de fier in fata unui fir de arama”, lumea l-ar fi inchis ca nebun”. Provincia Lica era locuita compact de istro-romanii morlaci, inca din sec. XV-XVI. Gospici se afla la cativa kilometri de tarmurile Marii Adriatice, iar satul Similian la 12 km de Gospici, satul fiind patria lui Tesla. Tatăl său dorea ca el să devină preot, cu toate că el se simţea atras de ştiinţele exacte. La 17 ani, Tesla s-a îmbolnăvit de holeră şi a obţinut o concesie din partea tatălui său: bătrânul Tesla i-a promis că dacă va supravieţui, va primi permisiunea să urmeze cursurile de inginerie de la Politehnica din Graz (1875-1881), unde avea sa îşi înceapa seria descoperirilor. Lucrează apoi la Budapesta, la Paris, in cadrul Companiei Edison (1882), Strasbourg (1884), dupa care pleacă în America.

    Tesla a fost înntreaga sa viaţă obsedat de ideea electricităţii. La vârsta de 24 de ani are şi primul mare răspuns. El însuşi povesteşte: “Într-o după-amiază, veşnic prezentă în mintea mea, făceam o plimbare în parc, alături de un prieten, recitând poezii. Pe atunci, ştiam cărţi întregi pe de rost. Una dintre acestea era Faust a lui Goethe. Soarele tocmai apunea, amintindu-mi de un pasaj celebru; ideea mi-a venit ca o străfulgerare de lumină, şi într-o secundă adevărul era dezvăluit. Cu un băţ, am desenat pe nisip diagrama pe care 6 ani mai târziu am prezentat-o în cadrul alocuţiunii de la Institutul American de Inginerie Eelectrică”. Era motorul cu curent alternativ, o descoperire tehnologică care în curând avea să schimbe lumea.

    Sosirea în America

    Tesla ajunge în America având la el doar o scrisoare de recomandare din partea unui prieten al lui Edison din Europa. La sosire se arata complet şocat: “Ceea am lăsat în urmă era frumos, artistic şi fascinant sub toate aspectele; ce am văzut aici era lipsit de fineţe şi inatractiv. America e cu un secol în urma Europei”.

    Electricitatea a fost introdusă în New York la finele anilor 1870. Lampa incandescentă a lui Edison a facut ca cererea pentru curentul electric sa explodeze. Fabrica sa de curent direct din Pearl Street (Manhattan) devenea rapid monopol. Edison ştia prea puţin despre curentul alternativ şi nu vroia să înveţe mai mult. L-a angajat totuşi pe Tesla, oferindu-i 50.000 pentru perfectionarea generatoarelor si motoarelor electrice Edison. Tesla şi-a îndeplinit sarcina dar… nu aprimit nici un cent în afară de următorul comentariu: “Când vei deveni un american complet matur vei şti să apreciezi o glumă americană”. Şocat şi desgustat, Tesla a demisionat imediat.

    Ideile sale privind curentul alternativ pe care-l folosim azi aveau să se materializeze fiind sprijinit de un investitor. Patentele i-au fost apoi cumpărate de compania Westinghouse alături de care va continua până la realizarea “oraşului luminilor”. Cu prilejul Târgului Internaţional de la Chicago deschis pe 1 mai 1893, cei 27 de milioane de vizitatori au văzut cum s-au aprins sute de lumini incandescente. Aceasta doar datorită invenţiilor sale privind sistemele de curent alternativ. Era abia începutul luptei sale cu Edison…

    edit: cand o sa ma mai informez o sa pun si continuarea , fiti pregatiti caci maine voi pune despre "2012 , Apocalipsa si Noua Ordine Mondiala(ILLUMINATI) , conducatorii masoneriei"
    Ultima modificare făcută de *Ghost*; 30-01-12 la 01:10.

  12. #212
    În vacantă
    Data înscrierii
    January 8, 2012
    Locaţie
    Arad RO - St. Helier , Jersey Island UK
    Postări
    144

    Implicit

    IN PRIMUL RAND VREAU SA IMI CER SCUZE PENTRU CA NU AM REUSIT SA FAC CEEA CE AM PROMIS , DAR M-AM REVANSAT


    Codul secret al Bibliei



    Pentru multi oameni Biblia e doar o carte cu povesti, pentru altii insa, Biblia e cartea cartilor…hai sa vedem ce spun oamenii mai de vaza ale acestei lumi..si sa vedem ce au mai descoperit…si ce legatura are Romania cu Biblia

    “Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul lumii.” Daniel, 12:4.

    Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.

    Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios, abia după un tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmâna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:

    „Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată când numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de expresia „criminal va asasina”. Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atât asasinarea lui Anwar el-Sadat, cât şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sunt, de asemenea, codificate în Biblie…

    Cred că sunteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate evitat “

    La 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Yitzak Rabin, de către un om care se credea investit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum peste 2000 de ani.

    Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia ca o gigantică grilă de cuvinte încrucişate. Pentru a găsi codul, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a transformat întrega Biblie originală într-un şir continuu de litere, cuprinzând 304.805 caractere. Informaţiile sunt obţinute prin selectarea a fiecărei a N-a literă, unde N are o valoare precisă şi corespunzător aleasă – de exemplu: 4,5,12,18,etc. Un exemplu foarte simplu ar fi următorul: avem propoziţia “Cum să obţii date…”, pe care o compactăm şi ea devine “cumsăobţiidate” din care vom selecta, începând cu prima, fiecare a cincea literă: “cumsăobţiidate” şi rezultă astfel cuvântul “cod”.

    Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica sistemului nostru solar şi a descoperit forţa gravitaţiei, Sir Isaac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton considera acest cod mult mai important decât legea atracţiei universale

    Newton nu a reuşit însă să descopere acest cod. Munca sa nu a dat nici un rezultat, oricare au fost formulele matematice aplicate. Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost făcută de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul israelian dispunea de un instrument esenţial pe care Newton nu-l avea: un calculator. Se pare că textul ascuns al Bibliei a fost codificat cu un fel de “zăvor” temporizat, care nu a putut fi deschis până la descoperirea calculatorului.

    În continuare vă prezentăm unele exemple de personalităţi marcante ce apar codificate în Biblie, precum şi menţiunile despre acestea pe care le oferă codul. Homer apare codificat ca fiind “poet grec”; Shakespeare apare codificat ca “reprezentant pe scenă”, alături fiind codificate şi unele opere a lui: “Hamlet” şi “Macbeth”. Şi Beethoven şi Bach apar codificaţi în Biblie, pentru fiecare apărând menţiunea “compozitor german”. Mozart apare şi el în cod alături de cuvintele “compozitor” şi “muzică”, iar Rembrant este codificat “pictor olandez”.

    Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost înregistrat în codul biblic. Fraţii Wright apar codificaţi alături de cuvântul “avion”, Edison este codificat cu “electricitate” şi “bec electric”, iar Marconi este codificat cu “radio”. Newton apare codificat cu “gravitaţie”. După cum am menţionat anterior, Newton intuia existenţa unui cod ascuns în Biblie, pe care însă nu l-a aflat; codul însă, “ştia” de Newton, deoarece, în codul biblic, alături de expresia “codul Bibliei” apare şi numele lui Newton

    În textul ebraic original al Genezei, numele României apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informaţii le-am considerat a fi prezente în următoarele trei exemple:



    în secvenţa de mai jos, alături de “România” (ortografierea ebraică a numelui ţării noastre este încadrată în text) apar următoarele citate:

    “Iată Eu (Dumnezeu) sunt cu tine şi te voi păzi pe orice cale vei merge…” şi “nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”. (Geneză, cap. 28, versetul 15).

    – într-o altă secvenţă din originalul Genezei în care apare codificat numele “România”, textul care intersecteză numele ţării este următorul:

    “Şi cutremurându-se Iacov a zis: “Cât de misterios este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Geneza, cap. 28, versetul 17).

    – în cea de-a treia situaţie, numele codificat al “România” este intersectat de citatul următor: “Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse, şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Geneza, cap 2, versetul 15).



    În textul Noului Testament tradus în greceşte, numele “România” apare de 2 ori. Informaţii mai importante au fost găsite în secvenţa pe care o prezentăm mai jos: numele “României” este codificat mai sus cu următorul pasaj: “Zis-a lui Stăpânul: “Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.” (Matei, cap 25, versetul 21).

    Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o simplă carte şi doar pentru o mică parte dintre aceştia, Biblia este o lucrare divin inspirată. Având în vedere informaţiile despre codul biblic, putem spune că a început un nou mod de explorare a Bibliei. Toţi cei care au avut posibilitatea să se convingă de existenţa codului Bibliei condideră acum că, ceea ce numim noi Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său stadiu (nivel).

    Prin urmare se adevereste , Romania este tara leaganului zeilor , iar aici a inceput totul , iar finalul va avea loc in anul 2012-2013

    http://www.youtube.com/watch?v=IwT3KmbVQcs

  13. #213
    Member Avatarul lui eminem 99
    Data înscrierii
    September 25, 2009
    Postări
    250

    Implicit

    Care cred in prezicerile lui nostradamus?am citit ceva recent cum ca ar veni al 3 lea razboi mondial in 2010 condus de lider nemilos si insetat de sange...partea interesanta ca ma regasesc 100% in liderul asta...ce ziceti sa fac sa fiu linistit sau tulburat?sincer pe mine putin ma entuziasmeaza ideia...

  14. #214
    Member
    Data înscrierii
    September 19, 2009
    Locaţie
    Timisoara
    Postări
    2.238

    Implicit

    da, poti sta linistit... suntem in 2012....

  15. #215
    Member Avatarul lui eminem 99
    Data înscrierii
    September 25, 2009
    Postări
    250

    Implicit

    Urmatorul pas....Cele 5 dimensiuni ale sufletului,ce ziceti oare le deschid pe toate 5 in urmatori 5-6 luni(maxim)?si pe prima lam deschis deja...(acum maxim 1 luna...)

  16. #216
    În vacantă
    Data înscrierii
    January 8, 2012
    Locaţie
    Arad RO - St. Helier , Jersey Island UK
    Postări
    144

    Implicit

    Citat Postat în original de clarisima Vezi post
    da, poti sta linistit... suntem in 2012....
    Am scris pe scurt .... nu am scris tot , cum ar fi de Einstein
    Ultima modificare făcută de *Ghost*; 01-03-12 la 23:07.

  17. #217
    În vacantă
    Data înscrierii
    January 8, 2012
    Locaţie
    Arad RO - St. Helier , Jersey Island UK
    Postări
    144

    Implicit

    Citat Postat în original de eminem 99 Vezi post
    Care cred in prezicerile lui nostradamus?am citit ceva recent cum ca ar veni al 3 lea razboi mondial in 2010 condus de lider nemilos si insetat de sange...partea interesanta ca ma regasesc 100% in liderul asta...ce ziceti sa fac sa fiu linistit sau tulburat?sincer pe mine putin ma entuziasmeaza ideia...
    Cauta pe youtube ILLUMINATI CARDS , o sa vezi ca o sa spuna niste profetii din 1995... sunt doar niste carti de joc , dar ascund secrete , sunt 2 carti care spun despre turnurile gemene , alta despre pentagon , s-a incercat controlarea apei din nori , si asta a fost o profetie si o multime , au mai ramas cateva : Caderea Big Benului la jocurile olimpice din vara asta , al treilea razboi mondial , oamenii omorati pentru pace(cica) , al treilea razboi mondial , rescrierea istoriei si Mesia

    youtube

  18. #218
    Member Avatarul lui Falcon Lady
    Data înscrierii
    August 16, 2008
    Locaţie
    cartierul cu tei -Bucuresti
    Postări
    1.200

    Implicit

    Citat Postat în original de eminem 99 Vezi post
    Care cred in prezicerile lui nostradamus?am citit ceva recent cum ca ar veni al 3 lea razboi mondial in 2010 condus de lider nemilos si insetat de sange...partea interesanta ca ma regasesc 100% in liderul asta...ce ziceti sa fac sa fiu linistit sau tulburat?sincer pe mine putin ma entuziasmeaza ideia...
    nostradamus nu a prevazut al treilea razboi mondial decat pentru anul 2363 parca. a mai spus ca va tine trei ani . stai linistit, nu-l vei apuca.:P
    si asta imi aduce aminte ca trebuie sa continui o poveste.
    in spatele fictiunii adevarurile dor.
    Ultima modificare făcută de Falcon Lady; 08-03-12 la 17:17.

    CAND TOTUL IN JUR SE NARUIE SI ARDE,RIDICA-TE SI LUPTA MAI DEPARTE!
    Caut antrenor NEMURITOR sau un VAMPIR sexi si cool...

  19. #219
    SpeedTeam.ro Avatarul lui petrisorrr
    Data înscrierii
    January 9, 2010
    Locaţie
    cluj ma?
    Postări
    1.129

    Implicit

    dar despre secretele muzicii industriale ati auzit?
    ia cautati pe youtube
    http://i1088.photobucket.com/albums/i322/sweetblondes/petrisorblack.gif

    Retired

  20. #220
    În vacantă
    Data înscrierii
    August 17, 2011
    Locaţie
    Romania
    Postări
    547

    Implicit

    Atlant ai obosit ?
    Eu astept in continuare materiale noi.

Pagina 11 din 13 PrimaPrima ... 8910111213 UltimaUltima

Etichete pentru acest subiect

Permisiuni postare

  • Nu poţi posta subiecte noi
  • Nu poţi răspunde la subiecte
  • Nu poţi adăuga ataşamente
  • Nu poţi edita posturile proprii
  •