Rodeo moldovenesc, partea a doua.
In vacanta de vara intre clasele a VI-a si a VII-a dadu-se in noi boala indienilor. Toata lumea citea pe rupte Winnetou, si ce frumos mai calarea el. Pai daca o piele rosie poate, noi suntem mai fraieri? Adicatelea rasa rosie e superioara albului moldovenesc? Si se aduna trupa adica eu, Fanica si varul lui, Flavius. Bun. Tre sa calarim. Pai ce sa calarim? Normal, cai. De unde? Pai hai pe islaz si tre sa gasim noi vreo martoaga acolo. Zis si facut. Toata trupa eram in 15 minute la marginea imasului si cautam din priviri ceva care sa se ridice la pretentiile noastre de proaspeti indieni. Cum spuneam si cu alta ocazie, satul e la 4 Km de oras si tot omul avea servici. Pleca dimineata la munca si la ora 4 cand se intorcea se apuca de agricultura. Tot omu isi ducea de dimineata animalele de pe langa casa (berbeci, cai, vitei si tauri) pe imas iar seara le recupera. Cai erau destui da noi pusesem ochii pe armasarii lui Nea Costica. Avea nenea asta o pereche de armasari adusi de cand erau manji de la Vatra Dornei. Frumoase exemplare, cai de munte, cu parul lung pe ei, coama si coada stufoase, copite mari si imbracate in par de parca aveau pantofi. Erau mandria satului ce mai. Si uite asa ne-a casunat pe caii lui Nea Costica. Astia erau si invatatai la calarie, si blanzi, mancau zahar din mana de la toti copiii. Si am inceput orele de echitatie. Intai i-am despiedecat, dupa aia am inceput hopa sus pe o parte, hopa de pamant pe partea aialalta. In vreo doua trei zile deja stateam binisor calare, mai ales ca nici sei nu aveam. Prima saptamana au scapat ieftin calutii. Mergeam de dimineata, calaream doua trei ore pana faceam bataturi in partile moi, dupa care plecam acasa. Da saptamana urmatoare deja se tabacisera dosurile noastre, asa ca alergam saracii caluti toata ziulica. Si venea saracu Nea Costica si lua seara caii rupti de oboseala si de foame de la camp. O zi, doua, trei pana n-a mai rabdat saracu om si intr-o buna zi s-a invoit de la munca si a venit glont pe imas, banuia omu saracu ceva... Cand a dat cu ochii de noi calare au inceput rugile catre biserici, cruci si alte lucruri apartinand mamelor noastre.
Toata partea buna in satul meu era ca indiferent ce tampenie faceai, nu venea nimeni la poarta sa te toarne. Stia tot satul ce faceam numa ai mei nu. Si reciproc entru altii.
Am scapat de Nea Costica pe moment (ne-a prins unu cate unu si ne-a lungit urechile dupa aia) da nu si de pofta de calarie. Partea proasta e ca se dusese buhu in sat ca au aparut indienii, asa ca din cand in cand aparea cate o mamaie si dadea cate un och pe imas. Unde sa te mai urci pe cal? Ca era spionul prezent. Norocul nostru ca sambata seara a rulat la Caminul Cultural filmul "Calaretul electric" si au aflat si pieile rosii moldovenesti ca poti calari si tauri. Numa ca indimoldovenii erau cam mititei sa indrezneasca la tauri, asa ca am incercat la taurasi. Asa ca luni de dimineata am purces din nou pe imas, de data asta in sectorul cornute. Si am pus ochii pe taurasul lui Mos Vasile, vecinul lui Fanica. Numa ca era frumos taurasu asta, da era cea mai al dracului cornuta de pe islaz. Pana si mosul, cand venea seara sa-l ia acasa, intai incingea taurasul putin cu parul pe spinare si apoi intra in raza de actiune a lantului. Cum stiam metoda, am aplicat-o si noi. Doar ca putin mai mult. Vreo doua zile am batut saracul tauras pana cand nu s-a mai dat la noi. Apoi a urmat faza a doua: calaria. Numa ca, imediat ce simtea vita in spatele lui, sarea ca apucat si vita musca pamantul. Si iar da-i bataie. In fine, toata instructia a durat cam o saptamana. De data asta ne invatasem si noi mine, nu cinuiam bietul animal o zi intreaga, stateam pe cpul lui cateva ore, dupa aia il lasam sa manance si sa se odihneasca, sa nu se prinda stapanul. Mos Vasile nu s-a prin, da cand e sa ai ghinion, asta e, ai ghinion. Intr-una din zile cand dadeam ture in jurul priponului calare pe taur, apare mosu pe islaz, nu stiu ce dracu de treaba gasise acolo. Cand ne-a vazut, a inceput repertoriul de se cutremurau icoanele in biserica. Dam sa fugim, numa ca striga msu "fugiti derbedeilor da las ca ii spun lu Ghita (bunicu lui Fanica) ce lighioane sunteti si vedeti voi". Cand am auzit de Mos Ghita s-a terminat. Asta era un munte de om si unde dadea el, nu crestea, se rupeau oase. Pe de alta parte Mos Vasile era uscat, da avea o nuia in mana.... Da tot mai bine pe mana mosului decat la bunicu Ghita. Ne-am dus la mos cu capetele in pamant si ne-o incins asta cu niuaua peste picioare de nu ne-a mai trebuit calarie neam.