Curcubeu cu spini

[DeletedUser13067]

Mi-am luat inima in dinti si am zis ca ma apuc iar de poveste...
O sa postez mici pasaje din cand in cand...

Sfarsitul ei a inceput undeva,la sfarstul toamnei. Frunzele aurii se jucau in razele palide ale soarelui, soptind in bataia vantului cuvinte greu de inteles. Totul era atat de sters, incat nici ei nu ii venea sa creada cum poate o fraza sa schimbe tot. Pana atunci traise cu visele ei, vise roz, care dintr-o data au devenit gri.
Prevazuse aceasta schimbare, desi refuza sa o recunoasca. Nu putea accepta ideea infrangerii. Prietenii ei ii reprosau cu fiecare ocazie naivitatea,bunatatea si sinceritatea ei. Nu suporta sa fie criticata,dar in inima ei stia ca prietenii sai au dreptate: naivitatea era marele ei defect.
Nu de putine ori se intampla ca o seara comica sa se transforme intr-una cat se poate de serioasa. Copilul din ea era deseori criticat de prietenii ei care stiau ca nu e fericita.
Niciodata nu a reusit sa ii minta… Ei stiau ca zambetul ei e trist, ca are ceva pe suflet.
Totusi,in suferinta ei,era capabila de sentimente nobile… Invatase din povesti despre sentimental ce putea sa ii dea aripi, insa niciodata nu l-a simtit cu adevarat.
Cand in sfarsit l-a cunoscut, a inteles ca nu presupune numai fericire, ci si lacrimi,griji,ganduri,suferinta…
Simtea cum pluteste si totusi cum penele ei cad usor,una cate una... dar se multumea si asa…stia ca fericirea suprema nu o poate obtine in aceasta viata.
Mereu le spunea prietenilor ca “fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata”
Stia ca zborul ei nu va fi usor,.Stia ca daca lumea la care ea viseaza si spre care zboara nu exista, un Dumnezeu o va inventa numai pentru a-i rasplati indrazneala.
Ii placea sa calatoreasca in lumea celui de alaturi. In fiecare calatorie descoperea cate ceva nou. Nu avea insa un ghid sau o harta de orientare…deseori se ratacea, insa mereu el o ajuta sa regaseasca drumul cel bun. Fiecare zi era o calatorie…si din fiecare calatorie culegea cate ceva… avea amintiri , surveniruri… mici ‘nimicuri” cum le numeau unele persoane, care aparent nu o puteau ajuta cu nimic. Dar marele lor rol era acela de a o ajuta sa nu se prabuseasca in timpul zborului ei.
Totusi, o data sfarsita si toamna, o data cu caderea frunzelor, a venit si apusul ei…
Hotelul la care era cazata in timpul calatoriilor ei era in renovare, tara minunata in care zbura purta un razboi dur…
Si totusi a indraznit sa se aventureze in razboi… de dragul locuitorului acelei tari… i-a fost aliat, pana in momentul in care, incercand sa stopeze acel razboi, a fost ranita cu arma acelui locuitor… A simtit cum se prabuseste, cum nu mai poate zbura… In zadar incerca sa pluteasca… Era ucisa in tara in care ii placea sa calatoreasca, ucisa de unicul localnic al acelei tari pe care il iubea nespus…

[...]

va urma...

 

[DeletedUser13067]

Si totusi acest sfarsit aducea dupa sine un nou inceput…
Tranformarea incepuse… Singura in cuibul sau isi astepta moartea. Stia ca va reneaste,la fel ca pasarea phoenix,tot ceea ce trebuia sa faca,era sa astepte…
Niciodata nu i-a placut asteptarea. Intotdeauna a fost de parere ca asteptarea este forma cea mai grava a unei morti inevitabile. Si totusi, avea rabdarea necesara… Invatase in tara minunata in care calatorise pana nu demult cheia succesului. Invatase ca rabdarea este arma cea mai buna. Asa ca o folosea.
Zilele treceau iar singuratatea apasa puternic pe sufletul ei. Insa gandurile ei erau purtate de vant spre tara minunata. Stia ca mesajul ei va ajunge acolo unde razboiul inca nu se sfarsise. Stia ca tanarul razboinic simte durerea ei si asculta mesajul purtat de vant. Speranta nu disparuse… Durerea ei era provocata doar de dorinta a reusi sa opreasca acel razboi. Stia ca trebuie sa lupte, insa aripile ii erau frante.
Soarele a apus de ceva timp….Luna mareata isi facu aparitia…Stelele erau lipsite de stralucire, padurea pustie…un singur sunet se auzea in jur-acela produs de lupul alb care veghea,iar ea simtea ca acesta este sfarsitul.
Toata teama ei se transformase in fericire:stia ca cineva i-a trimis lupul alb pentru a o proteja.
Statea linistita in lacasul ei si privea natura cum numai ea putea sa o faca cu ochii ei zglobii. Un vuiet puternic se auzi in linistea noptii, urmat de o ploaie de stele si cateva picaturi de ploaie.
Vantul incepu sa bata puternic si sa se joace cu frunzele cazute la pamant. Ochii ei priveau mirati jocul naturii. Sute de frunze zburand prin padure,picaturile de ploaie ce le mangaiau,stelele care paseau intr-un alt spatiu, fulgerele care luminau intreaga padure,lupul …
Privea pentru ultima data acel spatiu…Ochii ii erau inlacrimati…Doar o lacrima a lasat sa cada privind spre tara minunata, apoi s-a lasat purtata de vant…
Sfarsitul venise!

 

[DeletedUser]

A doua zi
Razele soarelui patrundeau usor printe frunzele inmugurite ale copacilor, pasaraile cantau simfonia primaverii… Totul era de vis.
Eroina noastra respira acum un aer curat si se simtea mai puternica ca oricand. Lupul alb era langa ea oriunde ar fi mers.
Era in sfarsit libera! Libera sa cutreiere muntii,libera sa alerge printe floricelele abia rasarite. Se simtea implinita. Cerul deasupra capul curat,fara nori, crestele muntilor in jurul ei,lupul alb mereu in dreapta ei… A petrecut o primavara de vis. Vara se apropia cu pasi repezi. Eroina noastra simtea ca este timpul sa se intoarca acasa. Ii era greu sa se desparta de locul in care a renascut,insa stia ca alta solutie nu exista. Isi lua micul ei bagaj, saruta pamantul si porni pe drumul cel mai lung.
Zilele treceau si totusi era inca departe de casa. Hotarase sa isi schimbe putin traseul si in drumul ei spre casa sa treaca putin prin tara in care calatorea in viata anterioara. Stia ca lasase ceva nerezolvat.
Se inarmase cu multa incredere,speranta si credinta. Stia ca nu ii va fi usor si totusi dorinta ei era sa ajunga acolo.
Ajunsa la portile cetatii privi pentru o clipa doar in urma, parca cu neincredere insa speranta nu o lasa sa renunte. Batu la portile cetatii… Secundele treceau si nimeni nu raspundea… Speranta scadea cu fiecare secunda care trecea… Dezamagita si obosita isi intoarse privirea spre drum si isi lasa pasii sa o poarte pe drumul spre casa. Dupa cativa pasi credinta o indemna sa priveasca inapoi. Usile cetatii se deschisera. Speranta ii reveni si increderea o purta spre interiorul cetatii.



[povestea trebuie sa continue,chiar daca autoarea este in vacanta.nu transmit nimic din partea ei, imi folosesc contul personal pentru a ajuta la continuarea povestii.multumesc celor ce inteleg acest lucru]

 

[DeletedUser13067]

Pasii ii erau mici, inima ii batea cu putere, mii de fluturi se jucau in stomacul ei vazand cetatea goala. Totul era sinistru: copacii fara frunze, pamantul fara un fir de iarba, un morman de mizerii zacea pe jos, urme de sange,gloanteâ€Ĥca dupa un razboiâ€Ĥ se pare ca razboiul se sfarsise. Dar totusi, nici un supravietuitor? Cine ii deschisese poarta? Si unde a disparut? Unde era El? Unde era banca pe care isi petreceau serile impreuna? Unde erau visele? Nu mai ramasese nimic din ceea ce a fost o dataâ€Ĥ Ametita se invartea prin cetate, incerca sa gaseasca orice urma de-a lui, orice urma de-a lor, insa nu gasi nimicâ€Ĥ In mijlocul gradinii uscate un trandafir inflori. Se apleca si il mirosi. Era parfumul libertatii. In sfarsit libertatea venise.
Localnicul nu era,dar libertatea exista. Acum, pentru prima data se simtea libera cu adevarat.
Zilele treceau si ea muncea fara oprire. Reusise ca din ruinele ramase dupa razboi sa faca un mic paradis. Nu stia pentru cine merita atata munca si devotement, dar ea simtea ca trebuie sa refaca “tara minunata”.
Venise iarnaâ€Ĥ. Fulgii de nea se dansau in aer, stelutele de zapada straluceau pe pamantul cetatii.
Bradul astepta sa fie impodobit, insa in cetatea aceea nu era urma de globuri sau beteala, semna ca in cetate sarbatoarea Craciunul nu prea era serbata.
Incepuse sa isi confectioneze singura aranjamentele pentru pomul de iarna. Singura in casa,in fata focului lucra. Cat de pustiu era acel tinut si totusi cat de popolatâ€Ĥ In linistea noptii auzi batai in usa. Pentru un moment a crezut ca vechiul locuitor s-a intors, insa stia ca acest lucru este imposibil. Se obisnuise cu ideea ca nu il va mai vedea, si ii era bine si asa. Deschise usa. Un colindator ii canta colindul ei preferat, pe care il asculta in copilaria sa cantat de unchii ei. Vazand viscolul de afara, se gandi ca i-ar bine bine drumetului un vin fiert sau un ceai cald. Asa ca il invita in casa. In fata focului acesta isi scoase gluca de pe cap. Un chip cunoscut i-a aparut in fata ochilor, un inger pe care de mult in credea pierdut.

 

[DeletedUser13067]

Un zambet cald i se zari pe fata si inima incepu sa ii bata cu putere. Tanarul colindator ii zambi la randu-i, o saruta pe frunte si o imbratisa. Ramasera asa timp de cateva minute.
- Pe unde ai umblat mai fato? Te cautam de atata timp si tu nu dai nici un semn de viata? Ne-am facut griji!
- Iarta-ma, te rog iarta-ma. Am facut o greseala… Mi-e rusine sa dau ochii cu voi acum… Cum as putea sa va povestesc tot ceea ce am trait? Tot ceea ce am simtit? Toate visele mele, ale noastre,sunt spulberate…
Discutia continua tarziu in noapte.
Totul era ca pe vremurile bune cand ea pierdea noptile alaturi de prietenii ei dragi,povestind despre una-alta.
A doua zi porni alaturi de prietenul ei inapoi spre casa. A plecat fara sa priveasca in urma, fara sa regrete o clipa macar din ceea ce lasa in urma.
Drumul a fost lung, dar magia Craciunului facu totul mai usor.
In ajun se trezi in fata casei… Cu sfiala indrazni sa bata la usa familiei… Ii era teama si rusine sa dea ochii cu ei dupa atata timp. In prag aparu mama ei, care o astepta cu nerabdare.
In sfarsit putea sta din nou la masa cu familia ei si asta se intampla totcmai in seara de ajun.
Bradul impodobit astepta familia din nou unita in juru-i pentru a-l colinda la fel ca pe vremea copilariei fetei.
Tanara isi aduse aminte de toate colindele si nu ezita sa le cante pe toate pentru familia ei. Era in sfarsit acasa, in mijlocul familiei, acolo unde iubirea este nemarginita.
Seara se sfarsi cu un pahar de vin fiert in fata bradului.
In timp ce toata lumea se ducea la culcare, tanara privea indelung bradul, ca si cum i-ar cere sa o astepte un mare cadou sub el. Credea in magia Craciunului si in Mos Craciun. Stia ca toate suferintele ei vor fi sterse cu buretele in aceasta perioada si ca, cu siguranta nu vor mai exista.
Adormi pe fotoliu, langa brad.
La fel ca in copilarie cand adormea in fata televizorului, mama ei o inveli si o saruta pe frunte, apoi se retrase in camera ei, unde vorbi la telefon timp de cateva minute.
Razele soarelui patrundeau prin obloane, fulgii de zapada dansau pe strazi, copii radeau…
Tanara se trezi la fel ca in copilarie cu ochii fixate spre brad.
Toata lumea se afla in jurul bradului pentru a-si desface cadoul. Insa tanara noastra primise doar o scrisoare anonima.

 

[DeletedUser]

ar trebui sa continuui sa mai scrii

 

[DeletedUser13067]

o alta poveste, funny

 

[DeletedUser]

Sunt inca vreo 4 topicuri cu povesti,eu cred ca voi vreti sa scrieti carti online si exersati aici.