Istorie

DeletedUser

Nu mai scriu nimic. :)
doar o poezie care mi-a placut:
1980

Mã ridic precum un pelerin în iarnã, pentru a-mi regãsi

Locul natal, ºi geamãnul sufletului pe care-l port în minte,

Apoi voi pleca peste zãpada neagrã în cãutarea

Mormântului salvatorului meu, Ianova


Ea va auzi ce ºoptesc, þinându-mi respiraþia:

Mulþumesc. Mi-ai salvat lacrimile de flãcãri.

Mulþumesc. Copii ºi nepoþi mi-ai salvat de la moarte.

Am plantat un puiet (nu este de ajuns) în numele tãu.


Timpul spinos ºi vântul îmi îngreuneazã înaintarea

Vântul mai repede este decât coºmarul ºtreangului,

Iar tu, cea care m-ai salvat, mã vei ascunde în pivniþã,

Pe mine, pelerin al visurilor tale.

Venind din curte în papuci, vei scrâºni zãpada sub picioare

Ca semn ce mi-l trimiþi cã te apropii. Din nou în pivniþa aceasta, slãbit ºi înjosit,

Tu îmi aduci lapte ºi felii subþiri de pâine

Tu faci semnul crucii, eu îmi pun stiloul în slujba acestui semn.
 
Ultima editare de un moderator:

DeletedUser

Daca imi permiteti...?!

Vazand cele scrise de colegul meu, m-am gandit ca poate este benefic acest post, unde unele persoane pot afla si invata cate ceva. Istoria este la fel de necesara cum este prezentul si viitorul, iar fara aceasta, multe lucruri nu am fi avut de unde le invata. Deci cu permisiunea dvs, voi adauga un mesaj, poate cam lung, dar care sper sa inspire alti jucatori, in ideea dezvoltarii unui simt al onoarei, lucru necesar in viata noastra. Cu speranta ca nu se va simti nimeni jignit, iata povestioara la care faceam referire:



Bushido – calea samuraiului

„Aratã-te puternic când eºti slab ºi slab când eºti puternic.”
Sun Tzu „Arta rãzboiului”

Pânã acum nu demult era foarte greu de a gãsi literaturã istoricã competentã despre viaþa samurailor. Noi o sã încercãm sã descriem doar câteva aspecte, legate de artele marþiale pe care le practicau ºi nu în ultimul rând arta autoapãrãrii cu mâna liberã – kempo.
Istoria bushido (calea rãzboinicului, bu - însemnând arte marþiale, shi – deopotrivã „învãþat” ºi „cavaler” sau „luptãtor (rãzboinic)” ºi do - cale ), se întinde pe o lungime de treisprezece secole, cunoscând din momentul apariþiei perioade de înflorire ºi de recesiune, acoperitã de glorie ºi cântatã în marile poeme ale poeþilor japonezi. Un samurai ideal era întruchiparea bunãvoinþei, descrisã în canoanele confucianiste ºi în acelaºi timp înzestrat cu o putere ºi înverºunare nio („strãjerul porþii” în sculptura japonezã). Crescuþi în mediul obiceiurilor ºi sãrbãtorilor Shinto, trecuþi prin ºcoala severã a educaþiei Zen, samuraii deja în adolescenþã erau pregãtiþi sã înfrunte „armate de sãbii”. Viaþa ºi moartea unui samurai se supuneau unei singure legi – legea onoarei (giri). Sufletul lui era sabia, meseria – rãzboiul, iar preocuparea – perfecþionarea artelor marþiale, pe lângã care se practicau ºi arta caligrafiei (shodo), arta aranjamentului floral (ikebana), arta ceaiului (chado), pictura etc. Un proverb spunea: „Printre flori cea mai frumoasã este sakura, printre oameni - samuraii”.
Samuraii au apãrut în secolul al VIII-lea în estul ºi nord-estul Japoniei. Primele rânduri au fost formate de þãrani fugari, ce cãutau pãmânt ºi libertate la hotarele neliniºtite cu poporul „ainu”. Astfel ei îºi petreceau viaþa în rãzboaie ºi conflicte cu aborigenii rebeli, apãrând destoinic graniþele þãrii. Doar în veacurile X-XII în timpul conflictelor interminabile s-au format definitiv castele de samurai în frunte cu nobilimea, ce conduceau cu armate impunãtoare, doar nominal aflându-se în serviciul casei imperiale. Puternica prezenþã militarã care a marcat istoria Japoniei a imprimat anumite elemente ale spiritului rãzboinic societãþii ºi gândirii japoneze, depãºind graniþele tradiþionalei arte a rãzboiului. Morala ºi spiritul rãzboinic au fost la fel de importante ca ºi puterea materialã pentru influenþa lor asupra societãþii. La acel timp s-au stabilit ºi legile nescrise ale codului moral ale samuraiului (kyuba-no miti – calea arcului ºi cavalerismului), care mai apoi s-a transformat în codul Bushido. Ultimul constã din ºapte principii esenþiale:
1. Gi: decizia corectã, luatã cu sânge rece, atitudinea corectã, adevãrul. Când trebuie sã murim, murim. Corectitudine.
2. Yu: curaj pânã la eroism.
3. Jin: iubire universalã, generozitate faþã de oameni; compasiune.
4. Rei: acþiune corectã – o calitate esenþialã, bunãvoinþã.
5. Makoto: sinceritate totalã, onestitate.
6. Meiyo: onoare ºi glorie.
7. Chugi: devoþiune, loialitate.
În cele ºapte principii de mai sus se simt clar influenþele budismului asupra Bushido-ului ºi se poate vorbi despre întrepãtrunderea lor.
Aºa, Taisen Deshimaru în cartea sa „Zen ºi arte marþiale” spune cã: “Pentru calea samuraiului este fundamentalã practica cu ajutorul corpului, prin intermediul inconºtientului, de unde importanþa enormã acordatã deprinderii acþiunii sau comportamentului corect. Bushido a influenþat budismul, iar budismul a influenþat Bushido-ul; elementele, care se gãsesc în Bushido sunt în numãr de cinci:
● liniºtea emoþiilor;
● cedarea calmã în faþa inevitabilului;
● stãpânirea de sine în faþa oricãrui eveniment;
● o mai intimã explorare a morþii decât a vieþii;
● sãrãcia purã.”

ªi Inazo Nitobe în cartea sa “Bushido – codul samurailor” scrie cã: ”Religia budistã recomandã un sentiment de încredere seninã în destin, o supunere
liniºtitã în faþa pericolului sau nenorocirii, un dispreþ de viaþã ºi aºteptare a morþii cu resemnare.
Un renumit maestru de arme japonez i-a spus elevului sãu când acesta a devenit stãpân desãvârºit pe arta sa: în afarã de învãþãmintele mele trebuie sã te hrãneºti cu preceptele Zen.
Zen-ul reprezintã tendinþa omeneascã ca prin meditaþie omul sã atingã sfere de gândire ce depãºesc expresiile verbale. Metoda pentru atingerea acestui scop este contemplaþia.”
Spiritul Zen-ului, adus din India de Bodhidharma, a adus budismul Mahayana în China, unde s-a dezvoltat ºi a fuzionat cu filozofia chinezã pentru a deveni calea adevãratã. Astãzi budismul, practic, nu mai existã în China, însã do a devenit o datinã înrãdãcinatã.
Zen-ul ºi calea au supravieþuit împreunã, aºa cã majoritatea maeºtrilor Zen vorbesc de do ºi nu folosesc niciodatã cuvântul Zen, care este utilizat din plin de cãtre occidentali.
Un celebru instructor japonez pe nume Yamada Soko (1622-1685), a meditat profund asupra cãii samurailor. El considera cã aceºtia ar fi trebuit sã fie mai profund cultivaþi ºi de aceea a elaborat un curs special pentru educarea lor. “Dacã un samurai doreºte responsabilitate politicã, dacã el doreºte sã conducã poporul ºi sã-i devinã cârmuitor, atunci el trebuie sã strãbatã calea. Nu trebuie sã rãmânã doar un rãzboinic; în afarã de Budo el trebuie sã posede cunoaºtere intelectualã, sã studieze literatura, budismul, filozofia chinezã ºi Shinto, calea zeilor.”
O adevãratã încercare a codului Bushido a fost rãzboiul îndelungat ce a izbucnit în anul 1156 între douã clanuri puternice: Taira ºi Minamoto, cei din
urmã susþinuþi de clanul Fujiwara.
Dupã eºuarea împãrþirii pãmântului în anul 935 în Japonia s-a instaurat o politicã foarte nesigurã. Nobilimea, care nu era de acord cu moºiile sale încerca sã-ºi facã dreptate cu forþele proprii. Domnea haosul ºi nesupunerea legilor casei imperiale. Din clanuri mici rãsãreau clanuri mai mari cu o prestanþã ºi o atitudine politicã proprie. Pe lângã împãrat, þara în acelaºi timp, era cârmuitã din umbrã de cãtre împãraþi-cãlugãri. Aºa în 1156 a izbucnit un rãzboi dintre împãratul cãlugãrit ºi cel efectiv, primii fiind susþinuþi de renumitul clan rãzboinic Taira (Heike), iar cei din urmã de cãtre douã clanuri Fujiwara ºi Minamoto (Genji).
În scurt timp Fujuwara s-au dezbinat dupã ce au fost urmãriþi ºi uciºi de cei din familia Taira, care prin diferite metode au pãtruns în casa imperialã, proclamându-se împãraþi. Au urmat ani grei de represalii ºi urmãriri în rândurile nobilimii de la curtea imperialã. Urma o luptã decisivã între Taira ºi Minamoto.




Textul este citat de pe un site dedicat acestor faimosi eroi ai istoriei.
Restul nu mai este interesant, dpdv a celor ce incercam sa aduc in acest topic. Sper sa foloseasca cuiva. :)
 

DeletedUser

Istoria e frumoasa

Istoria e frumoasa doar pt cei care o inteleg si o respecta.Istoria nu e o jucarie cu care te poti juca.Ea este o lume magica,la care ii dai un moment de atentie,te i-a cu ea in lumea antica.

Parerea mea.
Imi place mult istoria.Dar stiu ca nu voi uita de istorie nici odata
 

DeletedUser

Te inteleg perfect....

, dar toti vom deveni istorie intr-o buna zi. Eu sper ca aceasta sa fie indepartata.....Si ai mare dreptate, istoria este pentru cei care o inteleg. :)
 

DeletedUser

Atunci cand prezentul ni se pare dificil si greu de inteles ne intoarcem la istorie.
Poezia este citata de pe o pagina libera de informare pentru toata lumea (in josul paginii):
http://ro.wikipedia.org/wiki
 

DeletedUser

:)

Sper ca acest topic sa continue, in directia dorita de colegul nostru, lerua. Eu sunt de parere ca poate aduce numai beneficii jocului. :p
 

DeletedUser184

daca initiatorul acestui topic a postat o poezie ce i-a placut...voi incerca sa postez si eu cateva ce imi plac foarte mult sau mai bine zis una singura caci nu vreau sa va "plictisesc" cu ceea ce imi place mie.

Titlul poeziei este Calatorul.

Timpul calatoriei mele este lung;
calea pe care o am de strabatut este fara sfarsit.

Am iesit pe aripile primei raze de lumina
si mi-am urmat drumul prin singuratatile lumilor,
lasand urma mea pe atatea stele.

Calea cea mai lunga ma aproprie cel mai mult de tine
si modularea cea mai intortocheata este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului

Calatorul trebuie sa bata la toate portile inainte
de a ajunge la a sa.Trebuie sa ratacim prin toate lumile din afara
pentru a ajunge in sfarsit la templul cel mai launtric.

Lasat-am ochii sa rataceasca departe , inainte
de ai inchide si de a spune: Tu esti aici.

Aceasta intrebare , aceasta asteptare
se topeste in lacrimile a o mie de fluvii si cufunda lumea
sub valul acestei certitudini: Eu sunt.

Autor RAbindranath Tagore

si din acelasi autor imi permit sa mai postez inca una.

Judecatorul

Zi-mi despre el tot ce poftesti:
cunosc ce lipsuri are fiul meu.
Nu-l indragesc pentru ca-i bun
ci pentru ca e fiul meu!
Cum poti sa stii cat mi-i de scump,
daca tu incerci , ca pe cantar,
sa-i dramuiesti cat ii atarna meritele
fata de multele-i cusururi?
Cand trebuie sa-l pedepsesc,
mereu mai mult simt ca-i fiinta din fiinta mea.
Si, cand il fac sa lacrimeze, imi plange inima cu lacrimile lui.
Doar eu am dreptul sa-i aduc vina
si cu blandete sa-i dau pedeapsa,
pentru ca numai cel ce iubeste
poate sa indrume pedepsind...
 

DeletedUser

:)

Aici ne-ai atins bine. Sunt exceptionale ambele citate pe care le-ai postat. Felicitarile mele, sincere. :)
 

DeletedUser184

link

daca v-a placut cu adevarat si vreti sa mai aveti placerea de a mai citi cateva din multele lui poezii intrati aici http://www.e-poezie.net/poezie-universala/rabindranath-tagore-b126.0/

va salut si sper ca vor exista cat mai multe citate de genul celor de mai sus, sa ne mai descretim fruntile.

respect

p.s: in cazul in care cineva isi va permite sa faca offtopic in aceasta sectiune (desi suntem la offtopic) imi voi asuma riscul de a-l atentiona sau de a sterge postul respectiv.

Scuzati daca am fost prea dur prin ceea ce am mentionat mai sus dar este necesar pentru a nu se duce totul de rapa - e pacat sa se termine urat cand a inceput asa de frumos.
 

DeletedUser

ONTOPIC pt FORUM si asa in general ... uitati-va in jur.

:p
Împãrat ºi proletar
de Mihai Eminescu


Pe bãnci de lemn, în scunda tavernã mohorâtã,
Unde pãtrunde ziua printre fereºti murdare,
Pe lângã mese lunge, stãtea posomorâtã,
Cu feþe-ntunecoase, o ceatã pribegitã,
Copii sãraci ºi sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneþi cã-i omul o luminã
Pe lumea asta plinã de-amaruri ºi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidã ºi plinã,
Murdarã este raza-i ca globul cel de tinã,
Asupra cãrui dânsul domneºte pe deplin.

Spuneþi-mi ce-i dreptatea? - Ce-i tari se îngrãdirã
Cu-averea ºi mãrirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furarã, în veci vezi cum conspirã
Contra celor ce dânºii la lucru-i osândirã
ªi le subjugã munca vieþii lor întregi.

Unii plini de plãcere petrec a lor viaþã,
Trec zilele voioase ºi orele surâd.
În cupe vin de ambrã - iarna grãdini, verdeaþã,
Vara petreceri, Alpii cu frunþile de gheaþã -
Ei fac din noapte ziuã º-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânºii - ea nu existã. Însã
V-o predicã, cãci trebuie sã fie braþe tari,
A statelor greoaie carã trebuie-mpinse
ªi trebuiesc luptate rãzboaiele aprinse,
Cãci voi murind în sânge, ei pot sã fie mari.

ªi flotele puternice º-armatele fãloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
ª-acele milioane, ce în grãmezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sãrac apasã,
ªi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o frazã de dânºii inventatã
Ca cu a ei putere sã vã aplece-n jug,
Cãci de-ar lipsi din inimi speranþa de rãsplatã,
Dupã ce-amar muncirãþi mizeri viaþa toatã,
Aþi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
ªi v-a fãcut sã credeþi cã veþi fi rãsplãtiþi...
Nu! moartea cu viaþa a stins toatã plãcerea -
Cel ce în astã lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, cãci morþi sunt cei muriþi.

Minciuni ºi fraze-i totul ce statele susþine,
Nu-i ordinea fireascã ce ei a fi susþin;
Averea sã le aperi, mãrirea º-a lor bine,
Ei braþul tãu înarmã ca sã loveºti în tine,
ªi pe voi contra voastrã la luptã ei vã mân.

De ce sã fiþi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastrã abia puteþi trãi?
De ce boala ºi moartea sã fie partea voastrã,
Când ei în bogãþia cea splendidã ºi vastã
Petrec ca ºi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaþi cã-n voi e ºi numãr ºi putere?
Când vreþi, puteþi prea lesne pãmântul sã-mpãrþiþi.
Nu le mai faceþi ziduri unde sã-nchid-avere,
Pe voi unde sã-nchidã, când împinºi de durere
Veþi crede c-aveþi dreptul ºi voi ca sã trãiþi.

Ei îngrãdiþi de lege, plãcerilor se lasã,
ªi sucul cel mai dulce pãmântului i-l sug;
Ei cheamã-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseþile-ne tineri bãtrânii lor distrug.

ªi de-ntrebaþi atuncea, vouã ce vã rãmâne?
Munca, din care dânºii se-mbatã în plãceri,
Robia viaþa toatã, lacrimi pe-o neagrã pâne,
Copilelor pãtate mizeria-n ruºine...
Ei tot ºi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e uºoarã
Când ai ce-þi trebuieºte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouã vã pune lege, pedepse vã mãsoarã
Când mâna v-o întindeþi la bunuri zâmbitoare,
Cãci nu-i iertat nici braþul teribilei nevoi.

Zdrobiþi orânduiala cea crudã ºi nedreaptã,
Ce lumea o împarte în mizeri ºi bogaþi!
Atunci când dupã moarte rãsplatã nu v-aºteaptã,
Faceþi ca-n astã lume sã aibã parte dreaptã,
Egalã fiecare, ºi sã trãim ca fraþi!


Sfãrmaþi statuia goalã a Venerei antice,
Ardeþi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecþiei umane ºi ele fac sã pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfãrmaþi tot ce aþâþã inima lor bolnavã,
Sfãrmaþi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliþi statui de tirani în foc, sã curgã lavã,
Sã spele de pe pietre pânã ºi urma sclavã
Celor ce le urmeazã pân' la al lumii fund!

Sfãrmaþi tot ce aratã mândrie ºi avere,
O! dezbrãcaþi viaþa de haina-i de granit,
De purpurã, de aur, de lacrimi, de urât -
Sã fie un vis numai, sã fie o pãrere,
Ce fãr' de patimi trece în timpul nesfârºit.

Zidiþi din dãrmãture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-þi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândutã, cu ochi vil ºi viclean.

O! aduceþi potopul, destul voi aºteptarãþi
Ca sã vedeþi ce bine prin bine o sã ias';
Nimic... Locul hienei îl luã cel vorbãreþ,
Locul cruzimii vechie, cel lins ºi pizmãtareþ.
Formele se schimbarã, dar rãul a rãmas.

Atunci vã veþi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le ºoptesc ades,
Plãcerile egale, egal vor fi-mpãrþite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieþii finite
Vi s-a pãrea un înger cu pãrul blond ºi des.

Atunci veþi muri lesne fãrã de-amar ºi grijã,
Feciorii-or trãi-n lume cum voi aþi vieþuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijã
Pentru acel de care norocul avu grijã;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul ºi-a trãit.

ªi boale ce mizeria º-averea nefireascã
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creºte tot ce-n lume este menit sã creascã,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobeascã,
Cãci va muri când nu va avea la ce trãi.

............................................

Pe malurile Seinei, în faeton de galã,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înºalã;
Poporul loc îi face tãcut ºi umilit.

Zâmbirea lui deºteaptã, adâncã ºi tãcutã,
Privirea-i ce citeºte în suflete-omeneºti,
ªi mâna-i care poartã destinele lumeºti,
Cea grupã zdrenþuitã în cale-i o salutã.
Mãrirea-i e în tainã legatã de aceºti.

Convins ca voi el este-n nãlþimea-i solitarã
Lipsitã de iubire, cum cã principiul rãu,
Nedreptul ºi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umanã în veci se desfãºoarã,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilãu.

ªi el - el vârful mândru al celor ce apasã -
Salutã-n a lui cale pe-apãrãtorul mut.
De aþi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasã
De rãsturnãri mãreþe, mãrirea-i radioasã,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi cãzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezãtoare,
Cu zâmbetu-vã rece, de milã pãrãsit,
Cu mintea de dreptate ºi bine râzãtoare,
Cu umbra voastrã numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileºte pe cei ce l-au urât.

......................................

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldã,
Turnuri ca facle negre trãsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flacãri, ce-n valuri se frãmânt,
Rãcnete, vuiet de-arme pãtrund marea cea caldã,
Evul e un cadavru - Paris al lui mormânt.

Pe stradele-ncruºite de flacãri orbitoare,
Suiþi pe baricade de bulgãri de granit,
Se miºc batalioane a plebei proletare,
Cu cuºme frigiene ºi arme lucitoare,
ªi clopote de-alarmã rãsunã rãguºit.

Ca marmura de albe, ca ea nepãsãtoare,
Prin aerul cel roºu, femei trec cu-arme-n braþ,
Cu pãr bogat ºi negru ce pe-umeri se coboarã
ªi sânii lor acopãr - e urã ºi turbare
În ochii lor cei negri, adânci ºi desperaþi.

O! luptã-te-nvãlitã în pletele-þi bogate,
Eroic este astãzi copilul cel pierdut!
Cãci flamura cea roºã cu umbra-i de dreptate
Sfinþeºte-a ta viaþã de tinã ºi pãcate;
Nu! nu eºti tu de vinã, ci cei ce te-au vândut!

.......................................

Scânteie marea linã, ºi placele ei sure
Se miºc-una pe alta ca pãturi de cristal
Prin lunce prãvãlite; din tainica pãdure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îºi miºcã legãnate
Corãbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - þin pânzele umflate
În faþa lunei, care prin ele-atunci strãbate,
ªi-n roatã de foc galben stã faþa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mãrii
Cezaru-ncã vegheazã la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - ºi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacã lin suflãrii
A zefirului nopþii ºi sunã cadenþat.

Îi pare cã prin aer în noapte înstelatã,
Cãlcând pe vârf de codri, pe-a apelor mãriri,
Trecea cu barba albã - pe fruntea-ntunecatã
Cununa cea de paie îi atârna uscatã -
Moºneagul rege Lear.

Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creþi ai cãrei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieþii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracã o lume de amar:

"În orice om o lume îºi face încercarea,
Bãtrânul Demiurgos se opinteºte-n van;
În orice minte lumea îºi pune întrebarea
Din nou: de unde vine ºi unde merge floarea
Dorinþelor obscure sãdite în noian.

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinþa-i ºi mãrirea,
În inima oricãrui i-ascuns ºi trãitor,
Zvârlire hazardatã, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcã întreagã a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadã în calea ei îngheaþã,
Se petrificã unul în sclav, altu-mpãrat,
Acoperind cu noime sãrmana lui viaþã
ªi arãtând la soare-a mizeriei lui faþã -
Faþa - cãci înþelesul e-acelaºi la toþi dat.

În veci aceleaºi doruri mascate cu-altã hainã,
ªi-n toatã omenirea în veci acelaºi om -
În multe forme-apare a vieþii crudã tainã,
Pe toþi ea îi înºalã, la nime se distainã,
Dorinþi nemãrginite plãntând într-un atom.

Când ºtii cã visu-acesta cu moartea se sfârºeºte,
Cã-n urmã-þi rãmân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseºte
Eterna alergare... º-un gând te-ademeneºte:
Cã vis al morþii-eterne e viaþa lumii-ntregi."
 

DeletedUser

Super bun site-ul....

Multumesc, lamine, pt link.

Uite ceva ce mi-a atras atentia acolo:

Jorje Luis Borges

Tu

Un singur om s-a nascut, un singur om a murit pe pamânt.
A afirma contrariul este pur si simplu statistica, este o adunare imposibila.
Nu mai putin imposibila decât a aduna mirosul ploii cu visul pe care l-ai visat azi-noapte.
Acest om e Ulise, Abel, Cain, primul om care a întocmit constelatiile, omul care a înaltat cea dintâi piramida, omul care a scris hexagramele din Cartea Schimbarilor, faurul care a sapat runele pe spada lui Hengist, arcasul hoinar Tamberskelver, Luis de Leon, librarul care l-a zamislit pe Samuel Johnson, gradinarul lui Voltaire, Darwin la prora corabiei Beagle, un evreu în camera de gazare, iar, cu timpul, tu si eu.
Un singur om a murit la Ilion, la Metauro, la Hastings, la Austerlitz, la Trafalgar, la Gettysburg.
Un singur om a murit în spitale, în naufragii, în singuratatea apasatoare, în alcovul lenei si al dragostei.
Un singur om a privit revarsatul zorilor.
Un singur om a simtit în cerul gurii racoarea apei, gustul fructelor si al carnii.
Vorbesc despre singurul, despre unul, despre cel care întotdeauna e singur.


Asta da cujetare.....:)
 

DeletedUser

ONTOPIC la OFFTOPIC

Multumesc, lamine, pt link.

Uite ceva ce mi-a atras atentia acolo:

Jorje Luis Borges

Tu

Un singur om s-a nascut, un singur om a murit pe pamânt.
A afirma contrariul este pur si simplu statistica, este o adunare imposibila.
Nu mai putin imposibila decât a aduna mirosul ploii cu visul pe care l-ai visat azi-noapte.
Acest om e Ulise, Abel, Cain, primul om care a întocmit constelatiile, omul care a înaltat cea dintâi piramida, omul care a scris hexagramele din Cartea Schimbarilor, faurul care a sapat runele pe spada lui Hengist, arcasul hoinar Tamberskelver, Luis de Leon, librarul care l-a zamislit pe Samuel Johnson, gradinarul lui Voltaire, Darwin la prora corabiei Beagle, un evreu în camera de gazare, iar, cu timpul, tu si eu.
Un singur om a murit la Ilion, la Metauro, la Hastings, la Austerlitz, la Trafalgar, la Gettysburg.
Un singur om a murit în spitale, în naufragii, în singuratatea apasatoare, în alcovul lenei si al dragostei.
Un singur om a privit revarsatul zorilor.
Un singur om a simtit în cerul gurii racoarea apei, gustul fructelor si al carnii.
Vorbesc despre singurul, despre unul, despre cel care întotdeauna e singur.


Asta da cujetare.....:)

Multumim pentru poezie, poate poezia va face sa vibreze sufletele inclestate si sa le determine sa nu aduca istoria in relitatea virtuala.
 

DeletedUser184

dar ce s-a intamplat.....a incetat lumea sa mai scrie :( si incepuse sa imi placa :(
 

DeletedUser

Uite ca raman la acelasi autor....

"Remuºcare pentru orice moarte

Desprins de memorie ºi de speranþã,
Nelimitat, abstract, aproape viitor,
Mortul nu e mort: este moartea.
Precum Dumnezeul misticilor,
Cãruia trebuie sã i se refuze toate predicatele,
Mortul pretutindeni strãin
Nu este decât pierzania ºi absenþa lumii.
Îi rãpim totul,
Nu-i lãsãm nici o culoare, nici o silabã:
Aici e curtea pe care ochii lui n-o vãd,
Acolo e trotuarul unde speranþa lui a stat la pândã.
Pânã ºi ce gândeam ar putea gândi ºi el;
Ne-am împãrþi ca hoþii
Averea nopþilor ºi zilelor.
*
Despãrþire

Între iubita mea ºi mine se vor ridica
Trei sute de nopþi ca trei sute de ziduri,
Iar marea va fi o tainã între noi.

Nu vor mai fi amintiri.
O, înserãri cu care m-a învrednicit durerea,
Nopþi pline de speranþa de a te privi,
Câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
Pe care-l prind cu privirea ºi îl pierd...
Definitivã ca marmura,
Absenþa ta va întrista alte înserãri."



Citat din Jorje Luis Borges.....
 

DeletedUser

Si dupa cum vedeti, respectivul pare sa scrie pt noi....

" Jocul de truco

Patruzeci de carti de joc deplaseaza viata.
Colorate talismane de carton
ne fac sa ne uitam destinele,
si o creatie surîzatoare
umple timpul rapit
cu înfloritele sotii
ale unei mitologii de mahala.
La marginile mesei
viata celorlalti se opreste.
Înauntru se afla o tara ciudata:
aventurile mizei si a plusarii,
autoritatea asului de pica,
precum a lui don Juan Manuel, covîrsitoare,
si saptele de caro zornaind nadejdi.
O-ncetineala neglijenta
face sa-ntîrzie cuvintele,
si cum alternativele jocului
se repeta întruna,
jucatorii din seara asta
copiaza vechi levate,
fapt ce-i reînvie putin, foarte putin,
pe jucatorii de altadata,
care-au lasat mostenire timpului din Buenos Aires
aceleasi versuri si aceleasi trucuri."


Tot un citat din J. L. B.
 

DeletedUser184

G. Bacovia

Sa incercam putin si un autor simbolist...Bacovia cu poezia Liceu

Liceu, - cimitir
Al tinereþii mele -
Pedanþi profesori
ªi examene grele...
ªi azi mã-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereþii mele!

Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
ªi mintea mã doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...

Liceu, - cimitir
Al tinereþii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereþii mele!
 
Sus