ONTOPIC pt FORUM si asa in general ... uitati-va in jur.
Împãrat ºi proletar
de Mihai Eminescu
Pe bãnci de lemn, în scunda tavernã mohorâtã,
Unde pãtrunde ziua printre fereºti murdare,
Pe lângã mese lunge, stãtea posomorâtã,
Cu feþe-ntunecoase, o ceatã pribegitã,
Copii sãraci ºi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneþi cã-i omul o luminã
Pe lumea asta plinã de-amaruri ºi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidã ºi plinã,
Murdarã este raza-i ca globul cel de tinã,
Asupra cãrui dânsul domneºte pe deplin.
Spuneþi-mi ce-i dreptatea? - Ce-i tari se îngrãdirã
Cu-averea ºi mãrirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furarã, în veci vezi cum conspirã
Contra celor ce dânºii la lucru-i osândirã
ªi le subjugã munca vieþii lor întregi.
Unii plini de plãcere petrec a lor viaþã,
Trec zilele voioase ºi orele surâd.
În cupe vin de ambrã - iarna grãdini, verdeaþã,
Vara petreceri, Alpii cu frunþile de gheaþã -
Ei fac din noapte ziuã º-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânºii - ea nu existã. Însã
V-o predicã, cãci trebuie sã fie braþe tari,
A statelor greoaie carã trebuie-mpinse
ªi trebuiesc luptate rãzboaiele aprinse,
Cãci voi murind în sânge, ei pot sã fie mari.
ªi flotele puternice º-armatele fãloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
ª-acele milioane, ce în grãmezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sãrac apasã,
ªi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frazã de dânºii inventatã
Ca cu a ei putere sã vã aplece-n jug,
Cãci de-ar lipsi din inimi speranþa de rãsplatã,
Dupã ce-amar muncirãþi mizeri viaþa toatã,
Aþi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
ªi v-a fãcut sã credeþi cã veþi fi rãsplãtiþi...
Nu! moartea cu viaþa a stins toatã plãcerea -
Cel ce în astã lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, cãci morþi sunt cei muriþi.
Minciuni ºi fraze-i totul ce statele susþine,
Nu-i ordinea fireascã ce ei a fi susþin;
Averea sã le aperi, mãrirea º-a lor bine,
Ei braþul tãu înarmã ca sã loveºti în tine,
ªi pe voi contra voastrã la luptã ei vã mân.
De ce sã fiþi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastrã abia puteþi trãi?
De ce boala ºi moartea sã fie partea voastrã,
Când ei în bogãþia cea splendidã ºi vastã
Petrec ca ºi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaþi cã-n voi e ºi numãr ºi putere?
Când vreþi, puteþi prea lesne pãmântul sã-mpãrþiþi.
Nu le mai faceþi ziduri unde sã-nchid-avere,
Pe voi unde sã-nchidã, când împinºi de durere
Veþi crede c-aveþi dreptul ºi voi ca sã trãiþi.
Ei îngrãdiþi de lege, plãcerilor se lasã,
ªi sucul cel mai dulce pãmântului i-l sug;
Ei cheamã-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseþile-ne tineri bãtrânii lor distrug.
ªi de-ntrebaþi atuncea, vouã ce vã rãmâne?
Munca, din care dânºii se-mbatã în plãceri,
Robia viaþa toatã, lacrimi pe-o neagrã pâne,
Copilelor pãtate mizeria-n ruºine...
Ei tot ºi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uºoarã
Când ai ce-þi trebuieºte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouã vã pune lege, pedepse vã mãsoarã
Când mâna v-o întindeþi la bunuri zâmbitoare,
Cãci nu-i iertat nici braþul teribilei nevoi.
Zdrobiþi orânduiala cea crudã ºi nedreaptã,
Ce lumea o împarte în mizeri ºi bogaþi!
Atunci când dupã moarte rãsplatã nu v-aºteaptã,
Faceþi ca-n astã lume sã aibã parte dreaptã,
Egalã fiecare, ºi sã trãim ca fraþi!
Sfãrmaþi statuia goalã a Venerei antice,
Ardeþi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecþiei umane ºi ele fac sã pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfãrmaþi tot ce aþâþã inima lor bolnavã,
Sfãrmaþi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliþi statui de tirani în foc, sã curgã lavã,
Sã spele de pe pietre pânã ºi urma sclavã
Celor ce le urmeazã pân' la al lumii fund!
Sfãrmaþi tot ce aratã mândrie ºi avere,
O! dezbrãcaþi viaþa de haina-i de granit,
De purpurã, de aur, de lacrimi, de urât -
Sã fie un vis numai, sã fie o pãrere,
Ce fãr' de patimi trece în timpul nesfârºit.
Zidiþi din dãrmãture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-þi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândutã, cu ochi vil ºi viclean.
O! aduceþi potopul, destul voi aºteptarãþi
Ca sã vedeþi ce bine prin bine o sã ias';
Nimic... Locul hienei îl luã cel vorbãreþ,
Locul cruzimii vechie, cel lins ºi pizmãtareþ.
Formele se schimbarã, dar rãul a rãmas.
Atunci vã veþi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le ºoptesc ades,
Plãcerile egale, egal vor fi-mpãrþite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieþii finite
Vi s-a pãrea un înger cu pãrul blond ºi des.
Atunci veþi muri lesne fãrã de-amar ºi grijã,
Feciorii-or trãi-n lume cum voi aþi vieþuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijã
Pentru acel de care norocul avu grijã;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul ºi-a trãit.
ªi boale ce mizeria º-averea nefireascã
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creºte tot ce-n lume este menit sã creascã,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobeascã,
Cãci va muri când nu va avea la ce trãi.
............................................
Pe malurile Seinei, în faeton de galã,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înºalã;
Poporul loc îi face tãcut ºi umilit.
Zâmbirea lui deºteaptã, adâncã ºi tãcutã,
Privirea-i ce citeºte în suflete-omeneºti,
ªi mâna-i care poartã destinele lumeºti,
Cea grupã zdrenþuitã în cale-i o salutã.
Mãrirea-i e în tainã legatã de aceºti.
Convins ca voi el este-n nãlþimea-i solitarã
Lipsitã de iubire, cum cã principiul rãu,
Nedreptul ºi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umanã în veci se desfãºoarã,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilãu.
ªi el - el vârful mândru al celor ce apasã -
Salutã-n a lui cale pe-apãrãtorul mut.
De aþi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasã
De rãsturnãri mãreþe, mãrirea-i radioasã,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi cãzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezãtoare,
Cu zâmbetu-vã rece, de milã pãrãsit,
Cu mintea de dreptate ºi bine râzãtoare,
Cu umbra voastrã numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileºte pe cei ce l-au urât.
......................................
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldã,
Turnuri ca facle negre trãsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flacãri, ce-n valuri se frãmânt,
Rãcnete, vuiet de-arme pãtrund marea cea caldã,
Evul e un cadavru - Paris al lui mormânt.
Pe stradele-ncruºite de flacãri orbitoare,
Suiþi pe baricade de bulgãri de granit,
Se miºc batalioane a plebei proletare,
Cu cuºme frigiene ºi arme lucitoare,
ªi clopote de-alarmã rãsunã rãguºit.
Ca marmura de albe, ca ea nepãsãtoare,
Prin aerul cel roºu, femei trec cu-arme-n braþ,
Cu pãr bogat ºi negru ce pe-umeri se coboarã
ªi sânii lor acopãr - e urã ºi turbare
În ochii lor cei negri, adânci ºi desperaþi.
O! luptã-te-nvãlitã în pletele-þi bogate,
Eroic este astãzi copilul cel pierdut!
Cãci flamura cea roºã cu umbra-i de dreptate
Sfinþeºte-a ta viaþã de tinã ºi pãcate;
Nu! nu eºti tu de vinã, ci cei ce te-au vândut!
.......................................
Scânteie marea linã, ºi placele ei sure
Se miºc-una pe alta ca pãturi de cristal
Prin lunce prãvãlite; din tainica pãdure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îºi miºcã legãnate
Corãbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - þin pânzele umflate
În faþa lunei, care prin ele-atunci strãbate,
ªi-n roatã de foc galben stã faþa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mãrii
Cezaru-ncã vegheazã la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - ºi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacã lin suflãrii
A zefirului nopþii ºi sunã cadenþat.
Îi pare cã prin aer în noapte înstelatã,
Cãlcând pe vârf de codri, pe-a apelor mãriri,
Trecea cu barba albã - pe fruntea-ntunecatã
Cununa cea de paie îi atârna uscatã -
Moºneagul rege Lear.
Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creþi ai cãrei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieþii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracã o lume de amar:
"În orice om o lume îºi face încercarea,
Bãtrânul Demiurgos se opinteºte-n van;
În orice minte lumea îºi pune întrebarea
Din nou: de unde vine ºi unde merge floarea
Dorinþelor obscure sãdite în noian.
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinþa-i ºi mãrirea,
În inima oricãrui i-ascuns ºi trãitor,
Zvârlire hazardatã, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcã întreagã a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadã în calea ei îngheaþã,
Se petrificã unul în sclav, altu-mpãrat,
Acoperind cu noime sãrmana lui viaþã
ªi arãtând la soare-a mizeriei lui faþã -
Faþa - cãci înþelesul e-acelaºi la toþi dat.
În veci aceleaºi doruri mascate cu-altã hainã,
ªi-n toatã omenirea în veci acelaºi om -
În multe forme-apare a vieþii crudã tainã,
Pe toþi ea îi înºalã, la nime se distainã,
Dorinþi nemãrginite plãntând într-un atom.
Când ºtii cã visu-acesta cu moartea se sfârºeºte,
Cã-n urmã-þi rãmân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseºte
Eterna alergare... º-un gând te-ademeneºte:
Cã vis al morþii-eterne e viaþa lumii-ntregi."