DeletedUser
ce frumos le zici atlant, imi place ce postezi, te rog sa mai faci asta 
Mistere, civilizaţii şi secrete ale lumii
- Autor subiect Atlant
- Data de început
-
- Taguri
- civilizatii antice mister taine terestru trecut
DeletedUser
Utopia getică
Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti, iar grecii, care-i socoteau traci "cei mai viteji si mai drepti dintre traci" - spuneau ca Ares (la inceput a fost zeul viscolului) sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor. Dacii credeau in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori. Oamenii aceia - dacii sau getii nemuritori - si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau paminturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic - Getici sidera pigra poli - Martial (40-104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel moment imparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor:
"Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce
Et ungularum pulsibus calens Hister "
Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului. Lucan, un alt hispanic vorbise si el de "barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, isi pierde in mare, sarmaticele unde si inunda insula Peuce", despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si getului se intilnesc in acelasi vers "Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis". Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vreo indoiala. Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga (Europa) avea sa fie inca o data intemeiata de ei. Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativa decit cea faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decit pentru o povestire. Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol al "zilei fatale" cind Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pina la cer si, intr-un singur virtej prapastios, "va cuprinde o imensa intindere de paminturi si cetati". O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care -lucru straniu- cu numele getilor cu istoria acestora preschimbata in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe - nu cu zeul Walhalei - aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pina in Spania. Vaticiniul lui Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu sa indoit. Cum sa te indoiesti de realitate, cind ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor. Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decit despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decit faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere. Atit se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea isi pastra bine secretele. Oamenii se ascundeau in munti - Daci, montibus in haerent -. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea tara plina de primejdii. Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe, cind se vedeau nevoiti sa o ocoleasca; s-au mai de aproape cind, in intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra paduri dacice ajungea pina la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari, care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pina la Dunare. Dar inspaimintat de padurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi: Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit - (Curio s-a intors din Dacia, inspaimintat de intunecimile [padurilor] sale) spune Florus. In alta imprejurare, Roma sa emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau:
"Aici zace Fuscus.
Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase.
Umbra victorioasa a generalului stapineste
victorioasa padurea supusa"
Retorica poetului era mai mult decit tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Raminea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei. Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea in apararea lui, ascunzind realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare, avea o stiinta a secretului, inviolabila in asa masura incit nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede intre mitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos raminea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor reguli magice, se figura nu persoana divina, ci principiul contrar si invins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau, dar trageau in el cu sagetile in nori cind izbucnea furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine, deci trac, primise in Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care inseamna lup. Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau Zalmoxis, iar mai tirziu, cine ar crede? intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ il tradeaza: "Zeul din stinca" Siret zeu. Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat intre straini. Acest mod de a se ascunde in nume, de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sint grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate ramineau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic: Zamolxis - Gebeleizis; Danubius - Ister; Carpathus - Caucasus; Decebalus - Diurppaneus; Daci - Dai - Getae. S-ar putea intemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe aceeasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi: planul real, al cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sint numele exacte in acest plan. Apoi celalalt planul mitului propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic. De la mit nu mai e decit un pas pina la utopie. Iar aceasta e marea creatie a geniului dacilor, utopia getica de ei inspirata. Radacinile acestei utopii le gasim la Homer, acolo unde poetul vorbeste despre traci si amazoane; origini mai precise aflam la Herodot care cunoscindu-i pe geti si culegind despre ei ce spuneau grecii de la Pont, i-a zugravit in culori puternice stirnind imaginatia, scriind cuvintele care, fie si ele singure puteau constitui temeiul unei utopii; "cei mai viteji dintre traci". Tracia era marea rezerva de mituri: Orfeu, Dionysos si intre geti Zamolxe. Mituri personificate. Deci cei mai buni dintre traci getii de la Istrul sacru au ajuns si ei poporul mit, dind nastere in imaginatia greaca unui mit paralel: amazoanele, femeile getilor. Amazoanele si getii sint mituri si, in acelasi timp, utopii. Foarte asemanatoare intre ele. Intr-un straniu contrast, evocau amindoua aceeasi idee nostalgica a omului antic; O lume de vitejie salbatica, de curatire si dreptate. Asemenea lumi trebuie sa existe, dar sint secrete, se ascund in stinci inalte de munti necunoscuti: In Marpersia Caucazului, amazoanele; si in Carpatii altui Caucaz, getii. Se pare ca acestia erau mai drepti decit amazoanele, erau aspri si inocenti "bunul salbatic" al anticilor. Horatiu "Rigidi Getae", Martial "dacus puer". Si erau nemuritori. Herodot a spus-o. Si Platon. Si altii. Acestia erau dacii, cu tara lor, in momentul cind Traian se hotara sa cucereasca acea tara. Putin mai inainte, imperiul suferise in Dacia o umilinta grava. De victoria lui Domitian s-a ris cu amaraciune la Roma: fusese platita cu un tratat de pace care obliga pe romani sa respecte Dacia si contribuie la inarmarea ei cu masini de razboi, cu tehnicieni si cu bani. Istoricii moderni, intre ei Iorga, a incercat reabilitarea imparatului, explicind ca suma anuala platita de imperiu nu era tribut si ca, coroana pe care imparatul o asezase pe fruntea lui Diegis, fratele lui Decebal, si reprezentantul lui in acea imprejurare, nu incorona decit un rege clientelar. Asa trebuie sa fi fost fara indoiala. Dar toate dovezile arata ca Decebal nu asa gindea. Siretul rege, care nu se lasase vazut decit in persoana fratelui sau, continua sa fie foarte primejdios in padurile lui. Se inarma, primea dezertorii si fugarii romani, coaliza alti barbari si, dupa izvoare antice credibile, se punea in legatura chiar cu parţii de la Eufrat, acei parţi despre care Lucan spunea ca luptau cu "arcuri getice". Când i s-a parut potrivit, a atacat Drobeta, municipiul roman de la Dunare, a dărâmat cetatea si i-a gonit pe legionari. Violase tratatul. A fost poate motivul pentru care Senatul a hotarit declararea razboiului. Anul 101. Sosise momentul lui Traian. Imprejurarile sint cunoscute, desi faptele adevarate ramin necunoscute. Izvorul literar principal Dio Cassius nu e contemporan; iar autorul, viciat de retorica, nu inspira suficienta incredere. S-a crezut, mult mai mult, in veridicitatea altei surse. Monumentala si mai directa; reliefurile de pe Columna traiana, considerate de un realism miraculos. Azi se crede mai putin in valoarea narativa a monumentului. Istorici ca R. Paribeni sau N. Iorga au renuntat sa mai recurga la acele imagini ca la o cheie a realitatii. Reliefurile sint, fara, indoiala, foarte realiste. Dar nu e un realism de fapte autentice, ci de imaginatie realista. Povestirea ramine simbolica. Intervin in ea elemente foarte exacte: insigne, vesminte, arme, cite un aspect tipic de arhitectura sau detalii aluzive la peisajul si la viata locala. E inutil sa se caute alta realitate topografica ori cronologica, sau macar o reprezentare completa a evenimentelor. Sculptorii coloanei isi cunosteau bine arta. Nu lucrau pentru arheologi ci pentru ochii romanilor. Iar realismul roman asa era, paradoxal: elimina sau prescurta realitatea, pentru a o evoca mai bine. Unica relatare autentica a acelor razboaie, COMENTARIUL lui Traian s-a pierdut. Nu cunostem din el decit cinci cuvinte, pastrate de un gramatic: "inde Berzoviam deinde Aixi processimus" (apoi am plecat la Berzovia si de aici la Aixi) Fragment din intinerarul imparatului. Cele doua localitati s-au identificat, desi urmele lor nu mai exista, afara de numele Berzoviei in acela al unui râu de azi. Era un drum care se indrepta catre inima Daciei, catre capitala insasi, Sarmizegetusa. Necrutatoare precizie. Imparatul nu patrundea in padurea dacica citindu-l pe Herodot. Prin Comentariul sau s-ar fi risipit secretul acestei tari. Dar e o fatalitate. Secretul a supravietuit. S-a risipit comentariul imparatului. Dacia, care se aparase prin padurile ei. Prin impulsul salbatic al oamenilor si prin mitul sau, nu putea fi cucerita decit prin mijloacele drastice ale tehnicii militare si prin ingineri. Militarul si inginerul sint dusmanii mitului, tot atit sau chiar mai mult decit istoricul, desi si unii si altii, fara sa-si dea seama, pot cadea prada inamicului invizibil. Mitul arde. Vom vedea ce s-a petrecut. Trebuie sa fim atenti nu numai la faptul material, ci si la umbra care-l intovaraseste in celalalt plan. Traian patrundea in Dacia cu tot realismul sau iberic dar - el insusi cum sa se apere? nu se putea desprinde de ideile care traiau in spiritul alor sai. Traian ducea acolo mitul Romei, mitul troian care a sustinut lumea antica si imperiul. Acei barbari erau dusmani ancestrali (traci sint la Troia inamicii aheilor: Enea este un trac de la Dunare, un dardan; amazoanele, femeile getilor, lupta impotriva grecilor; regina lor Pentesilea, pierea de mina lui Ahile si multe consecinte grave decurg din aceasta fapta; iar grecii, care niciodata n-au pierdut constiinta adversitatii lor fata de acea lume barbara, asezau umbra lui Ahile si a celorlalti eroi in alba Leuce, insula sacra, acolo in tara getilor, in fata salbaticiei Peuce). Si mai era ceva. O idee care lucra activ in mintea contemporanilor, rezumind aproape toate miturile. Istoricii au semnalat ''spiritul romantic'' al vremii, manifestat indeosebi prin cultul frecvent dedicat figurii lui Alexandru cel Mare, eroul macedonian, personifica un mit, asemanator celui lui Ahile. Se stie cit de puternica a fost sugestia lui asupra Romei si cum unii imparati sau gandit sa stramute centrul imperiului in Orient, ezitând intre Troia lui Ahile si Alexandria macedoneanului. Nu e greu de recunoscut acest spirit in inteprinderile lui Traian. Imparatul nu a fost strain de mituri. Stia ca Alexandru ii cunoscuse pe geti si ca adusese jertfa Istrului sacru pe malul fluviului. In apropierea aceluiasi mal, Traian insusi avea sa fondeze o cetate a victoriei, Nicopolis ad Istrum, cu acest nume grec care evoca memoria macedoneanului. Istrul sacru (care trece acum la celalalt nume al sau, Danubiu), apare de la inceput pe columna traiana ca zeu al acelor locuri. Figura lui iese gigantica din ape pentru a-i proteja pe romani si a sustine podul de vase pe care trec legionarii. E cea dintâi umbră si favorabilă din celalalt plan. Intovarasind faptul militar simbolismul columnei lasa sa se vada mai bine decit o realitate exacta, inutil cautata, aceasta alternanta aluziva la cealalta realitate, obscura, ascunsa in paduri. Padurea e prezenta pretutindeni, uneori indicata numai printr-un arbore (atit de realist infatisat incit se recunoaste specia) alteori compacta, legionarii deschizindu-si drum cu securea. Opera inginerului incepuse. Poduri traverseaza riuri. Ziduri se inalta. Inginerii studiaza terenul, masoara inaltimea muntilor, se lua masura misterului. Necunoscutul se retragea pas cu pas, cu acei oameni imbracati in cinepa barbara, cu parul ravasit si privirea amenintatoare. Ciocnirea armelor nu se va produce inainte ca dacii sa fi istovit toate mijloacele sireteniei. Intr-o scena apare un sol barbar, al carui mod de exprimare, simbolic, ramine enigmatic. Dar imparatul nu se lasa amagit de ambasade. Razboiul incepe pe viata si pe moarte. Si lupta e grea. Romanii trebuie sa cucereasca acel pamint, palma cu palma, patrunzind prin vai inguste pentru a lua munte cu munte si a urca pina in culmi, unde dacii se agata cu inversunare de fortaretele lor. Sculptorii n-au trecut cu vederea nici o cruzime fie barbara fie romana. Capetele infipte in prajini, pe ziduri sint elemente decorative ale acestui razboi. Intr-o scena calaretii romani intra intr-un sat parasit. Numai batrinii se apara cu bâtele. Soldatii ard casele. Soldatii incendiaza la fiecare pas. Intr-un alt relief, femei ard prizonieri. Ingrozitoare ura, care umple padurea de oroare. Femei cad captive (sora regelui) si le vedem imbarcându-se pe Dunare, duse de legionari. O batalie stranie se desfasoara in alta scena. Dacii apar cu balaurii lor, cu arcuri, cu sageti, cu lanci si spade. Se vad soldati romani cazuti si sint semne ca razboinicii daci nu se aratau slabi. Dar balaurii n-au fost credinciosi. O furtuna izbucneste in mijlocul bataliei. Blestem! Dacii parasesc câmpul. Apare pe cer Jupiter Tonitrualis. Mereu umbra favorabila romanilor; dacul retragându-se, agaţându-se de muntii sai. La sfârsit legionarii iau si ultimul refugiu, capitala Sarmizegetusa. Relieful indica unitati care s-au ilustrat in lupta. Se recunosc spaniolii: balestrierii din Baleare. N-au fost singurii hispanici care au luptat in acel razboi. Prima cadere a lui Decebal. Dureroasa, nu insa fara speranta. Se incheie pacea. Anul 102. Traian se intoarce la Roma in triumf. Dacicus. In senatul roman apar trimisi regelui invins, pentru actul de inchinare cuvenit. Impresia e mare. Decebal e declarat "aliat al poporului roman", formula cea mai blânda de supunere. Infringerea nu anulase prestigiul acelor daci. Dacii in fata Senatului din Roma si cuvintele lor reinviau tot mitul. S-au facut portrete ale razboinicilor daci si s-a perpetuat memoria lor. Utopia getica. Dar in padurile lui Decebal nu simtea aliatul poporului roman. Dusmanii desemnati de destin nu pot fi aliati. Asemenea aliante se rup. Regele n-a asteptat mult. A atacat. Si Traian a luat inca odata drumul catre Dunare. Anul 105. Acest al doilea razboi depaseste in proportii si adincime pe cel anterior. Actul dacilor era sinucigas. Nu Decebal, ci maretia regelui dac se infrunta cu imparatul. Totul in acest razboi evoca planul profund. Mitul il mâna pe invins ca si pe invingator. Traian recurge la tehnica si la imaginatie. Cel mai mare arhitect al imperiului, Apolodor construieste podul de la Drobeta. Tragedia se desfasoara sangeroasa si obscura. O urmarim in reliefurile columnei pina la actul final, care intruneste poporul dac in jurul regelui sau, intr-o lupta fara nadejde si o sumbra comunicare a mortii. A doua cadere si ultima a Sarmizegetusei. Scenele sint descrise cu putere si maretie. Sculptorii au stiut sa degajeze simbolul si i-au respectat pe invinsi. Apararea vitejeasca e vizibila. De pe ziduri cad ploaie sagetile getice. Ultimele. Actul suprem e aproape. Intr-un relief se infatiseaza un monument de agitatie intre daci. O figura nobila se ridica intre toate, poate Decebal, privind de pe ziduri, grava si nemiscata, catre dusman. Ermetismul ei si maiestatea sa indica sentinta. Vedem scena sinuciderii colective. Nobili si preoti beau impreuna otrava. Sculptorul s-a marginit la detalii care exprima cu sobrietate ce s-a petrecut. Moartea regeleui ii inspira o imagine spectaculoasa. Urmarit de calareti, regele se sinucide, strapungându-se cu propria spada inainte de a fi atins de mâinile dusmane. Il vedem indoindu-si genunchiul. Statura lui e gigantica. Murind, se reazama de un arbore, in padurea lui. Decebal regele dac. Imparatul triumfa fara sa invinga ceea ce ducea cu el acest rege. In ultima scena, apare poporul dac. Barbati, femei, copii neprimind supunerea se refugiaza in padure. Acea tara e acum Dacia Traiana. Ceea ce s-a petrecut acolo e unul din acele mistere care nu se explica niciodata de ajuns prin marturii concrete. Utopia getica reinvie. Acum tara se numeste Dacia Felix. Inscriptii marturisesc nostalgia fata de acea tara si de prestigiul numelui protector (un om se numeste Desideratus in Dacia; pe malul Adriaticii, la Zara o femeie se numeste Dacia, un roman din Cartago se adresa intr-o inscriptie "geniului dacilor"; un soldat ii invoca pe zeii si zeitele dacilor si ale pamintului). Tezaurele lui Decebal, duse la Roma, aurul Carpatilor, turmele, griul, bogatiile visate ale Daciei, stârneau inca imaginatia. In Sarmizegetusa cea noua, fondata de imparat, un mozaic reprezenta întâlnirea lui Traian ci Ahile, mitul Troiei in Carpati. Traian insusi contribuia la mit. In versurile lui Hadrian, il vedem in Antiohia, cerind lui Jupiter Cassius o victorie impotriva parţilor la fel cu cea pe care o avusese impotriva getilor si oferind la altar cornul de zimbru impodobit cu aur pe care getii il lasasera in miinile lui: "lui Jupiter Cassius. Traian din stirpea lui Enea, stapinitorul oamenilor, catre stapinul nemuritorilor". Mitul Troiei se contopea cu mitul getilor. Cornul de zimbru evoca memoria lui Decebal, marele invins. Invingatorii nu-l uitau. Iar cu Decebal reinviaza si Zamolxe. La mai mult de doua secole dupa cucerire, in "Cezarii" imparatului Iulian, Traian isi justifica viata in fata lui Jupiter: "I-am nimicit pe geti, cea mai razboinica dintre natii, nu numai prin puterea trupului lor dar si prin vitejia pe care le-o insufla Zamolxe cel venerat de ei, incredintati ca nu mor niciodata, ca isi stramuta doar lacasul, ei infrunta moartea mai bucurosi decât daca ar porni intr-o calatorie" romanii se insarcinau ei insisi cu apologia lui Zamolxe, de vreme ce in Dacia numele imparatului, la inceput venerat, se stergea putin cite putin din amintire, pina când se transforma intr-un simplu cuvint cu semnificatie comuna: troian, care poate insemna un noian de nisip sau zapada, adus de vânt. Limba si gindirea romana s-au plecat legilor acestui pamint. Ca si in Galia sau Spania. Pastrau acesti daci, ideea trecutului lor, mitul si memoria eroilor lor? Inscriptiile nu pot spune mai mult, iar acei tarani daci n-au stiut sau n-au vrut sa scrie carti. Intâlnim cu relativa frecventa numele de Decebal si pe cel de Diurpaneus, un Aureolus dac si intronat imparat, apoi un alt dac, Regalian din Durostorum, militar merituos proclamat de trupe imparat despre care se spunea ca descinde direct din Decebal. Aceste lucruri spun ceva. Dar nu cunoastem istoria subterana, mai adinca, prin care ne-am explica alte fapte stranii. Cine erau acei "goti" ai lui Iordanes, care in cintecele lor pomeneau cu veneratie, ca de un stramos, pe inteleptul Dicineus, preot si sfetnic al regelui Boruista, regele "got"? Iordanes, el insusi got, nascut pe malurile Dunarii, putuse sa culeaga direct aceste informatii. Aceste traditii dovedeau veneratie si pentru Zamolxe si pentru Diurpaneus!Cine puteau fi, pentru a reinvia mitul getic cu eroii sai si a-i face pe goti sa se numeasca geti ei insisi? Inca inainte de retragerea lui Aurelian, provincia nu se mai bucura de o pace foarte sigura. Dacii liberi, acei daci pe care i-am vazut pe columna refugiindu-se in paduri, si care ramasesera in jumatatea tarii neocupata de romani, se intorceau adesea in incursiuni. Erau cunoscuti acum cu alte nume: Dacisci; Carpi; Carpodaci; Carpogeti. Au fost momente cind nelinistea a ajuns la paroxism. Inscriptii si texte de pe vremea Antoninilor vorbesc de o adevarata furie dacica: "furor daciscorum". O moneda prezinta figura alegorica a unei femei cu un stindard in mina pe un fundal de munti. Dupa Aurelian, nelinistea se agraveaza. Aceiasi oameni, acum impreuna cu gotii sau fara ei trec Dunarea ducând nesiguranta si inauntrul frontierelor imperiului. Dar perioada de maxima gravitate este la sfirsitul secolului al-III-lea si inceputul celui de-al IV-lea, când Roma, pierzându-si autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamatii militare si prin ascensiunea anarhica a provinciilor. Rolul dacilor e primordial in acea mare criza care zguduie temeliile imperiului. Istoricii dau de obicei putina atentie sau nici una faptului ca, timp de patru decenii - de la venirea lui Maximian Hercules ca imparat asociat al lui Diocletian (286) pina la moartea lui Liciniu (324) -patru imparati, daci sau carpi de origine, se succed fara intrerupere la cârma imperiului si constituie o dinastie, cea dintâi dinastie in Imperiul roman: Maximian Hercules, Maximian Galeriu, Maximian Daia si Liciniu, la care trebuie adaugati si Maxentiu, imparat uzurpator (fiul lui Maximian Hercules), precum si alti doi daci, ca cezari: Severus si Licinianus. Toti sunt de origine umila, ciobani sau tarani si - cu exceptia lui Maxentiu - dusmani neimpacati ai oligarhiei din Roma. Ajunsi la purpura prin vointa legiunilor, unii dintre ei neintelegând sa puna piciorul in Italia decit ca dusmani, acesti daci reprezinta in istoria Romei un fenomen absolut unic si revolutionar: sunt imparati antinomici ideii însăşi a imperiului. In realitate, sint cei dintâi barbari care cucereau puterea, ducind la Roma si in Orient nu ideea de autoritate respectata pâna atunci, ci germenul dărâmării si vointa instaurarii unui alt imperiu. Intre acesti imparati, cel care prezinta personalitateacea mai puternica si tenace, Galeriu, pare sa fi avut toata constiinta vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin marturiile contemporane ale lui Lactantiu (comentate de H. Gregoire in Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale si impulsul ireductibil care-l impingeau pe acel dac la violenta impotriva imperiului cazut in mâinile lui. Fiu din mama transdanubiana, adoratoare a divinitatii muntilor si dedicat el insusi acestui cult, care nu poatea fi atul decit cel al lui Zamolxe, Galeriu e tipul rebelului iesit din acei munti, unde viata ciobaneasca pastrase intotdeauna ideea libertatii barbare, inamica oricarui imperiu. Ajuns cezar si apoi imparat, fostul cioban, fidel credintelor lui stramosesti, originii lui sociale si instinctul poporului sau, isi intorcea legiunile impotriva Italiei, cu hotarirea - afirma Lactantiu - de a sterge pâna si amintirea Romei, si a fost pe punctul - declara acelasi autor crestin - sa schimbe numele imperiului roman in cel de imperiu dacic. Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului ca parintii si stramosii lui Galeriu fusesera supusi censului, pe care Traian il impusese ca pedeapsa dacilor incapatanati in rebeliune. Problema fatala a censului. Textul lui Lactantiu e ca un ecou tirziu al unor fapte pe care le cunoastem si din alte marturii, cum e faimoasa inscriptie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, care intre anii 52 si 53 stramuta in moesia "o suta de mii transdanubieni, cu femeile cu copiii, principii sau regii lor, pentru a plati tribut." Doua secole si jumatate mai tirziu, acesti transdanubieni erau stapanii imperiului. Iar Galeriu, ridicat dintre ei, nu uitase. Textul lui Lactantiu nu este poate o dovada, in intelesul concret al cuvintului; dar in acest caz e mai mult decit atit: este marturia unei constiinte tulburi in imperiu. Acest barbar era un dac. Pusese cent asupra cetatenilor din Roma, lucru nemaipomenit vreodata.
E tocmai perioada când, pe celalalt mal, gotii, care traiau acum printre daci, incepeau sa se obisnuiasca cu ideea ca erau geti si sa celebreze in cintecele lor pe Zamolxe, pe Deceneu si pe eroii daci. Ce contacte vor fi avut acesti dacisci, sau carpi, sau carpodaci sau carpogeti cu gotii? Si pina la ce punct a ajuns probabila lor simbioza, care se manifesta in actiuni comune, in certuri si rivalitati cunoscute prin unele marturii? E evident ca mitul getic rasare mai puternic decât oricând si ca din ceata adanca care se lasa atunci asupra acestor paminturi, inca o data forma lui razboinica izbucneste afara de hotarele getice. Cu gotii acum "geti" si poate si cu getii acum "goti" va ajunge la Byzant, la Roma, va trece in noua Galie fondata de goti si aparea pe vremea lui Orosiu, in Pirinei, legat de destinul Spaniei. Orosiu, refugiat in Africa, anunta, in cuvinte care sint ca un strigat, teribila venire apropiata "Getae illiqui et nunc Gothis" si izbucnea in invective impotriva acelor barbari care in vechime le lasasera pe femeile lor - amazoanele - sa pustiasca lumea cu o imensitate de cruzimi, dar violenta a trecut. Si cind gotii se stabilisera si intemeiasera Noua Spanie, Isidor din Sevilia, el insusi de singe got, descoperea vatiniciul lui Lucan, si facea istoria si genealogia gotilor urcând pâna la geti si daci. E important de remarcat ca Isidor nu l-a cunoscut pe Iordanes. Teoria sa getica este o doctrina hispanica, derivata din Lucan, din Orosiu si din eruditia imensa a autorului. Elogiul Spaniei, unde Isidor descrie fericirea tarii in care inflorea belsugul glorioasei fecunditati a poporului getic, era inca o forma a utopiei getice. Intâlnim ecoul ei in toata literatura, in cronici oficiale, in prologuri adresate regilor Spaniei, unde li se spun acestora ca se trag din regii daci si ca si-au luat numai numele de la tara unde traiesc, fiidca era mai cunoscut. Versurile lui Horatiu, Vergiliu si Lucan, citate de Isidor pentru a explica virtutile getilor se repeta de la un autor la altul si servesc drept doctrina celei dintâi nobilimi spaniole: "Mortem contemnut laudato vulnere Getae" (getii dispretuiesc moartea, cauta cu bucurie ranile). Doctrina lui Zamolxe. Nimeni nu cunostea acest nume in Spania. Poate nici sfântul Isidor. Dar doctrina inspira. Si oamenii care cautau moartea eroica si se bucurau de rani au fost multi si au devenit casta. Când Iordanes a fost cunoscut in Spania, (sec XIII) dacii au intrat definitv in istoria si genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica avenerabilului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada si prin a sa "Cronica general" a lui Alfonso el Sabio. Gotii erau acum departe. Traia dupa ei numai amintirea. Dar ramasese ideea, si o nostalgie eroica ce impingea poporul la razboiul sacru, la Reconquista. In vremea aceea, Cronica regelui intelept trebuie sa fi fost ca o biblie a razboinicilor si cavalerilor. Multe frunti nobile se vor fi plecat asupra intinselor pagini care vorbeau de stramosi din indepartata Dacia sau Gothia, despre Dunare si despre acel enigmatic Zamolxen, de care "povestesc istoriile ca a fost minunat de intelept in filozofie" despre marele rege Boruista, "care a luat paminturile germanilor", despre invatatul Dicineo, sfetnic a lui Boruista si aproape sfânt. Pe acesta mai ales il admira regele don Alfonso, si explicindu-i meritele, se straduia el insusi sa le imite.
Iar Deceneu "a schimbat obiceiurile nu indeajuns de bune pe care le aveau pe atunci gotii; si acest Dicineo i-a invatat pe goti, aproape toata filozofia si fizica si teoria si practica si logica si rânduiala celor 12 semne si cursul planetelor si cresterea si descresterea lunii si mersul soarelui si astrologia si astronomia si stiintele naturale. Si dupa aceea Dicineo i-a ales pe cei mai nobili si mai priceputi facând din ei preoti si episcopi si a pus pe unii dintre ei sa invete teologia si i-a numit pileatos dupa numele de pileus cum se zice in latineste la palaria de cavaler; iar dupa spusele invatatilor, numele li s-a tras de la mitrele cu care isi acopereau capul intocmai ca si cavalerii cu palariile lor". Stim bine cine erau acei pileatus la daci. Oamenii din popor se numeau capillati. Aveau parul blond si il purtau descoperit, asa cum ii descria Isidor pe goti; "flavent capitibus intectis Getae". Iar bunul rege Alfonso continua explicind si istoria amazoanelor, femeile gotilor. "N-au fost asa de rele cum s-a spus. Au parasit vechiul lor lacas din Amazonia si traiesc inca (pe vremea lui don Alfonso) in noua lor asezare, pe tarmul Pontului intre geti in orasul lor Tame" (Tomis - Constanta)". si se ocupa de mestesugul cavaleresc, astfel sunt tot asa de nobile si acum in mânuirea armelor ca si pe atunci: iar din pricina lor e numita acea tara Feminia". Nu mai lipsea nimic utopiei. Erau acum doua nume pentru a o evoca: Dacia ubi et Gothia, Dupa Orosius si Feminia, dupa Iordanes. A fost un mare vis in numele acestea care se confundau cu mitul si istoria umplând lumea de nostalgie. Alfonso el Sabio si oamenii din vremea lui au trait acel vis si s-au inspirat din el. Si este aproape un miracol sa il cunoastem in aceasta forma din cronici venerabile, scrise de arhiepiscopi si regi ai Spaniei, necitite pana azi de români.
Un singur nume nu se întâlneste in Cronica regelui Alfonso unde e vorba de Dacia si de istoria ei: cel al lui Traian. Decebal se gaseste sub cealalta denumire a lui, Diurpaneus. Se povesteste razboiul lui si despre victoriile asupra lui Domitian, si nu e uitata nici nenorocirea lui Fuscus. Traian isi are capitolul sau in istoria Romei. Iar acolo intilnim aceste putine cuvinte care par sa reflecte un text cunoscut din Dio Cassius; "pe cei din Dacia si din Scitia, i-a cucerit prin batalie si a gonit din Dacia pe regele Decibalo si a facut tara provincie a Romei". Atât. Nu mai mult. Era întâia data când se facea o asemenea mentiune intr-o cronica spaniola, întâia data si elogiul lui Traian. Nici un cronicar anterior, de la Orosius începând nu daduse cea mai mica informatie despre faptul ca imparatul cucerise Dacia. Neverosimila scapare din vedere, care nu e lipsa de interes, ci umbra a istoriei. Mitul il ajungea pe imparat pina in propria lui patrie. Traian era imperiul. Dusese acvilele Romei la Dunare si triumfase in acea tara. Dar miturile sunt indestructibile si vindicative. Iar imperiul se dărâmase prin loviturile oamenilor de la Dunare. Sfântul Isidor celebrase faptul: "Roma insasi, invingatoare a tuturor popoarelor, a trebuit sa slujeasca supusa - famula - si sa primeasca jugul triumfului getic.
Acum acei oameni se numeau goti. Utopia getica se transformase in utopie gotica. Forta miturilor e in a se ascunde si a se transfigura pentru a nu pieri, pentru a supravietui. Mitul getic a supravietuit cu numele sau nou. Pe scutul regilor catolici apar simbolurile regilor daci: JUGUL si SAGETILE; si cu ele, simbolul major, care proclama triumful mitului: Nodul Gordian retezat. Erau scoase din autori hispanici: Lucan, Orosius, Seneca, sfântul Isidor si, prin ei, de alti autori antici. Jugul: bogatia dacilor, cu multimea de vite, pe malurile Dunarii (sf. Paulin din Nola si sf. Isidor). Sagetile: sageti getice (Lucan, Ovidiu si aproape pe toti anticii). Nodul gordian: mitul lui Alexandru (imperiul) retezat de, <<jugul triumfului getic>> (sf. Isidor). Era clar si elocvent. In stema acelor regi noi, care pregateau viitorul Spaniei, simbolul celebra nasterea lumii moderne pe ruinile celei antice. Il imaginase cel mai mare umanist spaniol: Antonio de Nebrija. Aşa s-a dezvoltat Panteonul cel vechi al patriei noastre.[/B]
Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti, iar grecii, care-i socoteau traci "cei mai viteji si mai drepti dintre traci" - spuneau ca Ares (la inceput a fost zeul viscolului) sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor. Dacii credeau in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori. Oamenii aceia - dacii sau getii nemuritori - si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau paminturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic - Getici sidera pigra poli - Martial (40-104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel moment imparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor:
"Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce
Et ungularum pulsibus calens Hister "
Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului. Lucan, un alt hispanic vorbise si el de "barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, isi pierde in mare, sarmaticele unde si inunda insula Peuce", despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si getului se intilnesc in acelasi vers "Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis". Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vreo indoiala. Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga (Europa) avea sa fie inca o data intemeiata de ei. Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativa decit cea faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decit pentru o povestire. Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol al "zilei fatale" cind Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pina la cer si, intr-un singur virtej prapastios, "va cuprinde o imensa intindere de paminturi si cetati". O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care -lucru straniu- cu numele getilor cu istoria acestora preschimbata in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe - nu cu zeul Walhalei - aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pina in Spania. Vaticiniul lui Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu sa indoit. Cum sa te indoiesti de realitate, cind ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor. Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decit despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decit faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere. Atit se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea isi pastra bine secretele. Oamenii se ascundeau in munti - Daci, montibus in haerent -. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea tara plina de primejdii. Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe, cind se vedeau nevoiti sa o ocoleasca; s-au mai de aproape cind, in intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra paduri dacice ajungea pina la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari, care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pina la Dunare. Dar inspaimintat de padurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi: Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit - (Curio s-a intors din Dacia, inspaimintat de intunecimile [padurilor] sale) spune Florus. In alta imprejurare, Roma sa emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau:
"Aici zace Fuscus.
Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase.
Umbra victorioasa a generalului stapineste
victorioasa padurea supusa"
Retorica poetului era mai mult decit tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Raminea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei. Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea in apararea lui, ascunzind realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare, avea o stiinta a secretului, inviolabila in asa masura incit nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede intre mitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos raminea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor reguli magice, se figura nu persoana divina, ci principiul contrar si invins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau, dar trageau in el cu sagetile in nori cind izbucnea furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine, deci trac, primise in Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care inseamna lup. Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau Zalmoxis, iar mai tirziu, cine ar crede? intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ il tradeaza: "Zeul din stinca" Siret zeu. Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat intre straini. Acest mod de a se ascunde in nume, de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sint grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate ramineau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic: Zamolxis - Gebeleizis; Danubius - Ister; Carpathus - Caucasus; Decebalus - Diurppaneus; Daci - Dai - Getae. S-ar putea intemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe aceeasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi: planul real, al cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sint numele exacte in acest plan. Apoi celalalt planul mitului propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic. De la mit nu mai e decit un pas pina la utopie. Iar aceasta e marea creatie a geniului dacilor, utopia getica de ei inspirata. Radacinile acestei utopii le gasim la Homer, acolo unde poetul vorbeste despre traci si amazoane; origini mai precise aflam la Herodot care cunoscindu-i pe geti si culegind despre ei ce spuneau grecii de la Pont, i-a zugravit in culori puternice stirnind imaginatia, scriind cuvintele care, fie si ele singure puteau constitui temeiul unei utopii; "cei mai viteji dintre traci". Tracia era marea rezerva de mituri: Orfeu, Dionysos si intre geti Zamolxe. Mituri personificate. Deci cei mai buni dintre traci getii de la Istrul sacru au ajuns si ei poporul mit, dind nastere in imaginatia greaca unui mit paralel: amazoanele, femeile getilor. Amazoanele si getii sint mituri si, in acelasi timp, utopii. Foarte asemanatoare intre ele. Intr-un straniu contrast, evocau amindoua aceeasi idee nostalgica a omului antic; O lume de vitejie salbatica, de curatire si dreptate. Asemenea lumi trebuie sa existe, dar sint secrete, se ascund in stinci inalte de munti necunoscuti: In Marpersia Caucazului, amazoanele; si in Carpatii altui Caucaz, getii. Se pare ca acestia erau mai drepti decit amazoanele, erau aspri si inocenti "bunul salbatic" al anticilor. Horatiu "Rigidi Getae", Martial "dacus puer". Si erau nemuritori. Herodot a spus-o. Si Platon. Si altii. Acestia erau dacii, cu tara lor, in momentul cind Traian se hotara sa cucereasca acea tara. Putin mai inainte, imperiul suferise in Dacia o umilinta grava. De victoria lui Domitian s-a ris cu amaraciune la Roma: fusese platita cu un tratat de pace care obliga pe romani sa respecte Dacia si contribuie la inarmarea ei cu masini de razboi, cu tehnicieni si cu bani. Istoricii moderni, intre ei Iorga, a incercat reabilitarea imparatului, explicind ca suma anuala platita de imperiu nu era tribut si ca, coroana pe care imparatul o asezase pe fruntea lui Diegis, fratele lui Decebal, si reprezentantul lui in acea imprejurare, nu incorona decit un rege clientelar. Asa trebuie sa fi fost fara indoiala. Dar toate dovezile arata ca Decebal nu asa gindea. Siretul rege, care nu se lasase vazut decit in persoana fratelui sau, continua sa fie foarte primejdios in padurile lui. Se inarma, primea dezertorii si fugarii romani, coaliza alti barbari si, dupa izvoare antice credibile, se punea in legatura chiar cu parţii de la Eufrat, acei parţi despre care Lucan spunea ca luptau cu "arcuri getice". Când i s-a parut potrivit, a atacat Drobeta, municipiul roman de la Dunare, a dărâmat cetatea si i-a gonit pe legionari. Violase tratatul. A fost poate motivul pentru care Senatul a hotarit declararea razboiului. Anul 101. Sosise momentul lui Traian. Imprejurarile sint cunoscute, desi faptele adevarate ramin necunoscute. Izvorul literar principal Dio Cassius nu e contemporan; iar autorul, viciat de retorica, nu inspira suficienta incredere. S-a crezut, mult mai mult, in veridicitatea altei surse. Monumentala si mai directa; reliefurile de pe Columna traiana, considerate de un realism miraculos. Azi se crede mai putin in valoarea narativa a monumentului. Istorici ca R. Paribeni sau N. Iorga au renuntat sa mai recurga la acele imagini ca la o cheie a realitatii. Reliefurile sint, fara, indoiala, foarte realiste. Dar nu e un realism de fapte autentice, ci de imaginatie realista. Povestirea ramine simbolica. Intervin in ea elemente foarte exacte: insigne, vesminte, arme, cite un aspect tipic de arhitectura sau detalii aluzive la peisajul si la viata locala. E inutil sa se caute alta realitate topografica ori cronologica, sau macar o reprezentare completa a evenimentelor. Sculptorii coloanei isi cunosteau bine arta. Nu lucrau pentru arheologi ci pentru ochii romanilor. Iar realismul roman asa era, paradoxal: elimina sau prescurta realitatea, pentru a o evoca mai bine. Unica relatare autentica a acelor razboaie, COMENTARIUL lui Traian s-a pierdut. Nu cunostem din el decit cinci cuvinte, pastrate de un gramatic: "inde Berzoviam deinde Aixi processimus" (apoi am plecat la Berzovia si de aici la Aixi) Fragment din intinerarul imparatului. Cele doua localitati s-au identificat, desi urmele lor nu mai exista, afara de numele Berzoviei in acela al unui râu de azi. Era un drum care se indrepta catre inima Daciei, catre capitala insasi, Sarmizegetusa. Necrutatoare precizie. Imparatul nu patrundea in padurea dacica citindu-l pe Herodot. Prin Comentariul sau s-ar fi risipit secretul acestei tari. Dar e o fatalitate. Secretul a supravietuit. S-a risipit comentariul imparatului. Dacia, care se aparase prin padurile ei. Prin impulsul salbatic al oamenilor si prin mitul sau, nu putea fi cucerita decit prin mijloacele drastice ale tehnicii militare si prin ingineri. Militarul si inginerul sint dusmanii mitului, tot atit sau chiar mai mult decit istoricul, desi si unii si altii, fara sa-si dea seama, pot cadea prada inamicului invizibil. Mitul arde. Vom vedea ce s-a petrecut. Trebuie sa fim atenti nu numai la faptul material, ci si la umbra care-l intovaraseste in celalalt plan. Traian patrundea in Dacia cu tot realismul sau iberic dar - el insusi cum sa se apere? nu se putea desprinde de ideile care traiau in spiritul alor sai. Traian ducea acolo mitul Romei, mitul troian care a sustinut lumea antica si imperiul. Acei barbari erau dusmani ancestrali (traci sint la Troia inamicii aheilor: Enea este un trac de la Dunare, un dardan; amazoanele, femeile getilor, lupta impotriva grecilor; regina lor Pentesilea, pierea de mina lui Ahile si multe consecinte grave decurg din aceasta fapta; iar grecii, care niciodata n-au pierdut constiinta adversitatii lor fata de acea lume barbara, asezau umbra lui Ahile si a celorlalti eroi in alba Leuce, insula sacra, acolo in tara getilor, in fata salbaticiei Peuce). Si mai era ceva. O idee care lucra activ in mintea contemporanilor, rezumind aproape toate miturile. Istoricii au semnalat ''spiritul romantic'' al vremii, manifestat indeosebi prin cultul frecvent dedicat figurii lui Alexandru cel Mare, eroul macedonian, personifica un mit, asemanator celui lui Ahile. Se stie cit de puternica a fost sugestia lui asupra Romei si cum unii imparati sau gandit sa stramute centrul imperiului in Orient, ezitând intre Troia lui Ahile si Alexandria macedoneanului. Nu e greu de recunoscut acest spirit in inteprinderile lui Traian. Imparatul nu a fost strain de mituri. Stia ca Alexandru ii cunoscuse pe geti si ca adusese jertfa Istrului sacru pe malul fluviului. In apropierea aceluiasi mal, Traian insusi avea sa fondeze o cetate a victoriei, Nicopolis ad Istrum, cu acest nume grec care evoca memoria macedoneanului. Istrul sacru (care trece acum la celalalt nume al sau, Danubiu), apare de la inceput pe columna traiana ca zeu al acelor locuri. Figura lui iese gigantica din ape pentru a-i proteja pe romani si a sustine podul de vase pe care trec legionarii. E cea dintâi umbră si favorabilă din celalalt plan. Intovarasind faptul militar simbolismul columnei lasa sa se vada mai bine decit o realitate exacta, inutil cautata, aceasta alternanta aluziva la cealalta realitate, obscura, ascunsa in paduri. Padurea e prezenta pretutindeni, uneori indicata numai printr-un arbore (atit de realist infatisat incit se recunoaste specia) alteori compacta, legionarii deschizindu-si drum cu securea. Opera inginerului incepuse. Poduri traverseaza riuri. Ziduri se inalta. Inginerii studiaza terenul, masoara inaltimea muntilor, se lua masura misterului. Necunoscutul se retragea pas cu pas, cu acei oameni imbracati in cinepa barbara, cu parul ravasit si privirea amenintatoare. Ciocnirea armelor nu se va produce inainte ca dacii sa fi istovit toate mijloacele sireteniei. Intr-o scena apare un sol barbar, al carui mod de exprimare, simbolic, ramine enigmatic. Dar imparatul nu se lasa amagit de ambasade. Razboiul incepe pe viata si pe moarte. Si lupta e grea. Romanii trebuie sa cucereasca acel pamint, palma cu palma, patrunzind prin vai inguste pentru a lua munte cu munte si a urca pina in culmi, unde dacii se agata cu inversunare de fortaretele lor. Sculptorii n-au trecut cu vederea nici o cruzime fie barbara fie romana. Capetele infipte in prajini, pe ziduri sint elemente decorative ale acestui razboi. Intr-o scena calaretii romani intra intr-un sat parasit. Numai batrinii se apara cu bâtele. Soldatii ard casele. Soldatii incendiaza la fiecare pas. Intr-un alt relief, femei ard prizonieri. Ingrozitoare ura, care umple padurea de oroare. Femei cad captive (sora regelui) si le vedem imbarcându-se pe Dunare, duse de legionari. O batalie stranie se desfasoara in alta scena. Dacii apar cu balaurii lor, cu arcuri, cu sageti, cu lanci si spade. Se vad soldati romani cazuti si sint semne ca razboinicii daci nu se aratau slabi. Dar balaurii n-au fost credinciosi. O furtuna izbucneste in mijlocul bataliei. Blestem! Dacii parasesc câmpul. Apare pe cer Jupiter Tonitrualis. Mereu umbra favorabila romanilor; dacul retragându-se, agaţându-se de muntii sai. La sfârsit legionarii iau si ultimul refugiu, capitala Sarmizegetusa. Relieful indica unitati care s-au ilustrat in lupta. Se recunosc spaniolii: balestrierii din Baleare. N-au fost singurii hispanici care au luptat in acel razboi. Prima cadere a lui Decebal. Dureroasa, nu insa fara speranta. Se incheie pacea. Anul 102. Traian se intoarce la Roma in triumf. Dacicus. In senatul roman apar trimisi regelui invins, pentru actul de inchinare cuvenit. Impresia e mare. Decebal e declarat "aliat al poporului roman", formula cea mai blânda de supunere. Infringerea nu anulase prestigiul acelor daci. Dacii in fata Senatului din Roma si cuvintele lor reinviau tot mitul. S-au facut portrete ale razboinicilor daci si s-a perpetuat memoria lor. Utopia getica. Dar in padurile lui Decebal nu simtea aliatul poporului roman. Dusmanii desemnati de destin nu pot fi aliati. Asemenea aliante se rup. Regele n-a asteptat mult. A atacat. Si Traian a luat inca odata drumul catre Dunare. Anul 105. Acest al doilea razboi depaseste in proportii si adincime pe cel anterior. Actul dacilor era sinucigas. Nu Decebal, ci maretia regelui dac se infrunta cu imparatul. Totul in acest razboi evoca planul profund. Mitul il mâna pe invins ca si pe invingator. Traian recurge la tehnica si la imaginatie. Cel mai mare arhitect al imperiului, Apolodor construieste podul de la Drobeta. Tragedia se desfasoara sangeroasa si obscura. O urmarim in reliefurile columnei pina la actul final, care intruneste poporul dac in jurul regelui sau, intr-o lupta fara nadejde si o sumbra comunicare a mortii. A doua cadere si ultima a Sarmizegetusei. Scenele sint descrise cu putere si maretie. Sculptorii au stiut sa degajeze simbolul si i-au respectat pe invinsi. Apararea vitejeasca e vizibila. De pe ziduri cad ploaie sagetile getice. Ultimele. Actul suprem e aproape. Intr-un relief se infatiseaza un monument de agitatie intre daci. O figura nobila se ridica intre toate, poate Decebal, privind de pe ziduri, grava si nemiscata, catre dusman. Ermetismul ei si maiestatea sa indica sentinta. Vedem scena sinuciderii colective. Nobili si preoti beau impreuna otrava. Sculptorul s-a marginit la detalii care exprima cu sobrietate ce s-a petrecut. Moartea regeleui ii inspira o imagine spectaculoasa. Urmarit de calareti, regele se sinucide, strapungându-se cu propria spada inainte de a fi atins de mâinile dusmane. Il vedem indoindu-si genunchiul. Statura lui e gigantica. Murind, se reazama de un arbore, in padurea lui. Decebal regele dac. Imparatul triumfa fara sa invinga ceea ce ducea cu el acest rege. In ultima scena, apare poporul dac. Barbati, femei, copii neprimind supunerea se refugiaza in padure. Acea tara e acum Dacia Traiana. Ceea ce s-a petrecut acolo e unul din acele mistere care nu se explica niciodata de ajuns prin marturii concrete. Utopia getica reinvie. Acum tara se numeste Dacia Felix. Inscriptii marturisesc nostalgia fata de acea tara si de prestigiul numelui protector (un om se numeste Desideratus in Dacia; pe malul Adriaticii, la Zara o femeie se numeste Dacia, un roman din Cartago se adresa intr-o inscriptie "geniului dacilor"; un soldat ii invoca pe zeii si zeitele dacilor si ale pamintului). Tezaurele lui Decebal, duse la Roma, aurul Carpatilor, turmele, griul, bogatiile visate ale Daciei, stârneau inca imaginatia. In Sarmizegetusa cea noua, fondata de imparat, un mozaic reprezenta întâlnirea lui Traian ci Ahile, mitul Troiei in Carpati. Traian insusi contribuia la mit. In versurile lui Hadrian, il vedem in Antiohia, cerind lui Jupiter Cassius o victorie impotriva parţilor la fel cu cea pe care o avusese impotriva getilor si oferind la altar cornul de zimbru impodobit cu aur pe care getii il lasasera in miinile lui: "lui Jupiter Cassius. Traian din stirpea lui Enea, stapinitorul oamenilor, catre stapinul nemuritorilor". Mitul Troiei se contopea cu mitul getilor. Cornul de zimbru evoca memoria lui Decebal, marele invins. Invingatorii nu-l uitau. Iar cu Decebal reinviaza si Zamolxe. La mai mult de doua secole dupa cucerire, in "Cezarii" imparatului Iulian, Traian isi justifica viata in fata lui Jupiter: "I-am nimicit pe geti, cea mai razboinica dintre natii, nu numai prin puterea trupului lor dar si prin vitejia pe care le-o insufla Zamolxe cel venerat de ei, incredintati ca nu mor niciodata, ca isi stramuta doar lacasul, ei infrunta moartea mai bucurosi decât daca ar porni intr-o calatorie" romanii se insarcinau ei insisi cu apologia lui Zamolxe, de vreme ce in Dacia numele imparatului, la inceput venerat, se stergea putin cite putin din amintire, pina când se transforma intr-un simplu cuvint cu semnificatie comuna: troian, care poate insemna un noian de nisip sau zapada, adus de vânt. Limba si gindirea romana s-au plecat legilor acestui pamint. Ca si in Galia sau Spania. Pastrau acesti daci, ideea trecutului lor, mitul si memoria eroilor lor? Inscriptiile nu pot spune mai mult, iar acei tarani daci n-au stiut sau n-au vrut sa scrie carti. Intâlnim cu relativa frecventa numele de Decebal si pe cel de Diurpaneus, un Aureolus dac si intronat imparat, apoi un alt dac, Regalian din Durostorum, militar merituos proclamat de trupe imparat despre care se spunea ca descinde direct din Decebal. Aceste lucruri spun ceva. Dar nu cunoastem istoria subterana, mai adinca, prin care ne-am explica alte fapte stranii. Cine erau acei "goti" ai lui Iordanes, care in cintecele lor pomeneau cu veneratie, ca de un stramos, pe inteleptul Dicineus, preot si sfetnic al regelui Boruista, regele "got"? Iordanes, el insusi got, nascut pe malurile Dunarii, putuse sa culeaga direct aceste informatii. Aceste traditii dovedeau veneratie si pentru Zamolxe si pentru Diurpaneus!Cine puteau fi, pentru a reinvia mitul getic cu eroii sai si a-i face pe goti sa se numeasca geti ei insisi? Inca inainte de retragerea lui Aurelian, provincia nu se mai bucura de o pace foarte sigura. Dacii liberi, acei daci pe care i-am vazut pe columna refugiindu-se in paduri, si care ramasesera in jumatatea tarii neocupata de romani, se intorceau adesea in incursiuni. Erau cunoscuti acum cu alte nume: Dacisci; Carpi; Carpodaci; Carpogeti. Au fost momente cind nelinistea a ajuns la paroxism. Inscriptii si texte de pe vremea Antoninilor vorbesc de o adevarata furie dacica: "furor daciscorum". O moneda prezinta figura alegorica a unei femei cu un stindard in mina pe un fundal de munti. Dupa Aurelian, nelinistea se agraveaza. Aceiasi oameni, acum impreuna cu gotii sau fara ei trec Dunarea ducând nesiguranta si inauntrul frontierelor imperiului. Dar perioada de maxima gravitate este la sfirsitul secolului al-III-lea si inceputul celui de-al IV-lea, când Roma, pierzându-si autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamatii militare si prin ascensiunea anarhica a provinciilor. Rolul dacilor e primordial in acea mare criza care zguduie temeliile imperiului. Istoricii dau de obicei putina atentie sau nici una faptului ca, timp de patru decenii - de la venirea lui Maximian Hercules ca imparat asociat al lui Diocletian (286) pina la moartea lui Liciniu (324) -patru imparati, daci sau carpi de origine, se succed fara intrerupere la cârma imperiului si constituie o dinastie, cea dintâi dinastie in Imperiul roman: Maximian Hercules, Maximian Galeriu, Maximian Daia si Liciniu, la care trebuie adaugati si Maxentiu, imparat uzurpator (fiul lui Maximian Hercules), precum si alti doi daci, ca cezari: Severus si Licinianus. Toti sunt de origine umila, ciobani sau tarani si - cu exceptia lui Maxentiu - dusmani neimpacati ai oligarhiei din Roma. Ajunsi la purpura prin vointa legiunilor, unii dintre ei neintelegând sa puna piciorul in Italia decit ca dusmani, acesti daci reprezinta in istoria Romei un fenomen absolut unic si revolutionar: sunt imparati antinomici ideii însăşi a imperiului. In realitate, sint cei dintâi barbari care cucereau puterea, ducind la Roma si in Orient nu ideea de autoritate respectata pâna atunci, ci germenul dărâmării si vointa instaurarii unui alt imperiu. Intre acesti imparati, cel care prezinta personalitateacea mai puternica si tenace, Galeriu, pare sa fi avut toata constiinta vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin marturiile contemporane ale lui Lactantiu (comentate de H. Gregoire in Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale si impulsul ireductibil care-l impingeau pe acel dac la violenta impotriva imperiului cazut in mâinile lui. Fiu din mama transdanubiana, adoratoare a divinitatii muntilor si dedicat el insusi acestui cult, care nu poatea fi atul decit cel al lui Zamolxe, Galeriu e tipul rebelului iesit din acei munti, unde viata ciobaneasca pastrase intotdeauna ideea libertatii barbare, inamica oricarui imperiu. Ajuns cezar si apoi imparat, fostul cioban, fidel credintelor lui stramosesti, originii lui sociale si instinctul poporului sau, isi intorcea legiunile impotriva Italiei, cu hotarirea - afirma Lactantiu - de a sterge pâna si amintirea Romei, si a fost pe punctul - declara acelasi autor crestin - sa schimbe numele imperiului roman in cel de imperiu dacic. Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului ca parintii si stramosii lui Galeriu fusesera supusi censului, pe care Traian il impusese ca pedeapsa dacilor incapatanati in rebeliune. Problema fatala a censului. Textul lui Lactantiu e ca un ecou tirziu al unor fapte pe care le cunoastem si din alte marturii, cum e faimoasa inscriptie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, care intre anii 52 si 53 stramuta in moesia "o suta de mii transdanubieni, cu femeile cu copiii, principii sau regii lor, pentru a plati tribut." Doua secole si jumatate mai tirziu, acesti transdanubieni erau stapanii imperiului. Iar Galeriu, ridicat dintre ei, nu uitase. Textul lui Lactantiu nu este poate o dovada, in intelesul concret al cuvintului; dar in acest caz e mai mult decit atit: este marturia unei constiinte tulburi in imperiu. Acest barbar era un dac. Pusese cent asupra cetatenilor din Roma, lucru nemaipomenit vreodata.
E tocmai perioada când, pe celalalt mal, gotii, care traiau acum printre daci, incepeau sa se obisnuiasca cu ideea ca erau geti si sa celebreze in cintecele lor pe Zamolxe, pe Deceneu si pe eroii daci. Ce contacte vor fi avut acesti dacisci, sau carpi, sau carpodaci sau carpogeti cu gotii? Si pina la ce punct a ajuns probabila lor simbioza, care se manifesta in actiuni comune, in certuri si rivalitati cunoscute prin unele marturii? E evident ca mitul getic rasare mai puternic decât oricând si ca din ceata adanca care se lasa atunci asupra acestor paminturi, inca o data forma lui razboinica izbucneste afara de hotarele getice. Cu gotii acum "geti" si poate si cu getii acum "goti" va ajunge la Byzant, la Roma, va trece in noua Galie fondata de goti si aparea pe vremea lui Orosiu, in Pirinei, legat de destinul Spaniei. Orosiu, refugiat in Africa, anunta, in cuvinte care sint ca un strigat, teribila venire apropiata "Getae illiqui et nunc Gothis" si izbucnea in invective impotriva acelor barbari care in vechime le lasasera pe femeile lor - amazoanele - sa pustiasca lumea cu o imensitate de cruzimi, dar violenta a trecut. Si cind gotii se stabilisera si intemeiasera Noua Spanie, Isidor din Sevilia, el insusi de singe got, descoperea vatiniciul lui Lucan, si facea istoria si genealogia gotilor urcând pâna la geti si daci. E important de remarcat ca Isidor nu l-a cunoscut pe Iordanes. Teoria sa getica este o doctrina hispanica, derivata din Lucan, din Orosiu si din eruditia imensa a autorului. Elogiul Spaniei, unde Isidor descrie fericirea tarii in care inflorea belsugul glorioasei fecunditati a poporului getic, era inca o forma a utopiei getice. Intâlnim ecoul ei in toata literatura, in cronici oficiale, in prologuri adresate regilor Spaniei, unde li se spun acestora ca se trag din regii daci si ca si-au luat numai numele de la tara unde traiesc, fiidca era mai cunoscut. Versurile lui Horatiu, Vergiliu si Lucan, citate de Isidor pentru a explica virtutile getilor se repeta de la un autor la altul si servesc drept doctrina celei dintâi nobilimi spaniole: "Mortem contemnut laudato vulnere Getae" (getii dispretuiesc moartea, cauta cu bucurie ranile). Doctrina lui Zamolxe. Nimeni nu cunostea acest nume in Spania. Poate nici sfântul Isidor. Dar doctrina inspira. Si oamenii care cautau moartea eroica si se bucurau de rani au fost multi si au devenit casta. Când Iordanes a fost cunoscut in Spania, (sec XIII) dacii au intrat definitv in istoria si genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica avenerabilului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada si prin a sa "Cronica general" a lui Alfonso el Sabio. Gotii erau acum departe. Traia dupa ei numai amintirea. Dar ramasese ideea, si o nostalgie eroica ce impingea poporul la razboiul sacru, la Reconquista. In vremea aceea, Cronica regelui intelept trebuie sa fi fost ca o biblie a razboinicilor si cavalerilor. Multe frunti nobile se vor fi plecat asupra intinselor pagini care vorbeau de stramosi din indepartata Dacia sau Gothia, despre Dunare si despre acel enigmatic Zamolxen, de care "povestesc istoriile ca a fost minunat de intelept in filozofie" despre marele rege Boruista, "care a luat paminturile germanilor", despre invatatul Dicineo, sfetnic a lui Boruista si aproape sfânt. Pe acesta mai ales il admira regele don Alfonso, si explicindu-i meritele, se straduia el insusi sa le imite.
Iar Deceneu "a schimbat obiceiurile nu indeajuns de bune pe care le aveau pe atunci gotii; si acest Dicineo i-a invatat pe goti, aproape toata filozofia si fizica si teoria si practica si logica si rânduiala celor 12 semne si cursul planetelor si cresterea si descresterea lunii si mersul soarelui si astrologia si astronomia si stiintele naturale. Si dupa aceea Dicineo i-a ales pe cei mai nobili si mai priceputi facând din ei preoti si episcopi si a pus pe unii dintre ei sa invete teologia si i-a numit pileatos dupa numele de pileus cum se zice in latineste la palaria de cavaler; iar dupa spusele invatatilor, numele li s-a tras de la mitrele cu care isi acopereau capul intocmai ca si cavalerii cu palariile lor". Stim bine cine erau acei pileatus la daci. Oamenii din popor se numeau capillati. Aveau parul blond si il purtau descoperit, asa cum ii descria Isidor pe goti; "flavent capitibus intectis Getae". Iar bunul rege Alfonso continua explicind si istoria amazoanelor, femeile gotilor. "N-au fost asa de rele cum s-a spus. Au parasit vechiul lor lacas din Amazonia si traiesc inca (pe vremea lui don Alfonso) in noua lor asezare, pe tarmul Pontului intre geti in orasul lor Tame" (Tomis - Constanta)". si se ocupa de mestesugul cavaleresc, astfel sunt tot asa de nobile si acum in mânuirea armelor ca si pe atunci: iar din pricina lor e numita acea tara Feminia". Nu mai lipsea nimic utopiei. Erau acum doua nume pentru a o evoca: Dacia ubi et Gothia, Dupa Orosius si Feminia, dupa Iordanes. A fost un mare vis in numele acestea care se confundau cu mitul si istoria umplând lumea de nostalgie. Alfonso el Sabio si oamenii din vremea lui au trait acel vis si s-au inspirat din el. Si este aproape un miracol sa il cunoastem in aceasta forma din cronici venerabile, scrise de arhiepiscopi si regi ai Spaniei, necitite pana azi de români.
Un singur nume nu se întâlneste in Cronica regelui Alfonso unde e vorba de Dacia si de istoria ei: cel al lui Traian. Decebal se gaseste sub cealalta denumire a lui, Diurpaneus. Se povesteste razboiul lui si despre victoriile asupra lui Domitian, si nu e uitata nici nenorocirea lui Fuscus. Traian isi are capitolul sau in istoria Romei. Iar acolo intilnim aceste putine cuvinte care par sa reflecte un text cunoscut din Dio Cassius; "pe cei din Dacia si din Scitia, i-a cucerit prin batalie si a gonit din Dacia pe regele Decibalo si a facut tara provincie a Romei". Atât. Nu mai mult. Era întâia data când se facea o asemenea mentiune intr-o cronica spaniola, întâia data si elogiul lui Traian. Nici un cronicar anterior, de la Orosius începând nu daduse cea mai mica informatie despre faptul ca imparatul cucerise Dacia. Neverosimila scapare din vedere, care nu e lipsa de interes, ci umbra a istoriei. Mitul il ajungea pe imparat pina in propria lui patrie. Traian era imperiul. Dusese acvilele Romei la Dunare si triumfase in acea tara. Dar miturile sunt indestructibile si vindicative. Iar imperiul se dărâmase prin loviturile oamenilor de la Dunare. Sfântul Isidor celebrase faptul: "Roma insasi, invingatoare a tuturor popoarelor, a trebuit sa slujeasca supusa - famula - si sa primeasca jugul triumfului getic.
Acum acei oameni se numeau goti. Utopia getica se transformase in utopie gotica. Forta miturilor e in a se ascunde si a se transfigura pentru a nu pieri, pentru a supravietui. Mitul getic a supravietuit cu numele sau nou. Pe scutul regilor catolici apar simbolurile regilor daci: JUGUL si SAGETILE; si cu ele, simbolul major, care proclama triumful mitului: Nodul Gordian retezat. Erau scoase din autori hispanici: Lucan, Orosius, Seneca, sfântul Isidor si, prin ei, de alti autori antici. Jugul: bogatia dacilor, cu multimea de vite, pe malurile Dunarii (sf. Paulin din Nola si sf. Isidor). Sagetile: sageti getice (Lucan, Ovidiu si aproape pe toti anticii). Nodul gordian: mitul lui Alexandru (imperiul) retezat de, <<jugul triumfului getic>> (sf. Isidor). Era clar si elocvent. In stema acelor regi noi, care pregateau viitorul Spaniei, simbolul celebra nasterea lumii moderne pe ruinile celei antice. Il imaginase cel mai mare umanist spaniol: Antonio de Nebrija. Aşa s-a dezvoltat Panteonul cel vechi al patriei noastre.[/B]
Ultima editare de un moderator:
DeletedUser
Sunt istorici care spun ca getii nu sunt tot una cu dacii cum s-a impamantenit in istoria noastra ,practic denumirile de getii si dacii chiar denumeau doua populatii diferite nu erau numai nume diferite date de greci si de romani aceleiasi populatii,pt cine a citit istorie stie ca pe teritoriul daciei era o populatie veche care facea parte din asa numita veche civilizatie europeana care a fost distrusa prin invazia popoarelor indoeuropene din care fac parte slavii germanii celtii tracii iranienii si altii inainte de invazia populatiilor indoeuropene in Dacia care a avut loc in jur de anul 4000 i.c ,erau culturi vechi ale populatiilor locale ,erau cultura vadastra ,boian hamangia ,gumelnita, petresti ,cucuteni ,culturi care au fost distruse de invazia indoeuropenilor tracii si celtii dupa data invaziei toate aceste culturi au disparut ,gotii fac parte din populatiile germanice nu au nici o legatura cu getii nostri ei au fost una din ramurile populatiilor germanice cum au fost vandalii francii alanii vizigotii ,burgunzii ,saxonii s.a .
Ultima editare de un moderator:
DeletedUser
Civilizatia pierduta a Amazonului a fost descoperita “din greseala”
Sute de forme geometrice pe suprafata solului, descoperite adanc in inima junglei amazoniene in urma despaduririlor masive, ar putea fi dovada existentei unei societati necunoscute vreodata pana astazi.
Arheologii au identificat in teritoriul amazonian peste 200 de lucrari telurice descriind cercuri si forme rectangulare perfecte, multe dintre ele interconectate de poteci drepte. Acestia au datat unul dintre situri ca existand din 1283 d.Hr., dar alti specialisti sunt de parere ca formele ar fi putut aparea chiar si in 200 d.Hr.
Fundatiile din pamant au fost identificate de-a lungul unei suprafete cu diametrul de aproximativ 240 kilometri, acoperind nordul Boliviei si unitatea federativa a Braziliei, Amazonas.
Primele forme au fost dezgropate in 1999, dupa ce mari suprafete de padure virgina au fost doborate pentru crearea terenurilor de pasunat. Sculptate in bogatele soluri argiloase din Amazonia, santurile sunt late de pana la 10 metri, adanci de 3 metri si se intind de-a lungul unor ziduri inalte de 1 metru. Cele mai mari astfel de formatiuni inelare descoperite pana acum au diametrele de peste 300 metri.
Cele mai multe forme au fost sapate pe un platou inalt de 200 metri, din vaile superioare ale fluviului Amazon. Acest lucru le oferea locuitorilor un avantaj defensiv si o buna pozitie de observare a celor celor care veneau pe Amazon. De asemenea, cele mai multe erau pozitionate in apropierea izvoarelor de apa. Cercetatorii teoretizeaza ca monumentele ar fi putut indeplini si functii ceremoniale, sugerate de formele geometrice folosite, avand o inalta valoare simbolistica.
Se estimeaza ca efortul cumulat al macar 300 de indivizi a fost necesar pentru realizarea geoclifelor, ceea ce, sunt de parere specialistii, ar indica o populatie regionala numarand aproximativ 60.000 de oameni. Descoperirea vine in sprijinul posibilitatii ca Amazonul sa fi fost masiv populat de societati complexe, eradicate cel mai probabil in urma maladiilor aduse in America de Sud, de catre colonisti, cu 500 de ani in urma.
Cea mai neobisnuita broasca din lume
O creatura cu totul si cu totul neobisnuita a fost descoperita in India in anul 2003. De atunci si pana in prezent, in ciuda eforturilor cercetatorilor din toata lumea, nicio alta ruda a acesteia nu a fost descoperita in vreun alt colt al lumii. Broasca traieste doar in sudul Indiei, pe un areal de maxim 14 kilometri patrati, iar oamenii de stiinta nu sunt nici acum de accord cu privire la originile sale. Unii cred ca este vorba de un mutant in timp ce altii sunt convinsi ca este vorba de un urmas al dinozaurilor…
Sute de forme geometrice pe suprafata solului, descoperite adanc in inima junglei amazoniene in urma despaduririlor masive, ar putea fi dovada existentei unei societati necunoscute vreodata pana astazi.
Arheologii au identificat in teritoriul amazonian peste 200 de lucrari telurice descriind cercuri si forme rectangulare perfecte, multe dintre ele interconectate de poteci drepte. Acestia au datat unul dintre situri ca existand din 1283 d.Hr., dar alti specialisti sunt de parere ca formele ar fi putut aparea chiar si in 200 d.Hr.
Fundatiile din pamant au fost identificate de-a lungul unei suprafete cu diametrul de aproximativ 240 kilometri, acoperind nordul Boliviei si unitatea federativa a Braziliei, Amazonas.
Primele forme au fost dezgropate in 1999, dupa ce mari suprafete de padure virgina au fost doborate pentru crearea terenurilor de pasunat. Sculptate in bogatele soluri argiloase din Amazonia, santurile sunt late de pana la 10 metri, adanci de 3 metri si se intind de-a lungul unor ziduri inalte de 1 metru. Cele mai mari astfel de formatiuni inelare descoperite pana acum au diametrele de peste 300 metri.
Cele mai multe forme au fost sapate pe un platou inalt de 200 metri, din vaile superioare ale fluviului Amazon. Acest lucru le oferea locuitorilor un avantaj defensiv si o buna pozitie de observare a celor celor care veneau pe Amazon. De asemenea, cele mai multe erau pozitionate in apropierea izvoarelor de apa. Cercetatorii teoretizeaza ca monumentele ar fi putut indeplini si functii ceremoniale, sugerate de formele geometrice folosite, avand o inalta valoare simbolistica.
Se estimeaza ca efortul cumulat al macar 300 de indivizi a fost necesar pentru realizarea geoclifelor, ceea ce, sunt de parere specialistii, ar indica o populatie regionala numarand aproximativ 60.000 de oameni. Descoperirea vine in sprijinul posibilitatii ca Amazonul sa fi fost masiv populat de societati complexe, eradicate cel mai probabil in urma maladiilor aduse in America de Sud, de catre colonisti, cu 500 de ani in urma.
Cea mai neobisnuita broasca din lume
O creatura cu totul si cu totul neobisnuita a fost descoperita in India in anul 2003. De atunci si pana in prezent, in ciuda eforturilor cercetatorilor din toata lumea, nicio alta ruda a acesteia nu a fost descoperita in vreun alt colt al lumii. Broasca traieste doar in sudul Indiei, pe un areal de maxim 14 kilometri patrati, iar oamenii de stiinta nu sunt nici acum de accord cu privire la originile sale. Unii cred ca este vorba de un mutant in timp ce altii sunt convinsi ca este vorba de un urmas al dinozaurilor…
DeletedUser6558
Ştii ceva despre hărţile lui Piri Reis?
DeletedUser28818
Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, curgand in rauri de cerneala pe paginile volumelor, iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze chestiunea in randul celor mai nelinistitoare preocupari.
Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, curgand in rauri de cerneala pe paginile volumelor, iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze chestiunea in randul celor mai nelinistitoare preocupari.
Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?
Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.
In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”. Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. – cum singur inseamneaza pe document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.
In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.
La lumina, dupa veacuri de intuneric
Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta. Peticul ilustra coasta de vest a Africii, coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea imprimat, in limba araba: “Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919”. Data corespundea perioadei 9 martie – 7 aprilie 1513. Era aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.
Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau adesea folosite in Evul Mediu. Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta.
Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale. Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si distantele dintre ele si relief. Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar harta ramane in ansamblu, foarte precisa.
Enigma hartii
Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H. Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.
Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane. Ce il va intriga initial este ilustrarea in profunzime a coastei estice a Americii de Sud. Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre Columb. Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.
Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si mai naucitor, prezenta Continentului Alb in “peisaj”. Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic, cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara. Descoperirea este consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.
Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand “Pamantul Reginei Maud” - cum a fost numita coasta nordica a Antarcticii - putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani. Nu numai ca istoria ne invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata disponibile pana atunci.
Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA. Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.
Cercetarile adancesc misterul
La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: “Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza coasta “Pamantului Reginei Maud” este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de cunoastere geografica din 1513”.
Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru. Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.
Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.
Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare, prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat. Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.
am dat si eu copy si paste
Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, curgand in rauri de cerneala pe paginile volumelor, iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze chestiunea in randul celor mai nelinistitoare preocupari.
Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?
Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.
In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”. Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. – cum singur inseamneaza pe document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.
In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.
La lumina, dupa veacuri de intuneric
Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta. Peticul ilustra coasta de vest a Africii, coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea imprimat, in limba araba: “Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919”. Data corespundea perioadei 9 martie – 7 aprilie 1513. Era aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.
Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau adesea folosite in Evul Mediu. Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta.
Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale. Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si distantele dintre ele si relief. Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar harta ramane in ansamblu, foarte precisa.
Enigma hartii
Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H. Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.
Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane. Ce il va intriga initial este ilustrarea in profunzime a coastei estice a Americii de Sud. Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre Columb. Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.
Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si mai naucitor, prezenta Continentului Alb in “peisaj”. Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic, cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara. Descoperirea este consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.
Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand “Pamantul Reginei Maud” - cum a fost numita coasta nordica a Antarcticii - putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani. Nu numai ca istoria ne invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata disponibile pana atunci.
Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA. Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.
Cercetarile adancesc misterul
La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: “Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza coasta “Pamantului Reginei Maud” este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de cunoastere geografica din 1513”.
Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru. Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.
Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.
Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare, prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat. Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.
am dat si eu copy si paste
DeletedUser
Citat de carte
Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime înţelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa caracteristicilor unei epoci.
În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecţionată, o capacitate care dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forţa vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalţe deasupra munţilor.
Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puţin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre.
O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru personal.
* Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase“ (NT).
Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestraţi cu forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta.
* Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină“ şi de „subrase“ în cadrul lor, ci de „perioade“, pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT).
Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de evoluţie.
* Sau, simplu„,rase“ (NT).
Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să reţinem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură.
Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente.
* Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT).
De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotaţi cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni.
Forţele care acţionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forţă magică a cuvintelor, se subînţelege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o forţă asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conţineau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei.
Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forţă rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale din trecut.
O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acţiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele.
Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenţii continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educaţie depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.
În aceste condiţii, experienţa personală câştiga o importanţă din ce în ce mai mare, în cadrul celei de a treia subrase. Când un grup de oameni se despărţea de un altul şi forma o nouă comunitate, el aducea în noua sa colectivitate amintirea vie a ceea ce vieţuiseră în vechea reşedinţă; dar, în acelaşi timp, exista în această amintire ceva ce nu mai convenea grupului şi provoca un sentiment de neplăcere, şi atunci, oamenii încercau ceva nou. Astfel, cu fiecare comunitate nou întemeiată se îmbunătăţeau şi condiţiile de viaţă. Era, deci, cu totul natural ca acele îmbunătăţiri să fie imitate. Acestea au fost condiţiile obiective care au permis, în timpul celei de a treia subrase, să ia naştere comunităţi înfloritoare descrise în unele lucrări teosofice*.
* În acest sens, se pot cita descrieri de oraşe grandioase, de oraşul cu portile de aur, de palate imperiale etc. (cf. W. Scott-Elliot, L'Histoire de 1'Atlantide sau Annie Sesaut şi C.W. Leadbeater, L'Homme d'où il vient où il va, ambele traduse din engleză) (NT).
Experienţele personale găseau sprijin din partea celor care erau iniţiaţi în legile eterne ale evoluţiei spirituale. Unii suverani puternici au fost ei înşişi iniţiaţi, pentru ca valoarea lor personală să-şi afle o susţinere totală. Datorită valorii sale personale, omul devine puţin câte puţin apt pentru a fi iniţiat. El trebuia mai întâi să-şi cultive progresiv forţele proprii şi să le dezvolte până într-atât, încât să-i poată veni, de sus, iluminarea. Iată explicaţia originii regilor şi a conducătorilor iniţiaţi atlanteeni. Aceştia deţineau o putere enormă şi totodată se bucurau de o veneraţie neţărmurită.
Dar, pe de altă parte, această situaţie purta în ea germenele decadenţei si ruinei. Structurarea unei memorii foarte dezvoltate a dus către o exacerbare a personalităţii. Omul începe să dorească să obţină ceva pentru el în schimbul puterii pe care o avea. Şi cu cât această putere era mai mare, eu atât dorea mai mult să o folosească pentru propriul său interes. Ambiţia care se dezvoltă pe acest fundal duce la un egoism sălbatic şi, de aici, se ajunge la o utilizare abuzivă a puterii. Dacă ne gândim la ceea ce putea face omul atlantean prin stăpânirea forţelor vitale, vom înţelege uşor ce urmări teribile au putut avea abuzurile săvârşite. Puternice forţe ale naturii puteau fi puse în slujba unui nemăsurat egoism.
Această tendinţă cunoaşte o amploarea deosebită în a patra subrasă (pratoturanienii). Cei care aparţineau acestei rase şi care fuseseră instruiţi în stăpânirea unor asemenea forţe s-au slujit de ele, în diferite forme, pentru satisfacerea cu perseverenţă a dorinţelor şi avidităţii lor. Dar utilizate în felul acesta, într-o asemena măsură, aceste forţe s-au distrus singure unele pe altele. Lucrurile stau ca şi cum picioarele unui om ar vrea neapărat să meargă înainte, în timp ce partea superioară a corpului tinde să se deplaseze înapoi.
O asemenea situaţie catastrofală nu se putea opri decât dacă se dezvolta în om o forţă superioară, şi aceasta a fost forţa gândirii. Gândirea logică exercită o acţiune inhibatoare asupra dorintelor egoiste ale individului. Originea gândirii logice trebuie căutată în a cincea subrasă (a protosemiţilor). Oamenii încep să depăşească stadiul simplei amintiri a evenimentelor din trecut şi să compare intre ele diversele experiente trăite. Se dezvoltă astfel puterea de judecată. De acum devine posibil ca dorinţele şi pasiunile să fie oarecum ţinute în frâu prin judecată. Omul începe să calculeze, să combine. El învaţă să se slujească în acţiunile sale de gândire. Dacă înainte se lăsa pradă oricărei dorinţe, acum el se întreabă mai intâi dacă dorinţele sale sunt în concordanţă cu gândirea. În perioada celei de a patra subrase, oamenii căutau cu sălbăticie să-şi satisfacă pasiunile, acum, în decursul celei de a cincea subrase, ei încep să asculte de o voce interioară. Această voce are ca efect stăvilirea pasiunilor, dar încă nu poate anihila impulsurile egoiste ale personalităţii.
În a cincea subrasă, se pun astfel mobilurile unei acţiuni, se regăsesc transpuse înăuntrul omului. Acesta doreşte acum să dezbată în sinea lui ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar ceea ce s-a câştigat, prin această forţă interioară a gândirii, s-a făcut în dauna puterii de stăpânire a fortelor exterioare ale naturii. Cu ajutorul gândirii capabile să calculeze, se poate domina energia lumii minerale, dar nu şi forţa vitală. A cincea subrasă a dezvoltat astfel gândirea în detrimentul puterii asupra forţei vitale. Dar tocmai prin aceasta s-a creat germenele necesar evoluţiei viitoare a umanităţii. În prezent, personalitatea, amorul propriu, egoismul mai există şi se dezvoltă tot mai mult, dar gândirea, care le proliferează şi acţionează din interior, nu are nici o influenţă asupra naturii şi nu poate să mai provoace asemenea acţiuni disctructive ca cele pe care le declanşa utilizarea abuzivă a forţelor naturii. Din rândul populaţiei care constituia a cincea subrasă s-a selectat un grup restrâns, alcătuit din partea cea mai înzestrată, şi a fost ales să supravieţuiască nimicirii celei de a patra rase-rădăcină (atlanteană); Acest grup a format nucleul din care, mai târziu, s-a născut a cincea rasă-mamă, cea ariană; aceasta are ca menire să perfecţioneze dezvoltarea facultăţii de gândire, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Populaţia din a şasea subrasă atlanteană (akkadienii) au perfecţionat în continuare facultatea de gândire, depăşind stadiul pe care îl atinsese a cincea subrasă. Akkadienii se deosebeau de protosemiţi prin aceea că utilizau, într-o măsură mai largă, gândirea. – S-a spus că dezvoltarea gândirii temperează impulsurile personalităţii egoiste şi le împiedică să se transforme în acţiuni devastatoare, aşa cum se întâmpla la rasele precedente, dar nu le-a anihilat. Într-o primă etapă, protosemiţii reuşeau să-şi ordoneze relaţiile personale aşa cum îi inspira gândirea. Inteligenţa începe să înlocuiască dorinţele şi pasiunile neînfrânate. Se stabilesc relaţii noi între indivizi, apar alte condiţii de viaţă. În timp ce subrasele anterioare recunoşteau drept conducător pe cel ale cărui fapte se întipăriseră cel mai profund în memoria lor, sau pe cel care putea face dovada unei vieţi bogate în amintiri, de acum înainte un asemenea rol de conducător revenea celui inteligent. Înainte, totul se măsura în funcţie de ceea ce se păstra în memorie, acum preferinţele mergeau către o relaţie bazată pe gândire. Sub influenţa memoriei, un lucru era preţuit atâta timp cât era considerat util şi, când înceta să mai existe, se considera ceva foarte natural ca acela care era apt să rezolve o situaţie problematică să impună o înnoire. Sub influenţa gândirii se dezvoltă însă dorinţa de schimbare şi înnoire. Fiecare dorea să impună ceea ce îi sugera inteligenţa sa. În felul acesta, în subrasa a cincea încep să apară, deja, stări de agitaţie, de nelinişte, care, în a şasea subrasă, duc la necesitatea de a se îngrădi o gândire prea inflexibilă a unui individ, prin instituirea unor legi generale de conduită. Strălucirea unor state din perioada celei de a treia subrase se baza pe faptul că amintirile comune asigurau ordinea şi armonia. În perioada celei de a şasea subrase, s-a simţit necesitatea ca ordinea să fie impusă prin legi elaborate prin gândire. Aici se află deci, în a şasea subrasă, originea dreptului şi a principiilor legislative. – În timpul subrasei a treia, se putea întâmpla ca un grup de oameni să se desprindă de comunitatea în care trăise, dar numai atunci când se simţea eliminat , deoarece condiţiile create pe baza amintirilor nu mai erau convenabile. În schimb, în timpul celei de a şasea subrase, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândirea logică era utilizată în căutare de inovaţii şi incita la noi acţiuni şi creaţii. Akkadienii pot fi consideraţi ca un popor întreprinzător şi colonizator; ei simţeau o reală satisfacţie în aceste acţiuni. Comerţul, în special, constituia o activitate deosebit de stimulatoare pentru aptitudinile care se formau prin gândire şi judecată.
A şaptea subrasă (mongolii) favorizează în continuare dezvoltarea forţei de gândire, dar păstrează totodată unele vechi calităţi ale subraselor anterioare, îndeosebi cele ale subrasei a patra, calităţi pe care ei le conservă acum mult mai riguros decât se făcea în cursul subraselor a cincea şi a şasea. Mongolii au rămas fidel ataşaţi simţului amintirii şi au ajuns, astfel, la convingerea că cine este cel mai bătrân este şi cel mai înţelept şi poate, prin aceasta, să folosească cel mai bine puterea gândirii. Este adevărat că pierduseră dominaţia asupra forţelor vitale, dar forţa de gândire pe care au dezvoltat-o asimilase ea însăşi ceva din acea putere naturală a forţei vitale. Puterea asupra vieţii era definitiv pierdută, dar niciodată nu au pierdut credinţa naivă şi nemijlocită în această putere. Această forţă devenise pentru ei Dumnezeu şi, în numele lui, făceau tot ceea ce considerau că este bine şi drept. Ei apar în constienţa popoarelor vecine ca nişte posedaţi ai acestei puteri secrete şi chiar ei înşişi aveau o încredere oarbă în ea. Descendenţii lor din Asia, dar şi din unele zone din Europa, au păstrat şi mai păstrează mult din aceste particularităţi.
Forţa de gândire implantată în oameni nu îşi va putea atinge, însă, întreaga ei valoare în decursul evoluţiei decât după ce va primi un puternic şi nou impuls în cursul viitoarei rase-rădăcină, a cincea, adică cea actuală. Cea de a patra rasă-rădăcină nu a făcut decât să o pună în slujba a ceea ce dobândise prin memorie. Abia a cincea a ajuns la asemenea forme de viaţă care fac posibil ca facultatea de gândire să-şi găsească cel mai potrivit instrument.
Rudolf Steiner
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI
Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiţi de omul actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui cunoştinţe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la facultăţile spirituale. Cunoştinţele lor tehnice şi întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanităţii atlanteene, vom descoperi facultăţi spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule şi combinaţii, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din facultăţile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, aplicând reguli învăţate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulţiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operaţiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi aminti alte situaţii identice sau asemănătoare. Îşi reamintea situaţii trăite anterior. Este important de reţinut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forţă. Prin gândirea logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma judecata. Din această cauză, orice formă de învăţământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligenţa. Dimpotrivă, se urmărea cu insistenţă să i se prezinte viaţa prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situaţiile în care va fi pus să acţioneze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult şi intra activ în viaţă, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situaţie care se prezenta semăna mai mult cu o experienţă deja trăită. Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acţioneze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situaţii, noi ne folosim de reguli deja învăţate, pe care le punem cu uşurinţă în aplicare în situaţii noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educaţie conferea vieţii, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluţia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependenţă şi fidelitate faţă de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acţiona la fel cum se „văzuse“ întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experienţă, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situaţie oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experienţă indelungată.DIN CRONICA AKASHA
GA 11
STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI
Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime înţelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa caracteristicilor unei epoci.
În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecţionată, o capacitate care dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forţa vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalţe deasupra munţilor.
Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puţin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre.
O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru personal.
* Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase“ (NT).
Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestraţi cu forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta.
* Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină“ şi de „subrase“ în cadrul lor, ci de „perioade“, pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT).
Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de evoluţie.
* Sau, simplu„,rase“ (NT).
Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să reţinem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură.
Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente.
* Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT).
De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotaţi cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni.
Forţele care acţionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forţă magică a cuvintelor, se subînţelege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o forţă asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conţineau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei.
Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forţă rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale din trecut.
O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acţiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele.
Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenţii continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educaţie depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.
În aceste condiţii, experienţa personală câştiga o importanţă din ce în ce mai mare, în cadrul celei de a treia subrase. Când un grup de oameni se despărţea de un altul şi forma o nouă comunitate, el aducea în noua sa colectivitate amintirea vie a ceea ce vieţuiseră în vechea reşedinţă; dar, în acelaşi timp, exista în această amintire ceva ce nu mai convenea grupului şi provoca un sentiment de neplăcere, şi atunci, oamenii încercau ceva nou. Astfel, cu fiecare comunitate nou întemeiată se îmbunătăţeau şi condiţiile de viaţă. Era, deci, cu totul natural ca acele îmbunătăţiri să fie imitate. Acestea au fost condiţiile obiective care au permis, în timpul celei de a treia subrase, să ia naştere comunităţi înfloritoare descrise în unele lucrări teosofice*.
* În acest sens, se pot cita descrieri de oraşe grandioase, de oraşul cu portile de aur, de palate imperiale etc. (cf. W. Scott-Elliot, L'Histoire de 1'Atlantide sau Annie Sesaut şi C.W. Leadbeater, L'Homme d'où il vient où il va, ambele traduse din engleză) (NT).
Experienţele personale găseau sprijin din partea celor care erau iniţiaţi în legile eterne ale evoluţiei spirituale. Unii suverani puternici au fost ei înşişi iniţiaţi, pentru ca valoarea lor personală să-şi afle o susţinere totală. Datorită valorii sale personale, omul devine puţin câte puţin apt pentru a fi iniţiat. El trebuia mai întâi să-şi cultive progresiv forţele proprii şi să le dezvolte până într-atât, încât să-i poată veni, de sus, iluminarea. Iată explicaţia originii regilor şi a conducătorilor iniţiaţi atlanteeni. Aceştia deţineau o putere enormă şi totodată se bucurau de o veneraţie neţărmurită.
Dar, pe de altă parte, această situaţie purta în ea germenele decadenţei si ruinei. Structurarea unei memorii foarte dezvoltate a dus către o exacerbare a personalităţii. Omul începe să dorească să obţină ceva pentru el în schimbul puterii pe care o avea. Şi cu cât această putere era mai mare, eu atât dorea mai mult să o folosească pentru propriul său interes. Ambiţia care se dezvoltă pe acest fundal duce la un egoism sălbatic şi, de aici, se ajunge la o utilizare abuzivă a puterii. Dacă ne gândim la ceea ce putea face omul atlantean prin stăpânirea forţelor vitale, vom înţelege uşor ce urmări teribile au putut avea abuzurile săvârşite. Puternice forţe ale naturii puteau fi puse în slujba unui nemăsurat egoism.
Această tendinţă cunoaşte o amploarea deosebită în a patra subrasă (pratoturanienii). Cei care aparţineau acestei rase şi care fuseseră instruiţi în stăpânirea unor asemenea forţe s-au slujit de ele, în diferite forme, pentru satisfacerea cu perseverenţă a dorinţelor şi avidităţii lor. Dar utilizate în felul acesta, într-o asemena măsură, aceste forţe s-au distrus singure unele pe altele. Lucrurile stau ca şi cum picioarele unui om ar vrea neapărat să meargă înainte, în timp ce partea superioară a corpului tinde să se deplaseze înapoi.
O asemenea situaţie catastrofală nu se putea opri decât dacă se dezvolta în om o forţă superioară, şi aceasta a fost forţa gândirii. Gândirea logică exercită o acţiune inhibatoare asupra dorintelor egoiste ale individului. Originea gândirii logice trebuie căutată în a cincea subrasă (a protosemiţilor). Oamenii încep să depăşească stadiul simplei amintiri a evenimentelor din trecut şi să compare intre ele diversele experiente trăite. Se dezvoltă astfel puterea de judecată. De acum devine posibil ca dorinţele şi pasiunile să fie oarecum ţinute în frâu prin judecată. Omul începe să calculeze, să combine. El învaţă să se slujească în acţiunile sale de gândire. Dacă înainte se lăsa pradă oricărei dorinţe, acum el se întreabă mai intâi dacă dorinţele sale sunt în concordanţă cu gândirea. În perioada celei de a patra subrase, oamenii căutau cu sălbăticie să-şi satisfacă pasiunile, acum, în decursul celei de a cincea subrase, ei încep să asculte de o voce interioară. Această voce are ca efect stăvilirea pasiunilor, dar încă nu poate anihila impulsurile egoiste ale personalităţii.
În a cincea subrasă, se pun astfel mobilurile unei acţiuni, se regăsesc transpuse înăuntrul omului. Acesta doreşte acum să dezbată în sinea lui ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar ceea ce s-a câştigat, prin această forţă interioară a gândirii, s-a făcut în dauna puterii de stăpânire a fortelor exterioare ale naturii. Cu ajutorul gândirii capabile să calculeze, se poate domina energia lumii minerale, dar nu şi forţa vitală. A cincea subrasă a dezvoltat astfel gândirea în detrimentul puterii asupra forţei vitale. Dar tocmai prin aceasta s-a creat germenele necesar evoluţiei viitoare a umanităţii. În prezent, personalitatea, amorul propriu, egoismul mai există şi se dezvoltă tot mai mult, dar gândirea, care le proliferează şi acţionează din interior, nu are nici o influenţă asupra naturii şi nu poate să mai provoace asemenea acţiuni disctructive ca cele pe care le declanşa utilizarea abuzivă a forţelor naturii. Din rândul populaţiei care constituia a cincea subrasă s-a selectat un grup restrâns, alcătuit din partea cea mai înzestrată, şi a fost ales să supravieţuiască nimicirii celei de a patra rase-rădăcină (atlanteană); Acest grup a format nucleul din care, mai târziu, s-a născut a cincea rasă-mamă, cea ariană; aceasta are ca menire să perfecţioneze dezvoltarea facultăţii de gândire, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Populaţia din a şasea subrasă atlanteană (akkadienii) au perfecţionat în continuare facultatea de gândire, depăşind stadiul pe care îl atinsese a cincea subrasă. Akkadienii se deosebeau de protosemiţi prin aceea că utilizau, într-o măsură mai largă, gândirea. – S-a spus că dezvoltarea gândirii temperează impulsurile personalităţii egoiste şi le împiedică să se transforme în acţiuni devastatoare, aşa cum se întâmpla la rasele precedente, dar nu le-a anihilat. Într-o primă etapă, protosemiţii reuşeau să-şi ordoneze relaţiile personale aşa cum îi inspira gândirea. Inteligenţa începe să înlocuiască dorinţele şi pasiunile neînfrânate. Se stabilesc relaţii noi între indivizi, apar alte condiţii de viaţă. În timp ce subrasele anterioare recunoşteau drept conducător pe cel ale cărui fapte se întipăriseră cel mai profund în memoria lor, sau pe cel care putea face dovada unei vieţi bogate în amintiri, de acum înainte un asemenea rol de conducător revenea celui inteligent. Înainte, totul se măsura în funcţie de ceea ce se păstra în memorie, acum preferinţele mergeau către o relaţie bazată pe gândire. Sub influenţa memoriei, un lucru era preţuit atâta timp cât era considerat util şi, când înceta să mai existe, se considera ceva foarte natural ca acela care era apt să rezolve o situaţie problematică să impună o înnoire. Sub influenţa gândirii se dezvoltă însă dorinţa de schimbare şi înnoire. Fiecare dorea să impună ceea ce îi sugera inteligenţa sa. În felul acesta, în subrasa a cincea încep să apară, deja, stări de agitaţie, de nelinişte, care, în a şasea subrasă, duc la necesitatea de a se îngrădi o gândire prea inflexibilă a unui individ, prin instituirea unor legi generale de conduită. Strălucirea unor state din perioada celei de a treia subrase se baza pe faptul că amintirile comune asigurau ordinea şi armonia. În perioada celei de a şasea subrase, s-a simţit necesitatea ca ordinea să fie impusă prin legi elaborate prin gândire. Aici se află deci, în a şasea subrasă, originea dreptului şi a principiilor legislative. – În timpul subrasei a treia, se putea întâmpla ca un grup de oameni să se desprindă de comunitatea în care trăise, dar numai atunci când se simţea eliminat , deoarece condiţiile create pe baza amintirilor nu mai erau convenabile. În schimb, în timpul celei de a şasea subrase, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândirea logică era utilizată în căutare de inovaţii şi incita la noi acţiuni şi creaţii. Akkadienii pot fi consideraţi ca un popor întreprinzător şi colonizator; ei simţeau o reală satisfacţie în aceste acţiuni. Comerţul, în special, constituia o activitate deosebit de stimulatoare pentru aptitudinile care se formau prin gândire şi judecată.
A şaptea subrasă (mongolii) favorizează în continuare dezvoltarea forţei de gândire, dar păstrează totodată unele vechi calităţi ale subraselor anterioare, îndeosebi cele ale subrasei a patra, calităţi pe care ei le conservă acum mult mai riguros decât se făcea în cursul subraselor a cincea şi a şasea. Mongolii au rămas fidel ataşaţi simţului amintirii şi au ajuns, astfel, la convingerea că cine este cel mai bătrân este şi cel mai înţelept şi poate, prin aceasta, să folosească cel mai bine puterea gândirii. Este adevărat că pierduseră dominaţia asupra forţelor vitale, dar forţa de gândire pe care au dezvoltat-o asimilase ea însăşi ceva din acea putere naturală a forţei vitale. Puterea asupra vieţii era definitiv pierdută, dar niciodată nu au pierdut credinţa naivă şi nemijlocită în această putere. Această forţă devenise pentru ei Dumnezeu şi, în numele lui, făceau tot ceea ce considerau că este bine şi drept. Ei apar în constienţa popoarelor vecine ca nişte posedaţi ai acestei puteri secrete şi chiar ei înşişi aveau o încredere oarbă în ea. Descendenţii lor din Asia, dar şi din unele zone din Europa, au păstrat şi mai păstrează mult din aceste particularităţi.
Forţa de gândire implantată în oameni nu îşi va putea atinge, însă, întreaga ei valoare în decursul evoluţiei decât după ce va primi un puternic şi nou impuls în cursul viitoarei rase-rădăcină, a cincea, adică cea actuală. Cea de a patra rasă-rădăcină nu a făcut decât să o pună în slujba a ceea ce dobândise prin memorie. Abia a cincea a ajuns la asemenea forme de viaţă care fac posibil ca facultatea de gândire să-şi găsească cel mai potrivit instrument.
DeletedUser
Rudolf Steiner
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
TRECEREA DE LA A PATRA LA A CINCEA RASĂ-RADACINĂ
Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea (ariană), căreia îi aparţine omenirea civilizată de astăzi. Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluţiei în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voinţa încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În acest fel, voinţa lor era dirijată din afară. – Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.
Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra rasără-dăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de entităţi superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe superioare, mesageri ai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor conducători. Ei erau veneraţi ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii“, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor“. De aici emana întreaga conducere a umanităţii.
Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînţeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră... „În nori de foc“ apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.
„Mesagerii zeilor“ puteau să primească revelaţiile transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ. – Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forţa gândirii. Iar această forţă nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin principiile după care acţionau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând presimţite, decât gândite clar.
Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o viaţă nouă, reglată, de astă dată în totuI, de forţa gândirii.
Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“. – Al doilea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.
Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu*, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze. – Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluţiei sau care decăzuseră. – Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei.
* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte“; inteligenţă care conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere“) (NT).
Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiţi în ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă clară despre ea nu avuseseră. – Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susţinătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonaniă: „Voi aţi văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultaţi de acela despre care nici măcar nu vă puteţi face o imagine“. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ“*.
* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.
Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane depinde de alternanţa zi–noapte, iarnă–vară, soare–ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voinţe divine, expresia înţelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiu aveau menirea să ajute omulut să-şi ducă activitatea în armonie cu voinţa divină. – Manu dorea ca întreaga viaţă umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină. În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrâns prin nimic să facă o legătură între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare. – Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. – Nu toţi cei selecţionaţi de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecţiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalţi oameni existenţi. – Din acel mic nucleu de oameni grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevăraţii germeni ai progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.
* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).
Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apţi să plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele pării ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.
Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus“. Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apţi pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. – În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de gândire. – Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, ei devin apţi să intre în relaţie cu mesagerii divini.
La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiaii. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acesi nivel, iniţiaţii îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecţionat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor iniţiaţi. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apţi să primească aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
TRECEREA DE LA A PATRA LA A CINCEA RASĂ-RADACINĂ
Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea (ariană), căreia îi aparţine omenirea civilizată de astăzi. Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluţiei în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voinţa încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În acest fel, voinţa lor era dirijată din afară. – Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.
Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra rasără-dăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de entităţi superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe superioare, mesageri ai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor conducători. Ei erau veneraţi ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii“, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor“. De aici emana întreaga conducere a umanităţii.
Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînţeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră... „În nori de foc“ apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.
„Mesagerii zeilor“ puteau să primească revelaţiile transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ. – Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forţa gândirii. Iar această forţă nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin principiile după care acţionau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând presimţite, decât gândite clar.
Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o viaţă nouă, reglată, de astă dată în totuI, de forţa gândirii.
Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“. – Al doilea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.
Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu*, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze. – Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluţiei sau care decăzuseră. – Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei.
* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte“; inteligenţă care conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere“) (NT).
Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiţi în ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă clară despre ea nu avuseseră. – Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susţinătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonaniă: „Voi aţi văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultaţi de acela despre care nici măcar nu vă puteţi face o imagine“. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ“*.
* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.
Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane depinde de alternanţa zi–noapte, iarnă–vară, soare–ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voinţe divine, expresia înţelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiu aveau menirea să ajute omulut să-şi ducă activitatea în armonie cu voinţa divină. – Manu dorea ca întreaga viaţă umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină. În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrâns prin nimic să facă o legătură între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare. – Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. – Nu toţi cei selecţionaţi de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecţiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalţi oameni existenţi. – Din acel mic nucleu de oameni grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevăraţii germeni ai progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.
* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).
Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apţi să plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele pării ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.
Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus“. Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apţi pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. – În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de gândire. – Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, ei devin apţi să intre în relaţie cu mesagerii divini.
La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiaii. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acesi nivel, iniţiaţii îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecţionat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor iniţiaţi. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apţi să primească aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.
DeletedUser
Rudolf Steiner
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
RASA LEMURIANĂ
În acest capitol, este relatată o parte din Cronica Akasha care se referă la o perioadă extrem de îndepărtată din evoluţia umană. Această perioadă este anterioară aceleia descrise în capitolul precedent. Este vorba de a treia rasă-rădăcmă a omenirii, despre care lucrările teosofice se spune că ocupa continentul lemurian. Acest continent – aşa cum rezultă din aceste scrieri – se afla situat în sudul Asiei, şi se întindea aproximativ de la actuala insulă Ceylon până la Madagascar; din acest continent mai făcea parte şi zona meridională a Asiei, precum şi câteva zone din Africa. – Chiar dacă descifrarea Cronicii Akashe s-a făcut cu cea mai mare atenţie, în acelaşi timp ţinem să subliniem că acestor comunicări nu trebuie să li se atribuie nici cel mai mic caractcr dogmatic. În afara faptului că lectura, sau mai curând descifrarea unor evenimente petrecute într-o epocă atât de îndepărtată în raport cu a noastră nu este deloc uşoară, transpunerea însăşi în limhajul actual a acestor revelaţii primite printr-o viziune directă a lor prezintă dificultăţi aproape insurmontabile. – Situarea în timp o vom face ulterior, căci ea va fi mult mai bine înţeleasă după ce vom prezenta intreaga perioadă lemuriană, precum şi actuala perioadă, adică a cincea rasă-rădăcină, până în zileie noastre. – Faptele comunicate aici sunt surprinzătoare chiar şi pentru un ocultist carc le citeşte prima dată, deşi cuvântul „surprinzător“ nu este chiar cel mai potrivit. Din această cauză nu îi este îngăduit să le comunice decât după verificarea cea mai îngrijită.
A patra rasă-rădăcină (atlanteană) a fost precedată de rasa-rădăcină lemuriană. În cursul evoluţiei sale, au avut loc evenimente de cea mai mare importanţă pentru Pământ şi om. Ne vom ocupa, însă, mai întâi de caracteristicile acestei rase timpurii, aşa cum se prezenta ea prin acele evenimente pe care le vom studia mai târziu. În linii mari, putem spune că această rasă nu avea încă dezvoltată memoria. Fireşte, omul putea să-şi facă o reprezentane a lucrurilor şi a întâmplărilor, dar această reprezentare nu rămânea imprimată în memorie. Din această cauză, nu exista un limbaj propriu-zis. Tot ceea ce oamenii puteau să reproducă erau mai curând nişte sunete naturale, care exprimau sentmente şi senzaţii de plăcere, bucurie, durere etc., dar nu denumeau obiecte înconjurătoare. – În schimb, reprezentările lor aveau o forţă cu totul aparte, pe care oamenii care s-au succedat nu au mai avut-o. Această forţă permitea lemurienilor să acţioneze direct asupra mediului înconjurător. Influenţa pe care aceste reprezentări o exercita era resimţită atât de ceilalţi oameni, cât şi de animale, plante şi chiar de obiectele neînsufleţite, şi acestea puteau să fie influenţate prin simplă reprezentare. În felul acesta, lemurianul putea să comunice cu cei din jurul său fără a avea nevoie de un limbaj articulat. Acest gen de comunicare pare mai curând un fel de „citire a gândurilor“. Forţa reprezentărilor sale, lemurianul o primea direct de la fiinţele şi lucrurile înconjurătoare. Ea emana din forta de creştere a vegetalelor şi din forţa vitală a animalelor. Omul întelegea pur şi simplu ceea ce se petrecea şi vieţuia în intimitatea structurală a plantelor şi a animalelor. El înţelegea chiar şi forţele fizice şi chimice ale obiectelor nevii. Pentru a construi ceva, nu avea nevoie să calculeze mai întâi dimensiunea grinzilor, greutatea blocurilor de piatră, ci el vedea, privind trunchiul unui copac, ce rezistenţă avea la apăsare, unde este potrivită piatra de construcţie sau nu datorită greutăţii ei. Lemurianul construia astfel, fără să fie inginer, graţie forţei sale de reprezentare, care acţiona cu siguranţa unui fel de instinct. El mai avea şi o mare putere de stăpânire asupra propriului său corp. Când era nevoie, prin efortul propriei voinţe, el putea să-şi amplifice forţa braţelor. Prin intensificarea voinţei, era, printre altele, capabil să ridice greutăţi enorme. Dacă mai târziu omul atlantean se slujea de puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, lemurianul se servea de stăpânirea pe care o avea asupra voinţei sale. În toate domeniile de activităţi inferioare, el poate fi considerat ca un fel de magician înnăscut (în sensul bun, nepeiorativ, al cuvântului).
Scopul lemurienilor îl constituia dezvoltarea voinţei, a forţei de reprezentare. Educaţia care se făcea copiilor era consacrată exclusiv acestui scop. Băieţii erau supuşi unui antrenament dur, pentru a-i fortifica. Trebuia să înveţe să înfrunte primejdiile, să suporte dureri fizice, să săvârşească fapte de mare îndrăzneală. Cei care nu erau capabili să suporte supliciile sau să înfrunte primejdiile erau desconsideraţi, ca nişte membrii nefolositori pentru comunitate. Erau sacrificaţi în cele mai teribile chinuri. Ceea ce ne revelează imaginile pe care le preluăm din Cronica Akasha cu privire la creşterea copiilor depăşeşte tot ce îşi poate imagina un om modern. A suporta temperaturi care mergeau până la incandescenţă sau a străpunge corpul cu abiecte ascuţite erau procedee curente. – Creşterea fetelor era diferită. Şi ele, încă de mici, erau supuse la probe de călire, dar se urmărca în special să le dezvolte fantezia. De exemplu, erau expuse la intemperii, la furtuni, pentru a învăţa să resimtă în linişte frumuseţea sălbatică a acestor manifestări; trebuia, apoi, să asiste la luptele între bărbaţi, fără a manifesta milă sau frică, ci doar pentru a preţui forţa si puterea care se desfăşura în faţa lor. Era o cale pentru a dezvolta la fete o tendinţă spre vis şi fantezie, calitate foarte apreciată. Dar cum nu aveau memorie, aceste dispoziţii nici nu riscau să degenereze. Imaginile de vis şi fantezie nu durau decât atâta timp cât exista motivaţia exterioară respectivă. Aceste imagini îşi aveau temeiul numai în lucrurile exterioare, ele nu se pierdeau în stări lipsite de suport. De fapt, se proiecta în sufletul femeii, ca să spunem aşa, însăşi fantezia şi visătoria inerente naturii.
Lemurienii nu au avut propriu-zis locuinţe, aşa cum le înţelegem noi, decât mai târziu, către sfârşitul perioadei. Se aşezau acolo unde natura le oferea condiţii. De exemplu, se adăposteau în peşteri, dar nu le îngrijeau şi nu le utilau decât temporar, pentru nevoile stricte de moment. Mai târziu, au început să construiască adăposturi din argilă şi atunci au dat dovadă de o deosebită îndemânare. Să nu ne închipuim că nu construiau şi clădiri, dar acestea nu serveau ca locuinie, ci răspundeau, în acele timpuri, unei nevoi lăuntrice de a da lucrurilor din natură o formă voită de om. Unele coline erau transformate de aşa manieră ca omul să se bucure de noua formă obţinută. Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru un scop utilitar, se adunau laolaltă pietre. Locurile unde copiii erau antrenaţi să suporte probele de călire se înconjurau de ziduri construite în acest fel. – Către sfârşitul perioadei lemuriene, edificiile destinate să cultive „înţelepciunea divină şi arta divină“ au devenit mai măreţe, dar şi mai artistice. Aceste instituţii erau, sub toate aspectele, cu totul diferite de ceea ce au fost mult mai târziu templele, căci ele serveau atât ca instituţii de instruire, cât şi ca lăcaşuri de cunoaştere ştiinţifică. Cine era considerat capabil, putea fi iniţiat acolo în cunoaşterea legilor universale, dar şi în aplicarea acestor legi. Dacă lemurianul era un magician înnăscut, aici avea posibilitatea să transforme acest dar în artă şi cercetare. Puteau fi admisi numai cei care, datorită probelor dure prin care trecuseră, dobândiseră capacitatea de depăşire. Pentru restul oamenilor, ceea ce se petrecea în aceste instituţii era o taină absolută. Aici se deprindea metoda de a cunoaşte forţele naturii, printr-o cercetare directă, şi de a le stăpâni. Dar învăţământul era în aşa fel condus, încât forţele naturale se transformau în om în forţe de voinţă. Se ajungea astfel la situaţia că omul putea să facă el însuşi ceea ce făcea natura. Ceea ce umanitatea va obţine mai târziu cu ajutorul gândirii şi al calculelor, avea pe atunci caracterul unei activităţi instinctive. Dar nu trebuie să dăm aici, cuvântului „instinct“ aceeaşi semnificaţie pe care o dăm azi în mod curent, când ne referim la regnul animal. Căci activităţile pe care umanitatea lemuriană le desfăşura erau mult superioare faţă de tot ceea ce sunt animalele în stare să facă prin instinct. Ele întreceau cu mult chiar şi tot ceea ce omenirea a realizat de atunci cu ajutorul memoriei, inteligenţei şi imaginatiei în domeniul artelor şi al ştiinţelor. Dacă am vrea să folosim o expresie care să uşureze înţelegerea, am putea numi acele instituţii ale lor: „universităţi ale forţelor de voinţă şi ale puterii de reprezentare clarvăzătoare“. – Din aceste „universităţi“, ieşeau oameni pregătiţi să guverneze pe ceilalţi sub toate aspectele. O imagine corectă a tuturor acestor relaţii este dificil de formulat astăzi în limbajul nostru, căci, între timp, totul s-a schimbat pe Pământ. Însăşi natura, precum şi modul de viaţă al oamenilor, erau altele; în consecinţă, munca sau relaţiile între oameni nu se pot compara cu ceea ce există în prezent.
Aerul era mult mai dens, iar apa cu mult mai fluidă decât mai târziu, în perioada atlanteană. Şi ceea ce astăzi formează scoarţa terestră nu era, în acea vreme, tot atât de durificat cum a devenit mai târziu. Regnul animal şi cel vegetal nu atinseseră decât stadiul de dezvoltare, în primul caz, al amfibiilor, al păsărilor şi al mamiferelor inferioare, iar în al doilea caz, stadiul unor plante asemănătoare cu palmierii şi arborj asemănători cu aceştia. Cu alte cuvinte, totul era diferit faţă de prezent. Ceea ce astăzi apare ca fiind de dimensiuni mici, avea atunci proporţii gigantice. Micile noastre ferigi erau arbori care formau păduri măreţe. Mamiferele superioare actuale nu existau încă. Ceva mai mult, o mare parte a omenirii se afla la un nivel atât de elementar de evoluţie, încât poate fi considerată ca fiind într-un stadiu de animalitate. În orice caz, descrierile făcute mai înainte nu se referă decât la o minoritate a omenirii lemuriene. Restul ducea o viaţă pur animală. Chiar şi în aspectul exterior, ca să nu mai vorbim de comportamentul lor, aceşti oameni-animale erau foarte diferiti de ceilalti, mai puţini. Ei nu se deosebeau cu nimic de mamiferele inferioare, aveau până şi forma acestora.
Mai trebuie să spunem ceva şi despre importanţa lăcaşurilor templelor, menţionate mai sus. Ce se practica în ele nu era propriu-zis un cult religios; era „înţelepciune şi artă divină“, Omul resimţea în mod direct ceea ce i se dădea aici ca pe un dar al puterilor spirituale din univers. Şi când omul primea acest dar, el se vedea ca un „slujitor“ al acestor puteri cosmice; se simiea „sfinţit“ şi rupt de tot ce era profan. Dacă la acest stadiu de evoluţie al omenirii am dori să vorbim de religie, se poate spune că era o „religie a voinţei“. Dispoziţia sufletească şi înclinaţia religioasă constau mai ales în faptul că omul păzea cu sfinţenie forţele care îi fuseseră insuflate, ca pe un siranşnic şi dumnezeiesc „secret“, şi că îşi călăuzea viaţa în aşa fel, încât să îşi sanctifice puterea. Persoanele care deţineau asemenea puteri făceau obiectul unui deosebit respect şi veneratie. Şi nu datorită unor legi sau prescripţii, ci depinzând de puterea directă care emana din aceste persoane. Cei neiniţiaţi se aflau în mod natural sub influenţa magică a initiaţilor. Era, de asemenea, ceva natural şi deloc surprinzător ca aceştia din urmă să se considere persoane sacre. Faptul era real deoarece, în templele unde slujeau, ei atinseseră stadiul de a contempla direct forţele active ale naturii, putând observa sursele creatoare ale acesteia. Experienţele şi trăirile lor îi puneau în legătură cu entităţile care construiesc propriu-zis lumea. Această legătură se poate considera ca un fel de acces la zei. Ceea ce mai târziu a evoluat şi a devenit „iniţiere“ sau „mister“ provine din aceste raporturi primordiale care se stabiliseră atunci între oameni şi zei. Cu timpul, acest gen de relaţie a trebuit să se modifice, deoarece atât capacitatea de reprezentare, cât şi spiritul uman au îmbrăcat alte forme.
Faptul că femeile aveau un alt mod de viaţă, aşa cum s-a arătat, a fost de o importanţă covârşitoare pentru progresul evoluţiei lemuriene. Femeile au dezvoltat forţe umane deosebite. Puterea lor de imaginaţie, legată de natură, a constituit baza unei dezvoltări superioare a vieţii de rezprezentare. Femeile preluau în sinea lor, cu înţelepciune, forţele naturii şi le lăsau să acţioneze asupra sufletului. S-au format, în felul acesta, germenii memoriei. Şi, o dată cu memoria, îşi face apariţia în lume, pentru prima dată, facultatea de a formula cele mai simple noţiuni morale. – Înainte, elementul masculin, prin educarea voinţei, era străin de toate acestea. Bărbatul urma instinctiv fie impulsurile naturale, fie influenţele care emanau de la iniţiaţi. – Natura feminină a dat naştere primelor reprezentări despre „bine şi rău“. Lucruri care făcuseră o impresie deosebită asupra vieiţi de reprezentare au început atunci să fie iubite, iar altele să fie respinse. În timp ce dominaţia exercitată de elementul masculin era îndreptată mai mult spre acţiunea exterioară a forţelor voinţei, spre manipularea forţelor naturii, în elementul feminin încep să ia naştere acţiuni pornite din sentimente, din forţele personale interioare ale omului. Numai acela poate aprecia în mod corect mersul evolutiv al omenirii, care ia în considerare faptul că femeia a fost aceea care a făcut primele progrese în viaţa de reprezentare. Dezvoltarea de obiceiuri legate de o viaţă de reprezentări judicioasă, de formarea memoriei, obiceiuri care constituie germenul unei vieţi juridice, a unei tradiţii, au fost consecinţa celor menţionate. Dacă bărbatul privise doar forţele naturii şi se folosise de ele, femeia, în schimb, este prima care interpretează aceste forţe. Apare, în felul acesta, un mod nou de vieţuire, bazat pe gândire, şi care avea un caracter personaI mult mai accentuat decât la bărbaţi. Trebuie precizat, însă, că această predispoziţie a femeii era şi un fel de clarvedere deosebită de magia voinţei cultivată la bărbaţi. Sufletul femeii era accesibil unui contact cu puteri spirituale de o altă natură, acele puteri care vorbeau mai ales laturii sentimentale a sufletului şi mai puţin celei spirituale, căreia i se supunea bărbatul. S-a creat, astfel, o diferenţiere: bărbaţii se consacrau unor acţiuni mai mult natural-divine iar femeile se dedicau unor acţiuni de tip mai mult sufletesc-divin.
Evoluţia parcursă de femeie în timpul perioadei lemuriene a avut drept consecinţă faptul că, mai târziu, la apariţia, pe Pământ, a următoarei rase-rădăcină – a celei atlanteene – ei i-a revenit un rol important. Apariţia noii rase a avut loc sub influenţa unor entităţi foarte evoluate, cunoscând legile formării unei rase şi care erau capabile să dirijeze forţele latente ale naturii umane în aşa fel, încât să ducă la formarea unei noi rase. Despre aceste entităţi superioare va trebui să vorbim în mod special. Deocamdată este suficient să spunem că aveau o întelepciune şi o putere supraomenească. Aceste entităţi au selectat, din umanitatea lemuriană, un mic grup cu scopul de a servi ca punct de plecare pentru următoarea rasă, cea atlanteană. Locul ales pentru aceasta era situat într-o zonă caldă. Sub îndrumarea acestor entităţi, oamenii din această mică ceată selectată erau antrenaţi să domine forţele naturii. Erau puternici şi aveau abilitatea să extragă din pământ variatele sale comori. Ştiau să lucreze pământul şi să-i culeagă roadele pentru traiul lor. Datorită antrenamentului sever la care erau supuşi, oamenii dobândiseră o natură voluntară foarte puternică. Sentimentele şi manifestările sufleteşti erau dezvoltate într-o măsură mult mai mică; în schimb, latura sufletească se dezvoltase la femei – ele aveau memorie, forţă imaginativă şi tot ce decurge din aceasta.
Conducătorii lor, pe care i-am mentionat, au determinat ca această ceată selecţionată să se împartă în grupuri mai mici şi au dat femeilor autoritatea de a veghea la organizarea şi stabilirea ordinii în aceste grupuri. Graţie memoriei sale, femeia dobândeşte şi abilitatea ca evenimentele şi experienţele pe care le trăise să le facă utile şi pentru viitor. Ceea ce se dovedise util şi oportun ieri, femeia avea capacitatea să aplice azi şi sesiza că s-ar putea folosi şi mâine. Să reţinem că femeia este cea care a organizat viaţa acelor comunităţi şi sub influenia ei s-a născut ideea „de bine şi de rău“. Firea sa contemplativă a îndrumat-o să aibă înţelegere pentru natură. În observarea naturii se află şi originea reprezentărilor sale, cu ajutoruI cărora conducea activităţile oamenilor. Conducătorii au actionat astfel încât, prin intermediul sufletului feminin, să poată înnobila şi purifica viaţa voluntară şi forţa brutală a bărbaţilor. Trebuie să vedem toate acestea, bineînţeles, în aspectele lor de prime încercări. Cuvintele limbajului actual ne pot duce cu uşurinţă la formarea de reprezentări ale acelor fapte cu imagini luate din realitatea curentă.
În mod indirect, prin cultivarea vieţii sufleteşti feminine, conducătorii spirituali au putut provoca şi un început de trezire a unei vieţi sufleteşti la bărbaţi. Acest aspect explică şi influenţa mare a femeilor în acele comunităţi selectate. Când se simtea nevoia interpretării unor semne ale naturii, se făcea apel la femei, pentru a le cere sfatul. Întreaga lor viaţă sufletească era, însă, încă dominată de fortele sufleteşti „tainice“ ale omului. Fără a exprima perfect situaţia, ne apropiem însă de o caracterizare aproximativă, vorbind de o intuiţie somnambulică. Într-un anumit fel de visare superioară, li se revelau secrete ale naturii şi, prin aceasta, primeau impulsul către acţiune. Pentru femeie, totul în natură era însufleţit şi se arăta sub formă de forţe şi manifestări psihice. Ea se lăsa prinsă cu totul într-o ţesătură tainică a forţelor sale sufleteşti. Ceea ce o îndemna către acţiune era acea „voce interioară a sufletului“ sau ceea ce îi spuneau plantele, animalele, pietrele, vântul şi norii, freamătul arborilor etc.
Din asemenea trăiri sufleteşti a luat naştere ceea ce a devenit religie. Omul simte, încetul cu încetul, că sufletul care acţionează în natură şi în viaţa sa trebuie venerat şi adorat. Apoi, anumite femei au obţinut o situaţie privilegiată, predominantă, pentru că au ştiut să interpreteze, din profunzimile lor, tainele universului. S-a putut ajunge, astfel, la situaţia ca ceea ce aceste femei vieţuiau în sufletul lor să se exprime spre exterior ca un fel de limbaj natural. Începutul vorbirii apare mai întâi ca un fel de expresie cântată. Forţa gândirii începe să se transpună în sunete perceptibile. Ritmul intim al naturii răsună pe buzele acestor femei pline de „înţelepciune“. Oamenii se adunau în jurul lor şi, ascultându-le, resimţeau în cuvintele lor ritmate manifestarea puterilor superioare. Aşa a început cultul divinităţii. – Pentru acele timpuri îndepărtate, nu se poate spune că ar fi exisiat un „sens“ în vorbire. Oamenii resimţeau sunete, tonalităţi şi ritm, dar nu atribuiau o semnificaţie obiectivă celor auzite, ci doar absorbeau în sufletele lor forţa pe care acele sunete o emanau. Procesul de interiorizare sufletească se derula strict sub îndrumarea conducătorilor superiori. Aceştia inspirau acelor femei-preotese „înţelepte“ sunetele şi ritmul, dar într-un mod despre care acum nu se poate vorbi. Aceste preotese au putut astfel să aibă o asemenea influenţă, încât să acţioneze pentru o înnobilare a sufletului omenesc. Se poate spune, pe drept cuvânt, că în felul acesta s-a trezit viaţa sufletească propriu-zisă.
În această privinţă, Cronica Akasha ne revelează imaginea unor scene pline de frumuseţe. Să descriem una din acestea. Ne aflăm într-o pădure, lângă un arbore maiestuos. Soarele tocmai se ridică spre răsărit. În jurul acestui arbore, asemănător unui palmier, toţi ceilalţi arbori fuseseră îndepărtaţi, iar el aruncă acum o umbră cuprinzătoare. Cu faţa întoarsă spre răsărit, preoteasa, în extaz, stă pe un fel de scaun format din obiecte naturale rare şi din plante. De pe buzele sale se aud încet, dar într-o înşiruire ritmată, sunete stranii, repetate fără încetare. În jurul ei, aşezaţi în cerc, câţiva bărbaţi şi femei, cu feţele ce par pierdute ca într-un vis, aspiră, putem spune, trăirea interioară a acestor accente. – Şi alte scene pot fi percepute. Într-un alt loc, amenajat ca şi celălalt, o altă preoteasă „cântă“ în acelaşi fel, dar accentele sale sunt mai puternice, mai pline de forţă. Oamenii din jurul ei se mişcă în mod ritmat, ca într-un fel de dans; acesta era cel de al doilea mod prin care „sufletul“ pătrundea în omenire. Aceste ritmuri misterioase, preluate din ritmurile naturii, erau imitate de mişcările braţelor şi ale picioarelor. Omul se simţea în felul acesta una cu natura şi cu toate fortele care acţionează în ea.
Locul de pe glob unde a fost format trunchiul viitoarei rase umane era deosebit de adecvat pentru acest scop. Pământul mai era, în acea vreme, încă zguduit de furtuni, dar aici era un loc relativ calm. Se poate spune că, în general, Lemuria era bântuită de uragane. Pământul nu atinsese încă pe atunci densitatea sa ulterioară. Pretutindeni, solul, încă subţire, era străpuns de forţe vulcanice, care ţâşneau în mici râuleţe, dar şi în torente, ca nişte fluvii. Vulcani puternici erau aproape în tot locul, permanent în erupţie, şi dezvoltau continuu forţa lor devastatoare. În toate acţiunile lor, oamenii se obişnuiseră să ţină seama de aceste fenomene de foc. De altfel, ei se foloseau de acest foc vulcanic pentru lucrările şi instalaţiile lor. Focul servea adesea aceloraşi scopuri ca mai târziu, dar în loc să se recurgă la focul artificial, omul a exploatat mai întâi focul natural, pentru nevoile sale.
Această activitate de foc a vulcanilor a dus, în cele din urmă, la distrugerea continentului lemurian. Partea din Lemuria, unde urma să se dezvolte rasa-rădăcină a atlanteenilor, avea cu siguranţă un climat foarte cald, dar în ansamblu era ferită de activitatea vulcanică. – Aici fiinţa umană s-a putut dezvolta într-un mod mai calm şi mai paşnic decât în celelalte zone ale Pământului. Omul începe să renunţe la viaţa nomadă de mai înainte şi aşezările stabile au devenit tot mai numeroase.
În acea îndepărtată perioadă, corpul omului era încă maleabil şi suplu. Sub efectul modificărilor care se produceau în viaţa sufletească, interioară, corpul suferea fără încetare transformări. Nu cu prea mult timp în urmă, oamenii aveau o formă exterioară foarte diferită, influenţa mediului exterior şi a climatului având încă un rol determinant. Abia atunci când s-a constituit acea colonie, corpul omenesc a devenit tot mai mult expresia vieţii interioare a sufletului. Colonia era populată de un tip uman mai evoluat, cu un aspect exterior mai nobil. Putem afirma că adevărata formă umană s-a structurat sub acţiunea directă a conducătorilor. Procesul s-a desfăşurat foarte lent şi progresiv. El s-a derulat în felul următor: mai întâi, în fiinţa umană se desfăşoară viaţa sufletească şi, în funcţie de aceasta, se adaptează şi corpul fizic, care este încă suplu şi maleabil, Este o lege a dezvoitării umane ca omul, o dată cu evoluţia, să aibă o influenţă tot mai mică în sensul transformării corpului său fizic. Corpul fizic al omului a obţinut o structură mai solidă, o formă nemaleabilă numai dată cu dezvoltarea inteligenţei, şi cu solidificarea pietrelor, mineralelor şi a metalelor, legate de această dezvoltare. Trebuie să reţinem că, în perioada lemuriană, ca, de altfel, şi în cea atlanteană, rocile şi metalele erau mult mai moi decât în prezent. – Aceasta nu contrazice, totuşi, faptul că există încă descendenţi ai ultimilor lemurieni şi atlanteeni care au astăzi structuri la fel de dure ca şi rasa umană actuală, apărută mai târziu. Aceşti supravieţuitori au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii terestre şi să devină mai rigizi. Dar tocmai aceasta explică starea lor de degenerescenţă. Într-adevăr, ei nu s-au transformat datorită influenţelor venind din interioritatea sufletului, ci influenţe din exterior le-au impus o durificare a vieţii lor interioare mai puţin evoluate şi, datorită acestui fapt, au ajuns într-o stare de stagnare. Această stagnare corespunde unei adevărate înapoieri şi, de aceea, viaţa lor interioară nu s-a mai putut exprima în corporalitatea exterioară mai densă şi a degenerat.
Unui proces de metamofozare şi mai amplu era supusă viaţa animalelor. Vom vorbi mai departe despre speciile de animale existente în momentul formării omului pe Pământ şi despre originea lor vom mai avea de vorbit, ca şi despre apariţia unor forme noi de animale care au apărut ulterior omului. Acum ne vom limita să menţionăm că speciile de animale s-au transformat fără încetare şi mereu au apărut noi specii. Bineînţeles, această transformare a fost progresivă. În parte, ea s-a datorat schimbării condiţiilor de viaţă sau a locului. Facultatea de adaptare rapidă la noile condiţii era foarte dezvoltată la animale. Corpul lor maleabil avea capacitatea să transforme foarte repede organele, în aşa fel încât, nu după mult timp, descendenţii unei specii nu mai semănau decât în mică măsură cu premergătorii lor. Fenomenul era valabil şi pentru plante, într-o măsură încă şi mai mare. Dar cea mai mare influenţă asupra transformării oamenilor şi a animalelor o avea omul însuşi, fie că, în mod instinctiv, el ducea aceste fiinţe spre o zonă unde ele îmbrăcau o anumită formă, fie că provoca anumite transformări, intervenind direct în creşterea lor. Influenţa transformatoare a omului asupra naturii era considerabilă pe atunci, în comparaţie cu posibilităţile actuale. Acesta era mai ales cazul în colonia descrisă. Căci aici conducătorul dirija aceste transformări într-un mod necunoscut de oameni. Acesta era în mare măsură cazul atunci când, un grup, emigrând, pentru a forma ulterior o nouă subrasă, în perioada atlanteană, putea lua cu sine acele cunoştinţe, superior dezvoltate, de creştere a animalelor şi a plantelor. Activitatea culturală în Atlantida era în mare măsură consecinţa acestor cunoştinţe obţinute în trecut. Trebuie subliniat faptul că şi aceste cunoştinţe aveau, în vremea aceea, un caracter instinctiv care s-a păstrat şi în primele subrase atlanteene.
Superioritatea sufletească a femeii, despre care am vorbit devine mult mai accentuată către sfârşitul perioadei lemuriene şi s-a prelungit şi în perioada următoare, atlanteană, până către epoca subrasei a patra. Am face o greşeală să considerăm că această superioritate era valabilă pentru întregul ansamblu al omenirii; ea era numai pentru partea restrânsă a populatiei globului selectată pentru a da naştere unei alte rase, mai evoluate. În mod esenţial, această influenţă se exercita asupra a tot ce este „inconştient“ în el sau în legătură cu el. Influenţa sufletească emanată de femeie s-a exercitat la început asupra anumitor gesturi, asupra unei anumite fineţi în percepţiile senzitive, asupra sensibilităţii pentru frumos şi asupra unei însemnate părţi a vieţii lăuntrice şi a sentimentelor comune tuturor oamenilor. Nu este deloc exagerat să considerăm relatările din Cronica Akasha în felul următor: „naţiunile civilizate au o formă şi o expresie corporală, precum şi anumite elemente esenţiale ale vieţii corporal-sufleteşti, care le-au fost imprimate prin influenţe feminine“.
În cele ce urmează, ne vom referi la alte epoci şi perioade încă şi mai vechi din evoluţia omenirii, când populaţia Pământului era hermafrodită. Vom arăta apoi cum a apărut tipul uman prezentând două sexe separate.
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
RASA LEMURIANĂ
În acest capitol, este relatată o parte din Cronica Akasha care se referă la o perioadă extrem de îndepărtată din evoluţia umană. Această perioadă este anterioară aceleia descrise în capitolul precedent. Este vorba de a treia rasă-rădăcmă a omenirii, despre care lucrările teosofice se spune că ocupa continentul lemurian. Acest continent – aşa cum rezultă din aceste scrieri – se afla situat în sudul Asiei, şi se întindea aproximativ de la actuala insulă Ceylon până la Madagascar; din acest continent mai făcea parte şi zona meridională a Asiei, precum şi câteva zone din Africa. – Chiar dacă descifrarea Cronicii Akashe s-a făcut cu cea mai mare atenţie, în acelaşi timp ţinem să subliniem că acestor comunicări nu trebuie să li se atribuie nici cel mai mic caractcr dogmatic. În afara faptului că lectura, sau mai curând descifrarea unor evenimente petrecute într-o epocă atât de îndepărtată în raport cu a noastră nu este deloc uşoară, transpunerea însăşi în limhajul actual a acestor revelaţii primite printr-o viziune directă a lor prezintă dificultăţi aproape insurmontabile. – Situarea în timp o vom face ulterior, căci ea va fi mult mai bine înţeleasă după ce vom prezenta intreaga perioadă lemuriană, precum şi actuala perioadă, adică a cincea rasă-rădăcină, până în zileie noastre. – Faptele comunicate aici sunt surprinzătoare chiar şi pentru un ocultist carc le citeşte prima dată, deşi cuvântul „surprinzător“ nu este chiar cel mai potrivit. Din această cauză nu îi este îngăduit să le comunice decât după verificarea cea mai îngrijită.
A patra rasă-rădăcină (atlanteană) a fost precedată de rasa-rădăcină lemuriană. În cursul evoluţiei sale, au avut loc evenimente de cea mai mare importanţă pentru Pământ şi om. Ne vom ocupa, însă, mai întâi de caracteristicile acestei rase timpurii, aşa cum se prezenta ea prin acele evenimente pe care le vom studia mai târziu. În linii mari, putem spune că această rasă nu avea încă dezvoltată memoria. Fireşte, omul putea să-şi facă o reprezentane a lucrurilor şi a întâmplărilor, dar această reprezentare nu rămânea imprimată în memorie. Din această cauză, nu exista un limbaj propriu-zis. Tot ceea ce oamenii puteau să reproducă erau mai curând nişte sunete naturale, care exprimau sentmente şi senzaţii de plăcere, bucurie, durere etc., dar nu denumeau obiecte înconjurătoare. – În schimb, reprezentările lor aveau o forţă cu totul aparte, pe care oamenii care s-au succedat nu au mai avut-o. Această forţă permitea lemurienilor să acţioneze direct asupra mediului înconjurător. Influenţa pe care aceste reprezentări o exercita era resimţită atât de ceilalţi oameni, cât şi de animale, plante şi chiar de obiectele neînsufleţite, şi acestea puteau să fie influenţate prin simplă reprezentare. În felul acesta, lemurianul putea să comunice cu cei din jurul său fără a avea nevoie de un limbaj articulat. Acest gen de comunicare pare mai curând un fel de „citire a gândurilor“. Forţa reprezentărilor sale, lemurianul o primea direct de la fiinţele şi lucrurile înconjurătoare. Ea emana din forta de creştere a vegetalelor şi din forţa vitală a animalelor. Omul întelegea pur şi simplu ceea ce se petrecea şi vieţuia în intimitatea structurală a plantelor şi a animalelor. El înţelegea chiar şi forţele fizice şi chimice ale obiectelor nevii. Pentru a construi ceva, nu avea nevoie să calculeze mai întâi dimensiunea grinzilor, greutatea blocurilor de piatră, ci el vedea, privind trunchiul unui copac, ce rezistenţă avea la apăsare, unde este potrivită piatra de construcţie sau nu datorită greutăţii ei. Lemurianul construia astfel, fără să fie inginer, graţie forţei sale de reprezentare, care acţiona cu siguranţa unui fel de instinct. El mai avea şi o mare putere de stăpânire asupra propriului său corp. Când era nevoie, prin efortul propriei voinţe, el putea să-şi amplifice forţa braţelor. Prin intensificarea voinţei, era, printre altele, capabil să ridice greutăţi enorme. Dacă mai târziu omul atlantean se slujea de puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, lemurianul se servea de stăpânirea pe care o avea asupra voinţei sale. În toate domeniile de activităţi inferioare, el poate fi considerat ca un fel de magician înnăscut (în sensul bun, nepeiorativ, al cuvântului).
Scopul lemurienilor îl constituia dezvoltarea voinţei, a forţei de reprezentare. Educaţia care se făcea copiilor era consacrată exclusiv acestui scop. Băieţii erau supuşi unui antrenament dur, pentru a-i fortifica. Trebuia să înveţe să înfrunte primejdiile, să suporte dureri fizice, să săvârşească fapte de mare îndrăzneală. Cei care nu erau capabili să suporte supliciile sau să înfrunte primejdiile erau desconsideraţi, ca nişte membrii nefolositori pentru comunitate. Erau sacrificaţi în cele mai teribile chinuri. Ceea ce ne revelează imaginile pe care le preluăm din Cronica Akasha cu privire la creşterea copiilor depăşeşte tot ce îşi poate imagina un om modern. A suporta temperaturi care mergeau până la incandescenţă sau a străpunge corpul cu abiecte ascuţite erau procedee curente. – Creşterea fetelor era diferită. Şi ele, încă de mici, erau supuse la probe de călire, dar se urmărca în special să le dezvolte fantezia. De exemplu, erau expuse la intemperii, la furtuni, pentru a învăţa să resimtă în linişte frumuseţea sălbatică a acestor manifestări; trebuia, apoi, să asiste la luptele între bărbaţi, fără a manifesta milă sau frică, ci doar pentru a preţui forţa si puterea care se desfăşura în faţa lor. Era o cale pentru a dezvolta la fete o tendinţă spre vis şi fantezie, calitate foarte apreciată. Dar cum nu aveau memorie, aceste dispoziţii nici nu riscau să degenereze. Imaginile de vis şi fantezie nu durau decât atâta timp cât exista motivaţia exterioară respectivă. Aceste imagini îşi aveau temeiul numai în lucrurile exterioare, ele nu se pierdeau în stări lipsite de suport. De fapt, se proiecta în sufletul femeii, ca să spunem aşa, însăşi fantezia şi visătoria inerente naturii.
Lemurienii nu au avut propriu-zis locuinţe, aşa cum le înţelegem noi, decât mai târziu, către sfârşitul perioadei. Se aşezau acolo unde natura le oferea condiţii. De exemplu, se adăposteau în peşteri, dar nu le îngrijeau şi nu le utilau decât temporar, pentru nevoile stricte de moment. Mai târziu, au început să construiască adăposturi din argilă şi atunci au dat dovadă de o deosebită îndemânare. Să nu ne închipuim că nu construiau şi clădiri, dar acestea nu serveau ca locuinie, ci răspundeau, în acele timpuri, unei nevoi lăuntrice de a da lucrurilor din natură o formă voită de om. Unele coline erau transformate de aşa manieră ca omul să se bucure de noua formă obţinută. Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru un scop utilitar, se adunau laolaltă pietre. Locurile unde copiii erau antrenaţi să suporte probele de călire se înconjurau de ziduri construite în acest fel. – Către sfârşitul perioadei lemuriene, edificiile destinate să cultive „înţelepciunea divină şi arta divină“ au devenit mai măreţe, dar şi mai artistice. Aceste instituţii erau, sub toate aspectele, cu totul diferite de ceea ce au fost mult mai târziu templele, căci ele serveau atât ca instituţii de instruire, cât şi ca lăcaşuri de cunoaştere ştiinţifică. Cine era considerat capabil, putea fi iniţiat acolo în cunoaşterea legilor universale, dar şi în aplicarea acestor legi. Dacă lemurianul era un magician înnăscut, aici avea posibilitatea să transforme acest dar în artă şi cercetare. Puteau fi admisi numai cei care, datorită probelor dure prin care trecuseră, dobândiseră capacitatea de depăşire. Pentru restul oamenilor, ceea ce se petrecea în aceste instituţii era o taină absolută. Aici se deprindea metoda de a cunoaşte forţele naturii, printr-o cercetare directă, şi de a le stăpâni. Dar învăţământul era în aşa fel condus, încât forţele naturale se transformau în om în forţe de voinţă. Se ajungea astfel la situaţia că omul putea să facă el însuşi ceea ce făcea natura. Ceea ce umanitatea va obţine mai târziu cu ajutorul gândirii şi al calculelor, avea pe atunci caracterul unei activităţi instinctive. Dar nu trebuie să dăm aici, cuvântului „instinct“ aceeaşi semnificaţie pe care o dăm azi în mod curent, când ne referim la regnul animal. Căci activităţile pe care umanitatea lemuriană le desfăşura erau mult superioare faţă de tot ceea ce sunt animalele în stare să facă prin instinct. Ele întreceau cu mult chiar şi tot ceea ce omenirea a realizat de atunci cu ajutorul memoriei, inteligenţei şi imaginatiei în domeniul artelor şi al ştiinţelor. Dacă am vrea să folosim o expresie care să uşureze înţelegerea, am putea numi acele instituţii ale lor: „universităţi ale forţelor de voinţă şi ale puterii de reprezentare clarvăzătoare“. – Din aceste „universităţi“, ieşeau oameni pregătiţi să guverneze pe ceilalţi sub toate aspectele. O imagine corectă a tuturor acestor relaţii este dificil de formulat astăzi în limbajul nostru, căci, între timp, totul s-a schimbat pe Pământ. Însăşi natura, precum şi modul de viaţă al oamenilor, erau altele; în consecinţă, munca sau relaţiile între oameni nu se pot compara cu ceea ce există în prezent.
Aerul era mult mai dens, iar apa cu mult mai fluidă decât mai târziu, în perioada atlanteană. Şi ceea ce astăzi formează scoarţa terestră nu era, în acea vreme, tot atât de durificat cum a devenit mai târziu. Regnul animal şi cel vegetal nu atinseseră decât stadiul de dezvoltare, în primul caz, al amfibiilor, al păsărilor şi al mamiferelor inferioare, iar în al doilea caz, stadiul unor plante asemănătoare cu palmierii şi arborj asemănători cu aceştia. Cu alte cuvinte, totul era diferit faţă de prezent. Ceea ce astăzi apare ca fiind de dimensiuni mici, avea atunci proporţii gigantice. Micile noastre ferigi erau arbori care formau păduri măreţe. Mamiferele superioare actuale nu existau încă. Ceva mai mult, o mare parte a omenirii se afla la un nivel atât de elementar de evoluţie, încât poate fi considerată ca fiind într-un stadiu de animalitate. În orice caz, descrierile făcute mai înainte nu se referă decât la o minoritate a omenirii lemuriene. Restul ducea o viaţă pur animală. Chiar şi în aspectul exterior, ca să nu mai vorbim de comportamentul lor, aceşti oameni-animale erau foarte diferiti de ceilalti, mai puţini. Ei nu se deosebeau cu nimic de mamiferele inferioare, aveau până şi forma acestora.
Mai trebuie să spunem ceva şi despre importanţa lăcaşurilor templelor, menţionate mai sus. Ce se practica în ele nu era propriu-zis un cult religios; era „înţelepciune şi artă divină“, Omul resimţea în mod direct ceea ce i se dădea aici ca pe un dar al puterilor spirituale din univers. Şi când omul primea acest dar, el se vedea ca un „slujitor“ al acestor puteri cosmice; se simiea „sfinţit“ şi rupt de tot ce era profan. Dacă la acest stadiu de evoluţie al omenirii am dori să vorbim de religie, se poate spune că era o „religie a voinţei“. Dispoziţia sufletească şi înclinaţia religioasă constau mai ales în faptul că omul păzea cu sfinţenie forţele care îi fuseseră insuflate, ca pe un siranşnic şi dumnezeiesc „secret“, şi că îşi călăuzea viaţa în aşa fel, încât să îşi sanctifice puterea. Persoanele care deţineau asemenea puteri făceau obiectul unui deosebit respect şi veneratie. Şi nu datorită unor legi sau prescripţii, ci depinzând de puterea directă care emana din aceste persoane. Cei neiniţiaţi se aflau în mod natural sub influenţa magică a initiaţilor. Era, de asemenea, ceva natural şi deloc surprinzător ca aceştia din urmă să se considere persoane sacre. Faptul era real deoarece, în templele unde slujeau, ei atinseseră stadiul de a contempla direct forţele active ale naturii, putând observa sursele creatoare ale acesteia. Experienţele şi trăirile lor îi puneau în legătură cu entităţile care construiesc propriu-zis lumea. Această legătură se poate considera ca un fel de acces la zei. Ceea ce mai târziu a evoluat şi a devenit „iniţiere“ sau „mister“ provine din aceste raporturi primordiale care se stabiliseră atunci între oameni şi zei. Cu timpul, acest gen de relaţie a trebuit să se modifice, deoarece atât capacitatea de reprezentare, cât şi spiritul uman au îmbrăcat alte forme.
Faptul că femeile aveau un alt mod de viaţă, aşa cum s-a arătat, a fost de o importanţă covârşitoare pentru progresul evoluţiei lemuriene. Femeile au dezvoltat forţe umane deosebite. Puterea lor de imaginaţie, legată de natură, a constituit baza unei dezvoltări superioare a vieţii de rezprezentare. Femeile preluau în sinea lor, cu înţelepciune, forţele naturii şi le lăsau să acţioneze asupra sufletului. S-au format, în felul acesta, germenii memoriei. Şi, o dată cu memoria, îşi face apariţia în lume, pentru prima dată, facultatea de a formula cele mai simple noţiuni morale. – Înainte, elementul masculin, prin educarea voinţei, era străin de toate acestea. Bărbatul urma instinctiv fie impulsurile naturale, fie influenţele care emanau de la iniţiaţi. – Natura feminină a dat naştere primelor reprezentări despre „bine şi rău“. Lucruri care făcuseră o impresie deosebită asupra vieiţi de reprezentare au început atunci să fie iubite, iar altele să fie respinse. În timp ce dominaţia exercitată de elementul masculin era îndreptată mai mult spre acţiunea exterioară a forţelor voinţei, spre manipularea forţelor naturii, în elementul feminin încep să ia naştere acţiuni pornite din sentimente, din forţele personale interioare ale omului. Numai acela poate aprecia în mod corect mersul evolutiv al omenirii, care ia în considerare faptul că femeia a fost aceea care a făcut primele progrese în viaţa de reprezentare. Dezvoltarea de obiceiuri legate de o viaţă de reprezentări judicioasă, de formarea memoriei, obiceiuri care constituie germenul unei vieţi juridice, a unei tradiţii, au fost consecinţa celor menţionate. Dacă bărbatul privise doar forţele naturii şi se folosise de ele, femeia, în schimb, este prima care interpretează aceste forţe. Apare, în felul acesta, un mod nou de vieţuire, bazat pe gândire, şi care avea un caracter personaI mult mai accentuat decât la bărbaţi. Trebuie precizat, însă, că această predispoziţie a femeii era şi un fel de clarvedere deosebită de magia voinţei cultivată la bărbaţi. Sufletul femeii era accesibil unui contact cu puteri spirituale de o altă natură, acele puteri care vorbeau mai ales laturii sentimentale a sufletului şi mai puţin celei spirituale, căreia i se supunea bărbatul. S-a creat, astfel, o diferenţiere: bărbaţii se consacrau unor acţiuni mai mult natural-divine iar femeile se dedicau unor acţiuni de tip mai mult sufletesc-divin.
Evoluţia parcursă de femeie în timpul perioadei lemuriene a avut drept consecinţă faptul că, mai târziu, la apariţia, pe Pământ, a următoarei rase-rădăcină – a celei atlanteene – ei i-a revenit un rol important. Apariţia noii rase a avut loc sub influenţa unor entităţi foarte evoluate, cunoscând legile formării unei rase şi care erau capabile să dirijeze forţele latente ale naturii umane în aşa fel, încât să ducă la formarea unei noi rase. Despre aceste entităţi superioare va trebui să vorbim în mod special. Deocamdată este suficient să spunem că aveau o întelepciune şi o putere supraomenească. Aceste entităţi au selectat, din umanitatea lemuriană, un mic grup cu scopul de a servi ca punct de plecare pentru următoarea rasă, cea atlanteană. Locul ales pentru aceasta era situat într-o zonă caldă. Sub îndrumarea acestor entităţi, oamenii din această mică ceată selectată erau antrenaţi să domine forţele naturii. Erau puternici şi aveau abilitatea să extragă din pământ variatele sale comori. Ştiau să lucreze pământul şi să-i culeagă roadele pentru traiul lor. Datorită antrenamentului sever la care erau supuşi, oamenii dobândiseră o natură voluntară foarte puternică. Sentimentele şi manifestările sufleteşti erau dezvoltate într-o măsură mult mai mică; în schimb, latura sufletească se dezvoltase la femei – ele aveau memorie, forţă imaginativă şi tot ce decurge din aceasta.
Conducătorii lor, pe care i-am mentionat, au determinat ca această ceată selecţionată să se împartă în grupuri mai mici şi au dat femeilor autoritatea de a veghea la organizarea şi stabilirea ordinii în aceste grupuri. Graţie memoriei sale, femeia dobândeşte şi abilitatea ca evenimentele şi experienţele pe care le trăise să le facă utile şi pentru viitor. Ceea ce se dovedise util şi oportun ieri, femeia avea capacitatea să aplice azi şi sesiza că s-ar putea folosi şi mâine. Să reţinem că femeia este cea care a organizat viaţa acelor comunităţi şi sub influenia ei s-a născut ideea „de bine şi de rău“. Firea sa contemplativă a îndrumat-o să aibă înţelegere pentru natură. În observarea naturii se află şi originea reprezentărilor sale, cu ajutoruI cărora conducea activităţile oamenilor. Conducătorii au actionat astfel încât, prin intermediul sufletului feminin, să poată înnobila şi purifica viaţa voluntară şi forţa brutală a bărbaţilor. Trebuie să vedem toate acestea, bineînţeles, în aspectele lor de prime încercări. Cuvintele limbajului actual ne pot duce cu uşurinţă la formarea de reprezentări ale acelor fapte cu imagini luate din realitatea curentă.
În mod indirect, prin cultivarea vieţii sufleteşti feminine, conducătorii spirituali au putut provoca şi un început de trezire a unei vieţi sufleteşti la bărbaţi. Acest aspect explică şi influenţa mare a femeilor în acele comunităţi selectate. Când se simtea nevoia interpretării unor semne ale naturii, se făcea apel la femei, pentru a le cere sfatul. Întreaga lor viaţă sufletească era, însă, încă dominată de fortele sufleteşti „tainice“ ale omului. Fără a exprima perfect situaţia, ne apropiem însă de o caracterizare aproximativă, vorbind de o intuiţie somnambulică. Într-un anumit fel de visare superioară, li se revelau secrete ale naturii şi, prin aceasta, primeau impulsul către acţiune. Pentru femeie, totul în natură era însufleţit şi se arăta sub formă de forţe şi manifestări psihice. Ea se lăsa prinsă cu totul într-o ţesătură tainică a forţelor sale sufleteşti. Ceea ce o îndemna către acţiune era acea „voce interioară a sufletului“ sau ceea ce îi spuneau plantele, animalele, pietrele, vântul şi norii, freamătul arborilor etc.
Din asemenea trăiri sufleteşti a luat naştere ceea ce a devenit religie. Omul simte, încetul cu încetul, că sufletul care acţionează în natură şi în viaţa sa trebuie venerat şi adorat. Apoi, anumite femei au obţinut o situaţie privilegiată, predominantă, pentru că au ştiut să interpreteze, din profunzimile lor, tainele universului. S-a putut ajunge, astfel, la situaţia ca ceea ce aceste femei vieţuiau în sufletul lor să se exprime spre exterior ca un fel de limbaj natural. Începutul vorbirii apare mai întâi ca un fel de expresie cântată. Forţa gândirii începe să se transpună în sunete perceptibile. Ritmul intim al naturii răsună pe buzele acestor femei pline de „înţelepciune“. Oamenii se adunau în jurul lor şi, ascultându-le, resimţeau în cuvintele lor ritmate manifestarea puterilor superioare. Aşa a început cultul divinităţii. – Pentru acele timpuri îndepărtate, nu se poate spune că ar fi exisiat un „sens“ în vorbire. Oamenii resimţeau sunete, tonalităţi şi ritm, dar nu atribuiau o semnificaţie obiectivă celor auzite, ci doar absorbeau în sufletele lor forţa pe care acele sunete o emanau. Procesul de interiorizare sufletească se derula strict sub îndrumarea conducătorilor superiori. Aceştia inspirau acelor femei-preotese „înţelepte“ sunetele şi ritmul, dar într-un mod despre care acum nu se poate vorbi. Aceste preotese au putut astfel să aibă o asemenea influenţă, încât să acţioneze pentru o înnobilare a sufletului omenesc. Se poate spune, pe drept cuvânt, că în felul acesta s-a trezit viaţa sufletească propriu-zisă.
În această privinţă, Cronica Akasha ne revelează imaginea unor scene pline de frumuseţe. Să descriem una din acestea. Ne aflăm într-o pădure, lângă un arbore maiestuos. Soarele tocmai se ridică spre răsărit. În jurul acestui arbore, asemănător unui palmier, toţi ceilalţi arbori fuseseră îndepărtaţi, iar el aruncă acum o umbră cuprinzătoare. Cu faţa întoarsă spre răsărit, preoteasa, în extaz, stă pe un fel de scaun format din obiecte naturale rare şi din plante. De pe buzele sale se aud încet, dar într-o înşiruire ritmată, sunete stranii, repetate fără încetare. În jurul ei, aşezaţi în cerc, câţiva bărbaţi şi femei, cu feţele ce par pierdute ca într-un vis, aspiră, putem spune, trăirea interioară a acestor accente. – Şi alte scene pot fi percepute. Într-un alt loc, amenajat ca şi celălalt, o altă preoteasă „cântă“ în acelaşi fel, dar accentele sale sunt mai puternice, mai pline de forţă. Oamenii din jurul ei se mişcă în mod ritmat, ca într-un fel de dans; acesta era cel de al doilea mod prin care „sufletul“ pătrundea în omenire. Aceste ritmuri misterioase, preluate din ritmurile naturii, erau imitate de mişcările braţelor şi ale picioarelor. Omul se simţea în felul acesta una cu natura şi cu toate fortele care acţionează în ea.
Locul de pe glob unde a fost format trunchiul viitoarei rase umane era deosebit de adecvat pentru acest scop. Pământul mai era, în acea vreme, încă zguduit de furtuni, dar aici era un loc relativ calm. Se poate spune că, în general, Lemuria era bântuită de uragane. Pământul nu atinsese încă pe atunci densitatea sa ulterioară. Pretutindeni, solul, încă subţire, era străpuns de forţe vulcanice, care ţâşneau în mici râuleţe, dar şi în torente, ca nişte fluvii. Vulcani puternici erau aproape în tot locul, permanent în erupţie, şi dezvoltau continuu forţa lor devastatoare. În toate acţiunile lor, oamenii se obişnuiseră să ţină seama de aceste fenomene de foc. De altfel, ei se foloseau de acest foc vulcanic pentru lucrările şi instalaţiile lor. Focul servea adesea aceloraşi scopuri ca mai târziu, dar în loc să se recurgă la focul artificial, omul a exploatat mai întâi focul natural, pentru nevoile sale.
Această activitate de foc a vulcanilor a dus, în cele din urmă, la distrugerea continentului lemurian. Partea din Lemuria, unde urma să se dezvolte rasa-rădăcină a atlanteenilor, avea cu siguranţă un climat foarte cald, dar în ansamblu era ferită de activitatea vulcanică. – Aici fiinţa umană s-a putut dezvolta într-un mod mai calm şi mai paşnic decât în celelalte zone ale Pământului. Omul începe să renunţe la viaţa nomadă de mai înainte şi aşezările stabile au devenit tot mai numeroase.
În acea îndepărtată perioadă, corpul omului era încă maleabil şi suplu. Sub efectul modificărilor care se produceau în viaţa sufletească, interioară, corpul suferea fără încetare transformări. Nu cu prea mult timp în urmă, oamenii aveau o formă exterioară foarte diferită, influenţa mediului exterior şi a climatului având încă un rol determinant. Abia atunci când s-a constituit acea colonie, corpul omenesc a devenit tot mai mult expresia vieţii interioare a sufletului. Colonia era populată de un tip uman mai evoluat, cu un aspect exterior mai nobil. Putem afirma că adevărata formă umană s-a structurat sub acţiunea directă a conducătorilor. Procesul s-a desfăşurat foarte lent şi progresiv. El s-a derulat în felul următor: mai întâi, în fiinţa umană se desfăşoară viaţa sufletească şi, în funcţie de aceasta, se adaptează şi corpul fizic, care este încă suplu şi maleabil, Este o lege a dezvoitării umane ca omul, o dată cu evoluţia, să aibă o influenţă tot mai mică în sensul transformării corpului său fizic. Corpul fizic al omului a obţinut o structură mai solidă, o formă nemaleabilă numai dată cu dezvoltarea inteligenţei, şi cu solidificarea pietrelor, mineralelor şi a metalelor, legate de această dezvoltare. Trebuie să reţinem că, în perioada lemuriană, ca, de altfel, şi în cea atlanteană, rocile şi metalele erau mult mai moi decât în prezent. – Aceasta nu contrazice, totuşi, faptul că există încă descendenţi ai ultimilor lemurieni şi atlanteeni care au astăzi structuri la fel de dure ca şi rasa umană actuală, apărută mai târziu. Aceşti supravieţuitori au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii terestre şi să devină mai rigizi. Dar tocmai aceasta explică starea lor de degenerescenţă. Într-adevăr, ei nu s-au transformat datorită influenţelor venind din interioritatea sufletului, ci influenţe din exterior le-au impus o durificare a vieţii lor interioare mai puţin evoluate şi, datorită acestui fapt, au ajuns într-o stare de stagnare. Această stagnare corespunde unei adevărate înapoieri şi, de aceea, viaţa lor interioară nu s-a mai putut exprima în corporalitatea exterioară mai densă şi a degenerat.
Unui proces de metamofozare şi mai amplu era supusă viaţa animalelor. Vom vorbi mai departe despre speciile de animale existente în momentul formării omului pe Pământ şi despre originea lor vom mai avea de vorbit, ca şi despre apariţia unor forme noi de animale care au apărut ulterior omului. Acum ne vom limita să menţionăm că speciile de animale s-au transformat fără încetare şi mereu au apărut noi specii. Bineînţeles, această transformare a fost progresivă. În parte, ea s-a datorat schimbării condiţiilor de viaţă sau a locului. Facultatea de adaptare rapidă la noile condiţii era foarte dezvoltată la animale. Corpul lor maleabil avea capacitatea să transforme foarte repede organele, în aşa fel încât, nu după mult timp, descendenţii unei specii nu mai semănau decât în mică măsură cu premergătorii lor. Fenomenul era valabil şi pentru plante, într-o măsură încă şi mai mare. Dar cea mai mare influenţă asupra transformării oamenilor şi a animalelor o avea omul însuşi, fie că, în mod instinctiv, el ducea aceste fiinţe spre o zonă unde ele îmbrăcau o anumită formă, fie că provoca anumite transformări, intervenind direct în creşterea lor. Influenţa transformatoare a omului asupra naturii era considerabilă pe atunci, în comparaţie cu posibilităţile actuale. Acesta era mai ales cazul în colonia descrisă. Căci aici conducătorul dirija aceste transformări într-un mod necunoscut de oameni. Acesta era în mare măsură cazul atunci când, un grup, emigrând, pentru a forma ulterior o nouă subrasă, în perioada atlanteană, putea lua cu sine acele cunoştinţe, superior dezvoltate, de creştere a animalelor şi a plantelor. Activitatea culturală în Atlantida era în mare măsură consecinţa acestor cunoştinţe obţinute în trecut. Trebuie subliniat faptul că şi aceste cunoştinţe aveau, în vremea aceea, un caracter instinctiv care s-a păstrat şi în primele subrase atlanteene.
Superioritatea sufletească a femeii, despre care am vorbit devine mult mai accentuată către sfârşitul perioadei lemuriene şi s-a prelungit şi în perioada următoare, atlanteană, până către epoca subrasei a patra. Am face o greşeală să considerăm că această superioritate era valabilă pentru întregul ansamblu al omenirii; ea era numai pentru partea restrânsă a populatiei globului selectată pentru a da naştere unei alte rase, mai evoluate. În mod esenţial, această influenţă se exercita asupra a tot ce este „inconştient“ în el sau în legătură cu el. Influenţa sufletească emanată de femeie s-a exercitat la început asupra anumitor gesturi, asupra unei anumite fineţi în percepţiile senzitive, asupra sensibilităţii pentru frumos şi asupra unei însemnate părţi a vieţii lăuntrice şi a sentimentelor comune tuturor oamenilor. Nu este deloc exagerat să considerăm relatările din Cronica Akasha în felul următor: „naţiunile civilizate au o formă şi o expresie corporală, precum şi anumite elemente esenţiale ale vieţii corporal-sufleteşti, care le-au fost imprimate prin influenţe feminine“.
În cele ce urmează, ne vom referi la alte epoci şi perioade încă şi mai vechi din evoluţia omenirii, când populaţia Pământului era hermafrodită. Vom arăta apoi cum a apărut tipul uman prezentând două sexe separate.
DeletedUser17342
tinand cont ca nu mai sunt secreti de ceva timp, nici nu mai incearca sa isi ascunda existenta, vezi poate gasesti ceva interesant despre masoni
DeletedUser
Am trecut peste câteva capitole din această carte interesantă, de unii considerată fantezie, alţii considerând-o antroposofică ... În fine...
Rudolf Steiner
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
PERIOADA HIPERBOREANĂ ŞI PERIOADA POLARĂ
Următoarele expuneri extrase din Cronica Akasha ne transpun în timpuri anterioare şi mai îndepărtate de cele descrise în capitolele precedente. Riscul pe care îl preiau prin cele ce urmează este, poate, şi mai mare decât acela care putea decurge din imaginile precedente, având în vedere gândirea materialistă care predomină epoca noastră. Astăzi, se atribuie foarte uşor acestui gen de descrieri caracterul de ceva fantastic şi de pură speculaţie. Când ştim cât de puţin dispuşi sunt cei cultivaţi, în sensul gândirii ştiinţifice, să ia în serios aceste lucruri, pentru a lua hotărârea de a le comunica, trebuie să avem conştienţa că rămânem absolut fideli faţă de ceea ce ne revelează experienţa spirituală. Nimic nu se spune aici înainte de a fi fost riguros verificat prin mijloacele pe care le oferă ştiinţa spirituală, Este de dorit ca orice om de ştiinţă să fie tot atât de tolerant faţă de ştiinia spirituală, cât este şi aceasta faţă de mentalitatea care domneşte în ştiinţele naturale (a se compara cu lucrarea mea Concepţia despre lume şi viaţa în secolul al XIX-lea în care am arătat că ştiu să apreciez, la justa lor valoare, concepţiile materialiste ale ştiinielor naturale)*. ln plus, doresc să fac o remarcă, pentru cei care sunt deschişi faţă de problematica ştiinţei spirituale, în legătură cu expunerea care va urma. Ne propunem să evocăm date extrem de importante. Ele aparţin unor epoci extrem de îndepărtate. Descifrarea acestor epoci din Cronica Akasha nu este deloc uşoară. Autorul prezentei expuneri nu pretinde, nicidecum, o acceptare bazată numai pe credinţa în autoritatea sa. El doreşte doar să comunice rezultatele investigaţiilor întreprinse, în modul cel mai corect, în limita posibilităţilor sale. Acceptă cu bunăvoinţă toate observaţiile şi completările venite de la oameni competenţi în materie. Şi întrucât semnele timpului o cer, el se simte chiar obligat să comunice aceste evenimente care fac parte din evoluţia omenirii. Să nu uităm nici faptul că aceste dezvăluiri privesc perioade extrem de întinse, asupra cărora nu putem oferi decât o scurtă privire de ansamblu. Numeroase aspecte, pe care acum abia le schiţăm, vor fi reluate mai târziu. – Inscrisurile din Cronica Akasha sunt însă greu de tradus în limbile noastre de astăzi; este mai uşor să le exprimăm în acel limbaj format din semne simbolice, care se utilizau în vechile şcoli oculte. Nu este încă permis ca aceste semne să fie divulgate. De aceea, cititorul este rugat să accepte multe noţiuni obscure şi greu de înţeles şi să facă efortul de a ajunge la o anumită înţelegere, aşa cum autorul a făcut efortul să găsească o formă de exprimare mai accesibilă în general. Cititorul se va lovi de multe dificultăţi, dar va fi recompensat dacă va şti să-şi îndrepte privirea asupra profundelor mistere, asupra enigmelor semnificative ale fiinţei umane, evocate în expunerea noastră. Din „înregistrările Cronicii Akasha“ poate rezulta pentru om o adevărată cunoaştere de sine; pentru un cercetător în domeniul spiritual, acestea reprezintă o realitate a cărei certitudine este tot atât de incontestabilă, după cum sunt, pentru ochiul fizic, munţii sau râurile. O eroare de percepere este totuşi posibilă, într-un caz sau altul. Este necesar să subliniem că prezentul capitol nu tratează deocamdată decât evoluţia omului. Dar, bineînţeles, în mod paralel se desfăşoară şi o evoluţie a celorlalte regnuri naturale, mineral, vegetal, animal. Despre aceasta se va vorbi în alte capitole. Vom avea atunci ocazia să examinăm şi alte aspecte care ar putea clarifica ceea ce s-a spus în legătură cu fiinţa umană, în sensul ştiinţei spirituale. Nu este însă posibil să vorbim despre dezvoltarea celorlalte regnuri terestre, înainte de a fi descris drumul evolutiv al omului.
* Această lucrare a fost reeditată în anul 1914 şi completată cu Istoria filosofiei occidentale până în timpurile prezente sub titlul Enigmele filosofiei prezentate rezumativ în desfăşurarea lor istorică (Nota ediţiei germane). (Lucrarea poartă numărul de ordine 18 (GA 18) în catalogul operelor complete ale lui Rudolf Steiner (NT).
Mergând înapoi în timp, spre o fază din evoluţia omenirii care se situează şi mai departe, în trecut, decât cea pe care am evocat-o în capitolele precedente, ne confruntăm cu stări ale materiei din ce în ce mai subtile, din care era compusă planeta noastră. Substanţe, care între timp s-au solidificat, erau la acea vreme încă în stare lichidă şi, dacă mergem şi mai mult înapoi, erau în stare de vapori, în stare gazoasă. Într-un trecut şi mai îndepărtat, găsim chiar o stare şi mai subtilă (de natură eterică). Abia căldura în descrestere a determinat solidificarea materiei. În relatarea de faţă, ne vom întoarce la acea epocă în care materia ce alcătuia Pământul era compusă dintr-o substantă eterică foarte fină. Omul apare pe Pământ exact în acel moment al evoluţiei acestuia. Anterior, el exista în alte lumi, despre care vom mai vorbi. – Facem totusi acum o scurtă menţiune a stării imediat precedente, care era starea unei lumi pe care am putea-o numi „astrală“ sau sufletească. Fiinţele acelei lumi nu aveau o existenţă exterioară, (fizică) corporală. La fel, nici omul. El dezvoltase deja o conştienţă imaginativă, aşa cum am văzut în relatările precedente. Era animat de sentimente şi dorinţe, dar toate acestea se derulau în interiorul unui corp de natură sufletească. Nurnai privirii clarvăzătoare i-ar fi fost perceptibilă o asemenea fiinţă umană. – În acea perioadă îndepărtată, toate fiinţele umane evoluate posedau acest gen de clarvedere, dar într-un stadiu de obscuritate, crepuscular. Nu era vorba de o clarvedere conştientă de sine. – Aceste fiinţe astrale sunt, într-un fel, ştrămoşii noştri. Ceea ce numim astăzi „om“ este deja purtător al unui spirit conştient de sine. Spiritul s-a unit cu fiinţa care a luat naştere din acel strămoş în mijlocul perioadei lemuriene. (La această unire am făcut aluzie în capitolele anterioare. Când vom reveni şi vom face o prezentare a evoluţiei parcurse de strămoşii omului până la epoca respectivă, vom da amănunte asupra acestor lucruri.) – Aceşti strămoşi ai omului, a căror structură era de natură sufletească sau astrală, au fost transplantaţi din sfera astrală în care se aflau în materia subtilă, eterică, a Pământului. Ei au absorbit, putem spune, această substanţă fină, aşa cum un burete absoarbe lichidul, ca să folosim o expresie puţin grosolană. Îmbibaţi de această substanţă, şi-au alcătuit corpul eteric care, la vremea aceea, avea o formă elipsoidă, alungită. Dar el era deja structurat prin diferenţieri foarte fine ale substanţelor, indicând locul viitoarelor membre şi organe ce urmau să se dezvolte ulterior. Întregul proces de formare din sânul acestei structuri era de natură pur fizico-chimică, dar condus şi reglat de suflet. – Când o asemenea masă de substanţă atingea o anumită dimensiune, se scinda în două, fiecare parte fiind asemănătoare cu forma primară din care rezultase, supuse fiind apoi, fiecare în parte, aceloraşi procese. – Orice formaţiune nouă era prevăzută cu aceleaşi calităţi sufleteşti ca şi fiinţa mamă. Aceasta se datora faptului că numărul de suflete umane care cobora pe Pământ nu era limitat; mai curând trebuie să ne imaginăm un fel de arbore sufletesc care, pornind de la o rădăcină comună, dă naştere unui număr nelimitat de suflete individuale. După cum o plantă lăstăreşte fără încetare, din nenumărate seminţe, la fel şi viaţa sufletească poate, fâră încetare, să izvorască din nenumărati lăstari ieşiţi dintr-un proces neîncetat de divizare. (Totuşi, la început, sufletul nu exista decât într-un număr strict limitat de specii, despre care va veni vorba ceva mai târziu. Dar în cadrul fiecărei specii, procesul se desfăşoară aşa cum am arătat. Fiecare specie de suflete dă naştere la nenumăraţi lăstari.)
O dată cu intrarea în materialitatea terestră, sufletul însuşi suferă o importantă transformare. Atât timp cât sufletele nu se legaseră de nimic material, asupra lor nu putea să-şi exercite acţiunea nici un proces fizic exterior. Orice acţiune exercitată asupra lor era de natură pur sufletească şi nu putea fi percepută decât prin clarvedere. Acesta era modul de participare a sufletelor la viaţa sufletească a ambianţei lor. Tot ce exista atunci era resimţit în acest mod. Acţiunea mineralelor, a plantelor şi a animalelor care, la rândul lor, existau tot numai ca formaţiuni astrale (sufleteşti), era resimţită sub formă de experienţă interioară a sufletului. – În momentul coborârii pe Pământ, intervine ceva cu totul nou. Încep să-şi exercite o anumită acţiune asupra sufletului, el însuşi înveşmântat acum într-o haină materială, procese exterioare, materiale. La început, nu erau decât mişcările lumii exterioare fizice, care provocau mişcări în interiorul corpului eteric. După cum vibraţiile aerului sunt percepute astăzi de noi sub formă de sunete, tot astfel, vieţuiau fiinţele eterice freamătul substanţelor eterice dimprejur. De fapt, o asemenea fiinţă eterică era, pur şi simplu, în întregime un organ auditiv. Auzul este simţul care s-a dezvoltat în prirnul rând. Dar organul auditiv propriu-zis s-a dezvoltat abia mai târziu.
Pe măsură ce substanţa terestră se densifica în mod progresiv, fiinţa sufletească a început să piardă, puţin câte puţin, facultatea de a fasona această substanţă. Numai corpuri fizice deja configurate mai puteau da naştere la alte fiinţe asemănătoare. Apare un mod nou de reproducere. Acum, fiinţa nou creată este cu mult mai mică decât fiinţa maternă şi numai încetul cu încetul ajunge la dimensiunea acesteia. În timp ce înainte nu existau organe specializate de reproducere, acum ele încep să se formeze. – De acum înainte, procesul de reproducere nu va mai fi doar fizico-chimic; un astfel de proces nu ar mai fi suficient pentru a determina reproducerea. Materia exterioară devine atât de densă, încât nu mai permite sufletului să-i transmită direct viaţa. De aceea, în interioritatea fiinţei nou formate, se izolează o anumită parte care se sustrage influenţei imediate a materiei exterioare. Acestei acţiuni nu i se va supune, de acum înainte, decât restul corpului, acela care nu a fost izolat. EI se află în aceeaşi stare în care se afla mai înainte ansamblul corpului. În partea izolată, sufletul poate să continue acum să acţioneze şi o face ca suport al principiului vital. (Acest principiu se numeşte, în literatura teosofică, prana*.) Precursorul trupesc al omului apare, aşadar, înzestrat cu două elemente constitutive. Unul este corpul fizic (învelişul fizic). EI este supus legilor chimice şi fizice ale lumii înconjurătoare. Al doilea este ansamblul organelor supuse principiului vital. – Această situaţie a făcut ca o parte din activitatea sufletului să se elibereze, nemaiavând nici o putere asupra învelişului fizic. Această parte din activitatea sufletului se dirijează acum spre interior şi are puterea să transforme în organe o parte a corpului, în aşa fel, încât începe să se manifeste o viaţă lăuntrică. Corpul nu se mai mărgineşte acum să reacţioneze la impulsurile lumii exterioare, ci începe să le resimtă în el ulterior ca simţiri deosebite. Aici găsim originea senzaţiilor. Mai întâi, senzaţia se manifesta ca un fel de simţ tactil. Acum, fiinţa resimte mişcările lumii exterioare, cum ar fi apăsarea exercitată de substanţe etc. Încep să apară şi primele senzaţii de cald şi rece.
* Prana, în sanscrită „suflu“, răsuflare, respiraţie. in general, reprezintă „forţa vitală“ specifică într-un plan dat (NT).
Prin aceasta, se atinge un punct important în evoluţia omenirii. Corpul fizic nu mai stă sub influenţa directă a sufletului. El este acum supus în întregime regnului substanţelor fizice şi chimice. Corpul se descompune îndată ce sufletul, în acţiunea sa, din cealaltă parte a sa, nu îl mai poate stăpâni. Aceasta produce ceea ce numim propriu-zis moartea. În etapele anterioare de evoluţie, nu se putea vorbi de moarte căci, prin diviziune, formaţiunea-mamă se perpetua în mod integral în formele cărora le dădea naştere. Întreaga forţă sufletească transformată acţiona, în forma nouă care lua naştere, absolut la fel ca mai înainte în forma-mamă. Prin diviziune, nimic din ce rezulta nu era lipsit de suflet. Acum totul se schimbă. Îndată ce sufletul nu mai are nici o putere asupra corpului fizic, acesta cade sub influenţa legilor chimice şi fizice ale lumii exterioare, cu alte cuvinte, moare. Din activitatea sufletului nu rămâne decât ceea ce acţionează în actul de reproducere şi în viaţa interioară care începe acum să se dezvolte. Cu alte cuvinte, forţa de procreaţie dă omului posibilitatea să aducă pe lume descendenţi care sunt înzestraţi cu un plus de forţă creatoare de organe. În acest surplus se retrăieşte mereu esenţa sufleteaseă. Înainte, când fiinţa era creată prin diviziune, întregul corp era supus activităţii sufletului; acum, această activitate se restrânge numai la organele de reproducere şi la cele de senzaţie. Ne aflăm în faţa unui proces de reîncanare a vieţii sufletului în sânul organismului nou născut.
În scrierile teosofice, aceste două trepte ale evoluţiei omenirii sunt descrise ca fiind primele două rase-rădăcină pe Părnânt. Prima se numeşte rasa polară, iar a doua, rasa hiperboreană.
Trebuie să ne reprezentăm că lumea de senzaţii apărută la aceşti strămoşi ai omului avea un caracter încă foarte general şi imprecis. Dintre senzaţiile pe care le avem în prezent, numai două categorii erau atunci bine individualizate, şi anume simţul auzului şi cel tactil. Dar în timp, ca urmare a transformărilor pe care le-au suferit, atât corpul uman, cât şi mediul fizic ambiant, întreaga formaţiune umană nu mai era adaptată să acţioneze ca şi cum ar fi fost numai o „ureche“. De aici încolo, numai un anumit loc din corp a rămas capabil să simtă vibraţiile fine. Acesta a furnizat materialul de la care s-a format în mod progresiv organul nostru auditiv, urechea. Totuşi, întregul corp a rămas în continuare un organ tactil.
Este evident că întregul proces de evoluţie a omului, până în acel moment, este legat de transformarea stării de căldură a Pământului. Într-adevăr, ceea ce a permis fiinţei umane să ajungă până la această treaptă a evoluţiei sale a fost căldura mediului în care trăia. Căldura exterioară a mediului atinsese un nivel care nu ar mai fi permis organismului uman să progreseze. În structura internă intervine o reacţie împotriva oricărei tendinţe de răcire a Pământului. Omul devine producător al unei surse proprii de căldură. Până atunci, el dispunea de temperatura mediului ambiant. Acum, apar în el anumite organe ce îl fac capabil să producă el însuşi temperatura necesară vieţii. Înainte, fiinţa sa interioară era străbătută de substanţe care circulau prin corp şi care depindeau în această privinţă de mediul înconjurător. Acum, omul poate să producă o căldură proprie, destinată acestor substanţe. Umorile corpului său se transformă în sânge ca1d. Ca fiinţă fizică, omul trece în felul acesta la o treaptă de independenţă superioară aceleia pe care o avusese înainte. Totodată, se intensifică viaţa interioară. Înainte, senzaţiile depindeau încă, în întregime, de influenţe venite din lumea exterioară. Prin realizarea unei temperaturi proprii, corpul capătă o viaţă fizică interioară independentă. Sufletul dispune acum de un câmp de acţiune în interiorul corpului; el poate să desfăşoare aici o viaţă care nu mai este doar în rezonanţă cu lumea exterioară.
Prin acest proces, viaţa sufletească a fost atrasă în sfera materiei terestre. Înainte, dorinţele, pasiunile, lăcomia, ca şi bucuriile sau durerile, nu puteau lua naştere decât prin forţe de natură, de asemenea, sufletească. Ceea ce emana dintr-o altă fiinţă sufletească suscita în sufletul alteia atracţie sau repulsie, excitare a pasiunilor ş.a.m.d. Nici un obiect fizic nu ar fi putut produce asemenea efecte. Abia acum devenea posibil ca obiecte exterioare să prezinte o oarecare semnificaţie pentru suflet. Căci stimularea vieţii lăuntrice, trezită de căldura proprie, era resimţită de suflet ca o stare de satisfacţie, iar perturbarea acesteia ca o stare de indispoziţie. Un obiect exterior care se arăta apt să conducă la o stare de mulţumire fizică putea fi acum râvnit. dorit. Ceea ce literatura teosofică numeşte „kama“ sau „corpul dorinţelor“, este legat de omul fizic. Obiectele accesibile simţurilor devin obiecte pe care acest om le doreşte, după care râvneşte. Prin corpul dorinţelor, omul este, de acum înainte, înlănţuit de existenţa terestră.
Acest fapt coincide cu un mare eveniment cosmic, de care, dealtfel, se leagă printr-o relaţie cauzală. Până la acel moment, nu se efectuase e separare fizică între Soare, Pâmânt şi Lună. Acestea formau, în acţiunea lor asupra omului, un singur corp. Urmează acum o separare a lor; substanţialitatea cea mai fină, cea mai subtilă, care îngloba tot ceea ce dăduse sufletului posibilitatea de a exercita o acţiune vitalizatoare directă, se desprinde din sfera comună, ca Soare; partea mai densă se separă şi formează Luna, iar Pământul, datorită materiei sale specifice, ţine echilibrul între cele două. Bineînteles, această separare nu s-a petrecut dintr-o dată, ci întregul proces s-a desfăşurat în mod treptat, în timp ce omul a avansat de la stadiul de reproducere prin sciziune la cel pe care l-am descris ceva mai înainte. Se poate chiar spune că tocmai aceste procese cosmice au acţionat determinând această evoluţie a omului. Mai întâi, Soarele s-a retras din planeta comună cu substanţialitatea sa proprie. Cu aceasta, viaţa sufletească a fost lipsită de posibilitatea de a mai exercita o acţiune directă asupra materiei terestre rămase. Apoi Luna începe să se formeze şi să se degaje din masa comună, iar Pământul intră atunci într-un stadiu când apare în om facultatea de a avea senzaţii. – O dată cu acest progres, se dezvoltă un nou simţ. Noile condiţii termice ale Pământului dau corpului, în mod treptat, contururi mai precise, fapt care a dus la o separare între ceea ce era transparent şi ceea ce era opac. Prin desprinderea de masa terestră, Soarele are acum menirea să emită lumină. În interiorul corpului omenesc, se naşte, datorită acestui fapt, un nou simţ, acela al vederii. Într-o primă fază, vederea nu era aşa cum o ştim astăzi.
Lumina şi întunericul determinau în om apariţia unor sentimente vagi. De exemplu, în anumite circumstanţe, el resimţea lumina ca ceva agreabil, stimulator pentru viaţa sa fizică şi se străduia să o caute, să o găsească. Dar viaţa sa sufletească propriu-zisă se desfăşura încă sub forma unor imagini ca de vis. Imagini colorate apăreau şi dispărau şi nu aveau nici o legătură directă cu lucrurile exterioare. Omul atribuia aceste imagini colorate unor influenţe de natură sufletească. În cazul unor impulsuri sufleteşti agreabile, el percepea culori clare, iar când era supus unor impulsuri neplăcute, vedea imagini sumbre. – Ceea ce s-a creat prin apariţia căldurii lăuntrice proprii, am denumit, în cursul expunerii noastre, ca fiind „viaţă interioară“. Dar ne putem da seama foarte bine că nu era vorba încă de o viaţă lăuntrică în sensul pe care i-l atribuim în decursul evoluţiei ulterioare a omenirii. Deci totul se petrece în mod treptat, inclusiv geneza vieţii interioare. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, o veritabilă viaţă interioară se manifestă abia atunci când spiritul îşi desâvârşeşte acţiunea sa de fecundare, atunci când omul începe să gândească asupra a ceea ce acţionează din afară asupra lui. – Dar tot ce am descris aici arată cum fiinţa umană ajunge, încetul cu încetul, la stadiul pe care l-am descris în capitolul precedent. – Şi ne aflăm chiar în timpul acela, făcând următoarea descriere: Sufletul învaţă să aplice existenţei corporale exterioare ceea ce înainte vieţuise în sine şi raportase numai la natura sufletească. Aceasta se întâmplă acum cu imaginile colorate. După cum, anterior, o impresie sufletească de mulţumire suscita în suflet culori clare, acum, acelaşi efect parvine de la o lumină clară din exterior. Sufletul începe să vadă în culori obiectele care îl înconjoară. Fenomenul este legat de dezvoltarea unor organe noi, vizuale. Pentru o impresie neprecisă a luminii şi a întunericului, corpul dispunea, în acea perioadă îndepărtată, de un ochi care astăzi nu mai există. (Mitul ciclopilor înzestraţi cu un singur ochi aminteşte exact acele faze trecute ale evoluţiei.) Cei doi ochi pe care îi avem astăzi s-au dezvoltat după ce sufletul a început să lege mai strâns impresiile luminoase, care veneau din exterior, de propria sa viaţă interioară. Dar concomitent se pierde facultatea de a percepe elementul suflet din lumea înconjurătoare. Sufletul devine din ce în ce mai mult o oglindă a lumii exerioare. Lumea exterioară este reprodusă acum în interiorul sufletului sub formă de reprezentări. – În paralel, are loc în acelaşi timp şi separarea sexelor. Pe de o parte, corpul omenesc nu a mai fost propriu pentru fecundare decât printr-o altă fiinţă umană, iar pe de altă parte, se dezvoltă „organele fizice ale sufletului“ (sistemul nervos), care permit ca impresiile lumii exterioare să se reflecte în suflet. – Ajuns în acest stadiu, corpul uman este pregătit să primească în el spiritul care gândeşte.
Rudolf Steiner
DIN CRONICA AKASHA
GA 11
PERIOADA HIPERBOREANĂ ŞI PERIOADA POLARĂ
Următoarele expuneri extrase din Cronica Akasha ne transpun în timpuri anterioare şi mai îndepărtate de cele descrise în capitolele precedente. Riscul pe care îl preiau prin cele ce urmează este, poate, şi mai mare decât acela care putea decurge din imaginile precedente, având în vedere gândirea materialistă care predomină epoca noastră. Astăzi, se atribuie foarte uşor acestui gen de descrieri caracterul de ceva fantastic şi de pură speculaţie. Când ştim cât de puţin dispuşi sunt cei cultivaţi, în sensul gândirii ştiinţifice, să ia în serios aceste lucruri, pentru a lua hotărârea de a le comunica, trebuie să avem conştienţa că rămânem absolut fideli faţă de ceea ce ne revelează experienţa spirituală. Nimic nu se spune aici înainte de a fi fost riguros verificat prin mijloacele pe care le oferă ştiinţa spirituală, Este de dorit ca orice om de ştiinţă să fie tot atât de tolerant faţă de ştiinia spirituală, cât este şi aceasta faţă de mentalitatea care domneşte în ştiinţele naturale (a se compara cu lucrarea mea Concepţia despre lume şi viaţa în secolul al XIX-lea în care am arătat că ştiu să apreciez, la justa lor valoare, concepţiile materialiste ale ştiinielor naturale)*. ln plus, doresc să fac o remarcă, pentru cei care sunt deschişi faţă de problematica ştiinţei spirituale, în legătură cu expunerea care va urma. Ne propunem să evocăm date extrem de importante. Ele aparţin unor epoci extrem de îndepărtate. Descifrarea acestor epoci din Cronica Akasha nu este deloc uşoară. Autorul prezentei expuneri nu pretinde, nicidecum, o acceptare bazată numai pe credinţa în autoritatea sa. El doreşte doar să comunice rezultatele investigaţiilor întreprinse, în modul cel mai corect, în limita posibilităţilor sale. Acceptă cu bunăvoinţă toate observaţiile şi completările venite de la oameni competenţi în materie. Şi întrucât semnele timpului o cer, el se simte chiar obligat să comunice aceste evenimente care fac parte din evoluţia omenirii. Să nu uităm nici faptul că aceste dezvăluiri privesc perioade extrem de întinse, asupra cărora nu putem oferi decât o scurtă privire de ansamblu. Numeroase aspecte, pe care acum abia le schiţăm, vor fi reluate mai târziu. – Inscrisurile din Cronica Akasha sunt însă greu de tradus în limbile noastre de astăzi; este mai uşor să le exprimăm în acel limbaj format din semne simbolice, care se utilizau în vechile şcoli oculte. Nu este încă permis ca aceste semne să fie divulgate. De aceea, cititorul este rugat să accepte multe noţiuni obscure şi greu de înţeles şi să facă efortul de a ajunge la o anumită înţelegere, aşa cum autorul a făcut efortul să găsească o formă de exprimare mai accesibilă în general. Cititorul se va lovi de multe dificultăţi, dar va fi recompensat dacă va şti să-şi îndrepte privirea asupra profundelor mistere, asupra enigmelor semnificative ale fiinţei umane, evocate în expunerea noastră. Din „înregistrările Cronicii Akasha“ poate rezulta pentru om o adevărată cunoaştere de sine; pentru un cercetător în domeniul spiritual, acestea reprezintă o realitate a cărei certitudine este tot atât de incontestabilă, după cum sunt, pentru ochiul fizic, munţii sau râurile. O eroare de percepere este totuşi posibilă, într-un caz sau altul. Este necesar să subliniem că prezentul capitol nu tratează deocamdată decât evoluţia omului. Dar, bineînţeles, în mod paralel se desfăşoară şi o evoluţie a celorlalte regnuri naturale, mineral, vegetal, animal. Despre aceasta se va vorbi în alte capitole. Vom avea atunci ocazia să examinăm şi alte aspecte care ar putea clarifica ceea ce s-a spus în legătură cu fiinţa umană, în sensul ştiinţei spirituale. Nu este însă posibil să vorbim despre dezvoltarea celorlalte regnuri terestre, înainte de a fi descris drumul evolutiv al omului.
* Această lucrare a fost reeditată în anul 1914 şi completată cu Istoria filosofiei occidentale până în timpurile prezente sub titlul Enigmele filosofiei prezentate rezumativ în desfăşurarea lor istorică (Nota ediţiei germane). (Lucrarea poartă numărul de ordine 18 (GA 18) în catalogul operelor complete ale lui Rudolf Steiner (NT).
Mergând înapoi în timp, spre o fază din evoluţia omenirii care se situează şi mai departe, în trecut, decât cea pe care am evocat-o în capitolele precedente, ne confruntăm cu stări ale materiei din ce în ce mai subtile, din care era compusă planeta noastră. Substanţe, care între timp s-au solidificat, erau la acea vreme încă în stare lichidă şi, dacă mergem şi mai mult înapoi, erau în stare de vapori, în stare gazoasă. Într-un trecut şi mai îndepărtat, găsim chiar o stare şi mai subtilă (de natură eterică). Abia căldura în descrestere a determinat solidificarea materiei. În relatarea de faţă, ne vom întoarce la acea epocă în care materia ce alcătuia Pământul era compusă dintr-o substantă eterică foarte fină. Omul apare pe Pământ exact în acel moment al evoluţiei acestuia. Anterior, el exista în alte lumi, despre care vom mai vorbi. – Facem totusi acum o scurtă menţiune a stării imediat precedente, care era starea unei lumi pe care am putea-o numi „astrală“ sau sufletească. Fiinţele acelei lumi nu aveau o existenţă exterioară, (fizică) corporală. La fel, nici omul. El dezvoltase deja o conştienţă imaginativă, aşa cum am văzut în relatările precedente. Era animat de sentimente şi dorinţe, dar toate acestea se derulau în interiorul unui corp de natură sufletească. Nurnai privirii clarvăzătoare i-ar fi fost perceptibilă o asemenea fiinţă umană. – În acea perioadă îndepărtată, toate fiinţele umane evoluate posedau acest gen de clarvedere, dar într-un stadiu de obscuritate, crepuscular. Nu era vorba de o clarvedere conştientă de sine. – Aceste fiinţe astrale sunt, într-un fel, ştrămoşii noştri. Ceea ce numim astăzi „om“ este deja purtător al unui spirit conştient de sine. Spiritul s-a unit cu fiinţa care a luat naştere din acel strămoş în mijlocul perioadei lemuriene. (La această unire am făcut aluzie în capitolele anterioare. Când vom reveni şi vom face o prezentare a evoluţiei parcurse de strămoşii omului până la epoca respectivă, vom da amănunte asupra acestor lucruri.) – Aceşti strămoşi ai omului, a căror structură era de natură sufletească sau astrală, au fost transplantaţi din sfera astrală în care se aflau în materia subtilă, eterică, a Pământului. Ei au absorbit, putem spune, această substanţă fină, aşa cum un burete absoarbe lichidul, ca să folosim o expresie puţin grosolană. Îmbibaţi de această substanţă, şi-au alcătuit corpul eteric care, la vremea aceea, avea o formă elipsoidă, alungită. Dar el era deja structurat prin diferenţieri foarte fine ale substanţelor, indicând locul viitoarelor membre şi organe ce urmau să se dezvolte ulterior. Întregul proces de formare din sânul acestei structuri era de natură pur fizico-chimică, dar condus şi reglat de suflet. – Când o asemenea masă de substanţă atingea o anumită dimensiune, se scinda în două, fiecare parte fiind asemănătoare cu forma primară din care rezultase, supuse fiind apoi, fiecare în parte, aceloraşi procese. – Orice formaţiune nouă era prevăzută cu aceleaşi calităţi sufleteşti ca şi fiinţa mamă. Aceasta se datora faptului că numărul de suflete umane care cobora pe Pământ nu era limitat; mai curând trebuie să ne imaginăm un fel de arbore sufletesc care, pornind de la o rădăcină comună, dă naştere unui număr nelimitat de suflete individuale. După cum o plantă lăstăreşte fără încetare, din nenumărate seminţe, la fel şi viaţa sufletească poate, fâră încetare, să izvorască din nenumărati lăstari ieşiţi dintr-un proces neîncetat de divizare. (Totuşi, la început, sufletul nu exista decât într-un număr strict limitat de specii, despre care va veni vorba ceva mai târziu. Dar în cadrul fiecărei specii, procesul se desfăşoară aşa cum am arătat. Fiecare specie de suflete dă naştere la nenumăraţi lăstari.)
O dată cu intrarea în materialitatea terestră, sufletul însuşi suferă o importantă transformare. Atât timp cât sufletele nu se legaseră de nimic material, asupra lor nu putea să-şi exercite acţiunea nici un proces fizic exterior. Orice acţiune exercitată asupra lor era de natură pur sufletească şi nu putea fi percepută decât prin clarvedere. Acesta era modul de participare a sufletelor la viaţa sufletească a ambianţei lor. Tot ce exista atunci era resimţit în acest mod. Acţiunea mineralelor, a plantelor şi a animalelor care, la rândul lor, existau tot numai ca formaţiuni astrale (sufleteşti), era resimţită sub formă de experienţă interioară a sufletului. – În momentul coborârii pe Pământ, intervine ceva cu totul nou. Încep să-şi exercite o anumită acţiune asupra sufletului, el însuşi înveşmântat acum într-o haină materială, procese exterioare, materiale. La început, nu erau decât mişcările lumii exterioare fizice, care provocau mişcări în interiorul corpului eteric. După cum vibraţiile aerului sunt percepute astăzi de noi sub formă de sunete, tot astfel, vieţuiau fiinţele eterice freamătul substanţelor eterice dimprejur. De fapt, o asemenea fiinţă eterică era, pur şi simplu, în întregime un organ auditiv. Auzul este simţul care s-a dezvoltat în prirnul rând. Dar organul auditiv propriu-zis s-a dezvoltat abia mai târziu.
Pe măsură ce substanţa terestră se densifica în mod progresiv, fiinţa sufletească a început să piardă, puţin câte puţin, facultatea de a fasona această substanţă. Numai corpuri fizice deja configurate mai puteau da naştere la alte fiinţe asemănătoare. Apare un mod nou de reproducere. Acum, fiinţa nou creată este cu mult mai mică decât fiinţa maternă şi numai încetul cu încetul ajunge la dimensiunea acesteia. În timp ce înainte nu existau organe specializate de reproducere, acum ele încep să se formeze. – De acum înainte, procesul de reproducere nu va mai fi doar fizico-chimic; un astfel de proces nu ar mai fi suficient pentru a determina reproducerea. Materia exterioară devine atât de densă, încât nu mai permite sufletului să-i transmită direct viaţa. De aceea, în interioritatea fiinţei nou formate, se izolează o anumită parte care se sustrage influenţei imediate a materiei exterioare. Acestei acţiuni nu i se va supune, de acum înainte, decât restul corpului, acela care nu a fost izolat. EI se află în aceeaşi stare în care se afla mai înainte ansamblul corpului. În partea izolată, sufletul poate să continue acum să acţioneze şi o face ca suport al principiului vital. (Acest principiu se numeşte, în literatura teosofică, prana*.) Precursorul trupesc al omului apare, aşadar, înzestrat cu două elemente constitutive. Unul este corpul fizic (învelişul fizic). EI este supus legilor chimice şi fizice ale lumii înconjurătoare. Al doilea este ansamblul organelor supuse principiului vital. – Această situaţie a făcut ca o parte din activitatea sufletului să se elibereze, nemaiavând nici o putere asupra învelişului fizic. Această parte din activitatea sufletului se dirijează acum spre interior şi are puterea să transforme în organe o parte a corpului, în aşa fel, încât începe să se manifeste o viaţă lăuntrică. Corpul nu se mai mărgineşte acum să reacţioneze la impulsurile lumii exterioare, ci începe să le resimtă în el ulterior ca simţiri deosebite. Aici găsim originea senzaţiilor. Mai întâi, senzaţia se manifesta ca un fel de simţ tactil. Acum, fiinţa resimte mişcările lumii exterioare, cum ar fi apăsarea exercitată de substanţe etc. Încep să apară şi primele senzaţii de cald şi rece.
* Prana, în sanscrită „suflu“, răsuflare, respiraţie. in general, reprezintă „forţa vitală“ specifică într-un plan dat (NT).
Prin aceasta, se atinge un punct important în evoluţia omenirii. Corpul fizic nu mai stă sub influenţa directă a sufletului. El este acum supus în întregime regnului substanţelor fizice şi chimice. Corpul se descompune îndată ce sufletul, în acţiunea sa, din cealaltă parte a sa, nu îl mai poate stăpâni. Aceasta produce ceea ce numim propriu-zis moartea. În etapele anterioare de evoluţie, nu se putea vorbi de moarte căci, prin diviziune, formaţiunea-mamă se perpetua în mod integral în formele cărora le dădea naştere. Întreaga forţă sufletească transformată acţiona, în forma nouă care lua naştere, absolut la fel ca mai înainte în forma-mamă. Prin diviziune, nimic din ce rezulta nu era lipsit de suflet. Acum totul se schimbă. Îndată ce sufletul nu mai are nici o putere asupra corpului fizic, acesta cade sub influenţa legilor chimice şi fizice ale lumii exterioare, cu alte cuvinte, moare. Din activitatea sufletului nu rămâne decât ceea ce acţionează în actul de reproducere şi în viaţa interioară care începe acum să se dezvolte. Cu alte cuvinte, forţa de procreaţie dă omului posibilitatea să aducă pe lume descendenţi care sunt înzestraţi cu un plus de forţă creatoare de organe. În acest surplus se retrăieşte mereu esenţa sufleteaseă. Înainte, când fiinţa era creată prin diviziune, întregul corp era supus activităţii sufletului; acum, această activitate se restrânge numai la organele de reproducere şi la cele de senzaţie. Ne aflăm în faţa unui proces de reîncanare a vieţii sufletului în sânul organismului nou născut.
În scrierile teosofice, aceste două trepte ale evoluţiei omenirii sunt descrise ca fiind primele două rase-rădăcină pe Părnânt. Prima se numeşte rasa polară, iar a doua, rasa hiperboreană.
Trebuie să ne reprezentăm că lumea de senzaţii apărută la aceşti strămoşi ai omului avea un caracter încă foarte general şi imprecis. Dintre senzaţiile pe care le avem în prezent, numai două categorii erau atunci bine individualizate, şi anume simţul auzului şi cel tactil. Dar în timp, ca urmare a transformărilor pe care le-au suferit, atât corpul uman, cât şi mediul fizic ambiant, întreaga formaţiune umană nu mai era adaptată să acţioneze ca şi cum ar fi fost numai o „ureche“. De aici încolo, numai un anumit loc din corp a rămas capabil să simtă vibraţiile fine. Acesta a furnizat materialul de la care s-a format în mod progresiv organul nostru auditiv, urechea. Totuşi, întregul corp a rămas în continuare un organ tactil.
Este evident că întregul proces de evoluţie a omului, până în acel moment, este legat de transformarea stării de căldură a Pământului. Într-adevăr, ceea ce a permis fiinţei umane să ajungă până la această treaptă a evoluţiei sale a fost căldura mediului în care trăia. Căldura exterioară a mediului atinsese un nivel care nu ar mai fi permis organismului uman să progreseze. În structura internă intervine o reacţie împotriva oricărei tendinţe de răcire a Pământului. Omul devine producător al unei surse proprii de căldură. Până atunci, el dispunea de temperatura mediului ambiant. Acum, apar în el anumite organe ce îl fac capabil să producă el însuşi temperatura necesară vieţii. Înainte, fiinţa sa interioară era străbătută de substanţe care circulau prin corp şi care depindeau în această privinţă de mediul înconjurător. Acum, omul poate să producă o căldură proprie, destinată acestor substanţe. Umorile corpului său se transformă în sânge ca1d. Ca fiinţă fizică, omul trece în felul acesta la o treaptă de independenţă superioară aceleia pe care o avusese înainte. Totodată, se intensifică viaţa interioară. Înainte, senzaţiile depindeau încă, în întregime, de influenţe venite din lumea exterioară. Prin realizarea unei temperaturi proprii, corpul capătă o viaţă fizică interioară independentă. Sufletul dispune acum de un câmp de acţiune în interiorul corpului; el poate să desfăşoare aici o viaţă care nu mai este doar în rezonanţă cu lumea exterioară.
Prin acest proces, viaţa sufletească a fost atrasă în sfera materiei terestre. Înainte, dorinţele, pasiunile, lăcomia, ca şi bucuriile sau durerile, nu puteau lua naştere decât prin forţe de natură, de asemenea, sufletească. Ceea ce emana dintr-o altă fiinţă sufletească suscita în sufletul alteia atracţie sau repulsie, excitare a pasiunilor ş.a.m.d. Nici un obiect fizic nu ar fi putut produce asemenea efecte. Abia acum devenea posibil ca obiecte exterioare să prezinte o oarecare semnificaţie pentru suflet. Căci stimularea vieţii lăuntrice, trezită de căldura proprie, era resimţită de suflet ca o stare de satisfacţie, iar perturbarea acesteia ca o stare de indispoziţie. Un obiect exterior care se arăta apt să conducă la o stare de mulţumire fizică putea fi acum râvnit. dorit. Ceea ce literatura teosofică numeşte „kama“ sau „corpul dorinţelor“, este legat de omul fizic. Obiectele accesibile simţurilor devin obiecte pe care acest om le doreşte, după care râvneşte. Prin corpul dorinţelor, omul este, de acum înainte, înlănţuit de existenţa terestră.
Acest fapt coincide cu un mare eveniment cosmic, de care, dealtfel, se leagă printr-o relaţie cauzală. Până la acel moment, nu se efectuase e separare fizică între Soare, Pâmânt şi Lună. Acestea formau, în acţiunea lor asupra omului, un singur corp. Urmează acum o separare a lor; substanţialitatea cea mai fină, cea mai subtilă, care îngloba tot ceea ce dăduse sufletului posibilitatea de a exercita o acţiune vitalizatoare directă, se desprinde din sfera comună, ca Soare; partea mai densă se separă şi formează Luna, iar Pământul, datorită materiei sale specifice, ţine echilibrul între cele două. Bineînteles, această separare nu s-a petrecut dintr-o dată, ci întregul proces s-a desfăşurat în mod treptat, în timp ce omul a avansat de la stadiul de reproducere prin sciziune la cel pe care l-am descris ceva mai înainte. Se poate chiar spune că tocmai aceste procese cosmice au acţionat determinând această evoluţie a omului. Mai întâi, Soarele s-a retras din planeta comună cu substanţialitatea sa proprie. Cu aceasta, viaţa sufletească a fost lipsită de posibilitatea de a mai exercita o acţiune directă asupra materiei terestre rămase. Apoi Luna începe să se formeze şi să se degaje din masa comună, iar Pământul intră atunci într-un stadiu când apare în om facultatea de a avea senzaţii. – O dată cu acest progres, se dezvoltă un nou simţ. Noile condiţii termice ale Pământului dau corpului, în mod treptat, contururi mai precise, fapt care a dus la o separare între ceea ce era transparent şi ceea ce era opac. Prin desprinderea de masa terestră, Soarele are acum menirea să emită lumină. În interiorul corpului omenesc, se naşte, datorită acestui fapt, un nou simţ, acela al vederii. Într-o primă fază, vederea nu era aşa cum o ştim astăzi.
Lumina şi întunericul determinau în om apariţia unor sentimente vagi. De exemplu, în anumite circumstanţe, el resimţea lumina ca ceva agreabil, stimulator pentru viaţa sa fizică şi se străduia să o caute, să o găsească. Dar viaţa sa sufletească propriu-zisă se desfăşura încă sub forma unor imagini ca de vis. Imagini colorate apăreau şi dispărau şi nu aveau nici o legătură directă cu lucrurile exterioare. Omul atribuia aceste imagini colorate unor influenţe de natură sufletească. În cazul unor impulsuri sufleteşti agreabile, el percepea culori clare, iar când era supus unor impulsuri neplăcute, vedea imagini sumbre. – Ceea ce s-a creat prin apariţia căldurii lăuntrice proprii, am denumit, în cursul expunerii noastre, ca fiind „viaţă interioară“. Dar ne putem da seama foarte bine că nu era vorba încă de o viaţă lăuntrică în sensul pe care i-l atribuim în decursul evoluţiei ulterioare a omenirii. Deci totul se petrece în mod treptat, inclusiv geneza vieţii interioare. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, o veritabilă viaţă interioară se manifestă abia atunci când spiritul îşi desâvârşeşte acţiunea sa de fecundare, atunci când omul începe să gândească asupra a ceea ce acţionează din afară asupra lui. – Dar tot ce am descris aici arată cum fiinţa umană ajunge, încetul cu încetul, la stadiul pe care l-am descris în capitolul precedent. – Şi ne aflăm chiar în timpul acela, făcând următoarea descriere: Sufletul învaţă să aplice existenţei corporale exterioare ceea ce înainte vieţuise în sine şi raportase numai la natura sufletească. Aceasta se întâmplă acum cu imaginile colorate. După cum, anterior, o impresie sufletească de mulţumire suscita în suflet culori clare, acum, acelaşi efect parvine de la o lumină clară din exterior. Sufletul începe să vadă în culori obiectele care îl înconjoară. Fenomenul este legat de dezvoltarea unor organe noi, vizuale. Pentru o impresie neprecisă a luminii şi a întunericului, corpul dispunea, în acea perioadă îndepărtată, de un ochi care astăzi nu mai există. (Mitul ciclopilor înzestraţi cu un singur ochi aminteşte exact acele faze trecute ale evoluţiei.) Cei doi ochi pe care îi avem astăzi s-au dezvoltat după ce sufletul a început să lege mai strâns impresiile luminoase, care veneau din exterior, de propria sa viaţă interioară. Dar concomitent se pierde facultatea de a percepe elementul suflet din lumea înconjurătoare. Sufletul devine din ce în ce mai mult o oglindă a lumii exerioare. Lumea exterioară este reprodusă acum în interiorul sufletului sub formă de reprezentări. – În paralel, are loc în acelaşi timp şi separarea sexelor. Pe de o parte, corpul omenesc nu a mai fost propriu pentru fecundare decât printr-o altă fiinţă umană, iar pe de altă parte, se dezvoltă „organele fizice ale sufletului“ (sistemul nervos), care permit ca impresiile lumii exterioare să se reflecte în suflet. – Ajuns în acest stadiu, corpul uman este pregătit să primească în el spiritul care gândeşte.
DeletedUser
Consider că nu mai are vreun rost să mai expun părţi din această carte, deoarece merge în alte direcţii obscure, neevaluate istoric şi real... reprezintă irealul, imaginaţia, creaţie a minţii, în mare parte, cel puţin restul cărţii.
Însă dacă vrei, poţi publica şi tu, există unele articole foarte interesante (cu un adaos - a fost un senator în Parlament care a publicat un asemenea articol la un ziar).
Însă dacă vrei, poţi publica şi tu, există unele articole foarte interesante (cu un adaos - a fost un senator în Parlament care a publicat un asemenea articol la un ziar).
DeletedUser
Teofilact în " LIGURDA HE SONTINEOLOVELLA " prezintă un posibil dialog cu o fiinţă neomenească, apărută parcă arzând într-un foc înconjurător. Relatează despre atlanţi , monzeomeni, un fals zeu imaginat Martupicu (controlul religios "materialist"), ceva despre Egipt, câţiva munţi şi şcoli din jurul Bizanţului... Totuşi, această carte este pusă sub semnul întrebării...
În partea de capitol cu monzeomenii şi atlanticii este găsit acest fragment pe care vi-l transmit ca citat aici, alături de alte citate în continuare, pentru a cunoaşte cam în ce structură funcţionează.
"Atlantida nu şi-a meritat pedeapsa. Din cauza luciferienilor au pierit zeci de milioane de oameni nevinovaţi. Dar, Dumnezeu, Părintele Luminilor nu a avut altă cale de a pedepsi pe luciferieni decât ploaia de foc şi cutremurele, urmate de scufundarea întregului continent, care se întindea pe un uscat situat între Mexicul de azi şi Franţa."
"Iniţial Atlantida a fost un adevărat rai pe Pământ, rai pe care îl lucrau însăşi Monzeomenii, neam ales şi spiritualizat, elita pământului care acum au terminat definitiv cu venirea pe Pământ."
"Aveau o filozofie simplă dar adâncă. Pentru ei lumea vizibilă provenea dintr-un ocean de prafuri cosmice în care Hotima-lumina era amestecată cu Xaxorax-întunericul. Prin mişcare activă Hotima a biruit pe Xaxorax şi au apărut astfel fiinţele iubitoare, care din iubire trăiau şi pentru iubire se jertfeau. Hotima era atotputernică, ea vorbea în totul şi în toate; ea îndemna fiinţele să activeze, să nu stea niciodată. Veghea şi trezia era Hotima; somnul şi moartea era Xaxorax. Dar Xaxorax era slab şi neputiincios. Hotima-lumina cu puterile ei nemărginite a transformat fiinţele iubitoare în făpturi cugetătoare, astfel încât a apărut omul activ şi suprema activitate era jertfa.
Monzeomenii erau de o vivacitate rară. Veseli, vioi, fiecare murea pentru toţi. După cum nu existau idoli, nu existau nici bani. Nu existau nici arcuri, nici săbii. Erau vegetarieni puri şi nu ştiau să lovească sau să ucidă. Nu existau legi, nu existau pedepse, nu existau judecători, nu cunoşteau CĂDEREA. Ei făceau parte din elita spirituală ancestrală care nu cunoştea păcatul. Aveau însă ritualuri. Toate evenimentele erau sărbătorite. Sărbătoreau naşterea şi scoteau strigăte de bucurie când cineva lepăda haina trupului. Căsătoriile erau celebrate de bătrânii înţelepţi care înfăşurau tinerii în ghirlande de flori.
Să nu vă închipuiţi însă că nu aveau conducători. Aveau înţelepţi mari, şi mari gânditori care aveau un singur cult: cultul zeului Anamionao, care provenea din Opal. Anamionao fusese un trimis care descoperise monzeomenilor tainele universului spiritual. Ei aflaseră de straturi, ştiau de Oraşul de Aur, ştiau de Opal şi de radiaţiile lui. Pentru ei Opalul era însuşi Soarele. Aşa îi învăţase Anamionao că Opalul este o sferă perfectă de fiinţe care trăiesc jertfindu-se pentru lumină.
Monzeomenii aveau şcoli, cercetau şi studiau într-un sistem pe care voi, dacă vi l-aş explica nu l-aţi înţelege. Însăşi limbajul lor era aparte. Sensul vieţii pentru ei era iubirea până la jertfă. Erau mânăstiri cu sutele, în care mii de monzeomeni se retrăgeau în meditaţie şi contemplaţie.
Era o lume cum numai peste 20-25 de mii de ani va fi pe Pământ de acum încolo...
Pe măsură ce treceau secolele monzeomenii se împuţinau, filozofia lor degenera în religie. Apărea un nou popor Suhlaminii mult mai redus ca concepţie, cu tendinţa de a face un idol din toate. Dar erau şi ei curaţi. Curaţi, dar cam reduşi mintal. Ideia de jertfă de pildă o împinseseră până acolo încât se instituise ritualul sinuciderii pentru Hotima (Lumina), căreia îi ridicau altare şi-i întreţineau focul continuu pe altarele ei. Focul îl întreţineau fecioarele şi copii şi constituia preocuparea şi ritualul care îi făcea să ţină legătura continuă cu Hotima.
Suhlaminii au fost primii care au ridicat altarele zeiţei Hotima în vârful unei mari piramide în trepte. Aşa deci, lor, suhlaminilor le aparţine ideia de a construi piramide, simbol al maturizării şi nobleţii spirituale. Cum vă spuneam, ei au mers până acolo încât au instituit cultul sinuciderii. Cine voia să intre în împărăţia lui Hotima, acela mergea în vârful unui munte şi se arunca într-o prăpastie. Se spunea că cine are curajul să facă gestula acesta, va trăi în vecii vecilor sub privirile iubitoare ale zeiţei Hotima.
Pe măsură ce trecea timpul, suhlaminii ajunseseră la o religie în toată puterea cuvântului. Hotima fu încet abandonată şi apăru cultul Zeului şarpe cu aripi colorate de papagal. Conştiinţa inferiorităţii lor spirituale îi împinsese să se asemene unui şarpe care primind aripi de la Hotima să poată zbura în împărăţia ei. Nu mult timp însă “şarpele înaripat” deveni zeul suprem, căruia îi aduceau jertfe din holdele şi fructele cele mai bune. Hotima era preţuită doar în mânăstirile străvechi care încă mai păstrau tradiţia monzeomenilor. Nu după multe secole şi tradiţia aceasta se stinse, astfel încât Atlantida cunoştea un vădit declin."
"Aici trebuie să ne oprim şi să ne ocupăm de soarta luciferienilor care în acest timp au cerut salvarea de la Opal. Erau spirite negre-argintii, căzute, deformate. Dar foarte inteligente. Nu puteau să se întrupeze pe nici o planetă, căci erau foarte grei şi emanaţiile lor nu se împăcau cu cele ale Pământului. Opalul îşi revărsă lumina asupra lor şi ei căpătară puteri de a veni pe Pământ, făgăduind că vor fi ascultători şi supuşi. Cam pe la anul 16.000 înainte de Hristos începe intrarea lor, naşterea lor în sânul poporului suhlamin.
Opalul constată după un timp că luciferienii întrupaţi erau trufaşi şi neascultători, căutând cu orice chip să-şi impună punctul lor de vedere. Negau viaţa veşnică şi decretaseră că viaţa are ca sens “plăcerea” şi îndestularea. Erau leneşi şi profitau de naivitatea celorlalţi; se considerau prea inteligenţi ca să se ocupe cu munca fizică. Munca fizică pentru ei era rezervată proştilor şi docililor."
"Topteoxenes reformează religia, instaurează o dictatură totalitară, scriind legi care pedepseau cu severitate nesupunerea şi parazitismul. Topteoxenes era un medium extraordinar, blând dar şi violent. Calm dar imediat lovea cu un bici pe care îl ţinea la brâu. Nu suporta trufia luciferienilor şi parazitosmul lor.
Fiind şi foarte desfrânaţi aceşti luciferieni, Topteoxenes decretează o lege care pedepsea violul cu tăierea a trei degete de la mâna stângă. Cine fura i se tăia antebraţul stâng şi cine ucidea era ucis fără nici o indulgenţă. Topteoxenes la vârsta de circa 40 de ani se impuse reuşind să câştige simpatia luciferienilor, care ajunseseră să înţeleagă că Topteoxenes le voia binele. Minunile care le făcea, vindecările şi învierile din morţi erau argumente indiscutabile, astfel că toată Atlantida vedea în el însuşi pe Creatorul lumii şi al universului. Topteoxenes însă le-a spus clar că nu este decât un trimis al Tronului de Lumină.
El era modest şi adept al sărăciei şi simplităţii. Vorbise deschis luciferienilor că salvarea lor stă în supunere şi muncă fizică grea, pentru că numai suferinţa îi poate face să intre în lumină şi bucurie dincolo de mormânt. Topteoxenes instaurează o ierarhie simplă; ROBI şi PREOŢI, exact cum avea să fie mai târziu în Egipt. Preoţii trebuiau să fie necăsătoriţi şi să umble simplu îmbrăcaţi, încinşi cu o funie şi cu un bici la brâu. Era singurul autorizat să lovească în caz de nesupunere. Virtuţile de vârf, Topteoxenes le consideră supunerea şi hărnicia, blândeţea şi tăcerea, reculegerea şi rugăciunea. Rugăciunea era simplă; suna cam aşa: * TU MĂREŢ TRON, DĂ-MI DIN PUTEREA TA SĂ ÎNŢELEG CĂ VIAŢA ESTE TRECĂTOARE ŞI FĂ CA SUFLETUL MEU SĂ AJUNGĂ ÎN ÎMPĂRĂŢIA BUCURIEI CELEI FĂRĂ DE SFÂRŞIT* Topteoxenes îi învăţase să nu se teamă de moarte, pentru că sufletul continuă să trăiască şi după lepădarea trupului."
"Cei ce reuşeau să cânte, erau trecuţi în categoria celor vrednici să lucreze la construirea piramidelor care simbolizau jertfa pentru “CEL CE ŞEDEA PE TRON”, căci în vârful piramidei în trepte, Topteoxenes punea să se clădească din piatră un tron din blocuri de dimensiuni normale. Topteoxenes stabilise că piramidele sunt semne că oamenii au primit aripi şi că atunci când “CEL CE STĂ PE TRON” va vedea oraşele pline de piramide şi când satele vor reuşi să-şi construiască fiecare piramida lor, atunci El va trimite alt misionar care îi va învăţa o altă ştiinţă, care îi va face să scape de munca fizică şi-i va face fericiţi.
Piramida lui Topteoxenes trebuia să aibe cel puţin trei trepte şi cel mult şapte, dar fiecare piramidă să aibă sus o terasă cât de mică pe care să fie zidit un tron de piatră.
Dar cea mai interesantă ideie a lui Topteoxenes era trierea preoţilor. A avut o ideie pe care nimeni nu a mai avut-o până la el.
Preoţi de categoria a II-a puteau fi numai cei ce puteau să cânte o zi întreagă stând pe un scaun.
Preoţii de categoria I-a trebuiau să reuşească să nu doarmă o zi şi o noapte, regula obligându-i să stea culcaţi pe pat, adică tentaţia somnului să fie mai mare. Desigur numai cei ce puteau să se roage intens şi să mediteze reuşeau să nu adoarmă, astfel încât rari, foarte rari erau aceia care să merite să intre în categoria I-a.
Topteoxenes a lăsat şi felul cum să decurgă examenul pentru alegerea Marelui Preot. În primul rând Marele Preot trebuia să fie un preot din categoria I-a. Cei ce doreau să candideze erau lăsaţi singuri fiecare într-o celulă unde aveau un pat, scaun şi cărţi, câteva turte de porumb şi o cană cu apă. Nu aveau voie să adoarmă. Trei preoţi de categorii diverse supravegheau candidaţii. Oboseala, somul era indiciul slăbiciunii, a neputinţei, a nevredniciei. Cine rămâne ultimul treaz, acela era considerat vrednic şi trezia era considerată ca cea mai incontestabilă dovadă că acela are aripi şi poate zbura cel mai aproape de “CEL CE STĂ PE TRON”, deci implicit era un trimis al tronului.
Am pronunţat cuvântul de “rob”. Nu aş vrea să înţelegeţi greşit acest termen. Trebuie să ştiţi că nu existau proprietari şi sclavi. Nu exista noţiunea de “proprietate”. Aceasta aveau să o creeze luciferienii mult mai târziu, când s-au răsculat. Topteoxenes trata pe cei care munceau cu blândeţe şi căldură. “Rostul vieţii este zborul” spunea scurt Topteoxenes. El a fost de o simplitate neîntrecută, tocmai de a da prilej luciferienilor să se refacă. Luciferienii însă nu puteau cânta. Mulţi refuzau munca şi atunci erau alungaţi. Neavând altă scăpare, ei se supuneau muncilor plini de ură faţă de preoţi.
Topteoxenes a avut o viaţă foarte lungă. Aş putea aproxima vârsta la care a murit ca la 140-150 de ani. În acest lung răstimp el a observat şi simţit nesecata ură a luciferienilor care au fost ascultători şi supuşi în timpul domniei lui dar a căror ură, vedea Topteoxenes, era prevestitoare de rele.
Înainte de a părăsi Pământul, Topteoxenes s-a tăiat la un braţ şi cu sânge a scris pe un fel de tăbliţă de lemn că luciferienii vor provoca distrugerea Atlantidei. Ultimii ani ai săi au fost de chin. Era conştient că luciferienii vor distruge tot ceea ce el clădise cu trudă.
“Biciul” era pentru el simbolul pedepsei ce avea să vină peste luciferieni, de aceea a poruncit ca pe tronul ce se afla în vârful piramidei să se aşeze şi un bici. Semnul preoţiei era tot biciul, cu toate că preoţilor le era interzis să bată. Ei trebuiau să înveţe poporul să cânte, să se roage şi să întreţină patru focuri sacre în cele patru colţuri ale piramidelor.
Desigur Topteoxenes a rămas pentru suhlamini cea mai mare figură, “marele trimis” al Tronului Ceresc."
"După moartea lui Topteoxenes i-a urmat tot o mână de fier... parcă îl chema Numiastocles... Nu-mi aduc prea bine aminte. Era din Oraşul de Aur şi a păstrat cu sfinţenie legile şi regulile lăsate de Topteoxenes.
Au urmat câteva secole de ordine şi disciplină, mulţi luciferieni s-au îmblânzit şi au devenit ascultători. Majoritatea însă era invidioasă şi plină de ură; nesupuşi, leneşi şi mereu revoltaţi. Pe la 14.300-14.500 înainte de Hristos începe exodul luciferienilor. Se strângeau grupuri grupuri şi părăseau aşezările, întemeindu-şi ei singuri aşezări de sine stătătoare.
În jurul anului 14.000 are loc prima mare răscoală a luciferienilor care cu bâte şi cu topoare ucid preoţii unei mari aşezări şi se proclamă singuri preoţi. Atacurile şi revoltele se succed, astfel că în trei secole întreaga Atlantidă ajunge să fie sub stăpânirea luciferienilor.
Anul 13.800 (aproximativ) marchează venirea în trup însuşi a lui Lucifer care distruge tăbliţele scrise, păstrate de la Topteoxenes, anulează regulile sacre ale acestuia, însă preia legile aspre şi biciul. Ei crează noţiunea de “proprietate” pe care merită să o aibe numai cei ce ştiu să conducă masele, să le supună, să le convingă să muncească cinstit, ca ei să profite.
Sacra protecţie a lui Topteoxenes a ajuns în curând o religie cu conducători vicleni, profitori şi făţarnici. “Biciul sacru” al lui Topteoxenes ajunsese spaima noilor sclavi apăruţi, sclavi în adevăratul înţeles al cuvântului. Poporul muncea de frică, satrapii umblau printre bieţii robi cu biciul în mână. Dispăruseră focurile sacre, preoţii se recrutau dintre cei mai obraznici şi mai vicleni, iar cântul ... acel frumos cânt de care răsunau văile, dispăruse cu desăvârşire.
Piramidele au fost neglijate, pietrele cărate în alte locuri pentru ca ei să-şi facă palate. Graţie exploatării celor naivi şi docili urmează o perioadă de progres economic şi odată cu acesta, luciferianismul îşi face apariţia. Un luciferian isteţ la minte, crează cultul zeului Martupiciu, geniul vicleniei, al minciunii şi al desfrâului. Sărbătorirea lui era celebrată prin uciderea a trei sclavi tineri, urmată de orgii şi desfrâuri combinate."
Mai departe, din carte vă mai ofer un fragment din afirmaţiile lui Densi :
"Aşa am fost noi cei trei, adică eu – care primisem numele Zenotecles, precum şi cei doi veniţi din Oraşul de Aur, Menthotep şi Ormogen... nişte inconştienţi fericiţi. Trăiam într-o lume armonioasă. Tenohtitlanul era oarecum capitala ţării Aztecilor care păstra intactă învăţătura lui Topteoxenes. Mai erau două oraşe destul de mari Queltaptanul şi Teotihuacanul. Erau încântătoare. Piramidele în terase erau la tot pasul şi toate în şapte trepte. Toate având pe terasa din vârf TRONUL şi BICIUL. Singura intervenţie ce am făcut-o a fost să înlătur biciul. În locul lui am pus să se sculpteze din piatră o SFERĂ, astfel că în scurt timp toate piramidele aveau TRONURI pe care odihnea câte o SFERĂ. Ca să-i fac pe azteci să înţeleagă semnificaţia sferei, le spuneam că undeva în univers există o lume asemănătoare soarelui, lume condusă de o Fiinţă atotputernică, perfectă, fără colţuri, exact ca sfera. Şi aşa cum sfera se poate mişca în toate direcţiile, aşa şi acea Fiinţă vede în toate direcţiile şi astfel vede de acolo de departe şi Pământul. Aşa s-a statornicit cultul Soarelui şi a roţii cu spiţe în toate direcţiile. Erau aşa de înţelepţi bătrânii preoţi, că ne apuca miezul nopţii tot discutând şi iar discutând.
Atât eu cât şi fraţii mei Menthoptep şi Ormogen aveam mediumitate perfectă. Seară de seară făceam şedinţe la care participa oricine dorea. Nu exista nici o restrişte. Nu existau legi, nu existau pedepse. Aurul era un metal oarecare din care făceau obiecte de strictă utilitate. Pasiunea lor era florile şi mai ales penele pe care reuşeau să le asambleze în tot felul de veşminte sau covoare decorative. Nu mâncau carne. Nu ştiau că se poate mânca şi carnea. Aveau multe turme de capre şi nesfârşite livezi de pomi fructiferi.
Acum o să vă spun ceva care o să vă mire. Nu existau geruri. Rareori iarna ningea, dar fiind călduţ, fulgii de zăpadă se topeau. Era o climă atât de blândă, că nici nu simţeau nevoie de foc şi nu ştiau de sobe. Nu descoperiseră sticla, astfel că ferestrele erau simple goluri în ziduri. Casele erau simple cuburi fără ornamentaţii, în schimb piramidele erau simfonii de sculpturi cu figuri alegorice, cu texte scrise în piatră de o imensă concentraţie de idei. Aveau o scriere sintetică, nu analitică aşa cum aveţi astăzi. Cuvintele erau lungi şi înglobau două până la patru-cinci înţelesuri. La rândul lor aceste cuvinte sintetice se traduceau grafic în ornamente. Prin ornamente de fapt ei scriau o poveste cu adânci semnificaţii pentru ei. După ce am învăţat să descifrez, să citesc – mai bine zis – ornamentele, am colindat prin toate oraşele unde erau piramide sculptate, amuzându-mă de poveştile lor.
Să vă spun o astfel de poveste: O friză întreagă povesteşte cum o cioară a râvnit să ajungă papagal frumos colorat şi s-a dus la papagal să-i dea din penele lui. Papagalul a trimis-o la păun, care era cel mai frumos şi cel mai bogat în pene. Păunul i-a spus că nu este voie să-şi strice propria podoabă, dar că o sfătuieşte că dacă se va lăsa mâncată de un vultur, după moarte, dincolo, va avea şi ea – cioara – pene frumoase de papagal.
Cel mai formidabil eveniment însă care s-a produs în timpul acela la azteci a fost sosirea primei nave spaţiale telecomandate, trimisă de cei din Zefirius. A fost pentru prima dată când în mijlocul Tenohtitlanului a coborât din cer o navă portocalie şi din ea au ieşit doi bărbaţi costumaţi aşa ca la voi astăzi. Să nu vi se pară curios, dar cei din Zefirius au realizat nave spaţiale încă în urmă cu 30-35 mii de ani, ajungând până şi pe planeta Tarnium. Ca să ajungă la Pământ a fost mult mai greu, reuşind chiar în timpul primilor azteci, pe vremea când şi eu eram acolo.
Dar această performanţă zefiriană a avut un rol important pentru luciferieni. Nava a aterizat şi la luciferieni, la indicaţia Pertuţiei opalice ca să-i impresioneze. Luciferienii însă nu au dat nici o importanţă acestui eveniment.
Revenind la povestea noastră a celor trei din Tenohtitlan, trebuie să vă spun că misiunea noastră a fost comunicată în timpul unei şedinţe cu spiritele. Într-o seară s-a prezentat la noi, însuşi Topteoxenes şi ne-a adus la cunoştiinţă ca să ne pregătim să mergem o delegaţie de azteci în pământurile luciferienilor pentru a-i aduce pe drumul cel bun. Topteoxenes ne-a sfătuit să trimitem o delegaţie de şapte bărbaţi care să înveţe obiceiurile luciferienilor şi limba lor. Am ales trei buni astronomi, bărbaţi ca la 50 de ani şi un preot de primă categorie Mantunonedes, pe care i-am trimis o lună mai târziu.
Trebuie să vă spun că în urma şedinţelor cu spiritele noi ajungeam să ştim aproape la fel cu ce ştiţi voi astăzi. Doar despre culorile spiritelor nu ştiam. Eu, după cum v-am spus, eram medium. Vedeam în culori şi auzeam la perfecţie. În plus, când voiam să cunosc pe cineva mai bine, îi vedeam aureola având ochii deschişi. Ajunsesem ca la o simplă formulă pe care o rosteam să văd aureola oricărui om. Totul însă era normal.
S-a întâmplat însă într-o noapte ceva cu totul deosebit – pentru mine Zenotecles om întrupat. Într-o noapte nu aveam somn. Stăteam la masa mea de lucru şi meditam. La un moment dat în mintea mea a răsunat o voce limpede, clară şi plină de vigoare. Mi-a vorbit cam un sfert de oră despre puterea razelor Tizian 6, fără să-mi spună cine este. Nu am putut dormi toată noaptea. Mă anunţase că în curând voi primi puterea de a vindeca oameni bolnavi şi chiar de a învia morţii.
A doua zi am alergat la prietenii mei Menthotep şi Ormogen şi spre surpriza mea am aflat că ei trecuseră prin acelaşi fenomen. Nu ştiam de ce. De ce să primim aceste raze puternice, de ce să avem noi atâtea puteri? Şi cum stăteam noi şi discutam, am simţit prezenţa lui Topteoxenes. Toţi trei ne-am aşezat şi am închis ochii. Într-adevăr era Topteoxenes. Ne-a vorbit vreo trei ore în care ne-a expus pe larg toată concepţia luciferienilor despre existenţă, ne-a prezentat religia lor diabolică şi cultul uciderii al lui Martupicu. Noi eram la pământ. Nu ne puteam închipui cum de pot exista oameni care să lovească şi să ucidă fără milă. Ne spunea că oamenii umili sunt bătuţi şi înfometaţi şi că anual la sărbătorirea zeului Martupicu sunt ucişi trei sclavi şi că la fiecare apus de soare se făcea câte un sacrificiu: se ucidea un animal, iar carnea o mâncau preoţii cei tineri care apoi intrau fiecare în orice casă doreau şi se culcau cu orice femeie doreau. Desfrâul era pentru ei semnul puterii totalitare ce o aveau de la Martupicu şi dacă o tânără nu se lăsa violată, era bătută până ceda. Cele ce rezistau şi se opuneau erau închise într-o închisoare specială şi apoi violate cu forţa de nişte brute.
Noi ascultam aceste orori cu inima plină de amărăciune. Amarul acesta ajunsese să ne schimbe. Devenirăm serioşi şi tăcuţi. Fraţii noştri se întrebau ce se petrece cu noi, de ce nu le mai spunem lucruri frumoase ca înainte. Noi eram însă absorbiţi de prezentările pe care ni le făcea Topteoxenes!
Trecu aproape un an de când plecaseră la luciferieni cei şapte în frunte cu preotul Mantumonedes. Eram îngrijoraţi de soarta lor. Într-o zi pe când mă tot obseda gândul ce se întâmplă cu trimişii noştri, cum s-au putut ei acomoda cu luciferienii, iată că s-a petrecut un fenomen asemănător cu altele pe care le mai avusesem eu mai înainte, dar nu înţelesesem ce se petrece. Mi-a apărut în ecran preotul Mantumonedes şi mi-a comunicat că au ajuns să se stabilească chiar în capitala luciferienilor Raprokexax şi că lucrează toţi şapte într-o fabrică de mobilă de lux. Inteligenţi şi talentaţi cum îi ştiam, reuşiseră să capteze simpatia patronului şi începuseră să se descurce şi să înveşe limba luciferienilor. Mi-a mai spus că sunt îngroziţi de un fel de poliţişti care umblă mai ales la periferiile oraşului şi fac ordine cu nişte bastoane grele de fier, că există multe ateliere şi fabrici în care lucrează sute de sclavi care nu primesc nimic. Ne-a mai spus că aurul la ei e ceva de preţ şi cine are aur mai mult face ce vrea şi este mai stimat.
Nu puteam înţelege lumea aceea luciferică. De ce să fie preţuit aurul? Ce importanţă are aurul? Topteoxenes însă ne-a dat ordin ca şi noi să începem să colectăm obiecte din aur, cât mai multe, că e ordin ca la plecarea noastră în Atlantida să mergem la conducerea luciferienilor cu un dar de şapte care pline cu aur spre a le demonstra intenţiile noastre bune."
"În sfârşit am ajuns şi în capitala luciferienilor Raprokrexax. În întâmpinarea noastră au ieşit cu mult alai împăratul şi consilierii lui în veşminte de ceremonial negre. Dacă i-ai fi văzut, te îngrozeai de aceşti reprezentanţi ai morţii şi ai cruzimii. Ei ştiau de sosirea noastră de la preotul nostru Mantumonedes care avea vise profetice. Mantumonedes era deja cunoscut chiar de marele împărat, care îl avea în graţie, pentru că devenise vestit în traducerea şi interpretarea viselor. El depăşise starea de maestru în mobilă şi devenise un fel de proiectant de mobilier şi realizase pentru un consilier o vastă garnitură pentru vila acestuia.
Din punct de vedere al civilizaţiei erau foarte avansaţi; aveau case pe două şi trei nivele, magazine cu vitrine cu tot felul de minunăţii. Statuia lui Martupicu era flancată lateral cu câte trei rânduri de spânzurători care simbolizau puterea lor absolută de a ucide în cinstea lui Martupicu. Aveau mult, mult metal, şi sticle de toate culorile care îţi luau ochii. Femeile erau îmbrăcate însă în culori stridente, cu brăţări şi coliere având frunţile şi obrajii coloraţi.
Ne-am oprit cu carele în faţa giganticei statui a lui Martupicu. Ne-am supus ceremonialelor lor.. tot felul de comedii şi figuri făceau în faţa statuii. Când s-au potolit, am oferit împăratului două care pline cu aur, trei care pentru consilieri lui, două care am spus să fie pentru săraci şi orfani. Ei erau înebuniţi de plăcere. Erau patru consilieri principali şi încă vreo douăzeci secundari.
În fine, am terminat cu împărţirea darurilor şi ne-au condus într-un mare salon de recepţie unde era o masă încărcată cu tot felul de mâncăruri. Erau nişte aprigi mâncători de carne; numai purcei tăiaţi şi fripţi. Norocul nostru a fost că erau şi fructe şi am putut şi noi mânca. S-au mirat tare că noi nu mâcam carne.
După masă s-au sculat toţi în picioare şi au făcut un fel de rugăciune de mulţumire lui Martupicu pentru aurul ce le-a trimis...Hm!
Ei credeau că venim în numele lui Martupicu... Să vezi însă surpriză când ne-au condus într-o măreaţă vilă unde aveam să locuim. Ce credeţi? În odaia fiecăruia ne aştepta câte o femeie tânără care ne-a sărit de gât trăgându-ne la pat. Noi le-am mulţumit zâmbind, dar le-am făcut să înţeleagă că pe noi capitolul acesta nu ne interesează.
Prin traducătorul nostru, preotul Mantumonedes i-am transmis împăratului dorinţa noastră de a discuta probleme importante şi că dorim să convoace consilierii şi oamenii lor de ştiinţă la un sfat comun chiar în ziua următoare."
"Mantumonedes începu să expună. Culmea e că înţelegeam şi eu ceva din ce spune, cu toate că nu cunoşteam limba lor. Nu a apucat să intre bine în subiect, că Brabis-Karak l-a oprit zicând:
- Ştiu şi cunosc filozofia voastră. Am citit şi eu tăbliţele lui Topteoxenes, dar e un naiv şi un bleg pentru că el crede că există viaţă dincolo de mormânt. Nu există nimic altceva decât zeul nostru Martupicu care a învăţat pe părinţii noştri să folosească biciul şi să preţuiască aurul şi confortul. Martupicu ne-a dăruit nouă ştiinţă să făurim metalul tare şi sticla ce nu se sparge. Aceste descoperiri se datorează lui Martupicu care este mulţumit de sângele ce i-l dăm noi să bea. Voi sunteţi firi slabe că vă e milă de proşti şi de sclavi. Cine e „milos”, e slab! Cine e „crud”, e puternic! Noi suntem puternicii demni de a stăpâni Pământul! Şi-l vom stăpâni şi-l vom conduce pe drumul civilizaţiei şi progresului. E drept că şi sclavii merită şi ei condiţii de trai mai bune... deocamdată însă trebuie să muncească pentru noi, cei ce vrem să făurim o lume nouă, a belşugului, a bunăstării în care oricine din cei vrednici să poată trăi în lux şi confort. Aceasta e deviza noastră: „LUX şi CONFORT, PLĂCERI şi DISTRACŢII MAI PRESUS DE ORICE!...”
- Minciună! Eroare! Confuzie! Am urlat eu ca ieşit din minţi. Martupicu al vostru e un monstru! O hidoasă creaţie a voastră!...
Brabis-Karak s-a ridicat în picioare vrând să arunce bastonul în noi, dar o flamă s-a coborât în mâna lui şi l-a paralizat. Barbis era uluit. Scăpase toiagul din mână şi însuşi împăratul l-a ridicat şi i l-a dat, dar cu mâna dreaptă nu mai putea prinde. Mi-a fost milă de el şi i-am spus:
- Iată Brabis-Karak! TRONUL de LUMINĂ pe care tu îl negi ţi-a paralizat mâna dreaptă! Ce semn mai mare vrei? Hai, cedează! Recunoaşte că viaţa este veşnică, recunoaşte că MILA şi IUBIREA sunt singurele care pot creia o lume nouă cum vrei tu şi nu exploatarea sclavilor...
- Sunt bătrân şi sufăr de o boală necunoscută. N-are nici un amestec paralizarea mâinii cu TRONUL vostru de LUMINĂ, zise Brabis, la care eu i-am răspuns:
- Iată, eu mă voi ruga la SFERA să-ţi redea sănătatea şi vei vedea că TRONUL este Atotputernic!
Am ridicat mâinile la cer şi mai înainte de a formula invocarea, o rază de lumină coborî din plafon şi intră în mâna paralizată a lui Brabis. În aceeaşi clipă mâna era sănătoasă şi Brabis putu să-şi reia toiagul de mare preot în mână.
- Eh, o întâmplare. Mi s-a mai întâmplat aşa ceva, nu-i prima dată, zise Brabis minţind cu neruşinare.
- Uite, eu îţi propun o experienţă clară, i-am zis eu lui Brabis-Karak. Alege şi adu în piaţa publică trei bolnavi în stare gravă. Tu să te rogi cu preoţii tăi lui Martupicu al vostru să-i facă sănătoşi şi dacă reuşeşti, eu mă voi închina la zeul vostru. Iar dacă noi vom putea să-i vindecăm, atunci treci tu de partea noastră şi acepţi legile TRONULUI de LUMINĂ.
Brabis-Karak a fost de acord cu propunerea mea, astfel că a doua zi am fost invitaţi în piaţa spânzurătorilor unde trona Martupicu cel sângeros. Toţi preoţii lor în frunte cu Brabis-Karak au început să implore pe Martupicu să vindece doi bătrâni şi o femeie pe care doctorii nu-i puteau vindeca. Am sat vreo trei ore în faţa statuii lui Martupicu şi bolnavii erau tot bolnavi. Atunci lui Brabis-Karak i-a venit ideia de a sacrifica un sclav – pentru că – spunea el, Martupicu numai când vede sânge e puternic. Au adus într-adevăr un sclav care se zbătea ştiind ce-l aşteaptă. Am vrut să-i opresc, dar un glas mi-a poruncit: „Lasă-i să facă orice!”. Am văzut cum Brabis-Karak, cu propria lui mână, a ucis sclavul acela. A fost o scenă groaznică. Toţi preoţii au sărutat pe Martupicu stropind soclul statuii cu sânge... dar nici un rezultat!
Noi am reuşit să vindecăm bolnavii în câteva minute. Brabis-Karak cu preoţii lui au văzut, s-au convins şi ne-a spus:
- Recunosc că TRONUL vostru de LUMINĂ e mai puternic ca Martupicu al nostru!
Şi au plecat.
Au trecut câteva zile fără ca nimeni să vină pe la noi. A patra zi am fost înştiinţaţi să venim în mica sală unde mai fusesem. Când am ajuns noi acolo, Brabis-Karak şi împăratul cu suitele lor erau deja în discuţii aprinse. La intrarea noastră au tăcut. Împăratul ne întrebă ce vrem noi ca ei să facă. Noi am formulat mai multe puncte:
1. Să elibereze sclavii şi să le dea drepturi egale cu cetăţenii liberi.
2. Să modifice toate legile şi să desfiinţeze pedepsele.
3. Să dărâme statuia lui Martupicu şi în locul ei să clădească o piramidă cu un TRON sus pe ultima treaptă.
4. Să defiinţeze casele de toleranţă şi orgiile cu desfrâuri combinate.
5. Să aplice legea retribuţiei corespunzătoare cu munca efectuată.
Brabis-Karak vorbi în şoaptă cu împăratul şi cu consilierii şi respinseră propunerile noastre.
În clipa aceea cerul se acoperi cu nori negri şi izbucni o furtună nemaivăzută."
În continuare, urmează capitolul Pedeapsa:
"După circa jumătate de oră de furtună, începu să plouă cu grindină. Era în plină vară. A căzut grindină într-un strat atât de gros încât nu se mai putea merge pe străzi. Când grindina a încetat, ne-am înţeles să continuăm discuţia a doua zi. În drum spre vila noastră imaginea copacilor era jalnică. Le căzuseră toate frunzele, astfel că era un adevărat peisaj de iarnă. Am înţeles că TRONUL de LUMINĂ se supărase. Către seară însă norii se risipiră şi razele soarelui în apus a încălzit inimile noastre.
Ne retrăsesem în vila noastră, noi cei patru. Nu ştiam ce am mai putea face. Totul se dovedea a fi zadarnic. Când am exprimat hotărârea de a ne reîntoarce la ai noştri, în ambele urechi am sinţit nişte pocnituri puternice. Mi-am dat seama că voi primi o comunicare. Întradevăr, în ecran Marele Spirit care nu era altul decât Iisus, ne spuse:
- Le veţi da ultima probă şi-i veţi anunţa că dacă nu eliberează sclavii şi nu renunţă la zeificarea lui Martupicu, îi vom lovi din plin şi-i vom distruge! Vă veţi oferi singuri să fiţi spânzuraţi spre a demonstra existenţa vieţii veşnice şi a treia zi vă voi învia în văzul tuturora. Mergeţi chiar acuma la Brabis-Karak şi spuneţi-i să dea ordin să vă pregătească trei spânzurători pentru tine Zenotecles, pentru Menthotep şi Ormogen. Deocamdată atâta. La lucru!
Acestea zicând Iisus Marele Spirit, ecranul se stinse. Am deschis ochii. Şi Menthotep şi Ormogen avuseseră aceelaşi ecran. Doar bunul nostru prieten preotul Mantumonedes nu cunoştea ordinul. Când i-am spus de spânzurare, ne-a zis că să cerem patru spânzurători. „Nu, i-am răspuns eu. Ordinul este pentru noi trei. Tu să te întorci la ai noştri... poate că scăpăm de urgia care simt că se apropie”.
Ne-am ridicat şi am pornit-o spre vila fanaticului Brabis-Karak. Era după apusul soarelui. Slugile ne-au condus într-un salon de un lux nemaivăzut. Totul era din aur, argint şi lemn lucitor. Covoare multicolore groase deşi lipsite de gust. Mult mai frumoase erau combinaţiile noastre din pene de papagal şi de păun. Odată venit la noi, ne aşezarăm cu toţii. Pe dată, i-am spus hotărârea noastră. Brabis rămase uimit dar ne spuse că nu crede că va fi de acord împăratul. În orice caz rămase să ne întâlnim a doua zi cu el şi cu împăratul.
A doua zi împăratul rămase nemişcat auzind oferirea noastră spre spânzurare. Erau cu toţii impresionaţi de jerta noastră. Mulţi veneau pe la noi şi ni se închinau în semn de respect şi consideraţie. Împăratul şi consilierii respinseră cererea noastră de a ne lăsa spânzuraţi, dar refuzau şi eliberarea sclavilor. Erau de neînţeles. Vedeau bunele noastre intenţii, ne respectau opiniile, dar ei nu voiau să cedeze.
În clipa când împăratul a respins cererea noastră, am auzit o voce detaşându-se în mintea mea: ”Convoacă o adunare a poporului mâine în zori zilei!”. I-am şi comunicat împăratului dorinţa noastră. Brabis-Karak s-a opus temându-se de efectul în masă pe care ar putea să-l aibă adunarea solicitată de noi, dar împăratul apucase să ne promită că acceptă să ne adresăm maselor."
"Am luat eu cuvântul, iar Mantumonedes traducea. Am vorbit despre nemurirea sufletului, despre superioritatea învăţăturii lui Topteoxenes şi despre atotputernicia „Celui ce stă pe TRONUL de LUMINĂ”. Le-am spus că suntem trimişii Lui spre a le aduce la cunoştiinţă că dacă nu vor renunţa la sclavie şi la cultul lui Martupicu, „Cel ce stă pe TRON”, conducătorul suprem al universului va distruge ţara lor şi-i va nimici pe toţi.
Ce credeţi? Au început cu toţii să mă huiduiască şi să arunce în noi cu tot felul de obiecte. A trebuit să intervină poliţiştii lor spre a-i potoli. Ne-am dat seama că trebuia să urmeze ultimul gest demonstrativ. Brabis-Karak a luat cuvântul şi s-a adresat mulţimii zicând că Martupicu e zeul lor, el le-a adus bunăstarea şi lui trebuie să-i rămână credincioşi. Că poate că şi noi avem dreptate, că avem puteri, dar că cererea noastră de a desfiinţa sclavia e absurdă şi va crea revolte şi pericole sociale grave."
"Aţi obosit? Ne întreabă Densi.
- Oarecum, i-am răspuns eu. Suntem mai mult consternaţi de furia cu care s-a dezlănţuit Opalul.
- Da. Au fost trimise asupra Atlantidei substanţe TARMICE distrugătoare, un fel de materii de o radioactivitate colosală. Luciferienii au fost distruşi totalmente şi proiectaţi în spaţiile lor GANDANICE. Mai mult de 4.000 de ani Opalul a tăcut. Nu a mai comunicat cu nimeni din straturi, a stat tăcut în sine. Distrugerea a avut loc cam prin anul 12.200 înainte de Hristos, aşa că e foarte greu să mai poţi găsi ceva rămăşiţe pe fund de ocean."
În continuare, un fragment dintr-un alt capitol, dinaintea vremii egiptene, conform cărţii:
"Venirea lui Hristos pe Pământ a fost cauzată tot de luciferieni. Aceştia, după ce au fost distruşi în Atlantida, cinci milenii au tăcut neîndrăznind să mai ia contact cu noi, cei din Opal. Prin mileniul al şaselea înainte de Hristos, Lucifer apelează din nou la Părintele Luminilor spre a-i cere iertare, solicitând din nou ajutor pentru a se putea şi el salva. Părintele Luminilor acceptă şi promite lui Lucifer că-i va indica o zonă anumită pe Pământ unde să se poată întrupa şi hotărăşte ca luciferienii să formeze un popor aparte, care să beneficieze de trimişi speciali.
Părintele Luminilor îi indică lui Lucifer zona dintre Mediterana şi Golful Persic de astăzi şi făgăduieşte că-i va trimite îndrumători speciali.
La început, primele milenii a mers destul de bine cu evoluţia luciferienilor. Câteva milioane de luciferieni au reuşit să-şi îmbunătăţească culorile spiritului şi să intre în primele două straturi. Cu rare excepţii au ajuns chiar şi în stratul IV, realizând griul deschis. Cei mai mulţi însă persistau în culoarea de bază negru. Şi n-a fost numai atât. Luciferienii nu au ascultat de porunca dată ca să se întrupeze numai în zona indicată de Părintele Luminilor, ci au împânzit Pământul strecurându-se şi la alte naţii."
Cam aceste transpuneri de fragmente ar ajunge pentru a forma o părere despre misticismul cărţii, care prezintă ca un istoric evenimente posibile, din trecut.
În partea de capitol cu monzeomenii şi atlanticii este găsit acest fragment pe care vi-l transmit ca citat aici, alături de alte citate în continuare, pentru a cunoaşte cam în ce structură funcţionează.
"Atlantida nu şi-a meritat pedeapsa. Din cauza luciferienilor au pierit zeci de milioane de oameni nevinovaţi. Dar, Dumnezeu, Părintele Luminilor nu a avut altă cale de a pedepsi pe luciferieni decât ploaia de foc şi cutremurele, urmate de scufundarea întregului continent, care se întindea pe un uscat situat între Mexicul de azi şi Franţa."
"Iniţial Atlantida a fost un adevărat rai pe Pământ, rai pe care îl lucrau însăşi Monzeomenii, neam ales şi spiritualizat, elita pământului care acum au terminat definitiv cu venirea pe Pământ."
"Aveau o filozofie simplă dar adâncă. Pentru ei lumea vizibilă provenea dintr-un ocean de prafuri cosmice în care Hotima-lumina era amestecată cu Xaxorax-întunericul. Prin mişcare activă Hotima a biruit pe Xaxorax şi au apărut astfel fiinţele iubitoare, care din iubire trăiau şi pentru iubire se jertfeau. Hotima era atotputernică, ea vorbea în totul şi în toate; ea îndemna fiinţele să activeze, să nu stea niciodată. Veghea şi trezia era Hotima; somnul şi moartea era Xaxorax. Dar Xaxorax era slab şi neputiincios. Hotima-lumina cu puterile ei nemărginite a transformat fiinţele iubitoare în făpturi cugetătoare, astfel încât a apărut omul activ şi suprema activitate era jertfa.
Monzeomenii erau de o vivacitate rară. Veseli, vioi, fiecare murea pentru toţi. După cum nu existau idoli, nu existau nici bani. Nu existau nici arcuri, nici săbii. Erau vegetarieni puri şi nu ştiau să lovească sau să ucidă. Nu existau legi, nu existau pedepse, nu existau judecători, nu cunoşteau CĂDEREA. Ei făceau parte din elita spirituală ancestrală care nu cunoştea păcatul. Aveau însă ritualuri. Toate evenimentele erau sărbătorite. Sărbătoreau naşterea şi scoteau strigăte de bucurie când cineva lepăda haina trupului. Căsătoriile erau celebrate de bătrânii înţelepţi care înfăşurau tinerii în ghirlande de flori.
Să nu vă închipuiţi însă că nu aveau conducători. Aveau înţelepţi mari, şi mari gânditori care aveau un singur cult: cultul zeului Anamionao, care provenea din Opal. Anamionao fusese un trimis care descoperise monzeomenilor tainele universului spiritual. Ei aflaseră de straturi, ştiau de Oraşul de Aur, ştiau de Opal şi de radiaţiile lui. Pentru ei Opalul era însuşi Soarele. Aşa îi învăţase Anamionao că Opalul este o sferă perfectă de fiinţe care trăiesc jertfindu-se pentru lumină.
Monzeomenii aveau şcoli, cercetau şi studiau într-un sistem pe care voi, dacă vi l-aş explica nu l-aţi înţelege. Însăşi limbajul lor era aparte. Sensul vieţii pentru ei era iubirea până la jertfă. Erau mânăstiri cu sutele, în care mii de monzeomeni se retrăgeau în meditaţie şi contemplaţie.
Era o lume cum numai peste 20-25 de mii de ani va fi pe Pământ de acum încolo...
Pe măsură ce treceau secolele monzeomenii se împuţinau, filozofia lor degenera în religie. Apărea un nou popor Suhlaminii mult mai redus ca concepţie, cu tendinţa de a face un idol din toate. Dar erau şi ei curaţi. Curaţi, dar cam reduşi mintal. Ideia de jertfă de pildă o împinseseră până acolo încât se instituise ritualul sinuciderii pentru Hotima (Lumina), căreia îi ridicau altare şi-i întreţineau focul continuu pe altarele ei. Focul îl întreţineau fecioarele şi copii şi constituia preocuparea şi ritualul care îi făcea să ţină legătura continuă cu Hotima.
Suhlaminii au fost primii care au ridicat altarele zeiţei Hotima în vârful unei mari piramide în trepte. Aşa deci, lor, suhlaminilor le aparţine ideia de a construi piramide, simbol al maturizării şi nobleţii spirituale. Cum vă spuneam, ei au mers până acolo încât au instituit cultul sinuciderii. Cine voia să intre în împărăţia lui Hotima, acela mergea în vârful unui munte şi se arunca într-o prăpastie. Se spunea că cine are curajul să facă gestula acesta, va trăi în vecii vecilor sub privirile iubitoare ale zeiţei Hotima.
Pe măsură ce trecea timpul, suhlaminii ajunseseră la o religie în toată puterea cuvântului. Hotima fu încet abandonată şi apăru cultul Zeului şarpe cu aripi colorate de papagal. Conştiinţa inferiorităţii lor spirituale îi împinsese să se asemene unui şarpe care primind aripi de la Hotima să poată zbura în împărăţia ei. Nu mult timp însă “şarpele înaripat” deveni zeul suprem, căruia îi aduceau jertfe din holdele şi fructele cele mai bune. Hotima era preţuită doar în mânăstirile străvechi care încă mai păstrau tradiţia monzeomenilor. Nu după multe secole şi tradiţia aceasta se stinse, astfel încât Atlantida cunoştea un vădit declin."
"Aici trebuie să ne oprim şi să ne ocupăm de soarta luciferienilor care în acest timp au cerut salvarea de la Opal. Erau spirite negre-argintii, căzute, deformate. Dar foarte inteligente. Nu puteau să se întrupeze pe nici o planetă, căci erau foarte grei şi emanaţiile lor nu se împăcau cu cele ale Pământului. Opalul îşi revărsă lumina asupra lor şi ei căpătară puteri de a veni pe Pământ, făgăduind că vor fi ascultători şi supuşi. Cam pe la anul 16.000 înainte de Hristos începe intrarea lor, naşterea lor în sânul poporului suhlamin.
Opalul constată după un timp că luciferienii întrupaţi erau trufaşi şi neascultători, căutând cu orice chip să-şi impună punctul lor de vedere. Negau viaţa veşnică şi decretaseră că viaţa are ca sens “plăcerea” şi îndestularea. Erau leneşi şi profitau de naivitatea celorlalţi; se considerau prea inteligenţi ca să se ocupe cu munca fizică. Munca fizică pentru ei era rezervată proştilor şi docililor."
"Topteoxenes reformează religia, instaurează o dictatură totalitară, scriind legi care pedepseau cu severitate nesupunerea şi parazitismul. Topteoxenes era un medium extraordinar, blând dar şi violent. Calm dar imediat lovea cu un bici pe care îl ţinea la brâu. Nu suporta trufia luciferienilor şi parazitosmul lor.
Fiind şi foarte desfrânaţi aceşti luciferieni, Topteoxenes decretează o lege care pedepsea violul cu tăierea a trei degete de la mâna stângă. Cine fura i se tăia antebraţul stâng şi cine ucidea era ucis fără nici o indulgenţă. Topteoxenes la vârsta de circa 40 de ani se impuse reuşind să câştige simpatia luciferienilor, care ajunseseră să înţeleagă că Topteoxenes le voia binele. Minunile care le făcea, vindecările şi învierile din morţi erau argumente indiscutabile, astfel că toată Atlantida vedea în el însuşi pe Creatorul lumii şi al universului. Topteoxenes însă le-a spus clar că nu este decât un trimis al Tronului de Lumină.
El era modest şi adept al sărăciei şi simplităţii. Vorbise deschis luciferienilor că salvarea lor stă în supunere şi muncă fizică grea, pentru că numai suferinţa îi poate face să intre în lumină şi bucurie dincolo de mormânt. Topteoxenes instaurează o ierarhie simplă; ROBI şi PREOŢI, exact cum avea să fie mai târziu în Egipt. Preoţii trebuiau să fie necăsătoriţi şi să umble simplu îmbrăcaţi, încinşi cu o funie şi cu un bici la brâu. Era singurul autorizat să lovească în caz de nesupunere. Virtuţile de vârf, Topteoxenes le consideră supunerea şi hărnicia, blândeţea şi tăcerea, reculegerea şi rugăciunea. Rugăciunea era simplă; suna cam aşa: * TU MĂREŢ TRON, DĂ-MI DIN PUTEREA TA SĂ ÎNŢELEG CĂ VIAŢA ESTE TRECĂTOARE ŞI FĂ CA SUFLETUL MEU SĂ AJUNGĂ ÎN ÎMPĂRĂŢIA BUCURIEI CELEI FĂRĂ DE SFÂRŞIT* Topteoxenes îi învăţase să nu se teamă de moarte, pentru că sufletul continuă să trăiască şi după lepădarea trupului."
"Cei ce reuşeau să cânte, erau trecuţi în categoria celor vrednici să lucreze la construirea piramidelor care simbolizau jertfa pentru “CEL CE ŞEDEA PE TRON”, căci în vârful piramidei în trepte, Topteoxenes punea să se clădească din piatră un tron din blocuri de dimensiuni normale. Topteoxenes stabilise că piramidele sunt semne că oamenii au primit aripi şi că atunci când “CEL CE STĂ PE TRON” va vedea oraşele pline de piramide şi când satele vor reuşi să-şi construiască fiecare piramida lor, atunci El va trimite alt misionar care îi va învăţa o altă ştiinţă, care îi va face să scape de munca fizică şi-i va face fericiţi.
Piramida lui Topteoxenes trebuia să aibe cel puţin trei trepte şi cel mult şapte, dar fiecare piramidă să aibă sus o terasă cât de mică pe care să fie zidit un tron de piatră.
Dar cea mai interesantă ideie a lui Topteoxenes era trierea preoţilor. A avut o ideie pe care nimeni nu a mai avut-o până la el.
Preoţi de categoria a II-a puteau fi numai cei ce puteau să cânte o zi întreagă stând pe un scaun.
Preoţii de categoria I-a trebuiau să reuşească să nu doarmă o zi şi o noapte, regula obligându-i să stea culcaţi pe pat, adică tentaţia somnului să fie mai mare. Desigur numai cei ce puteau să se roage intens şi să mediteze reuşeau să nu adoarmă, astfel încât rari, foarte rari erau aceia care să merite să intre în categoria I-a.
Topteoxenes a lăsat şi felul cum să decurgă examenul pentru alegerea Marelui Preot. În primul rând Marele Preot trebuia să fie un preot din categoria I-a. Cei ce doreau să candideze erau lăsaţi singuri fiecare într-o celulă unde aveau un pat, scaun şi cărţi, câteva turte de porumb şi o cană cu apă. Nu aveau voie să adoarmă. Trei preoţi de categorii diverse supravegheau candidaţii. Oboseala, somul era indiciul slăbiciunii, a neputinţei, a nevredniciei. Cine rămâne ultimul treaz, acela era considerat vrednic şi trezia era considerată ca cea mai incontestabilă dovadă că acela are aripi şi poate zbura cel mai aproape de “CEL CE STĂ PE TRON”, deci implicit era un trimis al tronului.
Am pronunţat cuvântul de “rob”. Nu aş vrea să înţelegeţi greşit acest termen. Trebuie să ştiţi că nu existau proprietari şi sclavi. Nu exista noţiunea de “proprietate”. Aceasta aveau să o creeze luciferienii mult mai târziu, când s-au răsculat. Topteoxenes trata pe cei care munceau cu blândeţe şi căldură. “Rostul vieţii este zborul” spunea scurt Topteoxenes. El a fost de o simplitate neîntrecută, tocmai de a da prilej luciferienilor să se refacă. Luciferienii însă nu puteau cânta. Mulţi refuzau munca şi atunci erau alungaţi. Neavând altă scăpare, ei se supuneau muncilor plini de ură faţă de preoţi.
Topteoxenes a avut o viaţă foarte lungă. Aş putea aproxima vârsta la care a murit ca la 140-150 de ani. În acest lung răstimp el a observat şi simţit nesecata ură a luciferienilor care au fost ascultători şi supuşi în timpul domniei lui dar a căror ură, vedea Topteoxenes, era prevestitoare de rele.
Înainte de a părăsi Pământul, Topteoxenes s-a tăiat la un braţ şi cu sânge a scris pe un fel de tăbliţă de lemn că luciferienii vor provoca distrugerea Atlantidei. Ultimii ani ai săi au fost de chin. Era conştient că luciferienii vor distruge tot ceea ce el clădise cu trudă.
“Biciul” era pentru el simbolul pedepsei ce avea să vină peste luciferieni, de aceea a poruncit ca pe tronul ce se afla în vârful piramidei să se aşeze şi un bici. Semnul preoţiei era tot biciul, cu toate că preoţilor le era interzis să bată. Ei trebuiau să înveţe poporul să cânte, să se roage şi să întreţină patru focuri sacre în cele patru colţuri ale piramidelor.
Desigur Topteoxenes a rămas pentru suhlamini cea mai mare figură, “marele trimis” al Tronului Ceresc."
"După moartea lui Topteoxenes i-a urmat tot o mână de fier... parcă îl chema Numiastocles... Nu-mi aduc prea bine aminte. Era din Oraşul de Aur şi a păstrat cu sfinţenie legile şi regulile lăsate de Topteoxenes.
Au urmat câteva secole de ordine şi disciplină, mulţi luciferieni s-au îmblânzit şi au devenit ascultători. Majoritatea însă era invidioasă şi plină de ură; nesupuşi, leneşi şi mereu revoltaţi. Pe la 14.300-14.500 înainte de Hristos începe exodul luciferienilor. Se strângeau grupuri grupuri şi părăseau aşezările, întemeindu-şi ei singuri aşezări de sine stătătoare.
În jurul anului 14.000 are loc prima mare răscoală a luciferienilor care cu bâte şi cu topoare ucid preoţii unei mari aşezări şi se proclamă singuri preoţi. Atacurile şi revoltele se succed, astfel că în trei secole întreaga Atlantidă ajunge să fie sub stăpânirea luciferienilor.
Anul 13.800 (aproximativ) marchează venirea în trup însuşi a lui Lucifer care distruge tăbliţele scrise, păstrate de la Topteoxenes, anulează regulile sacre ale acestuia, însă preia legile aspre şi biciul. Ei crează noţiunea de “proprietate” pe care merită să o aibe numai cei ce ştiu să conducă masele, să le supună, să le convingă să muncească cinstit, ca ei să profite.
Sacra protecţie a lui Topteoxenes a ajuns în curând o religie cu conducători vicleni, profitori şi făţarnici. “Biciul sacru” al lui Topteoxenes ajunsese spaima noilor sclavi apăruţi, sclavi în adevăratul înţeles al cuvântului. Poporul muncea de frică, satrapii umblau printre bieţii robi cu biciul în mână. Dispăruseră focurile sacre, preoţii se recrutau dintre cei mai obraznici şi mai vicleni, iar cântul ... acel frumos cânt de care răsunau văile, dispăruse cu desăvârşire.
Piramidele au fost neglijate, pietrele cărate în alte locuri pentru ca ei să-şi facă palate. Graţie exploatării celor naivi şi docili urmează o perioadă de progres economic şi odată cu acesta, luciferianismul îşi face apariţia. Un luciferian isteţ la minte, crează cultul zeului Martupiciu, geniul vicleniei, al minciunii şi al desfrâului. Sărbătorirea lui era celebrată prin uciderea a trei sclavi tineri, urmată de orgii şi desfrâuri combinate."
Mai departe, din carte vă mai ofer un fragment din afirmaţiile lui Densi :
"Aşa am fost noi cei trei, adică eu – care primisem numele Zenotecles, precum şi cei doi veniţi din Oraşul de Aur, Menthotep şi Ormogen... nişte inconştienţi fericiţi. Trăiam într-o lume armonioasă. Tenohtitlanul era oarecum capitala ţării Aztecilor care păstra intactă învăţătura lui Topteoxenes. Mai erau două oraşe destul de mari Queltaptanul şi Teotihuacanul. Erau încântătoare. Piramidele în terase erau la tot pasul şi toate în şapte trepte. Toate având pe terasa din vârf TRONUL şi BICIUL. Singura intervenţie ce am făcut-o a fost să înlătur biciul. În locul lui am pus să se sculpteze din piatră o SFERĂ, astfel că în scurt timp toate piramidele aveau TRONURI pe care odihnea câte o SFERĂ. Ca să-i fac pe azteci să înţeleagă semnificaţia sferei, le spuneam că undeva în univers există o lume asemănătoare soarelui, lume condusă de o Fiinţă atotputernică, perfectă, fără colţuri, exact ca sfera. Şi aşa cum sfera se poate mişca în toate direcţiile, aşa şi acea Fiinţă vede în toate direcţiile şi astfel vede de acolo de departe şi Pământul. Aşa s-a statornicit cultul Soarelui şi a roţii cu spiţe în toate direcţiile. Erau aşa de înţelepţi bătrânii preoţi, că ne apuca miezul nopţii tot discutând şi iar discutând.
Atât eu cât şi fraţii mei Menthoptep şi Ormogen aveam mediumitate perfectă. Seară de seară făceam şedinţe la care participa oricine dorea. Nu exista nici o restrişte. Nu existau legi, nu existau pedepse. Aurul era un metal oarecare din care făceau obiecte de strictă utilitate. Pasiunea lor era florile şi mai ales penele pe care reuşeau să le asambleze în tot felul de veşminte sau covoare decorative. Nu mâncau carne. Nu ştiau că se poate mânca şi carnea. Aveau multe turme de capre şi nesfârşite livezi de pomi fructiferi.
Acum o să vă spun ceva care o să vă mire. Nu existau geruri. Rareori iarna ningea, dar fiind călduţ, fulgii de zăpadă se topeau. Era o climă atât de blândă, că nici nu simţeau nevoie de foc şi nu ştiau de sobe. Nu descoperiseră sticla, astfel că ferestrele erau simple goluri în ziduri. Casele erau simple cuburi fără ornamentaţii, în schimb piramidele erau simfonii de sculpturi cu figuri alegorice, cu texte scrise în piatră de o imensă concentraţie de idei. Aveau o scriere sintetică, nu analitică aşa cum aveţi astăzi. Cuvintele erau lungi şi înglobau două până la patru-cinci înţelesuri. La rândul lor aceste cuvinte sintetice se traduceau grafic în ornamente. Prin ornamente de fapt ei scriau o poveste cu adânci semnificaţii pentru ei. După ce am învăţat să descifrez, să citesc – mai bine zis – ornamentele, am colindat prin toate oraşele unde erau piramide sculptate, amuzându-mă de poveştile lor.
Să vă spun o astfel de poveste: O friză întreagă povesteşte cum o cioară a râvnit să ajungă papagal frumos colorat şi s-a dus la papagal să-i dea din penele lui. Papagalul a trimis-o la păun, care era cel mai frumos şi cel mai bogat în pene. Păunul i-a spus că nu este voie să-şi strice propria podoabă, dar că o sfătuieşte că dacă se va lăsa mâncată de un vultur, după moarte, dincolo, va avea şi ea – cioara – pene frumoase de papagal.
Cel mai formidabil eveniment însă care s-a produs în timpul acela la azteci a fost sosirea primei nave spaţiale telecomandate, trimisă de cei din Zefirius. A fost pentru prima dată când în mijlocul Tenohtitlanului a coborât din cer o navă portocalie şi din ea au ieşit doi bărbaţi costumaţi aşa ca la voi astăzi. Să nu vi se pară curios, dar cei din Zefirius au realizat nave spaţiale încă în urmă cu 30-35 mii de ani, ajungând până şi pe planeta Tarnium. Ca să ajungă la Pământ a fost mult mai greu, reuşind chiar în timpul primilor azteci, pe vremea când şi eu eram acolo.
Dar această performanţă zefiriană a avut un rol important pentru luciferieni. Nava a aterizat şi la luciferieni, la indicaţia Pertuţiei opalice ca să-i impresioneze. Luciferienii însă nu au dat nici o importanţă acestui eveniment.
Revenind la povestea noastră a celor trei din Tenohtitlan, trebuie să vă spun că misiunea noastră a fost comunicată în timpul unei şedinţe cu spiritele. Într-o seară s-a prezentat la noi, însuşi Topteoxenes şi ne-a adus la cunoştiinţă ca să ne pregătim să mergem o delegaţie de azteci în pământurile luciferienilor pentru a-i aduce pe drumul cel bun. Topteoxenes ne-a sfătuit să trimitem o delegaţie de şapte bărbaţi care să înveţe obiceiurile luciferienilor şi limba lor. Am ales trei buni astronomi, bărbaţi ca la 50 de ani şi un preot de primă categorie Mantunonedes, pe care i-am trimis o lună mai târziu.
Trebuie să vă spun că în urma şedinţelor cu spiritele noi ajungeam să ştim aproape la fel cu ce ştiţi voi astăzi. Doar despre culorile spiritelor nu ştiam. Eu, după cum v-am spus, eram medium. Vedeam în culori şi auzeam la perfecţie. În plus, când voiam să cunosc pe cineva mai bine, îi vedeam aureola având ochii deschişi. Ajunsesem ca la o simplă formulă pe care o rosteam să văd aureola oricărui om. Totul însă era normal.
S-a întâmplat însă într-o noapte ceva cu totul deosebit – pentru mine Zenotecles om întrupat. Într-o noapte nu aveam somn. Stăteam la masa mea de lucru şi meditam. La un moment dat în mintea mea a răsunat o voce limpede, clară şi plină de vigoare. Mi-a vorbit cam un sfert de oră despre puterea razelor Tizian 6, fără să-mi spună cine este. Nu am putut dormi toată noaptea. Mă anunţase că în curând voi primi puterea de a vindeca oameni bolnavi şi chiar de a învia morţii.
A doua zi am alergat la prietenii mei Menthotep şi Ormogen şi spre surpriza mea am aflat că ei trecuseră prin acelaşi fenomen. Nu ştiam de ce. De ce să primim aceste raze puternice, de ce să avem noi atâtea puteri? Şi cum stăteam noi şi discutam, am simţit prezenţa lui Topteoxenes. Toţi trei ne-am aşezat şi am închis ochii. Într-adevăr era Topteoxenes. Ne-a vorbit vreo trei ore în care ne-a expus pe larg toată concepţia luciferienilor despre existenţă, ne-a prezentat religia lor diabolică şi cultul uciderii al lui Martupicu. Noi eram la pământ. Nu ne puteam închipui cum de pot exista oameni care să lovească şi să ucidă fără milă. Ne spunea că oamenii umili sunt bătuţi şi înfometaţi şi că anual la sărbătorirea zeului Martupicu sunt ucişi trei sclavi şi că la fiecare apus de soare se făcea câte un sacrificiu: se ucidea un animal, iar carnea o mâncau preoţii cei tineri care apoi intrau fiecare în orice casă doreau şi se culcau cu orice femeie doreau. Desfrâul era pentru ei semnul puterii totalitare ce o aveau de la Martupicu şi dacă o tânără nu se lăsa violată, era bătută până ceda. Cele ce rezistau şi se opuneau erau închise într-o închisoare specială şi apoi violate cu forţa de nişte brute.
Noi ascultam aceste orori cu inima plină de amărăciune. Amarul acesta ajunsese să ne schimbe. Devenirăm serioşi şi tăcuţi. Fraţii noştri se întrebau ce se petrece cu noi, de ce nu le mai spunem lucruri frumoase ca înainte. Noi eram însă absorbiţi de prezentările pe care ni le făcea Topteoxenes!
Trecu aproape un an de când plecaseră la luciferieni cei şapte în frunte cu preotul Mantumonedes. Eram îngrijoraţi de soarta lor. Într-o zi pe când mă tot obseda gândul ce se întâmplă cu trimişii noştri, cum s-au putut ei acomoda cu luciferienii, iată că s-a petrecut un fenomen asemănător cu altele pe care le mai avusesem eu mai înainte, dar nu înţelesesem ce se petrece. Mi-a apărut în ecran preotul Mantumonedes şi mi-a comunicat că au ajuns să se stabilească chiar în capitala luciferienilor Raprokexax şi că lucrează toţi şapte într-o fabrică de mobilă de lux. Inteligenţi şi talentaţi cum îi ştiam, reuşiseră să capteze simpatia patronului şi începuseră să se descurce şi să înveşe limba luciferienilor. Mi-a mai spus că sunt îngroziţi de un fel de poliţişti care umblă mai ales la periferiile oraşului şi fac ordine cu nişte bastoane grele de fier, că există multe ateliere şi fabrici în care lucrează sute de sclavi care nu primesc nimic. Ne-a mai spus că aurul la ei e ceva de preţ şi cine are aur mai mult face ce vrea şi este mai stimat.
Nu puteam înţelege lumea aceea luciferică. De ce să fie preţuit aurul? Ce importanţă are aurul? Topteoxenes însă ne-a dat ordin ca şi noi să începem să colectăm obiecte din aur, cât mai multe, că e ordin ca la plecarea noastră în Atlantida să mergem la conducerea luciferienilor cu un dar de şapte care pline cu aur spre a le demonstra intenţiile noastre bune."
"În sfârşit am ajuns şi în capitala luciferienilor Raprokrexax. În întâmpinarea noastră au ieşit cu mult alai împăratul şi consilierii lui în veşminte de ceremonial negre. Dacă i-ai fi văzut, te îngrozeai de aceşti reprezentanţi ai morţii şi ai cruzimii. Ei ştiau de sosirea noastră de la preotul nostru Mantumonedes care avea vise profetice. Mantumonedes era deja cunoscut chiar de marele împărat, care îl avea în graţie, pentru că devenise vestit în traducerea şi interpretarea viselor. El depăşise starea de maestru în mobilă şi devenise un fel de proiectant de mobilier şi realizase pentru un consilier o vastă garnitură pentru vila acestuia.
Din punct de vedere al civilizaţiei erau foarte avansaţi; aveau case pe două şi trei nivele, magazine cu vitrine cu tot felul de minunăţii. Statuia lui Martupicu era flancată lateral cu câte trei rânduri de spânzurători care simbolizau puterea lor absolută de a ucide în cinstea lui Martupicu. Aveau mult, mult metal, şi sticle de toate culorile care îţi luau ochii. Femeile erau îmbrăcate însă în culori stridente, cu brăţări şi coliere având frunţile şi obrajii coloraţi.
Ne-am oprit cu carele în faţa giganticei statui a lui Martupicu. Ne-am supus ceremonialelor lor.. tot felul de comedii şi figuri făceau în faţa statuii. Când s-au potolit, am oferit împăratului două care pline cu aur, trei care pentru consilieri lui, două care am spus să fie pentru săraci şi orfani. Ei erau înebuniţi de plăcere. Erau patru consilieri principali şi încă vreo douăzeci secundari.
În fine, am terminat cu împărţirea darurilor şi ne-au condus într-un mare salon de recepţie unde era o masă încărcată cu tot felul de mâncăruri. Erau nişte aprigi mâncători de carne; numai purcei tăiaţi şi fripţi. Norocul nostru a fost că erau şi fructe şi am putut şi noi mânca. S-au mirat tare că noi nu mâcam carne.
După masă s-au sculat toţi în picioare şi au făcut un fel de rugăciune de mulţumire lui Martupicu pentru aurul ce le-a trimis...Hm!
Ei credeau că venim în numele lui Martupicu... Să vezi însă surpriză când ne-au condus într-o măreaţă vilă unde aveam să locuim. Ce credeţi? În odaia fiecăruia ne aştepta câte o femeie tânără care ne-a sărit de gât trăgându-ne la pat. Noi le-am mulţumit zâmbind, dar le-am făcut să înţeleagă că pe noi capitolul acesta nu ne interesează.
Prin traducătorul nostru, preotul Mantumonedes i-am transmis împăratului dorinţa noastră de a discuta probleme importante şi că dorim să convoace consilierii şi oamenii lor de ştiinţă la un sfat comun chiar în ziua următoare."
"Mantumonedes începu să expună. Culmea e că înţelegeam şi eu ceva din ce spune, cu toate că nu cunoşteam limba lor. Nu a apucat să intre bine în subiect, că Brabis-Karak l-a oprit zicând:
- Ştiu şi cunosc filozofia voastră. Am citit şi eu tăbliţele lui Topteoxenes, dar e un naiv şi un bleg pentru că el crede că există viaţă dincolo de mormânt. Nu există nimic altceva decât zeul nostru Martupicu care a învăţat pe părinţii noştri să folosească biciul şi să preţuiască aurul şi confortul. Martupicu ne-a dăruit nouă ştiinţă să făurim metalul tare şi sticla ce nu se sparge. Aceste descoperiri se datorează lui Martupicu care este mulţumit de sângele ce i-l dăm noi să bea. Voi sunteţi firi slabe că vă e milă de proşti şi de sclavi. Cine e „milos”, e slab! Cine e „crud”, e puternic! Noi suntem puternicii demni de a stăpâni Pământul! Şi-l vom stăpâni şi-l vom conduce pe drumul civilizaţiei şi progresului. E drept că şi sclavii merită şi ei condiţii de trai mai bune... deocamdată însă trebuie să muncească pentru noi, cei ce vrem să făurim o lume nouă, a belşugului, a bunăstării în care oricine din cei vrednici să poată trăi în lux şi confort. Aceasta e deviza noastră: „LUX şi CONFORT, PLĂCERI şi DISTRACŢII MAI PRESUS DE ORICE!...”
- Minciună! Eroare! Confuzie! Am urlat eu ca ieşit din minţi. Martupicu al vostru e un monstru! O hidoasă creaţie a voastră!...
Brabis-Karak s-a ridicat în picioare vrând să arunce bastonul în noi, dar o flamă s-a coborât în mâna lui şi l-a paralizat. Barbis era uluit. Scăpase toiagul din mână şi însuşi împăratul l-a ridicat şi i l-a dat, dar cu mâna dreaptă nu mai putea prinde. Mi-a fost milă de el şi i-am spus:
- Iată Brabis-Karak! TRONUL de LUMINĂ pe care tu îl negi ţi-a paralizat mâna dreaptă! Ce semn mai mare vrei? Hai, cedează! Recunoaşte că viaţa este veşnică, recunoaşte că MILA şi IUBIREA sunt singurele care pot creia o lume nouă cum vrei tu şi nu exploatarea sclavilor...
- Sunt bătrân şi sufăr de o boală necunoscută. N-are nici un amestec paralizarea mâinii cu TRONUL vostru de LUMINĂ, zise Brabis, la care eu i-am răspuns:
- Iată, eu mă voi ruga la SFERA să-ţi redea sănătatea şi vei vedea că TRONUL este Atotputernic!
Am ridicat mâinile la cer şi mai înainte de a formula invocarea, o rază de lumină coborî din plafon şi intră în mâna paralizată a lui Brabis. În aceeaşi clipă mâna era sănătoasă şi Brabis putu să-şi reia toiagul de mare preot în mână.
- Eh, o întâmplare. Mi s-a mai întâmplat aşa ceva, nu-i prima dată, zise Brabis minţind cu neruşinare.
- Uite, eu îţi propun o experienţă clară, i-am zis eu lui Brabis-Karak. Alege şi adu în piaţa publică trei bolnavi în stare gravă. Tu să te rogi cu preoţii tăi lui Martupicu al vostru să-i facă sănătoşi şi dacă reuşeşti, eu mă voi închina la zeul vostru. Iar dacă noi vom putea să-i vindecăm, atunci treci tu de partea noastră şi acepţi legile TRONULUI de LUMINĂ.
Brabis-Karak a fost de acord cu propunerea mea, astfel că a doua zi am fost invitaţi în piaţa spânzurătorilor unde trona Martupicu cel sângeros. Toţi preoţii lor în frunte cu Brabis-Karak au început să implore pe Martupicu să vindece doi bătrâni şi o femeie pe care doctorii nu-i puteau vindeca. Am sat vreo trei ore în faţa statuii lui Martupicu şi bolnavii erau tot bolnavi. Atunci lui Brabis-Karak i-a venit ideia de a sacrifica un sclav – pentru că – spunea el, Martupicu numai când vede sânge e puternic. Au adus într-adevăr un sclav care se zbătea ştiind ce-l aşteaptă. Am vrut să-i opresc, dar un glas mi-a poruncit: „Lasă-i să facă orice!”. Am văzut cum Brabis-Karak, cu propria lui mână, a ucis sclavul acela. A fost o scenă groaznică. Toţi preoţii au sărutat pe Martupicu stropind soclul statuii cu sânge... dar nici un rezultat!
Noi am reuşit să vindecăm bolnavii în câteva minute. Brabis-Karak cu preoţii lui au văzut, s-au convins şi ne-a spus:
- Recunosc că TRONUL vostru de LUMINĂ e mai puternic ca Martupicu al nostru!
Şi au plecat.
Au trecut câteva zile fără ca nimeni să vină pe la noi. A patra zi am fost înştiinţaţi să venim în mica sală unde mai fusesem. Când am ajuns noi acolo, Brabis-Karak şi împăratul cu suitele lor erau deja în discuţii aprinse. La intrarea noastră au tăcut. Împăratul ne întrebă ce vrem noi ca ei să facă. Noi am formulat mai multe puncte:
1. Să elibereze sclavii şi să le dea drepturi egale cu cetăţenii liberi.
2. Să modifice toate legile şi să desfiinţeze pedepsele.
3. Să dărâme statuia lui Martupicu şi în locul ei să clădească o piramidă cu un TRON sus pe ultima treaptă.
4. Să defiinţeze casele de toleranţă şi orgiile cu desfrâuri combinate.
5. Să aplice legea retribuţiei corespunzătoare cu munca efectuată.
Brabis-Karak vorbi în şoaptă cu împăratul şi cu consilierii şi respinseră propunerile noastre.
În clipa aceea cerul se acoperi cu nori negri şi izbucni o furtună nemaivăzută."
În continuare, urmează capitolul Pedeapsa:
"După circa jumătate de oră de furtună, începu să plouă cu grindină. Era în plină vară. A căzut grindină într-un strat atât de gros încât nu se mai putea merge pe străzi. Când grindina a încetat, ne-am înţeles să continuăm discuţia a doua zi. În drum spre vila noastră imaginea copacilor era jalnică. Le căzuseră toate frunzele, astfel că era un adevărat peisaj de iarnă. Am înţeles că TRONUL de LUMINĂ se supărase. Către seară însă norii se risipiră şi razele soarelui în apus a încălzit inimile noastre.
Ne retrăsesem în vila noastră, noi cei patru. Nu ştiam ce am mai putea face. Totul se dovedea a fi zadarnic. Când am exprimat hotărârea de a ne reîntoarce la ai noştri, în ambele urechi am sinţit nişte pocnituri puternice. Mi-am dat seama că voi primi o comunicare. Întradevăr, în ecran Marele Spirit care nu era altul decât Iisus, ne spuse:
- Le veţi da ultima probă şi-i veţi anunţa că dacă nu eliberează sclavii şi nu renunţă la zeificarea lui Martupicu, îi vom lovi din plin şi-i vom distruge! Vă veţi oferi singuri să fiţi spânzuraţi spre a demonstra existenţa vieţii veşnice şi a treia zi vă voi învia în văzul tuturora. Mergeţi chiar acuma la Brabis-Karak şi spuneţi-i să dea ordin să vă pregătească trei spânzurători pentru tine Zenotecles, pentru Menthotep şi Ormogen. Deocamdată atâta. La lucru!
Acestea zicând Iisus Marele Spirit, ecranul se stinse. Am deschis ochii. Şi Menthotep şi Ormogen avuseseră aceelaşi ecran. Doar bunul nostru prieten preotul Mantumonedes nu cunoştea ordinul. Când i-am spus de spânzurare, ne-a zis că să cerem patru spânzurători. „Nu, i-am răspuns eu. Ordinul este pentru noi trei. Tu să te întorci la ai noştri... poate că scăpăm de urgia care simt că se apropie”.
Ne-am ridicat şi am pornit-o spre vila fanaticului Brabis-Karak. Era după apusul soarelui. Slugile ne-au condus într-un salon de un lux nemaivăzut. Totul era din aur, argint şi lemn lucitor. Covoare multicolore groase deşi lipsite de gust. Mult mai frumoase erau combinaţiile noastre din pene de papagal şi de păun. Odată venit la noi, ne aşezarăm cu toţii. Pe dată, i-am spus hotărârea noastră. Brabis rămase uimit dar ne spuse că nu crede că va fi de acord împăratul. În orice caz rămase să ne întâlnim a doua zi cu el şi cu împăratul.
A doua zi împăratul rămase nemişcat auzind oferirea noastră spre spânzurare. Erau cu toţii impresionaţi de jerta noastră. Mulţi veneau pe la noi şi ni se închinau în semn de respect şi consideraţie. Împăratul şi consilierii respinseră cererea noastră de a ne lăsa spânzuraţi, dar refuzau şi eliberarea sclavilor. Erau de neînţeles. Vedeau bunele noastre intenţii, ne respectau opiniile, dar ei nu voiau să cedeze.
În clipa când împăratul a respins cererea noastră, am auzit o voce detaşându-se în mintea mea: ”Convoacă o adunare a poporului mâine în zori zilei!”. I-am şi comunicat împăratului dorinţa noastră. Brabis-Karak s-a opus temându-se de efectul în masă pe care ar putea să-l aibă adunarea solicitată de noi, dar împăratul apucase să ne promită că acceptă să ne adresăm maselor."
"Am luat eu cuvântul, iar Mantumonedes traducea. Am vorbit despre nemurirea sufletului, despre superioritatea învăţăturii lui Topteoxenes şi despre atotputernicia „Celui ce stă pe TRONUL de LUMINĂ”. Le-am spus că suntem trimişii Lui spre a le aduce la cunoştiinţă că dacă nu vor renunţa la sclavie şi la cultul lui Martupicu, „Cel ce stă pe TRON”, conducătorul suprem al universului va distruge ţara lor şi-i va nimici pe toţi.
Ce credeţi? Au început cu toţii să mă huiduiască şi să arunce în noi cu tot felul de obiecte. A trebuit să intervină poliţiştii lor spre a-i potoli. Ne-am dat seama că trebuia să urmeze ultimul gest demonstrativ. Brabis-Karak a luat cuvântul şi s-a adresat mulţimii zicând că Martupicu e zeul lor, el le-a adus bunăstarea şi lui trebuie să-i rămână credincioşi. Că poate că şi noi avem dreptate, că avem puteri, dar că cererea noastră de a desfiinţa sclavia e absurdă şi va crea revolte şi pericole sociale grave."
"Aţi obosit? Ne întreabă Densi.
- Oarecum, i-am răspuns eu. Suntem mai mult consternaţi de furia cu care s-a dezlănţuit Opalul.
- Da. Au fost trimise asupra Atlantidei substanţe TARMICE distrugătoare, un fel de materii de o radioactivitate colosală. Luciferienii au fost distruşi totalmente şi proiectaţi în spaţiile lor GANDANICE. Mai mult de 4.000 de ani Opalul a tăcut. Nu a mai comunicat cu nimeni din straturi, a stat tăcut în sine. Distrugerea a avut loc cam prin anul 12.200 înainte de Hristos, aşa că e foarte greu să mai poţi găsi ceva rămăşiţe pe fund de ocean."
În continuare, un fragment dintr-un alt capitol, dinaintea vremii egiptene, conform cărţii:
"Venirea lui Hristos pe Pământ a fost cauzată tot de luciferieni. Aceştia, după ce au fost distruşi în Atlantida, cinci milenii au tăcut neîndrăznind să mai ia contact cu noi, cei din Opal. Prin mileniul al şaselea înainte de Hristos, Lucifer apelează din nou la Părintele Luminilor spre a-i cere iertare, solicitând din nou ajutor pentru a se putea şi el salva. Părintele Luminilor acceptă şi promite lui Lucifer că-i va indica o zonă anumită pe Pământ unde să se poată întrupa şi hotărăşte ca luciferienii să formeze un popor aparte, care să beneficieze de trimişi speciali.
Părintele Luminilor îi indică lui Lucifer zona dintre Mediterana şi Golful Persic de astăzi şi făgăduieşte că-i va trimite îndrumători speciali.
La început, primele milenii a mers destul de bine cu evoluţia luciferienilor. Câteva milioane de luciferieni au reuşit să-şi îmbunătăţească culorile spiritului şi să intre în primele două straturi. Cu rare excepţii au ajuns chiar şi în stratul IV, realizând griul deschis. Cei mai mulţi însă persistau în culoarea de bază negru. Şi n-a fost numai atât. Luciferienii nu au ascultat de porunca dată ca să se întrupeze numai în zona indicată de Părintele Luminilor, ci au împânzit Pământul strecurându-se şi la alte naţii."
Cam aceste transpuneri de fragmente ar ajunge pentru a forma o părere despre misticismul cărţii, care prezintă ca un istoric evenimente posibile, din trecut.
DeletedUser
THEOPHRASTUS PARACELSUS
Paracelsus se caracterizează el însuşi prin aceea că scrie sub portretul său: „Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia, /De poate pentru sine singur să rămână." Întreaga sa atitudine faţă de cunoaştere e cuprinsă în aceste cuvinte. El vrea să se întoarcă pretutindeni prin efort propriu la temeliile cunoaşterii naturii, spre a se înălţa prin propriile lui forţe spre regiunile cele mai înalte ale cunoaşterii. În calitate de medic, el nu vrea, ca şi contemporanii lui, să-şi însuşească, pur şi simplu, afirmaţiile vechilor cercetători consideraţi pe atunci autorităţi, de exemplu Galenus sau Avicenna; vrea să citească el însuşi în mod nemijlocit în cartea naturii. „Medicul trebuie să treacă prin examenul naturii, care e lumea; şi tot începutul ei. Şi acelaşi lucru pe care i-l spune natura trebuie să-l dea mai departe înţelepciunii, dar să nu caute nimic în înţelepciunea lui, ci numai în lumina naturii." El nu se dă înapoi de la nimic din ceea ce-l poate ajuta să cunoască în toate direcţiile natura şi activităţile ei. Întreprinde în acest scop călătorii în Ungaria, Spania, Portugalia şi Orient. Lui îi e îngăduit să spună despre sine: „Am mers pe urmele artei cu riscul vieţii mele şi nu m-am ruşinat să învăţ de la călători, de la colportorii de ştiri şi de la mincinoşi. Învăţătura mea a fost pusă la încercare mai greu decât argintul, în sărăcie, frică, războaie şi chinuri." Ceea ce s-a moştenit de la vechile autorităţi n-are nici o valoare pentru el; fiindcă e convins că va ajunge la înţelegerea justă numai dacă va vieţui el însuşi înălţarea de la cunoaşterea naturii (Naturwissen) la cunoaşterea supremă (Erkenntnis). Această trăire de sine îl face să rostească mândra maximă: „Acela care vrea să meargă pe urmele adevărului, trebuie să intre în monarhia mea. . . Pe urmele mele; nu eu pe ale voastre, Avicenna, Rhases, Galenus, Mesur! Voi pe urmele mele, nu eu pe ale voastre, voi, cei din Paris, voi, cei din Montpellier, voi, cei din Suabia, voi, cei din Meissen, voi, cei din Köln, voi, cei din Viena şi din toate oraşele aflate pe Dunăre şi pe Rin; voi, insule din mare, tu, Italia, tu, Dalmaţia, tu, Athena, tu, grec, tu, arab, tu, israelit; pe urmele mele şi nu eu pe ale voastre! A mea e monarhia!" Uşor îl putem înţelege greşit pe Paracelsus, din cauza aspectului exterior aspru al firii sale, care ascunde uneori în spatele glumei, o profundă gravitate. Spune el însuşi: „Natura nu m-a plăsmuit subtil, nici nu m-a crescut cu smochine şi pâine de grâu, ci cu brânză, lapte şi pâine de ovăz, poate de aceea sunt grosolan în comparaţie cu cei curaţi ca pisicile şi suprafini; căci cei care au crescut în haine moi, şi noi, care am fost crescuţi în conuri de brad, nu ne înţelegem bine. Chiar dacă eu mă socotesc fericit, trebuie să trec drept grosolan. Cum să nu-i par ciudat celui care n-a umblat niciodată în Soare"?
Goethe a caracterizat raportul dintre om şi natură (în cartea sa despre Winkelmann) în frumoasele fraze: „Când natura sănătoasă a omului acţionează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un tot mare, frumos şi demn şi de preţ, când o senzaţie armonioasă îi oferă o încântare pură, liberă: atunci Universul, dacă s-ar putea simţi pe sine însuşi ca fiind ajuns la ţelul său, ar jubila şi ar admira culmea propriei deveniri şi fiinţe." Paracelsus este adânc pătruns de o simţire ca aceea exprimată în asemenea fraze. Pe baza acestei simţiri se plăsmuieşte pentru el enigma omului. Să vedem cum se întâmplă aceasta, în sensul lui Paracelsus. În primă instanţă, puterii de înţelegere umane îi e ascuns drumul pe care a mers natura pentru a produce ceea ce este culmea ei. Ea a ajuns pe această culme; dar această culme nu-şi spune: Eu simt că sunt întreaga natură; această culme îşi spune: Eu simt că sunt acest om individual. Ceea ce, în realitate, e o realizare a întregii lumi, se simte ca şi cum ar fi o fiinţă izolată, singură, existând pentru sine. Ba tocmai în aceasta constă adevărata esenţă a omului, că el se simte altceva decât este, în ultimă instanţă. Iar dacă aceasta este o contradicţie, atunci omul poate fi numit o contradicţie care a prins viaţă. Omul este lumea în felul lui propriu. El îşi priveşte acordul cu lumea ca pe o dualitate. El este acelaşi lucru care e lumea; dar ca repetare, ca fiinţă individuală. Aceasta este opoziţia pe care Paracelsus o simte drept microcosmos (om) şi Macrocosmos (Univers).
Pentru el, omul este lumea în mic. Ceea ce-l face pe om să privească în acest fel raportul dintre el şi lume, e spiritul lui. Acest spirit apare legat de o singură fiinţă, de un singur organism. Acest organism, potrivit cu întreaga lui esenţă, aparţine marelui curent al Universului. El este un mădular al acestuia, care există în mod real numai în marea unitate în care sunt cuprinse toate celelalte. Spiritul apare însă ca produs al acestui organism individual. În primă instanţă, el se vede unit numai cu acest organism. El smulge acest organism din solul matern în care a crescut. Pentru Paracelsus există, deci, o profundă legătură, ascunsă în temelia naturală a existenţei, între om şi întregul Univers, legătură care se ascunde prin existenţa spiritului. În primă instanţă, spiritul, care ne duce la cunoaşterea superioară, prin faptul că ne ajută să ajungem la cunoaşterea inferioară şi că o face să renască pe o treaptă superioară, pentru noi, oamenii, are consecinţa că ne ascunde propria noastră legătură cu Universul. Astfel, pentru Paracelsus natura umană se împarte, în primă instanţă, în trei mădulare: natura noastră sensibil-trupească, organismul nostru, care ne apare ca entitate naturală printre alte entităţi naturale şi este exact la fel ca toate celelalte entităţi naturale; natura noastră acoperită, care este o verigă în lanţul lumii întregi, care nu e închisă, deci, între limitele organismului nostru, ci emite şi recepţionează influenţele forţelor întregului Univers; şi natura cea mai înaltă: spiritul nostru, care se manifestă numai în mod spiritual. Paracelsus numeşte primul mădular al naturii umane corp elementar; pe cel de al doilea, corp eteric-ceresc sau astral, pe cel de al treilea îl numeşte suflet. – Prin urmare, fenomenele „astrale" sunt pentru Paracelsus o treaptă intermediară între fenomenele pur trupeşti şi fenomenele sufleteşti propriu-zise. Ele devin, deci, vizibile atunci când spiritul, care ascunde temelia naturală a existenţei noastre, îşi opreşte activitatea. Avem în faţa noastră cea mai simplă apariţie a acestui tărâm în lumea visului. Imaginile care ne înconjoară în vis, cu legătura lor bizară, plină de sens, cu procesele din ambianţa noastră şi cu stările propriei noastre fiinţe lăuntrice, sunt produsele temeliei naturale a fiinţei noastre, care sunt întunecate de lumina mai puternică a sufletului. Dacă lângă patul meu cade un scaun şi eu visez o întreagă dramă, care sfârşeşte prin împuşcătura unui duel sau dacă am palpitaţii şi visez o sobă încinsă duduind, ies la iveală nişte activităţi ale naturii, pline de sens şi importanţă, care dezvăluie o viaţă situată între funcţiunile pur organice şi activitatea de reprezentare ce se desfăşoară în conştienţa clară a spiritului. Din această sferă pornesc toate fenomenele care ţin de hipnotism şi sugestie. În sugestie putem vedea o influenţă exercitată de un om asupra altui om, care indică existenţa unei legături între entităţile naturii, ascunsă de activitatea superioară a spiritului. Aici se deschide posibilitatea de a înţelege la ce se referă Paracelsus când vorbeşte de corpul „astral". El este acea sumă de activităţi din natură sub a căror influenţă ne aflăm sau ne putem afla în împrejurări deosebite; care pornesc din noi, fără ca sufletul nostru să intre în considerare în ceea ce le priveşte; şi care, totuşi, nu pot fi cuprinse în sfera noţiunii de fenomene pur fizice. Faptul că, în acest domeniu, Paracelsus înşiră nişte fapte pe care noi, azi, le punem la îndoială, dintr-un punct de vedere pe care l-am expus deja, nu intră în considerare. – Pe baza unor asemenea concepţii despre natura umană, Paracelsus o împărţea pe aceasta în şapte mădulare. Sunt aceleaşi pe care le întâlnim şi în înţelepciunea vechilor egipteni, la neoplatonicieni şi în Cabala. Omul este, în primă instanţă, o entitate fizic-corporală, deci, supusă aceloraşi legi cărora le e supus orice corp. El este, aşadar, în această privinţă, un corp pur elementar. Legile pur corporal-fizice se subordonează procesului vieţii organice. Paracelsus numeşte legitatea organică „archaeus" sau „spiritus vitae"; viaţa organică se înalţă până pe treapta unor fenomene asemănătoare spiritului, care nu sunt încă spirit. Sunt fenomenele „astrale". Din sânul proceselar „astrale" se ivesc funcţiile „spiritului animal". Omul e o fiinţă înzestrată cu simţuri. El leagă cu mintea lui impresiile senzoriale conform unui sens. În el se trezeşte, deci, la viaţă „sufletul raţiunii". Omul se adânceşte în propriile sale produse spirituale, învaţă să cunoască spiritul ca spirit. Cu aceasta s-a înălţat până pe treapta de „suflet-spirit". În cele din urmă, îşi dă seama că în acest suflet-spirit el vieţuieşte substratul cel mai adânc al existenţei lumii; sufletul-spirit încetează să mai fie ceva individual, izolat. Apare cunoaşterea despre care vorbeşte Eckhart, atunci când nu se mai simţea vorbind înăuntrul lui pe sine, ci Fiinţa Universală. A apărut acea stare în care Spiritul Universal se priveşte pe sine însuşi în om. Paracelsus a cuprins în cuvinte simple sentimentul acestei stări: „Şi acesta e un lucru mare, la care trebuie să cugetaţi: nu există nimica în Cer şi pe Pământ, care să nu fie şi în om. Iar Dumnezeu, care este în Cer, acela este în om". – Cu aceste şapte părţi fundamentale ale naturii umane Paracelsus nu vrea să exprime nimic altceva decât nişte realităţi ale vieţuirii exterioare şi interioare. Faptul că în cadrul unei realităti superioare, ceea ce pentru experienţa umană se desparte ca pluralitate de şapte mădulare este o unitate, rămâne neinfluenţat de acest lucru. Dar tocmai de aceea există cunoaşterea superioară: pentru a indica unitatea în tot ceea ce, din cauza organizării trupeşti şi spirituale, omului îi apare, în vieţuirea nemijlocită, drept pluralitate. Pe treapta cunoaşterii supreme, Paracelsus tinde să contopească în mod viu Fiinţa Originară unitară a lumii cu spiritul său. El ştie însă că omul poate să cunoască natura în spiritualitatea ei numai dacă intră în relaţii nemijlocite cu ea. Omul nu cunoaşte natura dacă o populează cu de la sine putere, în mod arbitrar, cu entităţi spirituale presupuse, ci dacă o ia şi o preţuieşte aşa cum este ea ca natură. De aceea Paracelsus nu-l caută pe Dumnezeu sau spiritul în natură; ci natura, aşa cum îi apare în faţa ochilor, este pentru el în mod absolut nemijlocit divină. Oare trebuie mai întâi să-i atribuim plantei un suflet de felul celui uman, pentru a găsi spiritualul? De aceea Paracelsus îşi explică evoluţia lucrurilor, în măsura în care aşa ceva este posibil, cu mijloacele ştiinţifice ale vremii sale, concepând această evoluţie drept un proces senzorial din natură. El consideră că toate lucrurile provin din materia originară, din apa originară (Yliaster). Şi el consideră că un alt proces din natură, care are loc în continuare, este scindarea materiei originare (pe care o numeşte şi „marele limb") în cele patru elemente: apă, pământ, foc şi aer. Dacă el spune că „Cuvântul divin" a chemat la viaţă, din materia originară, multitudinea fiinţelor; acest lucru trebuie înţeles numai aşa cum trebuie înţeles, în cadrul ştiinţelor moderne ale naturii, raportul dintre forţă şi substanţă. Un „spirit" în sensul real al cuvântului, pe această treaptă nu există încă. Acest spirit nu este un temei real al procesului naturii, ci un rezultat real al acestui proces. Acest spirit nu creează natura, ci se dezvoltă din ea. Unele cuvinte ale lui Paracelsus ar putea fi înţelese în sensul opus. Când spune: „Nu există nimic sub formă corporală care să nu aibă şi să nu poarte, ascuns în el, un spirit şi să nu trăiască. De asemenea, nu are viaţă numai ceea ce se mişcă şi se deplasează, ca oamenii, animalele, viermii din pământ, păsările de pe cer şi peştii din apă, ci şi toate lucrurile corporale şi fiinţiale". Dar cu asemenea afirmaţii Paracelsus nu vrea decât să atragă atenţia asupra modului superficial de a studia natura, care crede că, dacă a „proţăpit" câteva noţiuni (după excelenta exprimare a lui Goethe), a epuizat esenţa unui lucru. El nu vrea să introducă în lucruri o esenţă născocită, ci vrea să pună în mişcare toate forţele omului, pentru a scoate din lucruri tot ceea ce se află realmente în ele. Esenţialul este să nu ne lăsăm induşi în eroare de faptul că Paracelsus se exprimă în spiritul epocii sale. Mai degrabă e important să ne dăm seama ce se află în faţa sufletului său, atunci când, privind natura, îşi exprimă ideile în formele de exprimare ale vremii sale. De exemplu, el îi atribuie omului două feluri de carne, deci o dublă constituţie corporală. „Carnea trebuie înţeleasă astfel, că ea este de două feluri, anume carnea care se trage din Adam şi carnea care nu e din Adam. Carnea din Adam e una grosolană, căci ea e pământească şi nimic altceva decât carne, pe care o poţi lega şi pipăi cum faci cu lemnul şi piatra. Cealaltă carne nu e din Adam, este o carne subtilă şi nu poate fi legată şi pipăită, căci nu e făcută din pământ." Ce este carnea care e din Adam? Este tot ceea ce omul a moştenit prin dezvoltarea lui naturală, tot ceea ce, deci, i s-a transmis prin ereditate. La aceasta se adaugă ceea ce omul şi-a dobândit în decursul vremurilor, în contact cu lumea înconjurătoare. Cele două reprezentări ştiinţifice moderne: „însuşiri moştenite" şi „însuşiri dobândite prin adaptare", derivă din gândul mai sus amintit al lui Paracelsus. „Carnea mai subtilă" care-i dă omului capacitatea de a desfăşura activităţile sale spirituale, n-a fost în om dintru începuturi. El era „carne grosolană", ca şi animalul, o carne pe care o poţi „lega şi pipăi, cum faci cu lemnul şi piatra". În concepţia ştiinţelor naturii şi sufletul este, aşadar, o însuşire dobândită a „cărnii grosolane". Ceea ce are în vedere omul de ştiinţă al secolului al XIX-lea, când vorbeşte de lucrurile moştenite de la lumea animală, are în vedere şi Paracelsus, când foloseşte expresia „carnea care se trage din Adam". Prin expuneri de felul celei de faţă nu trebuie ştearsă nicidecum deosebirea dintre un om de ştiinţă din secolul al XVI-lea şi unul din secolul al XIX-lea. Căci de-abia acest din urmă secol a fost în stare să vadă în mod deplin ştiinţific manifestările fiinţelor vii într-un asemenea context, încât în faţa ochilor a apărut înrudirea lor naturală şi descendenţa reală, până sus, la om. Ştiinţele naturii văd numai un proces natural, acolo unde, în secolul al XVIII-lea, Linné mai vedea un proces spiritual şi-l caracteriza în cuvintele: „Specii de fiinţe vii se numără atâtea, câte forme diferite au fost create în principiu." Pe când, aşadar, la Linné, spiritul încă mai trebuie transpus în lumea spaţială şi trebuie să i se atribuie sarcina de a produce, de a „crea" în mod spiritual formele de viaţă, ştiinţele naturii din secolul al XIX-lea au putut da naturii ce este al naturii şi spiritului ce este al spiritului. Naturii însăşi i se atribuie sarcina de a-şi explica creaţiile; iar spiritul se poate adânci în sine în singurul loc unde poate fi găsit, înăuntrul omului. – Dar, chiar dacă, într-un anumit sens, Paracelsus gândeşte cu totul în sensul vremii sale, totuşi, tocmai în privinţa ideii de evoluţie, de devenire, el a sesizat în mod profund raportul dintre om şi natură. În Fiinţa Originară a lumii el n-a văzut ceva care există undeva gata făcut, încheiat, ci el a conceput Dumnezeiescul în devenire. De aceea, i-a putut atribui cu adevărat omului o activitate creatoare proprie. Dacă Fiinţa Originară divină există o dată pentru totdeauna, atunci nu poate fi vorba de o adevărată activitate creatoare a omului. Atunci nu creează omul care trăieste în timp, ci creează Dumnezeu, care este din veşnicie. Dar pentru Paracelsus nu există un asemenea Dumnezeu, care fiinţează din veşnicie. Pentru el există doar un proces veşnic, şi omul este un mădular în acest proces veşnic. Ceea ce omul plăsmuieşte, n-a existat înainte, în nici un fel. Ceea ce omul creează, este, aşa cum îl creează el, o creaţie primordială. Dacă e s-o numim divină, ea poate fi numită astfel numai în sensul în care ea este creaţie umană. De aceea, Paracelsus poate să-i atribuie omului un rol în edificiul lumii, prin aceasta zideşte şi el însuşi la edificiul acestei creaţiuni. Fiinţa originară divină fără om nu este ceea ce ea este împreună cu omul. „Căci natura nu dă la iveală nimic care să fie desăvârşit aşa cum este, ci omul trebuie să-l desăvârşească." Această activitate creatoare proprie a omului la zidirea naturii Paracelsus o numeşte alchimie. „Această desăvârşire este alchimie. Prin urmare, alchimistul e brutarul, când face pâinea, viticultorul, când face vinul, ţesătorul, când ţese pânza." În domeniul său, ca medic, Paracelsus vrea să fie alchimist. „De aceea mie-mi place lesne să scriu ici şi colo în alchimie atâta cât voi s-o cunoaşteţi bine şi să aflaţi ce e cu ea şi cum trebuie înţeleasă: nu te mânia pentru că de aici nu-ţi va veni nici aur, nici argint. Ci priveşte-o în aşa fel, încât să ţi se deschidă arcanele (mijloacele terapeutice)… Cel de al treilea stâlp al medicinei e alchimia, căci fără ea nu putem prepara leacurile, fiindcă natura nu poate fi folosită fără artă."
Aşadar, ochii lui Paracelsus sunt îndreptaţi în sensul cel mai strict al cuvântului spre natură, ca să afle de la ea însăşi cele ce ea are de spus în legătură cu creaţiile ei. El vrea să cerceteze legitatea chimică, pentru a lucra ca alchimist, în sensul dat de el acestui cuvânt. El îşi imaginează că toate corpurile sunt alcătuite din trei substanţe fundamentale: sare, sulf şi mercur. Ceea ce el desemnează astfel, nu coincide, bineînţeles, cu ceea ce chimia de mai târziu desemnează prin aceste nume; la fel de puţin pe cât ceea ce Paracelsus concepea drept substanţă fundamentală este ceea ce va înţelege prin aceasta chimia de mai târziu. Lucruri diferite sunt desemnate în vremuri diferite cu acelaşi nume. Ceea ce în vechime oamenii numeau cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc, există şi astăzi. Aceste patru „elemente" noi nu le mai numim „elemente", ci stări de agregare şi avem pentru ele denumirile: solid, lichid, gazos, eteric. Pământul, de pildă, pentru cei vechi, nu era pământ, ci „solidul". Cele trei substanţe fundamentale ale lui Paracelsus noi le recunoaştem, de asemenea, cu ajutorul unor noţiuni actuale, nu însă sub numele actuale, care sună la fel. Pentru Paracelsus dizolvarea într-un lichid şi arderea sunt cele două procese chimice importante pe care le foloseşte. Când dizolvăm sau ardem un corp, el se desface în părţile sale. Ceva rămâne ca reziduu; ceva se dizolvă sau arde. Reziduul este pentru el sare, ceea ce dizolvă (lichidul) este mercur; ceea ce poate fi ars, e numit de el sulf.
Pe acela care nu vede ce se ascunde în spatele unor asemenea procese naturale, acestea, privite ca lucruri materiale aride, îl lasă rece; cel care vrea să perceapă într-adevăr spiritul cu simţurile va popula aceste procese cu tot felul de fiinţe care au suflet. Cine însă, asemeni lui Paracelsus, ştie să le privească în marele context al Universului, care lasă ca taina lui să se reveleze înăuntrul omului, le ia aşa cum se oferă ele simţurilor; nu le reinterpretează; fiindcă procesele din natură, aşa cum stau în faţa noastră, în realitatea lor sensibilă, revelează în felul lor propriu enigma existenţei. Pentru cel ce năzuieşte spre lumina cunoaşterii superioare, ceea ce ele vor să dezvăluie, vorbind din sufletul omului, prin această realitate senzorială a lor, e mai presus de toate miracolele supranaturale pe care omul le poate născoci sau le poate lăsa să i se reveleze prin mijloacele pretinsului lor „spirit". Nu există nici un .,spirit al naturii" care să poată rosti adevăruri mai sublime, decât marile opere ale naturii însăşi, atunci când sufletul nostru se uneşte în prietenie cu această natură şi îşi aţinteşte auzul, într-un dialog intim, la revelaţiile misterelor ei. O asemenea prietenie cu natura căuta Paracelsus.
___________________________________
2. Teofrast al Eresos: Tatăl de Botanică şi Ecologie
... after Aristotle observed that one swallow doth not a Spring make (EN I.7), Theophrastus set to work on a treatise entitled "On the Number of Swallows Needed to Make a Spring, Dorothea Frede după Aristotel a observat că o rândunică nu se face primăvară o doth (EN I.7), Teofrast setat pentru a lucra la un tratat intitulat "cu privire la numărul de înghiţit necesare pentru a face un izvor, Dorothea Frede
În jur de 320 î.Hr. filozoful grec Teofrast începe ştiinţa botanicii cu cărţile sale Plantarum De causis / Cauzele Plante şi Plantarum Historia De / Istoria plante. În ele se clasifică 500 plante, dezvoltă o terminologie ştiinţifică pentru descrierea structurilor biologice, face distincţie între organele interne şi ţesuturile externe ale plantelor, şi dă primul cont clară a plantelor reproducerea sexuală, inclusiv modul în care polenizează palma data de mână.
Theophrastus (sau Theophrast sau Theophrastos) (371 sau 372 -287/286) î.Hr., fiul lui Melantas, născut în Eresos pe Lesbos, a fost un student al lui Aristotel si a reusit sa-l ca director al Liceului de la Atena. El a luat asupra filosofiei lui Aristotel în părţi remodelarea, comentând, precum şi dezvoltarea într-un mod original. Gândirea sa duce la empirism prin intermediul observării, de colectare, şi de clasificare. El a fost în jur de 35 de ani, directorul liceului si a fost un profesor de până la 2000 de studenţi.
Numele lui adevărat a fost Tyrtamos de Eresos, datorită talentului său oratoric a fost poreclit Euphrastos, bine-vorbit, în cele din urmă de a deveni faimos ca Teofrast, divină vorbit. S-au alăturat Academia lui Platon, la vârsta de 17 ani, în curând a scăzut la vraja lui Aristotel şi însoţite el, încă un bărbat tânăr, în exil auto-aleşi pe Troada apoi pe insula Lesbos lui acasă. Apoi a dispărut din recordul pentru trei sau mai mulţi ani - timp in care unii cred că el a călătorit de departe, în Creta şi Libia să vină din nou la partea lui Aristotel în Stagira. De acolo, pe el nu a plecat niciodata din nou stăpânul său, cu excepţia lui exil ultima scurt, reuşind să-l ca director al şcolii călător până la moartea sa în 287, la venerabila varsta de 85. El spune că a fost un tip simpatic, sub jurământ licenţă şi gastronomic, precum şi au murit de sechele de petrecerea de nunta de unul dintre elevii lui.
Principala inovaţie a Teofrast este încercarea sa de a găsi o legătură între principiile "primul" (lumea inteligibilă, Ratio) şi obiectele perceptibile ale naturii; această distincţie rămâne principalul motiv al filosofiei occidentale în cursul următoarelor două milenii cu soluţii diferite.
Teofrast este, de asemenea, numit "părintele botanicii" şi poate fi considerat ca fondator al ecologiei, de asemenea. El a descris origine de plante din seminţe, a efectuat experimente de germinare, a discutat despre influenţa factorilor de habitat abiotici asupra plantelor, ecologie de plante domestice, polenizarea plantelor, cu exemplul de smochine, a inventat o terminologie formă de creştere, care este încă rădăcină valabil (, trage). El a descris mai mult de 500 de specii şi soiuri de plante din terenurile limitrofe Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană. El clasificate plantelor în arbori, arbusti, sub arbuşti, şi plante aromatice. El a remarcat faptul că unele poartă petale de flori în timp ce altele nu, şi a observat în diferite poziţii relative ale petale şi ovar. În lucrările sale asupra propagării şi facultatea germinativă, Teofrast a descris diferitele moduri în care plantele specifice şi copaci poate să crească: din seminţe, din rădăcini, din bucăţi rupte, de la o sucursală sau o crenguţă, sau dintr-o mică bucată de lemn despicat.
În ceea ce priveşte filosofia naturii el postulează tulburări de natură şi subliniază faptul că scopul ar trebui să poată fi dovedit, el este un adept al Anaximandru şi Heraclit
"... Pentru înregistrările Teofrast, că de violet, Trandafiri, şi-Gilli flori, în cazul în care nu trebuie să fie bine luat în seamă, în trei ani vor ceară albă, iar experienţa acestora Eu însumi am vazut clar ..."
"... Ca Teofrast spune, vin cauzele Drept naşteri premature, şi dacă Câini mananca struguri, vor aduce mai departe abortives ..."
"... Si Teofrast spune că floarea de plante medicinale Lotum, nu este numai deschisă şi închisă, dar şi, uneori, piei, şi, uneori, prezinta aici tulpină de apus de soare la miezul nopţii, iar acest lucru, spune el, este făcut în legătură cu râul Eufrat ... "
Prima referire la efectul piroelectrice care se află în scrierile de Teofrast în 314 î.Hr., care a subliniat ca turmalina devine percepute atunci când este încălzit.
Theophrastus descoperă Petele solare (observat, de asemenea, independent şi mult mai devreme în China) Marea momente din istoria de Fizica solare.
Alte publicaţii care au supravieţuit, în unele fragmente:
Pe stanci (περὶ λίθων), Personaje (χαρακτῆρες), pe foc (περὶ πυρός), La mirosuri, Pe vânt (περὶ ἀνέμων), Pe semnele de vreme.
Un lucru important este:
Istorie Naturală de plante, (περὶ φυτικῶν ἱστοριῶν α'-θ ") o lucrare de nouă cărţi (cu următoarele teme):
1. Anatomie de plante
2 - 5. Din lemn plante
6. Erbacee plante perene
7. Legume şi cultivarea lor
8. Cereale
9. Seve şi medicină
şi, de asemenea,
Despre Motive de legume de creştere (περὶ φυτικῶν αἰτιῶν α’-ς’) (6 cărţi)
Theophrastus spre deosebire de Aristotel credea că animalele sunt capabile de raţionament. El a considerat că, deoarece animalele sunt plantele de mai sus nu este etic să mănânce carne. Din acest motiv el a fost un vegetarian.
Comentarii :
"Pe pietre" si "Pe vânturi" sunt titlurile a două cărţi de Teofrast. Astăzi grecii spun pentru o discuţie mai puţin grave sau publicarea că este "La vânturi şi pe apă."
carte Teofrast "pe pietre", scrisă în secolul IV î.en, este cel mai vechi lucru cunoscut pe minerale, proprietatile lor, şi aplicaţii. Cartea este plină de informaţii interesante compilate într-un mod clar, uşor de citit stil. Fragment examinate în acest articol este deosebit de important, deoarece reprezintă prima reacţie mechanochemical cunoscute, precum şi prima descriere a oricărui proces de obţinere a unui metal pur de la un compus. Laszlo Takacs
Piroelectricitate:
Tranzacţii britanic ceramice 1 aprilie 2004, vol.. 103, nr. 2, pp.. 65-70 (6), Lang SB, o istorie de 2400 ani Piroelectricitate: de la Grecia antică de explorare a sistemului solar
Rezumat (Abstract (engl.)) :
Piroelectricitate a fost probabil prima observate de greci mai mult de 24 secole în urmă. Theophrastus filosof a scris că lyngourion (cel mai probabil turmalina minerale) a avut proprietatea de a atrage paiete si fragmente de lemn. Pentru două milenii proprietati de turmalina au fost mai mult o parte din mitologia decât de ştiinţă. În secolul al optsprezecelea, studii piroelectrice adus o contribuţie majoră la dezvoltarea înţelegerii noastre electrostatică. În XIX-lea, de cercetare privind Piroelectricitate adaugă la cunoştinţele noastre de mineralogie, termodinamica si fizica de cristal. Piroelectricitate a dat naştere la piezoelectricitate în 1880, şi să ferroelectricity în 1920. Domeniul Piroelectricitate a înflorit în secolul XX, cu multe aplicaţii, în special în detectarea rared inf şi imagine termică. senzori piroelectrice au fost efectuate pe mai multe misiuni spaţiale şi au contribuit în mod semnificativ la cunoştinţele noastre astronomice.
"Timpul este cel mai valoros lucru pe care îl poţi cheltui." - Teofrast
___________________________________
Theophrastus (c.371-c.287 î.Hr.)
Teofrast a fost un filozof grec al şcolii călător, şi succesorul imediată a lui Aristotel în conducerea Liceului. El a fost un nativ din Eresus din Lesbos, şi a studiat filozofia la Atena, în primul rând în conformitate cu Platon şi după aceea în conformitate cu Aristotel. El a devenit elevul preferat al lui Aristotel, care a numit succesorul său Teofrast, şi lăsat să-l biblioteca lui şi manuscrisele de scrierile sale. Theophrastus susţinut caracterul aristotelic al Liceului. Se spune că 2000 a avut ucenici, printre care poetul comic Menandru. El a fost respectat de către regii Filip, Cassandru, şi Ptolemeu. El a fost judecat pentru impietate, dar achitat de juriu atenian. El a murit în 287 î.Hr., având prezidat Liceului despre treizeci şi cinci ani. varsta lui este uneori pus la 85, şi 107 de către alţii. El este declarat a fi închis viaţa cu plângere cu privire la durata scurtă a vieţii umane, că sa terminat doar atunci când introspecţie în problemele sale a fost începutul.
Deşi Theophrastus urmat, în general conduce în filosofia lui Aristotel, el a fost nu doar imitator sclav, şi-a continuat investigaţiile importante empirice şi filosofice ale lui. Foarte puţin din opera sa a supravieţuit, dar se pare că, în general, au subliniat la partea empiriste de gândire lui Aristotel şi a minimalizat rămase elemente Platonist, o tendinţă care a fost continuată de succesorul în continuare Teofrast "în calitate de şef al Liceului, Strato. Teofrast a criticat unele dintre argumentele lui Aristotel pentru existenţa unui motor primar, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de aplicarea universală a lui Aristotel teleologică (care este, goal-regizat) explicaţii. Theophrastus compus, de asemenea, un compendiu mare de doctrinele filosofilor anterioare, care este el însuşi pierdut, dar care au format, probabil, baza pentru o mare parte din doxography mai târziu, care este principala noastra sursa de informaţii cu privire la filosofi pre-socratică.
Îmi cer scuze pentru cuvinte în neconcordanţă, acest articol fiind tradus din altă lingvistică.
Paracelsus se caracterizează el însuşi prin aceea că scrie sub portretul său: „Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia, /De poate pentru sine singur să rămână." Întreaga sa atitudine faţă de cunoaştere e cuprinsă în aceste cuvinte. El vrea să se întoarcă pretutindeni prin efort propriu la temeliile cunoaşterii naturii, spre a se înălţa prin propriile lui forţe spre regiunile cele mai înalte ale cunoaşterii. În calitate de medic, el nu vrea, ca şi contemporanii lui, să-şi însuşească, pur şi simplu, afirmaţiile vechilor cercetători consideraţi pe atunci autorităţi, de exemplu Galenus sau Avicenna; vrea să citească el însuşi în mod nemijlocit în cartea naturii. „Medicul trebuie să treacă prin examenul naturii, care e lumea; şi tot începutul ei. Şi acelaşi lucru pe care i-l spune natura trebuie să-l dea mai departe înţelepciunii, dar să nu caute nimic în înţelepciunea lui, ci numai în lumina naturii." El nu se dă înapoi de la nimic din ceea ce-l poate ajuta să cunoască în toate direcţiile natura şi activităţile ei. Întreprinde în acest scop călătorii în Ungaria, Spania, Portugalia şi Orient. Lui îi e îngăduit să spună despre sine: „Am mers pe urmele artei cu riscul vieţii mele şi nu m-am ruşinat să învăţ de la călători, de la colportorii de ştiri şi de la mincinoşi. Învăţătura mea a fost pusă la încercare mai greu decât argintul, în sărăcie, frică, războaie şi chinuri." Ceea ce s-a moştenit de la vechile autorităţi n-are nici o valoare pentru el; fiindcă e convins că va ajunge la înţelegerea justă numai dacă va vieţui el însuşi înălţarea de la cunoaşterea naturii (Naturwissen) la cunoaşterea supremă (Erkenntnis). Această trăire de sine îl face să rostească mândra maximă: „Acela care vrea să meargă pe urmele adevărului, trebuie să intre în monarhia mea. . . Pe urmele mele; nu eu pe ale voastre, Avicenna, Rhases, Galenus, Mesur! Voi pe urmele mele, nu eu pe ale voastre, voi, cei din Paris, voi, cei din Montpellier, voi, cei din Suabia, voi, cei din Meissen, voi, cei din Köln, voi, cei din Viena şi din toate oraşele aflate pe Dunăre şi pe Rin; voi, insule din mare, tu, Italia, tu, Dalmaţia, tu, Athena, tu, grec, tu, arab, tu, israelit; pe urmele mele şi nu eu pe ale voastre! A mea e monarhia!" Uşor îl putem înţelege greşit pe Paracelsus, din cauza aspectului exterior aspru al firii sale, care ascunde uneori în spatele glumei, o profundă gravitate. Spune el însuşi: „Natura nu m-a plăsmuit subtil, nici nu m-a crescut cu smochine şi pâine de grâu, ci cu brânză, lapte şi pâine de ovăz, poate de aceea sunt grosolan în comparaţie cu cei curaţi ca pisicile şi suprafini; căci cei care au crescut în haine moi, şi noi, care am fost crescuţi în conuri de brad, nu ne înţelegem bine. Chiar dacă eu mă socotesc fericit, trebuie să trec drept grosolan. Cum să nu-i par ciudat celui care n-a umblat niciodată în Soare"?
Goethe a caracterizat raportul dintre om şi natură (în cartea sa despre Winkelmann) în frumoasele fraze: „Când natura sănătoasă a omului acţionează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un tot mare, frumos şi demn şi de preţ, când o senzaţie armonioasă îi oferă o încântare pură, liberă: atunci Universul, dacă s-ar putea simţi pe sine însuşi ca fiind ajuns la ţelul său, ar jubila şi ar admira culmea propriei deveniri şi fiinţe." Paracelsus este adânc pătruns de o simţire ca aceea exprimată în asemenea fraze. Pe baza acestei simţiri se plăsmuieşte pentru el enigma omului. Să vedem cum se întâmplă aceasta, în sensul lui Paracelsus. În primă instanţă, puterii de înţelegere umane îi e ascuns drumul pe care a mers natura pentru a produce ceea ce este culmea ei. Ea a ajuns pe această culme; dar această culme nu-şi spune: Eu simt că sunt întreaga natură; această culme îşi spune: Eu simt că sunt acest om individual. Ceea ce, în realitate, e o realizare a întregii lumi, se simte ca şi cum ar fi o fiinţă izolată, singură, existând pentru sine. Ba tocmai în aceasta constă adevărata esenţă a omului, că el se simte altceva decât este, în ultimă instanţă. Iar dacă aceasta este o contradicţie, atunci omul poate fi numit o contradicţie care a prins viaţă. Omul este lumea în felul lui propriu. El îşi priveşte acordul cu lumea ca pe o dualitate. El este acelaşi lucru care e lumea; dar ca repetare, ca fiinţă individuală. Aceasta este opoziţia pe care Paracelsus o simte drept microcosmos (om) şi Macrocosmos (Univers).
Pentru el, omul este lumea în mic. Ceea ce-l face pe om să privească în acest fel raportul dintre el şi lume, e spiritul lui. Acest spirit apare legat de o singură fiinţă, de un singur organism. Acest organism, potrivit cu întreaga lui esenţă, aparţine marelui curent al Universului. El este un mădular al acestuia, care există în mod real numai în marea unitate în care sunt cuprinse toate celelalte. Spiritul apare însă ca produs al acestui organism individual. În primă instanţă, el se vede unit numai cu acest organism. El smulge acest organism din solul matern în care a crescut. Pentru Paracelsus există, deci, o profundă legătură, ascunsă în temelia naturală a existenţei, între om şi întregul Univers, legătură care se ascunde prin existenţa spiritului. În primă instanţă, spiritul, care ne duce la cunoaşterea superioară, prin faptul că ne ajută să ajungem la cunoaşterea inferioară şi că o face să renască pe o treaptă superioară, pentru noi, oamenii, are consecinţa că ne ascunde propria noastră legătură cu Universul. Astfel, pentru Paracelsus natura umană se împarte, în primă instanţă, în trei mădulare: natura noastră sensibil-trupească, organismul nostru, care ne apare ca entitate naturală printre alte entităţi naturale şi este exact la fel ca toate celelalte entităţi naturale; natura noastră acoperită, care este o verigă în lanţul lumii întregi, care nu e închisă, deci, între limitele organismului nostru, ci emite şi recepţionează influenţele forţelor întregului Univers; şi natura cea mai înaltă: spiritul nostru, care se manifestă numai în mod spiritual. Paracelsus numeşte primul mădular al naturii umane corp elementar; pe cel de al doilea, corp eteric-ceresc sau astral, pe cel de al treilea îl numeşte suflet. – Prin urmare, fenomenele „astrale" sunt pentru Paracelsus o treaptă intermediară între fenomenele pur trupeşti şi fenomenele sufleteşti propriu-zise. Ele devin, deci, vizibile atunci când spiritul, care ascunde temelia naturală a existenţei noastre, îşi opreşte activitatea. Avem în faţa noastră cea mai simplă apariţie a acestui tărâm în lumea visului. Imaginile care ne înconjoară în vis, cu legătura lor bizară, plină de sens, cu procesele din ambianţa noastră şi cu stările propriei noastre fiinţe lăuntrice, sunt produsele temeliei naturale a fiinţei noastre, care sunt întunecate de lumina mai puternică a sufletului. Dacă lângă patul meu cade un scaun şi eu visez o întreagă dramă, care sfârşeşte prin împuşcătura unui duel sau dacă am palpitaţii şi visez o sobă încinsă duduind, ies la iveală nişte activităţi ale naturii, pline de sens şi importanţă, care dezvăluie o viaţă situată între funcţiunile pur organice şi activitatea de reprezentare ce se desfăşoară în conştienţa clară a spiritului. Din această sferă pornesc toate fenomenele care ţin de hipnotism şi sugestie. În sugestie putem vedea o influenţă exercitată de un om asupra altui om, care indică existenţa unei legături între entităţile naturii, ascunsă de activitatea superioară a spiritului. Aici se deschide posibilitatea de a înţelege la ce se referă Paracelsus când vorbeşte de corpul „astral". El este acea sumă de activităţi din natură sub a căror influenţă ne aflăm sau ne putem afla în împrejurări deosebite; care pornesc din noi, fără ca sufletul nostru să intre în considerare în ceea ce le priveşte; şi care, totuşi, nu pot fi cuprinse în sfera noţiunii de fenomene pur fizice. Faptul că, în acest domeniu, Paracelsus înşiră nişte fapte pe care noi, azi, le punem la îndoială, dintr-un punct de vedere pe care l-am expus deja, nu intră în considerare. – Pe baza unor asemenea concepţii despre natura umană, Paracelsus o împărţea pe aceasta în şapte mădulare. Sunt aceleaşi pe care le întâlnim şi în înţelepciunea vechilor egipteni, la neoplatonicieni şi în Cabala. Omul este, în primă instanţă, o entitate fizic-corporală, deci, supusă aceloraşi legi cărora le e supus orice corp. El este, aşadar, în această privinţă, un corp pur elementar. Legile pur corporal-fizice se subordonează procesului vieţii organice. Paracelsus numeşte legitatea organică „archaeus" sau „spiritus vitae"; viaţa organică se înalţă până pe treapta unor fenomene asemănătoare spiritului, care nu sunt încă spirit. Sunt fenomenele „astrale". Din sânul proceselar „astrale" se ivesc funcţiile „spiritului animal". Omul e o fiinţă înzestrată cu simţuri. El leagă cu mintea lui impresiile senzoriale conform unui sens. În el se trezeşte, deci, la viaţă „sufletul raţiunii". Omul se adânceşte în propriile sale produse spirituale, învaţă să cunoască spiritul ca spirit. Cu aceasta s-a înălţat până pe treapta de „suflet-spirit". În cele din urmă, îşi dă seama că în acest suflet-spirit el vieţuieşte substratul cel mai adânc al existenţei lumii; sufletul-spirit încetează să mai fie ceva individual, izolat. Apare cunoaşterea despre care vorbeşte Eckhart, atunci când nu se mai simţea vorbind înăuntrul lui pe sine, ci Fiinţa Universală. A apărut acea stare în care Spiritul Universal se priveşte pe sine însuşi în om. Paracelsus a cuprins în cuvinte simple sentimentul acestei stări: „Şi acesta e un lucru mare, la care trebuie să cugetaţi: nu există nimica în Cer şi pe Pământ, care să nu fie şi în om. Iar Dumnezeu, care este în Cer, acela este în om". – Cu aceste şapte părţi fundamentale ale naturii umane Paracelsus nu vrea să exprime nimic altceva decât nişte realităţi ale vieţuirii exterioare şi interioare. Faptul că în cadrul unei realităti superioare, ceea ce pentru experienţa umană se desparte ca pluralitate de şapte mădulare este o unitate, rămâne neinfluenţat de acest lucru. Dar tocmai de aceea există cunoaşterea superioară: pentru a indica unitatea în tot ceea ce, din cauza organizării trupeşti şi spirituale, omului îi apare, în vieţuirea nemijlocită, drept pluralitate. Pe treapta cunoaşterii supreme, Paracelsus tinde să contopească în mod viu Fiinţa Originară unitară a lumii cu spiritul său. El ştie însă că omul poate să cunoască natura în spiritualitatea ei numai dacă intră în relaţii nemijlocite cu ea. Omul nu cunoaşte natura dacă o populează cu de la sine putere, în mod arbitrar, cu entităţi spirituale presupuse, ci dacă o ia şi o preţuieşte aşa cum este ea ca natură. De aceea Paracelsus nu-l caută pe Dumnezeu sau spiritul în natură; ci natura, aşa cum îi apare în faţa ochilor, este pentru el în mod absolut nemijlocit divină. Oare trebuie mai întâi să-i atribuim plantei un suflet de felul celui uman, pentru a găsi spiritualul? De aceea Paracelsus îşi explică evoluţia lucrurilor, în măsura în care aşa ceva este posibil, cu mijloacele ştiinţifice ale vremii sale, concepând această evoluţie drept un proces senzorial din natură. El consideră că toate lucrurile provin din materia originară, din apa originară (Yliaster). Şi el consideră că un alt proces din natură, care are loc în continuare, este scindarea materiei originare (pe care o numeşte şi „marele limb") în cele patru elemente: apă, pământ, foc şi aer. Dacă el spune că „Cuvântul divin" a chemat la viaţă, din materia originară, multitudinea fiinţelor; acest lucru trebuie înţeles numai aşa cum trebuie înţeles, în cadrul ştiinţelor moderne ale naturii, raportul dintre forţă şi substanţă. Un „spirit" în sensul real al cuvântului, pe această treaptă nu există încă. Acest spirit nu este un temei real al procesului naturii, ci un rezultat real al acestui proces. Acest spirit nu creează natura, ci se dezvoltă din ea. Unele cuvinte ale lui Paracelsus ar putea fi înţelese în sensul opus. Când spune: „Nu există nimic sub formă corporală care să nu aibă şi să nu poarte, ascuns în el, un spirit şi să nu trăiască. De asemenea, nu are viaţă numai ceea ce se mişcă şi se deplasează, ca oamenii, animalele, viermii din pământ, păsările de pe cer şi peştii din apă, ci şi toate lucrurile corporale şi fiinţiale". Dar cu asemenea afirmaţii Paracelsus nu vrea decât să atragă atenţia asupra modului superficial de a studia natura, care crede că, dacă a „proţăpit" câteva noţiuni (după excelenta exprimare a lui Goethe), a epuizat esenţa unui lucru. El nu vrea să introducă în lucruri o esenţă născocită, ci vrea să pună în mişcare toate forţele omului, pentru a scoate din lucruri tot ceea ce se află realmente în ele. Esenţialul este să nu ne lăsăm induşi în eroare de faptul că Paracelsus se exprimă în spiritul epocii sale. Mai degrabă e important să ne dăm seama ce se află în faţa sufletului său, atunci când, privind natura, îşi exprimă ideile în formele de exprimare ale vremii sale. De exemplu, el îi atribuie omului două feluri de carne, deci o dublă constituţie corporală. „Carnea trebuie înţeleasă astfel, că ea este de două feluri, anume carnea care se trage din Adam şi carnea care nu e din Adam. Carnea din Adam e una grosolană, căci ea e pământească şi nimic altceva decât carne, pe care o poţi lega şi pipăi cum faci cu lemnul şi piatra. Cealaltă carne nu e din Adam, este o carne subtilă şi nu poate fi legată şi pipăită, căci nu e făcută din pământ." Ce este carnea care e din Adam? Este tot ceea ce omul a moştenit prin dezvoltarea lui naturală, tot ceea ce, deci, i s-a transmis prin ereditate. La aceasta se adaugă ceea ce omul şi-a dobândit în decursul vremurilor, în contact cu lumea înconjurătoare. Cele două reprezentări ştiinţifice moderne: „însuşiri moştenite" şi „însuşiri dobândite prin adaptare", derivă din gândul mai sus amintit al lui Paracelsus. „Carnea mai subtilă" care-i dă omului capacitatea de a desfăşura activităţile sale spirituale, n-a fost în om dintru începuturi. El era „carne grosolană", ca şi animalul, o carne pe care o poţi „lega şi pipăi, cum faci cu lemnul şi piatra". În concepţia ştiinţelor naturii şi sufletul este, aşadar, o însuşire dobândită a „cărnii grosolane". Ceea ce are în vedere omul de ştiinţă al secolului al XIX-lea, când vorbeşte de lucrurile moştenite de la lumea animală, are în vedere şi Paracelsus, când foloseşte expresia „carnea care se trage din Adam". Prin expuneri de felul celei de faţă nu trebuie ştearsă nicidecum deosebirea dintre un om de ştiinţă din secolul al XVI-lea şi unul din secolul al XIX-lea. Căci de-abia acest din urmă secol a fost în stare să vadă în mod deplin ştiinţific manifestările fiinţelor vii într-un asemenea context, încât în faţa ochilor a apărut înrudirea lor naturală şi descendenţa reală, până sus, la om. Ştiinţele naturii văd numai un proces natural, acolo unde, în secolul al XVIII-lea, Linné mai vedea un proces spiritual şi-l caracteriza în cuvintele: „Specii de fiinţe vii se numără atâtea, câte forme diferite au fost create în principiu." Pe când, aşadar, la Linné, spiritul încă mai trebuie transpus în lumea spaţială şi trebuie să i se atribuie sarcina de a produce, de a „crea" în mod spiritual formele de viaţă, ştiinţele naturii din secolul al XIX-lea au putut da naturii ce este al naturii şi spiritului ce este al spiritului. Naturii însăşi i se atribuie sarcina de a-şi explica creaţiile; iar spiritul se poate adânci în sine în singurul loc unde poate fi găsit, înăuntrul omului. – Dar, chiar dacă, într-un anumit sens, Paracelsus gândeşte cu totul în sensul vremii sale, totuşi, tocmai în privinţa ideii de evoluţie, de devenire, el a sesizat în mod profund raportul dintre om şi natură. În Fiinţa Originară a lumii el n-a văzut ceva care există undeva gata făcut, încheiat, ci el a conceput Dumnezeiescul în devenire. De aceea, i-a putut atribui cu adevărat omului o activitate creatoare proprie. Dacă Fiinţa Originară divină există o dată pentru totdeauna, atunci nu poate fi vorba de o adevărată activitate creatoare a omului. Atunci nu creează omul care trăieste în timp, ci creează Dumnezeu, care este din veşnicie. Dar pentru Paracelsus nu există un asemenea Dumnezeu, care fiinţează din veşnicie. Pentru el există doar un proces veşnic, şi omul este un mădular în acest proces veşnic. Ceea ce omul plăsmuieşte, n-a existat înainte, în nici un fel. Ceea ce omul creează, este, aşa cum îl creează el, o creaţie primordială. Dacă e s-o numim divină, ea poate fi numită astfel numai în sensul în care ea este creaţie umană. De aceea, Paracelsus poate să-i atribuie omului un rol în edificiul lumii, prin aceasta zideşte şi el însuşi la edificiul acestei creaţiuni. Fiinţa originară divină fără om nu este ceea ce ea este împreună cu omul. „Căci natura nu dă la iveală nimic care să fie desăvârşit aşa cum este, ci omul trebuie să-l desăvârşească." Această activitate creatoare proprie a omului la zidirea naturii Paracelsus o numeşte alchimie. „Această desăvârşire este alchimie. Prin urmare, alchimistul e brutarul, când face pâinea, viticultorul, când face vinul, ţesătorul, când ţese pânza." În domeniul său, ca medic, Paracelsus vrea să fie alchimist. „De aceea mie-mi place lesne să scriu ici şi colo în alchimie atâta cât voi s-o cunoaşteţi bine şi să aflaţi ce e cu ea şi cum trebuie înţeleasă: nu te mânia pentru că de aici nu-ţi va veni nici aur, nici argint. Ci priveşte-o în aşa fel, încât să ţi se deschidă arcanele (mijloacele terapeutice)… Cel de al treilea stâlp al medicinei e alchimia, căci fără ea nu putem prepara leacurile, fiindcă natura nu poate fi folosită fără artă."
Aşadar, ochii lui Paracelsus sunt îndreptaţi în sensul cel mai strict al cuvântului spre natură, ca să afle de la ea însăşi cele ce ea are de spus în legătură cu creaţiile ei. El vrea să cerceteze legitatea chimică, pentru a lucra ca alchimist, în sensul dat de el acestui cuvânt. El îşi imaginează că toate corpurile sunt alcătuite din trei substanţe fundamentale: sare, sulf şi mercur. Ceea ce el desemnează astfel, nu coincide, bineînţeles, cu ceea ce chimia de mai târziu desemnează prin aceste nume; la fel de puţin pe cât ceea ce Paracelsus concepea drept substanţă fundamentală este ceea ce va înţelege prin aceasta chimia de mai târziu. Lucruri diferite sunt desemnate în vremuri diferite cu acelaşi nume. Ceea ce în vechime oamenii numeau cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc, există şi astăzi. Aceste patru „elemente" noi nu le mai numim „elemente", ci stări de agregare şi avem pentru ele denumirile: solid, lichid, gazos, eteric. Pământul, de pildă, pentru cei vechi, nu era pământ, ci „solidul". Cele trei substanţe fundamentale ale lui Paracelsus noi le recunoaştem, de asemenea, cu ajutorul unor noţiuni actuale, nu însă sub numele actuale, care sună la fel. Pentru Paracelsus dizolvarea într-un lichid şi arderea sunt cele două procese chimice importante pe care le foloseşte. Când dizolvăm sau ardem un corp, el se desface în părţile sale. Ceva rămâne ca reziduu; ceva se dizolvă sau arde. Reziduul este pentru el sare, ceea ce dizolvă (lichidul) este mercur; ceea ce poate fi ars, e numit de el sulf.
Pe acela care nu vede ce se ascunde în spatele unor asemenea procese naturale, acestea, privite ca lucruri materiale aride, îl lasă rece; cel care vrea să perceapă într-adevăr spiritul cu simţurile va popula aceste procese cu tot felul de fiinţe care au suflet. Cine însă, asemeni lui Paracelsus, ştie să le privească în marele context al Universului, care lasă ca taina lui să se reveleze înăuntrul omului, le ia aşa cum se oferă ele simţurilor; nu le reinterpretează; fiindcă procesele din natură, aşa cum stau în faţa noastră, în realitatea lor sensibilă, revelează în felul lor propriu enigma existenţei. Pentru cel ce năzuieşte spre lumina cunoaşterii superioare, ceea ce ele vor să dezvăluie, vorbind din sufletul omului, prin această realitate senzorială a lor, e mai presus de toate miracolele supranaturale pe care omul le poate născoci sau le poate lăsa să i se reveleze prin mijloacele pretinsului lor „spirit". Nu există nici un .,spirit al naturii" care să poată rosti adevăruri mai sublime, decât marile opere ale naturii însăşi, atunci când sufletul nostru se uneşte în prietenie cu această natură şi îşi aţinteşte auzul, într-un dialog intim, la revelaţiile misterelor ei. O asemenea prietenie cu natura căuta Paracelsus.
___________________________________
2. Teofrast al Eresos: Tatăl de Botanică şi Ecologie
... after Aristotle observed that one swallow doth not a Spring make (EN I.7), Theophrastus set to work on a treatise entitled "On the Number of Swallows Needed to Make a Spring, Dorothea Frede după Aristotel a observat că o rândunică nu se face primăvară o doth (EN I.7), Teofrast setat pentru a lucra la un tratat intitulat "cu privire la numărul de înghiţit necesare pentru a face un izvor, Dorothea Frede
În jur de 320 î.Hr. filozoful grec Teofrast începe ştiinţa botanicii cu cărţile sale Plantarum De causis / Cauzele Plante şi Plantarum Historia De / Istoria plante. În ele se clasifică 500 plante, dezvoltă o terminologie ştiinţifică pentru descrierea structurilor biologice, face distincţie între organele interne şi ţesuturile externe ale plantelor, şi dă primul cont clară a plantelor reproducerea sexuală, inclusiv modul în care polenizează palma data de mână.
Theophrastus (sau Theophrast sau Theophrastos) (371 sau 372 -287/286) î.Hr., fiul lui Melantas, născut în Eresos pe Lesbos, a fost un student al lui Aristotel si a reusit sa-l ca director al Liceului de la Atena. El a luat asupra filosofiei lui Aristotel în părţi remodelarea, comentând, precum şi dezvoltarea într-un mod original. Gândirea sa duce la empirism prin intermediul observării, de colectare, şi de clasificare. El a fost în jur de 35 de ani, directorul liceului si a fost un profesor de până la 2000 de studenţi.
Numele lui adevărat a fost Tyrtamos de Eresos, datorită talentului său oratoric a fost poreclit Euphrastos, bine-vorbit, în cele din urmă de a deveni faimos ca Teofrast, divină vorbit. S-au alăturat Academia lui Platon, la vârsta de 17 ani, în curând a scăzut la vraja lui Aristotel şi însoţite el, încă un bărbat tânăr, în exil auto-aleşi pe Troada apoi pe insula Lesbos lui acasă. Apoi a dispărut din recordul pentru trei sau mai mulţi ani - timp in care unii cred că el a călătorit de departe, în Creta şi Libia să vină din nou la partea lui Aristotel în Stagira. De acolo, pe el nu a plecat niciodata din nou stăpânul său, cu excepţia lui exil ultima scurt, reuşind să-l ca director al şcolii călător până la moartea sa în 287, la venerabila varsta de 85. El spune că a fost un tip simpatic, sub jurământ licenţă şi gastronomic, precum şi au murit de sechele de petrecerea de nunta de unul dintre elevii lui.
Principala inovaţie a Teofrast este încercarea sa de a găsi o legătură între principiile "primul" (lumea inteligibilă, Ratio) şi obiectele perceptibile ale naturii; această distincţie rămâne principalul motiv al filosofiei occidentale în cursul următoarelor două milenii cu soluţii diferite.
Teofrast este, de asemenea, numit "părintele botanicii" şi poate fi considerat ca fondator al ecologiei, de asemenea. El a descris origine de plante din seminţe, a efectuat experimente de germinare, a discutat despre influenţa factorilor de habitat abiotici asupra plantelor, ecologie de plante domestice, polenizarea plantelor, cu exemplul de smochine, a inventat o terminologie formă de creştere, care este încă rădăcină valabil (, trage). El a descris mai mult de 500 de specii şi soiuri de plante din terenurile limitrofe Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană. El clasificate plantelor în arbori, arbusti, sub arbuşti, şi plante aromatice. El a remarcat faptul că unele poartă petale de flori în timp ce altele nu, şi a observat în diferite poziţii relative ale petale şi ovar. În lucrările sale asupra propagării şi facultatea germinativă, Teofrast a descris diferitele moduri în care plantele specifice şi copaci poate să crească: din seminţe, din rădăcini, din bucăţi rupte, de la o sucursală sau o crenguţă, sau dintr-o mică bucată de lemn despicat.
În ceea ce priveşte filosofia naturii el postulează tulburări de natură şi subliniază faptul că scopul ar trebui să poată fi dovedit, el este un adept al Anaximandru şi Heraclit
"... Pentru înregistrările Teofrast, că de violet, Trandafiri, şi-Gilli flori, în cazul în care nu trebuie să fie bine luat în seamă, în trei ani vor ceară albă, iar experienţa acestora Eu însumi am vazut clar ..."
"... Ca Teofrast spune, vin cauzele Drept naşteri premature, şi dacă Câini mananca struguri, vor aduce mai departe abortives ..."
"... Si Teofrast spune că floarea de plante medicinale Lotum, nu este numai deschisă şi închisă, dar şi, uneori, piei, şi, uneori, prezinta aici tulpină de apus de soare la miezul nopţii, iar acest lucru, spune el, este făcut în legătură cu râul Eufrat ... "
Prima referire la efectul piroelectrice care se află în scrierile de Teofrast în 314 î.Hr., care a subliniat ca turmalina devine percepute atunci când este încălzit.
Theophrastus descoperă Petele solare (observat, de asemenea, independent şi mult mai devreme în China) Marea momente din istoria de Fizica solare.
Alte publicaţii care au supravieţuit, în unele fragmente:
Pe stanci (περὶ λίθων), Personaje (χαρακτῆρες), pe foc (περὶ πυρός), La mirosuri, Pe vânt (περὶ ἀνέμων), Pe semnele de vreme.
Un lucru important este:
Istorie Naturală de plante, (περὶ φυτικῶν ἱστοριῶν α'-θ ") o lucrare de nouă cărţi (cu următoarele teme):
1. Anatomie de plante
2 - 5. Din lemn plante
6. Erbacee plante perene
7. Legume şi cultivarea lor
8. Cereale
9. Seve şi medicină
şi, de asemenea,
Despre Motive de legume de creştere (περὶ φυτικῶν αἰτιῶν α’-ς’) (6 cărţi)
Theophrastus spre deosebire de Aristotel credea că animalele sunt capabile de raţionament. El a considerat că, deoarece animalele sunt plantele de mai sus nu este etic să mănânce carne. Din acest motiv el a fost un vegetarian.
Comentarii :
"Pe pietre" si "Pe vânturi" sunt titlurile a două cărţi de Teofrast. Astăzi grecii spun pentru o discuţie mai puţin grave sau publicarea că este "La vânturi şi pe apă."
carte Teofrast "pe pietre", scrisă în secolul IV î.en, este cel mai vechi lucru cunoscut pe minerale, proprietatile lor, şi aplicaţii. Cartea este plină de informaţii interesante compilate într-un mod clar, uşor de citit stil. Fragment examinate în acest articol este deosebit de important, deoarece reprezintă prima reacţie mechanochemical cunoscute, precum şi prima descriere a oricărui proces de obţinere a unui metal pur de la un compus. Laszlo Takacs
Piroelectricitate:
Tranzacţii britanic ceramice 1 aprilie 2004, vol.. 103, nr. 2, pp.. 65-70 (6), Lang SB, o istorie de 2400 ani Piroelectricitate: de la Grecia antică de explorare a sistemului solar
Rezumat (Abstract (engl.)) :
Piroelectricitate a fost probabil prima observate de greci mai mult de 24 secole în urmă. Theophrastus filosof a scris că lyngourion (cel mai probabil turmalina minerale) a avut proprietatea de a atrage paiete si fragmente de lemn. Pentru două milenii proprietati de turmalina au fost mai mult o parte din mitologia decât de ştiinţă. În secolul al optsprezecelea, studii piroelectrice adus o contribuţie majoră la dezvoltarea înţelegerii noastre electrostatică. În XIX-lea, de cercetare privind Piroelectricitate adaugă la cunoştinţele noastre de mineralogie, termodinamica si fizica de cristal. Piroelectricitate a dat naştere la piezoelectricitate în 1880, şi să ferroelectricity în 1920. Domeniul Piroelectricitate a înflorit în secolul XX, cu multe aplicaţii, în special în detectarea rared inf şi imagine termică. senzori piroelectrice au fost efectuate pe mai multe misiuni spaţiale şi au contribuit în mod semnificativ la cunoştinţele noastre astronomice.
"Timpul este cel mai valoros lucru pe care îl poţi cheltui." - Teofrast
___________________________________
Theophrastus (c.371-c.287 î.Hr.)
Teofrast a fost un filozof grec al şcolii călător, şi succesorul imediată a lui Aristotel în conducerea Liceului. El a fost un nativ din Eresus din Lesbos, şi a studiat filozofia la Atena, în primul rând în conformitate cu Platon şi după aceea în conformitate cu Aristotel. El a devenit elevul preferat al lui Aristotel, care a numit succesorul său Teofrast, şi lăsat să-l biblioteca lui şi manuscrisele de scrierile sale. Theophrastus susţinut caracterul aristotelic al Liceului. Se spune că 2000 a avut ucenici, printre care poetul comic Menandru. El a fost respectat de către regii Filip, Cassandru, şi Ptolemeu. El a fost judecat pentru impietate, dar achitat de juriu atenian. El a murit în 287 î.Hr., având prezidat Liceului despre treizeci şi cinci ani. varsta lui este uneori pus la 85, şi 107 de către alţii. El este declarat a fi închis viaţa cu plângere cu privire la durata scurtă a vieţii umane, că sa terminat doar atunci când introspecţie în problemele sale a fost începutul.
Deşi Theophrastus urmat, în general conduce în filosofia lui Aristotel, el a fost nu doar imitator sclav, şi-a continuat investigaţiile importante empirice şi filosofice ale lui. Foarte puţin din opera sa a supravieţuit, dar se pare că, în general, au subliniat la partea empiriste de gândire lui Aristotel şi a minimalizat rămase elemente Platonist, o tendinţă care a fost continuată de succesorul în continuare Teofrast "în calitate de şef al Liceului, Strato. Teofrast a criticat unele dintre argumentele lui Aristotel pentru existenţa unui motor primar, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de aplicarea universală a lui Aristotel teleologică (care este, goal-regizat) explicaţii. Theophrastus compus, de asemenea, un compendiu mare de doctrinele filosofilor anterioare, care este el însuşi pierdut, dar care au format, probabil, baza pentru o mare parte din doxography mai târziu, care este principala noastra sursa de informaţii cu privire la filosofi pre-socratică.
Îmi cer scuze pentru cuvinte în neconcordanţă, acest articol fiind tradus din altă lingvistică.
DeletedUser
Supoziţii despre Apocalipsă
Apocalipsa este ultima scriere a Noului Testament si cuprinde revelatia facuta Sfantului Ioan Evanghelistul in insula Patmos, prin anii 94-95. Denumirea provine de la cuvantul grecesc “apocalypsis”, insemnand “dezvaluire, descoperire”. Apocalipsa este cea mai misterioasa scriere din Sfanta Scriptura, fiind o carte plina de simboluri si alegorii, greu de inteles. Apocalipsa a fost prezisa de-a lungul timpului de nenumarate ori. Poate suna ciudat, dar, s-ar putea spune ca sfarsitul lumii a fost prezis chiar de la inceputurile ei. Ultima previziune insa, se bazeaza pe dovezi clare, fenomene ce au loc in prezent si care, interpretate prin legile fizicii cunoscute de oameni, arata cum sfarsitul lumii va veni in anul 2012. Incepand cu anul 90 d.C., cand papa Saint Clement I a proorocit ca sfarsitul lumii se putea intampla in orice moment, previziunile au continuat sa curga una dupa alta. In secolul al II-lea profetii credeau ca Iisus se va intoarce in timpul vietii lor; in anul 365 Hillary de Poitiers a anuntat sfarsitul lumii, iar un student de-al sau a continuat previziunea, convins fiind ca apocalipsa va avea loc dupa anul 400; in anul 500 s-a creat o adevarata panica atunci cand Hippolytus si Sextus Julius Africanus au prezis Armagedonul. In anul 1000, la implinirea unei cifre rotunde de la nasterea lui Iisus, credinciosii alaturi de oamenii de stiinta erau convinsi ca lumea se va sfarsi. Eclipsele solare si alinierea planetelor le-au folosit drept semne. Multi oameni si-au vandut atunci averile, au trecut la crestinism si au asteptat tematori ziua de apoi. Se spune ca in momentul in care orologiul a batut ora 12, la culmea dintre ani, mai multe persoane au murit de frica, in urma unui stop cardiac.
In 1284, Papa Inocent al III-lea a anuntat Apocalipsa. El a ajuns sa creada ca acela era momentul sfarsitului in urma unui calcul care a constat in adunarea numarului diabolic la anul in care a fost descoperit Islamul. Ciuma din 1346 a fost vazuta de multi ca un inceput al sfarsitului. De fapt, cauza acestei groaznice boli era lipsa pisicilor, care erau considerate vrajitoare si omorate de crestinii tematori. Astfel numarul sobolanilor a crescut alarmant, raspandind ciuma. In 1554, se credea ca va avea loc sfarsitul lumii datorita inundatiilor, iar incepand cu anul 1843, mai multi fondatori de miscari religioase au prezis date exacte pentru apocalipsa, ajutati de scrierile biblice sau revelatii. Faptul ca profetiile lor dadeau gres nu i-a descurajat sa prezica din nou. Piazzi Smyth, fondatorul piramidologiei, credea ca piramidele ascund mari secrete si ca o noua era avea sa inceapa in 1960. David Berg, fondatorul gruparii „Copiii Domnului” cunoscut sub numele de Moses David, sustinea in 1970 ca o cometa va distruge Statele Unite.
Dupa mai multe prorociri pentru anii 1988 si 1990 care nu s-au adeverit, in 1992 pastorul coreean Lee Jang Lim a chemat 140.000 de credinciosi la miezul noptii, in data de 28 octombrie, sub pretextul ca Iisus ii va salva de Armagedon. Peste 100.000 de oameni s-au prezentat la 200 de biserici fundamentaliste, iar altii s-au sinucis. 27 noiembrie 1997 a fost considerata ziua in care Pamantul va fi atacat de extraterestri, iar oamenii transformati in sclavii lor. In luna iulie a anului 1999, in New York se avariaza un accelerator relativ de ioni grei si in urma incidentului apar teorii conform carora se va deschide o gaura neagra care va absorbi Pamantul. Anul 2000 a determinat aparitia altor prevestiri: reintoarcerea lui Iisus, pieirea lumii sub ape, nasterea Antihristului, declansarea celui de-al III- lea Razboi Mondial s.a.m.d. Declansarea virsusului Y2k in noaptea revelionului 2000 a fost asociata cu Apocalipsa. Previziunile pentru anul 2000 au starnit mai multa panica decat oricand. Pentru o imagine a ceea ce se intampla in lume datorita acestor prevestiri amintim mormonii, care si-au retras copiii din scoli pentru a-i avea aproape in momentul Apocalipsei. Cu toate ca lumea a devenit mai sceptica in fata unor prorociri asemanatoare dupa anul 2000, unii oamenii inca se mai lasa convinsi de scenarii cu invazii extraterestre si dezastre naturale. Peste 46 de ipoteze privind sfarsitul lumii in perioada 2007 – 2010 au luat nastere pana in prezent. Dintre toate previziunea privind sfarsitul lumii cea din anul 2012 este cea mai plauzibila. Se pare ca tot mai multe argumente converg spre concluzia ca in acel an ceva cu totul surprinzator si inimaginabil se va petrece cu Pamantul. Daca aceasta va insemna sfarsitul lumii sau inceputul unei noi etape pentru planeta, cum ar fi trecerea intr-o alta dimensiune, ramane de vazut. În ultimul timp au apărut tot mai mult informaţii conform cărora 21 decembrie 2012 va fi Ziua Apocalipsei. Pură speculaţie sau adevăr, ideea a făcut înconjurul lumii şi a stârnit numeroase controverse. Astfel, s-au impus dovezi clare care să vină în sprijinul informaţiei. Potrivit datelor furnizate de caledarul indienilor Maya, dar şi din comunicări precise provenite din partea Pentagonului, Apocalipsa are o nouă dată fixă: 21 decembrie 2012. Din punct de vedere ştiintific, lucrurile sunt simple: spre sfârşitul anului 2012, polaritatea actuală a Pământului urmează să se schimbe.
Ştiinţific, Apocalipsa vine cu foc şi gheaţă, Procesul de mutare al polilor a fost deja pus în evidenţă de sateliţii de observaţie meteo, iar consecinţele constau în încălzirea regiunii arctice prin creşterea temperaturii medii anuale cu cinci grade faţă de media generală a secolului trecut. Urmarea directă este topirea glaciară şi creşterea nivelului Oceanului planetar. În Australia, cercetătorii au constatat o creştere a nivelului apei cu 19,5 cm între 1870 şi 2004, până la sfârşitul secolului XXI creşterea putând ajunge la 30 de cm. Cifra nu pare alarmant de mare, însă, dacă se ţine cont de faptul că nu este nevoie de o creştere cu un metru a Oceanului planetar pentru ca Lumea să fie inundată, observăm că problema este cât se poate de serioasă. În sprijinul teoriilor Pentagonului se află şi binecunoscuta Rezonanţă Schuman – sau pulsul Terrei . Aceasta a avut, până în 1980 o valoare constantă de 7,83 de cicli pe secundă, după care a început să crească în mod constant. Paradoxal, acest fapt duce la schimbarea calităţii timpului, ziua nemaiavând 24 de ore, ci 16. Nu e un sfârşit real al Lumii, ci sunt schimbări calitative mai greu de imaginat chiar şi astăzi. Tocmai acest fenomen este descris de vechii mayaşi în “Popol Vuh”, astronomii lor localizând cu precizie trecerea “de la a cincea Lume la cea de-a şasea”, în 21 decembrie 2012. Interesant este faptul că, o data cu creşterea Rezonanţei Schumann, creşte şi nivelul vibraţional al oricărei fiinţe vii de pe Pământ. Consecinţele directe derivă din schimbări fundamentale de comportament. Mai ales tinerii nu vor mai accepta vechile instituţii, care vor dispărea cu timpul. Tehnologia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, va dispărea la rândul ei.
Bazându-se pe o combinaţie între divinaţii si calcule matematice, indienii Maya au aflat, încă de acum 4.000 de ani, că pe 21 decembrie 2012 va începe alinierea soarelui nostru cu Ecuatorul Galactic si cu stelele din centrul Căii Lactee. Astronomii moderni au confirmat că, la data solstiţiului de iarnă, în 21 decembrie 2012, soarele se va afla în aliniament galactic, pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic (linia care împarte în două Calea Lactee, divizând-o în două emisfere centrul galactic este la 27 grade Săgetător), calendarul Maya terminându-se la această dată. “Popol Vuh” , textul sacru al mezoamericanilor, prevede în viitorul imediat un eveniment cosmic cataclismic, ce va marca finalul civilizaţiei cunoscute şi naşterea uneia noi. Aceştia credeau că timpul “curge” în cicluri care se repetă periodic, la finele fiecăruia începand unul nou. Calendarul Lung Maya, care se va încheia la 21 decembrie 2012, este întemeiat pe acest principiu al ciclicităţii. Alinierea culminează, conform calculelor mayaşe (calcule confirmate si de savanţii moderni) în ziua solstiţiului de iarnă, 4 Ahau 3 Kankin (13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012, în calendarul nostru). La această dată, lumina şi umbra îl vor proiecta pe “Şarpele cu pene” coborând pe treptele piramidei Chichén Itzá, care la baza au un cap mare de şarpe sculptat în piatră. Acest fenomen se petrece de două ori în fiecare an, însă la solstiţiul de iarnă al lui 2012, ceva special se va întampla. La apus, umbra marginii de N-V a piramidei va proiecta un tipar de lumină care îmbrăţişează şi iluminează capul de şarpe sculptat de la baza scărilor. Într-o perioadă de 32 de minute, şarpele, alcătuit din această alternanţă de lumină şi umbră, va coborî pe pământ, pe măsură ce soarele părăseşte fiecare treaptă, mergând din vârf până la bază. Pe lângă aceasta, pe 21 decembrie 2012 în jurul orelor 11:11, coada şarpelui proiectată din vârful piramidei va ţinti exact înspre constelaţia Pleiadelor, într-o aliniere asemănătoare celei pe care o au piramida lui Quetzalcoatl din Teotihuacán sau piramidele egiptene de la Gizeh.
La rândul lor, savanţii sunt de acord cu teoriile mayaşe, confirmându-le. La data solstiţiului de iarnă 2012, soarele se va afla în “aliniamentul galactic”, adică va fi pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic. Alinierea exactă între centrul soarelui, asa cum este văzut de pe pământ, şi Ecuatorul Galactic, a avut loc în 1998 (dupa Jean Meeus în Mathematical Astronomy Morsels, 1997). La un calcul simplu, adunând 1998 cu +/- 18 (jumatatea lui 36), rezultă că soarele este aliniat cu Ecuatorul Galactic la fiecare solstiţiu de iarnă între 1980 şi 2016. Dacă asemenea aliniamente au mai apărut în anii 3000 I. C. şi 1500 I. C., deosebirea este că, de această dată, la 21 decembrie 2012, centrul soarelui nu doar că se va afla pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic, dar el se va suprapune chiar peste Centrul galaxiei.
Creştiinii se află într-o stare de alertă continuă în aşteptarea Apocalipsei, care coincide cu a doua venire a lui Hristos. Ideea de a încerca prezicerea unei date exacte a sfârşitului lumii contrazice Sfânta Scriptură. “Iar ziua Domnului va veni ca un fur”, ne spune Apostolul Petru în a sa a 2-a Epistola Sobornicească (3:10), iar din Evanghelia după Matei aflăm că “de ziua şi de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (24:36). In decursul ultimelor milenii au fost facute sute de profetii despre sfarsitul lumii. Bineinteles ca nici macar una nu s-a implinit, dovada vie fiind ca noi inca ne aflam astazi aici. Cateva dintre cele mai populare profetii ne-religioase despre sfarsitul lumii sunt: anul 2000 – Y2K – eroarea de programare a datei calculatoarelor face ca in anul 2000 data sa fie reprezentata ca data anului 1970 si odata cu aceeasta se presupunea un colaps mondial. Martie 1997 – Cometa Hale-Bopp – Cometa a fost vazuta cu ochiul liber timp de 18 luni. Astronomul amator Chuck Shramek a “observat” un obiect ce preceda cometa. Apoi s-au facut tot felul de speculatii despre sfarsitul lumii. Internetul a ajutat ca “vestile” sa circule foarte repede. Pana si adeptii din secta Heaven’s Gate au gasit motiv in aceasta speculatie apocaliptica sa comita suicid in masa in martie 1997. In 1974 doi astrofizicieni au scris despre alinierea celor 9 planete in data de 10 martie 1982. S-a presupus ca aceasta aliniere va influenta forta gravitationala, vor creste eruptiile solare si vor fi cutremure devastatoare. Multi creduli au luat de bune aceste speculatii si au crezut ca va veni sfarsitul lumii. Meteorologul Albert Porta a prezis ca in data de 17 decembrie 1919 o conjuctie planetara va cauza eruptii solare puternice care vor putea rupe bucati din soare si distruge pamantul. Aceasta predictie a dat nastere unui val de violente si a catorva suiciduri. Prin trecerea cometei Halley in data de 18 Mai 1910 prin apropierea pamantului s-a presupus ca va cauza o serie de victime din cauza gazelor ce se aflau in coada cometei. Cu toate acestea, daca sunteti credinciosi rugati-va in continuare. Mai sunt profetii despre sfarsitul lumii si in: 2017, 2020, 2023, 2025, 13 noiembrie 2026, 2033, 2035, 2037, si 2040.
Apocalipsa este ultima scriere a Noului Testament si cuprinde revelatia facuta Sfantului Ioan Evanghelistul in insula Patmos, prin anii 94-95. Denumirea provine de la cuvantul grecesc “apocalypsis”, insemnand “dezvaluire, descoperire”. Apocalipsa este cea mai misterioasa scriere din Sfanta Scriptura, fiind o carte plina de simboluri si alegorii, greu de inteles. Apocalipsa a fost prezisa de-a lungul timpului de nenumarate ori. Poate suna ciudat, dar, s-ar putea spune ca sfarsitul lumii a fost prezis chiar de la inceputurile ei. Ultima previziune insa, se bazeaza pe dovezi clare, fenomene ce au loc in prezent si care, interpretate prin legile fizicii cunoscute de oameni, arata cum sfarsitul lumii va veni in anul 2012. Incepand cu anul 90 d.C., cand papa Saint Clement I a proorocit ca sfarsitul lumii se putea intampla in orice moment, previziunile au continuat sa curga una dupa alta. In secolul al II-lea profetii credeau ca Iisus se va intoarce in timpul vietii lor; in anul 365 Hillary de Poitiers a anuntat sfarsitul lumii, iar un student de-al sau a continuat previziunea, convins fiind ca apocalipsa va avea loc dupa anul 400; in anul 500 s-a creat o adevarata panica atunci cand Hippolytus si Sextus Julius Africanus au prezis Armagedonul. In anul 1000, la implinirea unei cifre rotunde de la nasterea lui Iisus, credinciosii alaturi de oamenii de stiinta erau convinsi ca lumea se va sfarsi. Eclipsele solare si alinierea planetelor le-au folosit drept semne. Multi oameni si-au vandut atunci averile, au trecut la crestinism si au asteptat tematori ziua de apoi. Se spune ca in momentul in care orologiul a batut ora 12, la culmea dintre ani, mai multe persoane au murit de frica, in urma unui stop cardiac.
In 1284, Papa Inocent al III-lea a anuntat Apocalipsa. El a ajuns sa creada ca acela era momentul sfarsitului in urma unui calcul care a constat in adunarea numarului diabolic la anul in care a fost descoperit Islamul. Ciuma din 1346 a fost vazuta de multi ca un inceput al sfarsitului. De fapt, cauza acestei groaznice boli era lipsa pisicilor, care erau considerate vrajitoare si omorate de crestinii tematori. Astfel numarul sobolanilor a crescut alarmant, raspandind ciuma. In 1554, se credea ca va avea loc sfarsitul lumii datorita inundatiilor, iar incepand cu anul 1843, mai multi fondatori de miscari religioase au prezis date exacte pentru apocalipsa, ajutati de scrierile biblice sau revelatii. Faptul ca profetiile lor dadeau gres nu i-a descurajat sa prezica din nou. Piazzi Smyth, fondatorul piramidologiei, credea ca piramidele ascund mari secrete si ca o noua era avea sa inceapa in 1960. David Berg, fondatorul gruparii „Copiii Domnului” cunoscut sub numele de Moses David, sustinea in 1970 ca o cometa va distruge Statele Unite.
Dupa mai multe prorociri pentru anii 1988 si 1990 care nu s-au adeverit, in 1992 pastorul coreean Lee Jang Lim a chemat 140.000 de credinciosi la miezul noptii, in data de 28 octombrie, sub pretextul ca Iisus ii va salva de Armagedon. Peste 100.000 de oameni s-au prezentat la 200 de biserici fundamentaliste, iar altii s-au sinucis. 27 noiembrie 1997 a fost considerata ziua in care Pamantul va fi atacat de extraterestri, iar oamenii transformati in sclavii lor. In luna iulie a anului 1999, in New York se avariaza un accelerator relativ de ioni grei si in urma incidentului apar teorii conform carora se va deschide o gaura neagra care va absorbi Pamantul. Anul 2000 a determinat aparitia altor prevestiri: reintoarcerea lui Iisus, pieirea lumii sub ape, nasterea Antihristului, declansarea celui de-al III- lea Razboi Mondial s.a.m.d. Declansarea virsusului Y2k in noaptea revelionului 2000 a fost asociata cu Apocalipsa. Previziunile pentru anul 2000 au starnit mai multa panica decat oricand. Pentru o imagine a ceea ce se intampla in lume datorita acestor prevestiri amintim mormonii, care si-au retras copiii din scoli pentru a-i avea aproape in momentul Apocalipsei. Cu toate ca lumea a devenit mai sceptica in fata unor prorociri asemanatoare dupa anul 2000, unii oamenii inca se mai lasa convinsi de scenarii cu invazii extraterestre si dezastre naturale. Peste 46 de ipoteze privind sfarsitul lumii in perioada 2007 – 2010 au luat nastere pana in prezent. Dintre toate previziunea privind sfarsitul lumii cea din anul 2012 este cea mai plauzibila. Se pare ca tot mai multe argumente converg spre concluzia ca in acel an ceva cu totul surprinzator si inimaginabil se va petrece cu Pamantul. Daca aceasta va insemna sfarsitul lumii sau inceputul unei noi etape pentru planeta, cum ar fi trecerea intr-o alta dimensiune, ramane de vazut. În ultimul timp au apărut tot mai mult informaţii conform cărora 21 decembrie 2012 va fi Ziua Apocalipsei. Pură speculaţie sau adevăr, ideea a făcut înconjurul lumii şi a stârnit numeroase controverse. Astfel, s-au impus dovezi clare care să vină în sprijinul informaţiei. Potrivit datelor furnizate de caledarul indienilor Maya, dar şi din comunicări precise provenite din partea Pentagonului, Apocalipsa are o nouă dată fixă: 21 decembrie 2012. Din punct de vedere ştiintific, lucrurile sunt simple: spre sfârşitul anului 2012, polaritatea actuală a Pământului urmează să se schimbe.
Ştiinţific, Apocalipsa vine cu foc şi gheaţă, Procesul de mutare al polilor a fost deja pus în evidenţă de sateliţii de observaţie meteo, iar consecinţele constau în încălzirea regiunii arctice prin creşterea temperaturii medii anuale cu cinci grade faţă de media generală a secolului trecut. Urmarea directă este topirea glaciară şi creşterea nivelului Oceanului planetar. În Australia, cercetătorii au constatat o creştere a nivelului apei cu 19,5 cm între 1870 şi 2004, până la sfârşitul secolului XXI creşterea putând ajunge la 30 de cm. Cifra nu pare alarmant de mare, însă, dacă se ţine cont de faptul că nu este nevoie de o creştere cu un metru a Oceanului planetar pentru ca Lumea să fie inundată, observăm că problema este cât se poate de serioasă. În sprijinul teoriilor Pentagonului se află şi binecunoscuta Rezonanţă Schuman – sau pulsul Terrei . Aceasta a avut, până în 1980 o valoare constantă de 7,83 de cicli pe secundă, după care a început să crească în mod constant. Paradoxal, acest fapt duce la schimbarea calităţii timpului, ziua nemaiavând 24 de ore, ci 16. Nu e un sfârşit real al Lumii, ci sunt schimbări calitative mai greu de imaginat chiar şi astăzi. Tocmai acest fenomen este descris de vechii mayaşi în “Popol Vuh”, astronomii lor localizând cu precizie trecerea “de la a cincea Lume la cea de-a şasea”, în 21 decembrie 2012. Interesant este faptul că, o data cu creşterea Rezonanţei Schumann, creşte şi nivelul vibraţional al oricărei fiinţe vii de pe Pământ. Consecinţele directe derivă din schimbări fundamentale de comportament. Mai ales tinerii nu vor mai accepta vechile instituţii, care vor dispărea cu timpul. Tehnologia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, va dispărea la rândul ei.
Bazându-se pe o combinaţie între divinaţii si calcule matematice, indienii Maya au aflat, încă de acum 4.000 de ani, că pe 21 decembrie 2012 va începe alinierea soarelui nostru cu Ecuatorul Galactic si cu stelele din centrul Căii Lactee. Astronomii moderni au confirmat că, la data solstiţiului de iarnă, în 21 decembrie 2012, soarele se va afla în aliniament galactic, pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic (linia care împarte în două Calea Lactee, divizând-o în două emisfere centrul galactic este la 27 grade Săgetător), calendarul Maya terminându-se la această dată. “Popol Vuh” , textul sacru al mezoamericanilor, prevede în viitorul imediat un eveniment cosmic cataclismic, ce va marca finalul civilizaţiei cunoscute şi naşterea uneia noi. Aceştia credeau că timpul “curge” în cicluri care se repetă periodic, la finele fiecăruia începand unul nou. Calendarul Lung Maya, care se va încheia la 21 decembrie 2012, este întemeiat pe acest principiu al ciclicităţii. Alinierea culminează, conform calculelor mayaşe (calcule confirmate si de savanţii moderni) în ziua solstiţiului de iarnă, 4 Ahau 3 Kankin (13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012, în calendarul nostru). La această dată, lumina şi umbra îl vor proiecta pe “Şarpele cu pene” coborând pe treptele piramidei Chichén Itzá, care la baza au un cap mare de şarpe sculptat în piatră. Acest fenomen se petrece de două ori în fiecare an, însă la solstiţiul de iarnă al lui 2012, ceva special se va întampla. La apus, umbra marginii de N-V a piramidei va proiecta un tipar de lumină care îmbrăţişează şi iluminează capul de şarpe sculptat de la baza scărilor. Într-o perioadă de 32 de minute, şarpele, alcătuit din această alternanţă de lumină şi umbră, va coborî pe pământ, pe măsură ce soarele părăseşte fiecare treaptă, mergând din vârf până la bază. Pe lângă aceasta, pe 21 decembrie 2012 în jurul orelor 11:11, coada şarpelui proiectată din vârful piramidei va ţinti exact înspre constelaţia Pleiadelor, într-o aliniere asemănătoare celei pe care o au piramida lui Quetzalcoatl din Teotihuacán sau piramidele egiptene de la Gizeh.
La rândul lor, savanţii sunt de acord cu teoriile mayaşe, confirmându-le. La data solstiţiului de iarnă 2012, soarele se va afla în “aliniamentul galactic”, adică va fi pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic. Alinierea exactă între centrul soarelui, asa cum este văzut de pe pământ, şi Ecuatorul Galactic, a avut loc în 1998 (dupa Jean Meeus în Mathematical Astronomy Morsels, 1997). La un calcul simplu, adunând 1998 cu +/- 18 (jumatatea lui 36), rezultă că soarele este aliniat cu Ecuatorul Galactic la fiecare solstiţiu de iarnă între 1980 şi 2016. Dacă asemenea aliniamente au mai apărut în anii 3000 I. C. şi 1500 I. C., deosebirea este că, de această dată, la 21 decembrie 2012, centrul soarelui nu doar că se va afla pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic, dar el se va suprapune chiar peste Centrul galaxiei.
Creştiinii se află într-o stare de alertă continuă în aşteptarea Apocalipsei, care coincide cu a doua venire a lui Hristos. Ideea de a încerca prezicerea unei date exacte a sfârşitului lumii contrazice Sfânta Scriptură. “Iar ziua Domnului va veni ca un fur”, ne spune Apostolul Petru în a sa a 2-a Epistola Sobornicească (3:10), iar din Evanghelia după Matei aflăm că “de ziua şi de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (24:36). In decursul ultimelor milenii au fost facute sute de profetii despre sfarsitul lumii. Bineinteles ca nici macar una nu s-a implinit, dovada vie fiind ca noi inca ne aflam astazi aici. Cateva dintre cele mai populare profetii ne-religioase despre sfarsitul lumii sunt: anul 2000 – Y2K – eroarea de programare a datei calculatoarelor face ca in anul 2000 data sa fie reprezentata ca data anului 1970 si odata cu aceeasta se presupunea un colaps mondial. Martie 1997 – Cometa Hale-Bopp – Cometa a fost vazuta cu ochiul liber timp de 18 luni. Astronomul amator Chuck Shramek a “observat” un obiect ce preceda cometa. Apoi s-au facut tot felul de speculatii despre sfarsitul lumii. Internetul a ajutat ca “vestile” sa circule foarte repede. Pana si adeptii din secta Heaven’s Gate au gasit motiv in aceasta speculatie apocaliptica sa comita suicid in masa in martie 1997. In 1974 doi astrofizicieni au scris despre alinierea celor 9 planete in data de 10 martie 1982. S-a presupus ca aceasta aliniere va influenta forta gravitationala, vor creste eruptiile solare si vor fi cutremure devastatoare. Multi creduli au luat de bune aceste speculatii si au crezut ca va veni sfarsitul lumii. Meteorologul Albert Porta a prezis ca in data de 17 decembrie 1919 o conjuctie planetara va cauza eruptii solare puternice care vor putea rupe bucati din soare si distruge pamantul. Aceasta predictie a dat nastere unui val de violente si a catorva suiciduri. Prin trecerea cometei Halley in data de 18 Mai 1910 prin apropierea pamantului s-a presupus ca va cauza o serie de victime din cauza gazelor ce se aflau in coada cometei. Cu toate acestea, daca sunteti credinciosi rugati-va in continuare. Mai sunt profetii despre sfarsitul lumii si in: 2017, 2020, 2023, 2025, 13 noiembrie 2026, 2033, 2035, 2037, si 2040.
DeletedUser
Despre ziua de 13 vineri
DeletedUser
foarte interesant. (cu toate ca vineri 13 la mine e cu noroc)
DeletedUser
Cel mai important lucru care trebuie avut in minte este ca visurile tale reflecta gandurile si sentimentele din subconstientul tau. Oamenii, actiunile, emotiile din visurile tale se raporteaza la persoana ta. Unii experti in visuri sustin ca exista visuri tipice sau arhetipale si elemente ale visurilor care persista, indiferent de persoana, cultura sau timp. Oricum, de obicei, aceeasi imagine sau simbol va avea semnificatii diferite pentru diferite persoane.
Toata lumea viseaza? Studiile de laborator au aratat ca cele mai dinamice visuri le avem in timpul tipului de somn caracterizat de miscarea rapida a ochilor (REM – Rapid Eye Movement). In timpul somnului REM creierul este foarte activ, ochii se misca sub pleoape in toate directiile si muschii mari ai corpului sunt relaxati. Somnul REM apare la fiecare 90 – 100 de minute, de 3 – 4 ori pe noapte si dureaza mai mult pe masura ce noaptea inainteaza. Ultima perioada REM poate dura in jur de 45 de minute. Visurile mai putin dinamice se produc in restul noptii.
În ce stadiu al somnului apar visurile? Visurile apar periodic la granita dintre prima faza si cea de a doua faza de somn, la un interval de 90 de minute si dureaza, de fiecare data, in medie 15-20 de minute. Numit si „somn paradoxal”, starea de somn cu visuri este caracterizata printr-o puternica activitate cerebrala, asemanatoare cu cea din stare de veghe. Un indicator precis al starii de somn cu visuri, sunt miscarile rapide ale ochilor (numite REM de la denumirea in engleza – rapid eye movement). Somnul lent, fara visuri este cel in care are loc „odihnirea” si regenerarea fortelor organismului, fizice si mentale. Chiar daca creierul continua sa lucreze, in faza de somn profund nu mai exista alte activitati mentale sau fiziologice suplimentare.
Putem trai fara somn? Cercetarile realizate au evidentiat ca somnul REM cu visuri este absolut necesar pentru om si chiar pentru unele animale. Prin aplicarea metodei privarilor de somn s-a constatat ca intreruperea visarii pe parcursul mai multor nopti are efecte destabilizatoare asupra organismului si mintii. Mai mult, in urmatoarele nopti, in care individului subiect i s-a permis visarea, s-a constatat ca perioada in care viseaza creste direct proportional cu durata privarii de somn. S-a postulat astfel ca declansarea normala a starii de somn cu vis (REM) implica acumularea la un nivel critic in timpul somnului a unor substante, a unor metaboliti, care trebuie sa fie consumati de catre procesele specifice care au loc in timpul somnului REM.
Prin ce se diferentiaza somnul cu visuri de somnul profund, fara visuri? Elementele care diferentiaza somnul REM (cu visuri) de somnul fara visuri pot fi rezumate astfel: Miscari rapide oculare (REM), foarte similare cu cele din starea de veghe. Aspectul particular, desincronizat al activitatii electrice corticale, foarte similar dar nu identic cu cel din stare de veghe. Acest aspect a determinat unii autori sa considere ca perioada de REM ca cea mai superficiala faza a variatiei ciclice a profunzimii somnului. Modificari ale ritmului cardiac si ale presiunii sangvine. Cresterea metabolismului cerebral. Contractii musculare ale unor grupe musculare izolate, in timp ce activitatea tonica musculara este diminuata sau abolita. Un aspect particular este activitatea intensa a musculaturii urechii medii, asemenea muschilor globilor oculari, similara cu cea din starea de veghe. Raspunsurile evocate ale creierului la stimularea periferica sunt identice cu cele din starea de veghe. Cresterea debitului circulator sanguin cerebral.
Toti oamenii viseaza? Dupa cum evidentiaza cercetarile asupra somnului, absolut toti oamenii viseaza. Însa doar o parte isi aduc aminte de visurile pe care le au in timpul noptii. Majoritatea oamenilor isi aduc aminte de visuri doar in anumite perioade de viata, cu intervale lungi in care nu-si reamintesc visurile la trezire. Somnul fara visuri pentru poate preveni si anihila oboseala fizica si poate avea avea un rol important in procesele de memorie. Deasemenea, poate reface energiile fizice si odihni sistemului nervos central. In schimb, efectele somnului cu vis au un spectru larg, care trece prin modelarea si re-modelarea memoriei, indeosebi a memoriei de lunga durata, prin repararea, reorganizarea si formarea de noi conexiuni in sistemele neuronale si extensiile lor corticale, ajungand pana la a avea un rol important in alte mecanisme psihice cum ar fi interactiunile si restructurarile amintirilor din memorie. Ca o curiozitate, s-a constatat ca perioada de somn in care visezi reface sistemul nervos central dupa eforturile de invatare, dupa solicitari psihice sau dupa stresuri si eforturi intelectuale.
De ce oamenii intampina greutati in a-si reaminti visurile? Unii oameni nu au dificultati in a-si reaminti constant o parte din visuri, in timp ce altii nu si le amintesc decat ocazional sau chiar deloc. Aproape tot ce se intampla in timpul somnului – visurile, gandurile care apar noaptea , precum si amintirile din treziri scurte – sunt uitate pana dimineata. Este ceva legat de fenomenul somnului in sine, care face dificila reamintirea a ceea ce s-a intamplat; din aceasta cauza cele mai multe visuri sunt uitate daca nu sunt scrise. Cateodata se intampla sa ne amintim un vis mai tarziu, in timpul zilei sau in alta zi, ceea ce inseamna ca amintirile nu sunt total pierdute dar, din anumite motive, este foarte greu sa le recapatam. Somnul si visurile sunt, de asemenea, afectate de o mare varietate de droguri si medicamente, inclusiv alcoolul sau tutunul. Mai mult, incetarea brusca a unui anumite medicatii poate cauza cosmaruri. Este recomandabil sa discutati cu medicul vostru efectele pe care le au medicamentele prescrise. Cei mai importanti factori care influenteaza amintirea visurilor sunt starea de odihna fizica si psihica. Cu cat suntem mai odihniti, adica ne acordam timpul necesar pentru somn, cu atat capacitatea de reamintire a visurilor creste.
Cum as putea sa-mi reamintesc mai bine visurile? Un element important din acest proces este dorinta de a ne reaminti visurile si, implicit, atitudinea pe care o avem fata de visuri. Daca ne intereseaza ceea ce visam, atunci mintea noastra se conformeaza dorintei noastre si ne va oferi posibilitatea de reamintire a visurilor. Inainte de a adormi spune-ti ca doresti sa-ti reamintesti ce-ai visat. Inca de vinerea trecuta v-am spus ca e bine sa tineti ceva de scris sau un reportofon langa pat. Odata ce te-ai trezit, incerca sa te misti cat mai putin si sa nu te gandesti direct la ziua care urmeaza. Noteaza-ti toate visurile si imaginile pentru ca ele se sterg repede daca nu sunt notate sau inregistrate. Daca nu-ti reamintesti tot visul, mentioneaza ultimul lucru pe care l-ai avut in minte, inainte de a te trezi, chiar daca ti-l reamintesti foarte vag.
Sunt visurile colorate? Cea mai mare parte a visurilor sunt in culori, desi oamenii nu sunt constienti de acest lucru. Acest lucru se datoreaza fie dificultatii de a-si reaminti visurile, fie caracteristicii culorii de a fi ceva natural pentru experienta noastra vizuala. Probabil ca oamenii care sunt foarte constienti de culoare cand se trezesc, observa mult mai des culorile in visurile lor. Desi oamenii de stiinta continua sa dezbata problema semnificatiei visurilor, cei mai multi oameni, care lucreaza cu visurile lor, au aflat ca visurile sunt pline de semnificatii pentru ei. Visurile sunt folositoare pentru a invata mai multe despre sentimentele , gandurile, comportamentul, motivele, valorile celui care le-a visat. Multi descopera ca visurile ii pot ajuta in rezolvarea problemelor pe care le au. Mai mult, artistii, scriitorii si oamenii de stiinta sunt adesea inspirati de visurile lor.
Cum pot invata sa-mi interpretez visurile? Cel mai important lucru care trebuie avut in minte este ca visurile tale reflecta gandurile si sentimentele din subconstientul tau. Oamenii, actiunile, emotiile din visurile tale se raporteaza la persoana ta. Unii experti in visuri sustin ca exista visuri tipice sau arhetipale si elemente ale visurilor care persista, indiferent de persoana, cultura sau timp. Oricum, de obicei, aceeasi imagine sau simbol va avea semnificatii diferite pentru diferite persoane. De exemplu, un elefant in vis poate insemna ceva pentru un ingrijitor la zoo si cu totul altceva pentru un copil, a carui jucarie preferata este un elefantel. Prin urmare cartile care atribuie o semnificatie specifica pentru un simbol sau imagine din vis (asa zisele dictionare de visuri) nu sunt de obicei de mare ajutor. Gindindu-va la semnificatiile care le au pentru voi elementele din vis, sau ce amintiri va trezesc, facand paralele intre aceste asocieri si ce se intampla in viata voastra reala, iar cu multa rabdare si constanta in aceasta mini analiza, veti invata sa va intelegeti visurile. Poate fi folositor sa aveti un jurnal de visuri si sa reflectati asupra visurilor pe o perioada mai lunga de timp pentru a obtine cea mai adevarata imagine a vietii voastre din vis.
Ce semnificatie are un vis care se tot repeta? Visurile care se repeta si care pot continua ani de zile, ar trebui tratate ca orice alt vis. Trebuie facuta o paralela intre vis si gandurile, sentimentele, comportamentul si motivele celui care le viseaza. Intelegerea semnificatiei acestor visuri poate ajuta persoana sa rezolve o problema cu care poate s-a luptat ani de zile. Cosmarurile sunt foarte frecvente printre copii si destul de dese printre adulti. Adesea, cosmarurile sunt cauzate de stres, experiente traumatizante, dificultati emotionale, droguri, medicamente sau boala. Exista oameni care au frecvent cosmaruri care nu au legatura cu viata lor reala. Studii recente sugereaza ca acesti oameni tind sa fie mult mai deschisi, senzitivi, increzatori si emotionali decat oamenii obisnuiti.
Daca visezi ca mori sau te prabusesti, vei muri in somn? Cateva studii facute arata ca aceste idei nu sunt adevarate. Multi oameni au visat ca mor sau se prabusesc si au mai ajuns sa povesteasca despre toate acestea! Puteti explora semnificatia acestor visuri la fel cum le explorati pe celelalte. Oricum, daca vreun aspect al visurilor tale te ingrijoreaza sau te preocupa, este bine sa vorbesti cu o persoana competenta despre aceste griji. Exista multe exemple de visuri care par sa prezica evenimente viitoare. Cauzele unora dintre acestea pot fi coincidenta, o memorie defectuoasa, sau legaturi inconstiente ale unor informatii deja cunoscute. Unele studii de laborator au condus la visuri predictive, clarviziuni si visuri telepatice; rezultatele acestora au fost insa foarte variate atat timp cat aceste visuri sunt dificil de studiat in conditii de laborator.
Este posibil sa controlam visurile? Va puteti adesea influenta visurile prin autosugestie, inainte de a adormi. O alta metoda de a influenta visurile este asa numita visare lucida, in care sunteti constienti ca visati, in timp ce sunteti treji in vis. Cateodata oamenii au astfel de visuri in mod spontan. Este posibil sa invatati cum sa mariti durata visarii lucide si capacitatea dvs de a influenta cursul evenimentelor din vis. Unele lucruri sunt mai usor de controlat decat altele, insa controlul complet nu va fi posibil probabil niciodata. Unii dintre profesionistii in acest domeniu pun in discutie incercarea de a controla visurile si ne incurajeaza, mai degraba, sa invatam sa le intelegem si sa ne bucuram de ele.
Cat timp trebuie sa dormim pentru a fi odihniti? Pentru a se odihni organismul are nevoie in medie de 6-9 ore de somn pe noapte. Tratatele clasice de yoga mentioneaza durata necesara pentru somn, in functie de nivelul de constiinta – corelat cu centrii de forta (chakre). Astfel, pentru o persoana cu un nivel de constiinta minimal (corespondent primei chakre – Muladhara), somnul necesar are durata cuprinsa intre 10-12 ore. Nivelul de constiinta specific urmatoarei chakre – Swadhistana (prezent la majoritatea oamenilor) permite odihnirea completa a organismului in 8-10 ore. Manipura Chakra activata predominant (de exemplu la persoanele extrem de curajoase, care au vointa necesara pentru a duce la indeplinire sarcini de riscante si dificile) intretine un nivel de constiinta putin mai extins decat anteriorul, iar durata somnului necesar pentru astfel de persoane variaza intre 6-8 ore. Pentru un om transconstient, durata somnului este extrem de mica de 1-2 ore pe noapte sau chiar mai putin. Cu cat campul constiintei este mai extins, cu atat durata somnului se reduce.
Ce stim despre tribul Senoi? Mai putin cunoscut este ca metodele moderne de interpretare a visurilor nu sunt chiar atat de moderne. Exista o cultura minuscula, localizata undeva in Malaiezia, de la care chiar si Jung a avut de invatat. Este vorba de tribul Senoi, care traieste in padurile ecuatoriale din centrul Malaieziei, departe de orice interactiune cu civilizatia moderna. Marturiile despre tribul SENOI sunt descrise pentru prima data in 1969 de catre prof. Kilton Stewart. Aceasta mica societatea nu cunoaste probleme sociale, ci doar o armonie perfecta care dureaza de secole; nu se cunoaste cand a avut loc vreun conflict in cadrul acestui trib. Intrebarea firesca este oare cum de-au reusit? Prin practicarea unor metode speciale de interpretare a visurilor, sub indrumarea directa a conducatorului spiritual al tribului, pe care-l numesc tohat. Desi traiesc in cabane de lemn, suspendate, dimineata are loc un ritual neobisnuit: membrii fiecarei familii se aduna la un loc, povestindu-si si analizandu-si visurile din timpul noptii, sub indrumarea tatalui sau a fratilor mai mari. Apoi, toti barbatii tribului se aduna la tohat pentru a prezenta visurile mai importante. Acesta il va indruma pe fiecare, in functie de visurile pe care le-au avut. Iar rezultatele sunt exceptionale, dovedite de bunastarea din cadrul tribului datand de sute de ani.
De ce unii oameni nu isi aduc aminte de visuri? Un raspuns din perspectiva psihologiei transpersonale ar fi ca unul dintre factorii esentiali, de care depinde reamintirea visurilor, este campul de constiinta, alaturi de atat de necesara odihna psihica si fizica. Din perspectiva psihologiei transpersonale, una dintre conditiile care duc la reamintirea tuturor visurilor este existenta unui camp de constiinta extins; cu alte cuvinte, individul trebuie sa fie constient de un „numar destul de mare de elemente” in timpul zilei, iar aceasta constiinta extinsa sa fie prezenta constant. În mod obisnuit, suntem constienti simultan de cateva aspecte din noi si din jurul nostru – actiunea pe care tocmai o realizam, calitatea aerului, eventual oboseala picioarelor, oamenii din imediata apropiere. Cu cat campul constiintei este mai extins, cu atat el include mai multe elemente pe care Eul nostru le constientizeaza simultan. Atunci cand campul nostru de constiinta este mai extins vom mai constientiza simultan, alaturi de elementele precizate mai sus si starea afectiva personala, pozitiva, neutra sau negativa. De asemenea, empatic vorbind, vom simti si starea afectiva a persoanelor din jurul nostru, iar simultan putem constientiza fluxul discursiv al gandurilor din mintea noastra si bucuria de a trai o noua experienta de viata. O persoana cu un camp constient minimal pentru supravietuire va percepe doar ceea ce se intampla in spatiul imediat inconjurator si eventual cateva nevoi interioare de baza (foame, sete etc.). Pentru o astfel de persoana, chiar odihnita foarte bine si chiar daca a dormit destul timp nu exista posibilitatea reamintirii visurilor. Cu cat campul persoanal evolueaza, se maturizeaza psihic si spiritual, campul constient se extinde iar Eul reuseste sa pastreze amintiri, la inceput haotice apoi tot mai clare asupra visurilor pe care le are. Extrema cealalta este mentinerea constientei depline in timpul visului. Dar pentru aceasta, campul constient trebuie sa includa toate elementele posibile de a fi constientizate. Desigur, multe elemente (ca de exemplu legaturile psihice invizibile dintre oameni) pot fi uneori constientizate si de persoanele obisnuite, insa acum ne referim la constientizarea simultana a tuturor lucrurilor posibile. La aceasta extrema nu mai vorbim insa de constiinta, ci de transconstiinta si de Constiinta Cosmica. Pentru un om transconstient, luciditatea se pastreaza atat in timpul starii de somn cu visuri, cat si in starea de somn profund. Aceasta noua forma de constiinta a fost denumita de traditiile filosofice orientale „Turya” ( adica a patra stare) si constituie scopul final al tuturor metodelor si tehnicilor de transformare psihica si spirituala. Oamenii obisnuiti se situeaza undeva intre extremele prezentate, intre o constienta minimal pentru supravietuire si Constiinta Cosmica. Reamintirea visurilor este cu atat mai frecventa si mai clara cu cat campul constient este mai extins.
Toata lumea viseaza? Studiile de laborator au aratat ca cele mai dinamice visuri le avem in timpul tipului de somn caracterizat de miscarea rapida a ochilor (REM – Rapid Eye Movement). In timpul somnului REM creierul este foarte activ, ochii se misca sub pleoape in toate directiile si muschii mari ai corpului sunt relaxati. Somnul REM apare la fiecare 90 – 100 de minute, de 3 – 4 ori pe noapte si dureaza mai mult pe masura ce noaptea inainteaza. Ultima perioada REM poate dura in jur de 45 de minute. Visurile mai putin dinamice se produc in restul noptii.
În ce stadiu al somnului apar visurile? Visurile apar periodic la granita dintre prima faza si cea de a doua faza de somn, la un interval de 90 de minute si dureaza, de fiecare data, in medie 15-20 de minute. Numit si „somn paradoxal”, starea de somn cu visuri este caracterizata printr-o puternica activitate cerebrala, asemanatoare cu cea din stare de veghe. Un indicator precis al starii de somn cu visuri, sunt miscarile rapide ale ochilor (numite REM de la denumirea in engleza – rapid eye movement). Somnul lent, fara visuri este cel in care are loc „odihnirea” si regenerarea fortelor organismului, fizice si mentale. Chiar daca creierul continua sa lucreze, in faza de somn profund nu mai exista alte activitati mentale sau fiziologice suplimentare.
Putem trai fara somn? Cercetarile realizate au evidentiat ca somnul REM cu visuri este absolut necesar pentru om si chiar pentru unele animale. Prin aplicarea metodei privarilor de somn s-a constatat ca intreruperea visarii pe parcursul mai multor nopti are efecte destabilizatoare asupra organismului si mintii. Mai mult, in urmatoarele nopti, in care individului subiect i s-a permis visarea, s-a constatat ca perioada in care viseaza creste direct proportional cu durata privarii de somn. S-a postulat astfel ca declansarea normala a starii de somn cu vis (REM) implica acumularea la un nivel critic in timpul somnului a unor substante, a unor metaboliti, care trebuie sa fie consumati de catre procesele specifice care au loc in timpul somnului REM.
Prin ce se diferentiaza somnul cu visuri de somnul profund, fara visuri? Elementele care diferentiaza somnul REM (cu visuri) de somnul fara visuri pot fi rezumate astfel: Miscari rapide oculare (REM), foarte similare cu cele din starea de veghe. Aspectul particular, desincronizat al activitatii electrice corticale, foarte similar dar nu identic cu cel din stare de veghe. Acest aspect a determinat unii autori sa considere ca perioada de REM ca cea mai superficiala faza a variatiei ciclice a profunzimii somnului. Modificari ale ritmului cardiac si ale presiunii sangvine. Cresterea metabolismului cerebral. Contractii musculare ale unor grupe musculare izolate, in timp ce activitatea tonica musculara este diminuata sau abolita. Un aspect particular este activitatea intensa a musculaturii urechii medii, asemenea muschilor globilor oculari, similara cu cea din starea de veghe. Raspunsurile evocate ale creierului la stimularea periferica sunt identice cu cele din starea de veghe. Cresterea debitului circulator sanguin cerebral.
Toti oamenii viseaza? Dupa cum evidentiaza cercetarile asupra somnului, absolut toti oamenii viseaza. Însa doar o parte isi aduc aminte de visurile pe care le au in timpul noptii. Majoritatea oamenilor isi aduc aminte de visuri doar in anumite perioade de viata, cu intervale lungi in care nu-si reamintesc visurile la trezire. Somnul fara visuri pentru poate preveni si anihila oboseala fizica si poate avea avea un rol important in procesele de memorie. Deasemenea, poate reface energiile fizice si odihni sistemului nervos central. In schimb, efectele somnului cu vis au un spectru larg, care trece prin modelarea si re-modelarea memoriei, indeosebi a memoriei de lunga durata, prin repararea, reorganizarea si formarea de noi conexiuni in sistemele neuronale si extensiile lor corticale, ajungand pana la a avea un rol important in alte mecanisme psihice cum ar fi interactiunile si restructurarile amintirilor din memorie. Ca o curiozitate, s-a constatat ca perioada de somn in care visezi reface sistemul nervos central dupa eforturile de invatare, dupa solicitari psihice sau dupa stresuri si eforturi intelectuale.
De ce oamenii intampina greutati in a-si reaminti visurile? Unii oameni nu au dificultati in a-si reaminti constant o parte din visuri, in timp ce altii nu si le amintesc decat ocazional sau chiar deloc. Aproape tot ce se intampla in timpul somnului – visurile, gandurile care apar noaptea , precum si amintirile din treziri scurte – sunt uitate pana dimineata. Este ceva legat de fenomenul somnului in sine, care face dificila reamintirea a ceea ce s-a intamplat; din aceasta cauza cele mai multe visuri sunt uitate daca nu sunt scrise. Cateodata se intampla sa ne amintim un vis mai tarziu, in timpul zilei sau in alta zi, ceea ce inseamna ca amintirile nu sunt total pierdute dar, din anumite motive, este foarte greu sa le recapatam. Somnul si visurile sunt, de asemenea, afectate de o mare varietate de droguri si medicamente, inclusiv alcoolul sau tutunul. Mai mult, incetarea brusca a unui anumite medicatii poate cauza cosmaruri. Este recomandabil sa discutati cu medicul vostru efectele pe care le au medicamentele prescrise. Cei mai importanti factori care influenteaza amintirea visurilor sunt starea de odihna fizica si psihica. Cu cat suntem mai odihniti, adica ne acordam timpul necesar pentru somn, cu atat capacitatea de reamintire a visurilor creste.
Cum as putea sa-mi reamintesc mai bine visurile? Un element important din acest proces este dorinta de a ne reaminti visurile si, implicit, atitudinea pe care o avem fata de visuri. Daca ne intereseaza ceea ce visam, atunci mintea noastra se conformeaza dorintei noastre si ne va oferi posibilitatea de reamintire a visurilor. Inainte de a adormi spune-ti ca doresti sa-ti reamintesti ce-ai visat. Inca de vinerea trecuta v-am spus ca e bine sa tineti ceva de scris sau un reportofon langa pat. Odata ce te-ai trezit, incerca sa te misti cat mai putin si sa nu te gandesti direct la ziua care urmeaza. Noteaza-ti toate visurile si imaginile pentru ca ele se sterg repede daca nu sunt notate sau inregistrate. Daca nu-ti reamintesti tot visul, mentioneaza ultimul lucru pe care l-ai avut in minte, inainte de a te trezi, chiar daca ti-l reamintesti foarte vag.
Sunt visurile colorate? Cea mai mare parte a visurilor sunt in culori, desi oamenii nu sunt constienti de acest lucru. Acest lucru se datoreaza fie dificultatii de a-si reaminti visurile, fie caracteristicii culorii de a fi ceva natural pentru experienta noastra vizuala. Probabil ca oamenii care sunt foarte constienti de culoare cand se trezesc, observa mult mai des culorile in visurile lor. Desi oamenii de stiinta continua sa dezbata problema semnificatiei visurilor, cei mai multi oameni, care lucreaza cu visurile lor, au aflat ca visurile sunt pline de semnificatii pentru ei. Visurile sunt folositoare pentru a invata mai multe despre sentimentele , gandurile, comportamentul, motivele, valorile celui care le-a visat. Multi descopera ca visurile ii pot ajuta in rezolvarea problemelor pe care le au. Mai mult, artistii, scriitorii si oamenii de stiinta sunt adesea inspirati de visurile lor.
Cum pot invata sa-mi interpretez visurile? Cel mai important lucru care trebuie avut in minte este ca visurile tale reflecta gandurile si sentimentele din subconstientul tau. Oamenii, actiunile, emotiile din visurile tale se raporteaza la persoana ta. Unii experti in visuri sustin ca exista visuri tipice sau arhetipale si elemente ale visurilor care persista, indiferent de persoana, cultura sau timp. Oricum, de obicei, aceeasi imagine sau simbol va avea semnificatii diferite pentru diferite persoane. De exemplu, un elefant in vis poate insemna ceva pentru un ingrijitor la zoo si cu totul altceva pentru un copil, a carui jucarie preferata este un elefantel. Prin urmare cartile care atribuie o semnificatie specifica pentru un simbol sau imagine din vis (asa zisele dictionare de visuri) nu sunt de obicei de mare ajutor. Gindindu-va la semnificatiile care le au pentru voi elementele din vis, sau ce amintiri va trezesc, facand paralele intre aceste asocieri si ce se intampla in viata voastra reala, iar cu multa rabdare si constanta in aceasta mini analiza, veti invata sa va intelegeti visurile. Poate fi folositor sa aveti un jurnal de visuri si sa reflectati asupra visurilor pe o perioada mai lunga de timp pentru a obtine cea mai adevarata imagine a vietii voastre din vis.
Ce semnificatie are un vis care se tot repeta? Visurile care se repeta si care pot continua ani de zile, ar trebui tratate ca orice alt vis. Trebuie facuta o paralela intre vis si gandurile, sentimentele, comportamentul si motivele celui care le viseaza. Intelegerea semnificatiei acestor visuri poate ajuta persoana sa rezolve o problema cu care poate s-a luptat ani de zile. Cosmarurile sunt foarte frecvente printre copii si destul de dese printre adulti. Adesea, cosmarurile sunt cauzate de stres, experiente traumatizante, dificultati emotionale, droguri, medicamente sau boala. Exista oameni care au frecvent cosmaruri care nu au legatura cu viata lor reala. Studii recente sugereaza ca acesti oameni tind sa fie mult mai deschisi, senzitivi, increzatori si emotionali decat oamenii obisnuiti.
Daca visezi ca mori sau te prabusesti, vei muri in somn? Cateva studii facute arata ca aceste idei nu sunt adevarate. Multi oameni au visat ca mor sau se prabusesc si au mai ajuns sa povesteasca despre toate acestea! Puteti explora semnificatia acestor visuri la fel cum le explorati pe celelalte. Oricum, daca vreun aspect al visurilor tale te ingrijoreaza sau te preocupa, este bine sa vorbesti cu o persoana competenta despre aceste griji. Exista multe exemple de visuri care par sa prezica evenimente viitoare. Cauzele unora dintre acestea pot fi coincidenta, o memorie defectuoasa, sau legaturi inconstiente ale unor informatii deja cunoscute. Unele studii de laborator au condus la visuri predictive, clarviziuni si visuri telepatice; rezultatele acestora au fost insa foarte variate atat timp cat aceste visuri sunt dificil de studiat in conditii de laborator.
Este posibil sa controlam visurile? Va puteti adesea influenta visurile prin autosugestie, inainte de a adormi. O alta metoda de a influenta visurile este asa numita visare lucida, in care sunteti constienti ca visati, in timp ce sunteti treji in vis. Cateodata oamenii au astfel de visuri in mod spontan. Este posibil sa invatati cum sa mariti durata visarii lucide si capacitatea dvs de a influenta cursul evenimentelor din vis. Unele lucruri sunt mai usor de controlat decat altele, insa controlul complet nu va fi posibil probabil niciodata. Unii dintre profesionistii in acest domeniu pun in discutie incercarea de a controla visurile si ne incurajeaza, mai degraba, sa invatam sa le intelegem si sa ne bucuram de ele.
Cat timp trebuie sa dormim pentru a fi odihniti? Pentru a se odihni organismul are nevoie in medie de 6-9 ore de somn pe noapte. Tratatele clasice de yoga mentioneaza durata necesara pentru somn, in functie de nivelul de constiinta – corelat cu centrii de forta (chakre). Astfel, pentru o persoana cu un nivel de constiinta minimal (corespondent primei chakre – Muladhara), somnul necesar are durata cuprinsa intre 10-12 ore. Nivelul de constiinta specific urmatoarei chakre – Swadhistana (prezent la majoritatea oamenilor) permite odihnirea completa a organismului in 8-10 ore. Manipura Chakra activata predominant (de exemplu la persoanele extrem de curajoase, care au vointa necesara pentru a duce la indeplinire sarcini de riscante si dificile) intretine un nivel de constiinta putin mai extins decat anteriorul, iar durata somnului necesar pentru astfel de persoane variaza intre 6-8 ore. Pentru un om transconstient, durata somnului este extrem de mica de 1-2 ore pe noapte sau chiar mai putin. Cu cat campul constiintei este mai extins, cu atat durata somnului se reduce.
Ce stim despre tribul Senoi? Mai putin cunoscut este ca metodele moderne de interpretare a visurilor nu sunt chiar atat de moderne. Exista o cultura minuscula, localizata undeva in Malaiezia, de la care chiar si Jung a avut de invatat. Este vorba de tribul Senoi, care traieste in padurile ecuatoriale din centrul Malaieziei, departe de orice interactiune cu civilizatia moderna. Marturiile despre tribul SENOI sunt descrise pentru prima data in 1969 de catre prof. Kilton Stewart. Aceasta mica societatea nu cunoaste probleme sociale, ci doar o armonie perfecta care dureaza de secole; nu se cunoaste cand a avut loc vreun conflict in cadrul acestui trib. Intrebarea firesca este oare cum de-au reusit? Prin practicarea unor metode speciale de interpretare a visurilor, sub indrumarea directa a conducatorului spiritual al tribului, pe care-l numesc tohat. Desi traiesc in cabane de lemn, suspendate, dimineata are loc un ritual neobisnuit: membrii fiecarei familii se aduna la un loc, povestindu-si si analizandu-si visurile din timpul noptii, sub indrumarea tatalui sau a fratilor mai mari. Apoi, toti barbatii tribului se aduna la tohat pentru a prezenta visurile mai importante. Acesta il va indruma pe fiecare, in functie de visurile pe care le-au avut. Iar rezultatele sunt exceptionale, dovedite de bunastarea din cadrul tribului datand de sute de ani.
De ce unii oameni nu isi aduc aminte de visuri? Un raspuns din perspectiva psihologiei transpersonale ar fi ca unul dintre factorii esentiali, de care depinde reamintirea visurilor, este campul de constiinta, alaturi de atat de necesara odihna psihica si fizica. Din perspectiva psihologiei transpersonale, una dintre conditiile care duc la reamintirea tuturor visurilor este existenta unui camp de constiinta extins; cu alte cuvinte, individul trebuie sa fie constient de un „numar destul de mare de elemente” in timpul zilei, iar aceasta constiinta extinsa sa fie prezenta constant. În mod obisnuit, suntem constienti simultan de cateva aspecte din noi si din jurul nostru – actiunea pe care tocmai o realizam, calitatea aerului, eventual oboseala picioarelor, oamenii din imediata apropiere. Cu cat campul constiintei este mai extins, cu atat el include mai multe elemente pe care Eul nostru le constientizeaza simultan. Atunci cand campul nostru de constiinta este mai extins vom mai constientiza simultan, alaturi de elementele precizate mai sus si starea afectiva personala, pozitiva, neutra sau negativa. De asemenea, empatic vorbind, vom simti si starea afectiva a persoanelor din jurul nostru, iar simultan putem constientiza fluxul discursiv al gandurilor din mintea noastra si bucuria de a trai o noua experienta de viata. O persoana cu un camp constient minimal pentru supravietuire va percepe doar ceea ce se intampla in spatiul imediat inconjurator si eventual cateva nevoi interioare de baza (foame, sete etc.). Pentru o astfel de persoana, chiar odihnita foarte bine si chiar daca a dormit destul timp nu exista posibilitatea reamintirii visurilor. Cu cat campul persoanal evolueaza, se maturizeaza psihic si spiritual, campul constient se extinde iar Eul reuseste sa pastreze amintiri, la inceput haotice apoi tot mai clare asupra visurilor pe care le are. Extrema cealalta este mentinerea constientei depline in timpul visului. Dar pentru aceasta, campul constient trebuie sa includa toate elementele posibile de a fi constientizate. Desigur, multe elemente (ca de exemplu legaturile psihice invizibile dintre oameni) pot fi uneori constientizate si de persoanele obisnuite, insa acum ne referim la constientizarea simultana a tuturor lucrurilor posibile. La aceasta extrema nu mai vorbim insa de constiinta, ci de transconstiinta si de Constiinta Cosmica. Pentru un om transconstient, luciditatea se pastreaza atat in timpul starii de somn cu visuri, cat si in starea de somn profund. Aceasta noua forma de constiinta a fost denumita de traditiile filosofice orientale „Turya” ( adica a patra stare) si constituie scopul final al tuturor metodelor si tehnicilor de transformare psihica si spirituala. Oamenii obisnuiti se situeaza undeva intre extremele prezentate, intre o constienta minimal pentru supravietuire si Constiinta Cosmica. Reamintirea visurilor este cu atat mai frecventa si mai clara cu cat campul constient este mai extins.
DeletedUser
Cosmarul este un vis ce are loc in timpul somnului REM (perioada a somnului in care apare miscarea rapida a ochilor), care provoaca sentimente de teama intensa, de nedepasit, teroare, neplacere sau anxietate extrema care, de obicei, il trezeste pe cel care viseaza. Este un vis veridic si inspaimintator care, de obicei, are ca rezultat trezirea celui care viseaza, cu rememorarea partiala sau totala a ceea ce a visat. Teroarea nocturna este reprezentata de un episod de teama extrema in timpul somnului, fara a exista rememorarea visului in sine.
Se spune ca acele persoanele care au cosmaruri frecvente sunt persoane cu multe emotii negative. Simt nevoia de clarificare a vietii personale. Sunt persoane care au parcurs experiente cu rol traumatizant sau manifesta tendinte spre cautare de sine. Incearca sa uite cosmarul dar de fiecare data il regasesc. Atitudinea lor este de fuga fata de lumea lor interioara si de amintirile incarcate emotional. Sunt persoane care incearca sa se socializeze si, de obicei le reuseste, insa nu sunt foarte abile in modul lor de intelegere a lumii interioare. Unii pot parcurge mai des decat ar fi de asteptat momente de anxietate si temeri profunde. Atit cosmarurile cit si terorile nocturne se intilnesc la copii mult mai des decit la adulti. Cosmarurile, spre deosebire de terorile nocturne, pot fi rememorate si sunt insotite de mult mai putina anxietate si miscare. Aceste experiente terifiante, care au tendinta sa apara in perioade de nesiguranta, tulburari emotionale, depresie sau sentimente de vinovatie, pot aparea la orice virsta. Cosmarurile apar exclusiv in timpul somnului REM si de aceea unele persoane pot deveni somnambule. Fazele somnului REM dureaza mai mult in partea de sfirsit a ciclurilor somnului, iar majoritatea cosmarurilor apar de la mijlocul noptii spre dimineata.
Spre deosbire de cosmaruri, terorile nocturne se petrec in timpul somnului non-REM (somn fara vise). In timpul acestora, oamenii se trezesc din somn transpirati, cu pulsul rapid, inspaimintati. Nu sint constienti de mediul inconjurator si nu raspund la incercarile de a fi calmati. Criza poate dura pana la 10-15 minute, dar unele persoane adorm imediat dupa ce criza a luat sfirsit. In general, nu-si amintesc ce i-a inspaimintat si rareori este retinuta o imagine fragmentara a ceea ce au visat.
Atat la adulti, cit si la copii, cosmarurile si terorile nocturne pot fi cauzate de evenimente traumatice sau conflicte psihologice nerezolvate. Sint o trasatura destul de frecventa a sindromului de stres posttraumatic. Traumele emotionale care perturba somnul copiilor pot fi neluate in seama de adulti, cum ar fi de exemplu pierderea jucariei preferate sau auzirea unor certuri intre parinti. Desi cosmarurile si terorile nocturne sint considerate normale in dezvoltarea copiilor, disparand in timpul adolescentei, episoadele frecvente la orice virsta cer o evaluare psihiatrica. Psihoterapia poate ajuta, iar diagonsticul se bazeaza pe istoria personala si pe lipsa oricarei probleme organice. Unii oameni sufera de probleme psihologice importante care le cauzeaza cosmaruri. In cazul administrarii unei medicatii, este important ca medicul sa informeze pacientul daca medicamentele prescrise pot fi cauza cosmarurilor.
Cosmarurile cronice au fost, de asemenea, tratate prin metoda desensibilizarii, care face uz de rememorarea unui cosmar si imaginarea unui sfirsit diferit. In cadrul unui studiu, pacientii au fost instruiti sa selecteze un cosmar pe care sa-l scrie, sa schimbe cosmarul in orice mod si-ar dori, sa scrie si varianta transformata si sa repete cosmarul schimbat intr-o stare de imaginare relaxata. Pacientii au fost sfatuiti sa repete cosmarul schimbat o data pe zi, trei zile consecutiv, dupa fiecare cosmar sau pina cind cosmarul disparea. S-a tras concluzia ca folosirea tehnicii desensibilizarii si a repetitiei pot reduce frecventa cosmarurilor si pot scadea gradul de stres. Asa dupa cum spuneam, cosmarurile sunt mult mai des intalnite la copii. Ei pot visa diferite tipuri de monstri si experiente total distincte. Atunci cand un monstru se ascunde in toaleta sau sub pat ori locuieste pe veranda, situatia devine din ce in ce mai infricosatoare, deoarece nici un loc din casa nu pare sa fie sigur din perspectiva copilului care viseaza asa ceva. Atunci cand un monstru il urmareste in vis, urla sau il ameninta, se poate banui ca, de fapt, acea creatura infricosatoare este un om pe care copilul il considera malefic sau se simte intimidat de prezenta lui.
E bine de stiut ca, atunci cand parintii se rastesc sau se comporta violent, fie cu alte persoane din casa, fie cu propriul copil, imaginea lor se transforma in monstrii din vis. Un profesor dur sau un vecin rautacios pot, de asemenea, sa inspire acea experienta terifianta din timpul somnului. Aceste cosmaruri nu sunt neaparat o dovada a abuzului insa pot sugera ca puiul de om este stresat si se simte agresat mai mult sau mai putin de o persoana apropiata. Daca cosmarurile se repeta, ar fi bine ca parintii sa observe momentul in care apar si sa incearce sa-si amintesca cu ce persoane a interactionat copilul in ziua respectiva, caci s-ar putea sa gaseasca o explicatie si mai buna pentru monstri de sub pat sau din baie. Copiii, asemeni adultilor, viseaza uneori ca isi pierd echilibrul sau cad in gol de pe o cladire inalta. Aceste cosmaruri apar in general atunci cand exista o nemultumire legata de stabilitatea individului sau cand s-au intamplat evenimente neasteptate. Chiar daca pare ciudat, in unele situatii, caderea din vis poate fi asociata cu o infectie a urechii sau o afectiune a timpanului. Daca se exclude aceasta posibilitate si se crede ca nu exista o cauza fizica, poate insemna ca respectivul are un sentiment de nemultumire sau dezamagire in legatura cu ceea ce face.
Poate vi s-a intamplat si voua in copilarie sa visati gandaci uriasi care vin in camera si se urca in pat peste voi. Acest vis poate aparea in mai multe randuri si poate sa difere din punct de vedere al gradului de agitatie de peste zi. Este un cosmar specific tinerilor care au probleme in familie si care se confrunta cu situatii neasteptate precum divortul parintilor, schimbarea domiciliului sau vizita indelungata a unor rude. Cu toate ca nu exista un singur motiv pentru aparitia acestui vis, cateodata atacul insectelor poate fi explicat prin sentimentul ca esti depasit de situatie, ca nu poti sa influentezi cu nimic evenimentele care se petrec sau experientele pe care le traiesti. Certurile, modificarile neasteptate de situatie si sentimentul ca nu ai putere sa schimbi ceva ce nu te multumeste pot sa contribuie la repetarea acestui cosmar.
Copiii viseaza uneori ca sunt magicieni si ca isi pot indeplini dorintele, insa din pacate e numai un vis ce nu devine realitate nicicand. Uneori ei cred ca pot zbura, ca pot salva oameni in pericol, ca pot calatori in timp sau ca sunt eroi ai civilizatiei contemporane. Singurul aspect pozitiv al acestor fantezii minunate este ca permit copilului sa isi manifeste calitatile fizice si intelectuale. Forta, imaginatia, compasiunea, curajul si spiritul dreptatii sunt doar cateva trasaturi care concura la crearea acestor poves fantastice. Scenele colorate furnizeaza informatii despre nivelul de incredere si curaj si persoanele care influenteaza copilul in mod pozitiv. In plus, discutiile depre vise frumoase pot sa conduca la povestirea cosmarurilor si a experientelor neplacute traite intr-o zi. Undeva in jurul varstei de sase ani sau chiar un pic mai mult, poti visa uneori ca esti urmarit de oameni rai, dar ca poti sa fugi foarte repede de ei. In somn aleargi atat de repede incat la un moment dat incepi sa zbori. Oamenii rai continua sa te urmareasca, dar capacitatea de a pluti te salveaza. Acest vis tinde sa se repete pana in adolescenta si e bine sa se stie ca daca ai avut astfel de vise, inseamna ca ai intampinat o provocare in viata de zi cu zi. Oamenii rai simbolizeaza presiunea care se resimte, iar capacitatea de a zbura semnifica dorinta de a rezolva problema si increderea ca esti indeajuns de inteligen, curajos si puternic pentru a schimba ceea ce te nemultumeste. Copiii care si-au pierdut un parinte, care au o situatie financiara dificila sau care au un frate sau o sora cu probleme par sa viseze deseori aceste lucruri. Se pare ca acest cosmar nu denota doar simtul aventurii, ci descopera trasaturile de caracter, de mai tarziu.
In unele vise, un animal de casa prietenos, lasat sa intre in camera copilului se dovedeste a fi agresiv. Alteori jucaria preferata prinde viata si se transforma intr-un monstru terifiant. Chiar si o minge poate sa devina periculoasa si sa ameninte viata copilului in cosmarurile lui. Aceasta transformare a unui lucru inofensiv in ceva amenintator, sugereaza interactiunea cu persoane care de obicei sunt dragute si bune, dar care uneori se comporta in mod inexplicabil agresiv. Paralela intre viata reala si vis demonstreaza confruntarea cu o situatie de obicei benefica, dar care se intoarce uneori impotriva. Multi tineri viseaza vrajitoare imbracate in negru, cu nasul mare si ras infricosator. Desi este o aparitie destul de infricosatoare, acest personaj ambiguu provine din diferite experiente traite in timpul unei zile normale. Asemeni monstrilor, vrajitoarea reprezinta o persoana care este uneori nedreapta si rea, deci e posibil sa se arate in vis. In unul dintre cosmarurile frecvente copilariei, suntem atacati sau urmariti de animale salbatice sau de animale domestice, care au devenit agresive, infricosatoare si violente. Animalele care il urmaresc pe copil reprezinta situatiile in care o persoana il agreseaza sau are un comportament rautacios. Copiii, precum si adultii, viseaza uneori ca sunt dezbracati intr-un loc public sau ca stau intr-o baie expusa privirilor trecatorilor. Aceste tipuri de vise simbolizeaza teama de a fi luati prin surprindere. Ele apar atunci cand tinerii traiesc intr-un mediu care le impune sa se schimbe si sa fie mai atenti la ceea ce fac. Aceste cosmaruri nu sunt semne ale problemelor in ciuda faptului ca apar atunci cand un copil trebuie sa indeplineasca o cerinta sau isi face noi prieteni.
Se mai intampla ca in unele vise sa simti ca esti paralizat si nu poti fugi sau esti inchis intr-o cutie din care nu poti sa iesi. Aceasta senzatie de captivitate si incapacitatea de a fugi, desi este un pericol mare, sugereaza un sentiment de nesiguranta si de teama. Acest gen de vis ar putea fi incadrat in manifestarile de „Teroare nocturna”. Teroarea nocturna (Pavor Nocturnus) este caracterizata printr-o trezire brusca din somn insotita de tipete sau urlete. Pe parcursul episodului, pulsul si ritmul respirator cresc iar ochii pot fi deschisi. Teroarea nocturna apare in prima treime a ciclului de somn, atunci cand este instalata starea de somn profund. In loc sa te trezeasti sau sa treaci intr-o noua etapa a somnului, creierul ramane “intepenit” intre etape. Aceasta se intampla la aproximativ 15% dintre copiii mici si poate fi cauzata de o stare avansata de oboseala sau de o intrerupere a ciclului de somn.
In sine, terorile nocturne nu sunt periculoase, dar ceea ce se intampla in timpul lor poate fi. Copilul poate sari din pat sau poate face ceva ce nu ar face in mod obisnuit. Nu exista vreo cauza cunoscuta a terorilor nocturne, cu toate ca exista pareri ca ar fi provocate de cauze fizice. In timpul terorilor nocturne poate fi prezenta si apnea. Se intampla uneori, ca o s serie de tulburari ale somnului sa continue si in adolescenta, de exemplu, visul angoasant, terorile nocturne, somnambulismul teroare, enurezisul. O serie de angoase nocturne, disparute in copilarie pot sa isi faca din nou aparitia in cazul instalarii unei nevroze angoasante, fobice sau isterice. In privinta perioadei de adormire, aceasta este propice survenirii angoaselor legate de o serie de fantezii, comportamente masturbatorii, care pot sa fie sursa unor ruminatii mentale prelungite, a unor intense culpabilizari.
Adolescenta poate fi perioada unor insomnii prelungite, in cazurile severe fiind posibila aparitia unor nevroze obsesive. Foarte frecventa in adolesecenta este hipersomnia. Somnul poate constitui pentru adolescent un refugiu impotriva unor conflicte; tulburarile in aceste cazuri pot fi calificate drept nevrotice sau chiar prepsihotice. Studiile hipersomniilor au aratat faptul ca este necesara distingerea a trei tipuri de fenomene:
1) Hipotrezirea, in care subiectul nu poate sa ramana treaz multa vreme, osciland constant intre veghe si somnul usor; In cursul zilei nu apare somnul, dar in cursul noptii somnul apare in perioadele obisnuite, dar este usor redus ca procentaj. 2) Hipersomniile si 3) Sindromul Kleine-Levin, sindrom rar, descris in 1925, apoi in 1936, care asociaza perioade de hipersomnie care dureaza 1-3 saptamani, o foame exagerata, sursa a obezitatii, instabilitate, comportamente de tip depresiv sau confuziv-onirice. Aceste accese revin de 2-3 ori pe an, apoi dispar. Sindromul este intalnit mai ales la subiectii de sex masculin, intre 15-30 ani.
Se spune ca acele persoanele care au cosmaruri frecvente sunt persoane cu multe emotii negative. Simt nevoia de clarificare a vietii personale. Sunt persoane care au parcurs experiente cu rol traumatizant sau manifesta tendinte spre cautare de sine. Incearca sa uite cosmarul dar de fiecare data il regasesc. Atitudinea lor este de fuga fata de lumea lor interioara si de amintirile incarcate emotional. Sunt persoane care incearca sa se socializeze si, de obicei le reuseste, insa nu sunt foarte abile in modul lor de intelegere a lumii interioare. Unii pot parcurge mai des decat ar fi de asteptat momente de anxietate si temeri profunde. Atit cosmarurile cit si terorile nocturne se intilnesc la copii mult mai des decit la adulti. Cosmarurile, spre deosebire de terorile nocturne, pot fi rememorate si sunt insotite de mult mai putina anxietate si miscare. Aceste experiente terifiante, care au tendinta sa apara in perioade de nesiguranta, tulburari emotionale, depresie sau sentimente de vinovatie, pot aparea la orice virsta. Cosmarurile apar exclusiv in timpul somnului REM si de aceea unele persoane pot deveni somnambule. Fazele somnului REM dureaza mai mult in partea de sfirsit a ciclurilor somnului, iar majoritatea cosmarurilor apar de la mijlocul noptii spre dimineata.
Spre deosbire de cosmaruri, terorile nocturne se petrec in timpul somnului non-REM (somn fara vise). In timpul acestora, oamenii se trezesc din somn transpirati, cu pulsul rapid, inspaimintati. Nu sint constienti de mediul inconjurator si nu raspund la incercarile de a fi calmati. Criza poate dura pana la 10-15 minute, dar unele persoane adorm imediat dupa ce criza a luat sfirsit. In general, nu-si amintesc ce i-a inspaimintat si rareori este retinuta o imagine fragmentara a ceea ce au visat.
Atat la adulti, cit si la copii, cosmarurile si terorile nocturne pot fi cauzate de evenimente traumatice sau conflicte psihologice nerezolvate. Sint o trasatura destul de frecventa a sindromului de stres posttraumatic. Traumele emotionale care perturba somnul copiilor pot fi neluate in seama de adulti, cum ar fi de exemplu pierderea jucariei preferate sau auzirea unor certuri intre parinti. Desi cosmarurile si terorile nocturne sint considerate normale in dezvoltarea copiilor, disparand in timpul adolescentei, episoadele frecvente la orice virsta cer o evaluare psihiatrica. Psihoterapia poate ajuta, iar diagonsticul se bazeaza pe istoria personala si pe lipsa oricarei probleme organice. Unii oameni sufera de probleme psihologice importante care le cauzeaza cosmaruri. In cazul administrarii unei medicatii, este important ca medicul sa informeze pacientul daca medicamentele prescrise pot fi cauza cosmarurilor.
Cosmarurile cronice au fost, de asemenea, tratate prin metoda desensibilizarii, care face uz de rememorarea unui cosmar si imaginarea unui sfirsit diferit. In cadrul unui studiu, pacientii au fost instruiti sa selecteze un cosmar pe care sa-l scrie, sa schimbe cosmarul in orice mod si-ar dori, sa scrie si varianta transformata si sa repete cosmarul schimbat intr-o stare de imaginare relaxata. Pacientii au fost sfatuiti sa repete cosmarul schimbat o data pe zi, trei zile consecutiv, dupa fiecare cosmar sau pina cind cosmarul disparea. S-a tras concluzia ca folosirea tehnicii desensibilizarii si a repetitiei pot reduce frecventa cosmarurilor si pot scadea gradul de stres. Asa dupa cum spuneam, cosmarurile sunt mult mai des intalnite la copii. Ei pot visa diferite tipuri de monstri si experiente total distincte. Atunci cand un monstru se ascunde in toaleta sau sub pat ori locuieste pe veranda, situatia devine din ce in ce mai infricosatoare, deoarece nici un loc din casa nu pare sa fie sigur din perspectiva copilului care viseaza asa ceva. Atunci cand un monstru il urmareste in vis, urla sau il ameninta, se poate banui ca, de fapt, acea creatura infricosatoare este un om pe care copilul il considera malefic sau se simte intimidat de prezenta lui.
E bine de stiut ca, atunci cand parintii se rastesc sau se comporta violent, fie cu alte persoane din casa, fie cu propriul copil, imaginea lor se transforma in monstrii din vis. Un profesor dur sau un vecin rautacios pot, de asemenea, sa inspire acea experienta terifianta din timpul somnului. Aceste cosmaruri nu sunt neaparat o dovada a abuzului insa pot sugera ca puiul de om este stresat si se simte agresat mai mult sau mai putin de o persoana apropiata. Daca cosmarurile se repeta, ar fi bine ca parintii sa observe momentul in care apar si sa incearce sa-si amintesca cu ce persoane a interactionat copilul in ziua respectiva, caci s-ar putea sa gaseasca o explicatie si mai buna pentru monstri de sub pat sau din baie. Copiii, asemeni adultilor, viseaza uneori ca isi pierd echilibrul sau cad in gol de pe o cladire inalta. Aceste cosmaruri apar in general atunci cand exista o nemultumire legata de stabilitatea individului sau cand s-au intamplat evenimente neasteptate. Chiar daca pare ciudat, in unele situatii, caderea din vis poate fi asociata cu o infectie a urechii sau o afectiune a timpanului. Daca se exclude aceasta posibilitate si se crede ca nu exista o cauza fizica, poate insemna ca respectivul are un sentiment de nemultumire sau dezamagire in legatura cu ceea ce face.
Poate vi s-a intamplat si voua in copilarie sa visati gandaci uriasi care vin in camera si se urca in pat peste voi. Acest vis poate aparea in mai multe randuri si poate sa difere din punct de vedere al gradului de agitatie de peste zi. Este un cosmar specific tinerilor care au probleme in familie si care se confrunta cu situatii neasteptate precum divortul parintilor, schimbarea domiciliului sau vizita indelungata a unor rude. Cu toate ca nu exista un singur motiv pentru aparitia acestui vis, cateodata atacul insectelor poate fi explicat prin sentimentul ca esti depasit de situatie, ca nu poti sa influentezi cu nimic evenimentele care se petrec sau experientele pe care le traiesti. Certurile, modificarile neasteptate de situatie si sentimentul ca nu ai putere sa schimbi ceva ce nu te multumeste pot sa contribuie la repetarea acestui cosmar.
Copiii viseaza uneori ca sunt magicieni si ca isi pot indeplini dorintele, insa din pacate e numai un vis ce nu devine realitate nicicand. Uneori ei cred ca pot zbura, ca pot salva oameni in pericol, ca pot calatori in timp sau ca sunt eroi ai civilizatiei contemporane. Singurul aspect pozitiv al acestor fantezii minunate este ca permit copilului sa isi manifeste calitatile fizice si intelectuale. Forta, imaginatia, compasiunea, curajul si spiritul dreptatii sunt doar cateva trasaturi care concura la crearea acestor poves fantastice. Scenele colorate furnizeaza informatii despre nivelul de incredere si curaj si persoanele care influenteaza copilul in mod pozitiv. In plus, discutiile depre vise frumoase pot sa conduca la povestirea cosmarurilor si a experientelor neplacute traite intr-o zi. Undeva in jurul varstei de sase ani sau chiar un pic mai mult, poti visa uneori ca esti urmarit de oameni rai, dar ca poti sa fugi foarte repede de ei. In somn aleargi atat de repede incat la un moment dat incepi sa zbori. Oamenii rai continua sa te urmareasca, dar capacitatea de a pluti te salveaza. Acest vis tinde sa se repete pana in adolescenta si e bine sa se stie ca daca ai avut astfel de vise, inseamna ca ai intampinat o provocare in viata de zi cu zi. Oamenii rai simbolizeaza presiunea care se resimte, iar capacitatea de a zbura semnifica dorinta de a rezolva problema si increderea ca esti indeajuns de inteligen, curajos si puternic pentru a schimba ceea ce te nemultumeste. Copiii care si-au pierdut un parinte, care au o situatie financiara dificila sau care au un frate sau o sora cu probleme par sa viseze deseori aceste lucruri. Se pare ca acest cosmar nu denota doar simtul aventurii, ci descopera trasaturile de caracter, de mai tarziu.
In unele vise, un animal de casa prietenos, lasat sa intre in camera copilului se dovedeste a fi agresiv. Alteori jucaria preferata prinde viata si se transforma intr-un monstru terifiant. Chiar si o minge poate sa devina periculoasa si sa ameninte viata copilului in cosmarurile lui. Aceasta transformare a unui lucru inofensiv in ceva amenintator, sugereaza interactiunea cu persoane care de obicei sunt dragute si bune, dar care uneori se comporta in mod inexplicabil agresiv. Paralela intre viata reala si vis demonstreaza confruntarea cu o situatie de obicei benefica, dar care se intoarce uneori impotriva. Multi tineri viseaza vrajitoare imbracate in negru, cu nasul mare si ras infricosator. Desi este o aparitie destul de infricosatoare, acest personaj ambiguu provine din diferite experiente traite in timpul unei zile normale. Asemeni monstrilor, vrajitoarea reprezinta o persoana care este uneori nedreapta si rea, deci e posibil sa se arate in vis. In unul dintre cosmarurile frecvente copilariei, suntem atacati sau urmariti de animale salbatice sau de animale domestice, care au devenit agresive, infricosatoare si violente. Animalele care il urmaresc pe copil reprezinta situatiile in care o persoana il agreseaza sau are un comportament rautacios. Copiii, precum si adultii, viseaza uneori ca sunt dezbracati intr-un loc public sau ca stau intr-o baie expusa privirilor trecatorilor. Aceste tipuri de vise simbolizeaza teama de a fi luati prin surprindere. Ele apar atunci cand tinerii traiesc intr-un mediu care le impune sa se schimbe si sa fie mai atenti la ceea ce fac. Aceste cosmaruri nu sunt semne ale problemelor in ciuda faptului ca apar atunci cand un copil trebuie sa indeplineasca o cerinta sau isi face noi prieteni.
Se mai intampla ca in unele vise sa simti ca esti paralizat si nu poti fugi sau esti inchis intr-o cutie din care nu poti sa iesi. Aceasta senzatie de captivitate si incapacitatea de a fugi, desi este un pericol mare, sugereaza un sentiment de nesiguranta si de teama. Acest gen de vis ar putea fi incadrat in manifestarile de „Teroare nocturna”. Teroarea nocturna (Pavor Nocturnus) este caracterizata printr-o trezire brusca din somn insotita de tipete sau urlete. Pe parcursul episodului, pulsul si ritmul respirator cresc iar ochii pot fi deschisi. Teroarea nocturna apare in prima treime a ciclului de somn, atunci cand este instalata starea de somn profund. In loc sa te trezeasti sau sa treaci intr-o noua etapa a somnului, creierul ramane “intepenit” intre etape. Aceasta se intampla la aproximativ 15% dintre copiii mici si poate fi cauzata de o stare avansata de oboseala sau de o intrerupere a ciclului de somn.
In sine, terorile nocturne nu sunt periculoase, dar ceea ce se intampla in timpul lor poate fi. Copilul poate sari din pat sau poate face ceva ce nu ar face in mod obisnuit. Nu exista vreo cauza cunoscuta a terorilor nocturne, cu toate ca exista pareri ca ar fi provocate de cauze fizice. In timpul terorilor nocturne poate fi prezenta si apnea. Se intampla uneori, ca o s serie de tulburari ale somnului sa continue si in adolescenta, de exemplu, visul angoasant, terorile nocturne, somnambulismul teroare, enurezisul. O serie de angoase nocturne, disparute in copilarie pot sa isi faca din nou aparitia in cazul instalarii unei nevroze angoasante, fobice sau isterice. In privinta perioadei de adormire, aceasta este propice survenirii angoaselor legate de o serie de fantezii, comportamente masturbatorii, care pot sa fie sursa unor ruminatii mentale prelungite, a unor intense culpabilizari.
Adolescenta poate fi perioada unor insomnii prelungite, in cazurile severe fiind posibila aparitia unor nevroze obsesive. Foarte frecventa in adolesecenta este hipersomnia. Somnul poate constitui pentru adolescent un refugiu impotriva unor conflicte; tulburarile in aceste cazuri pot fi calificate drept nevrotice sau chiar prepsihotice. Studiile hipersomniilor au aratat faptul ca este necesara distingerea a trei tipuri de fenomene:
1) Hipotrezirea, in care subiectul nu poate sa ramana treaz multa vreme, osciland constant intre veghe si somnul usor; In cursul zilei nu apare somnul, dar in cursul noptii somnul apare in perioadele obisnuite, dar este usor redus ca procentaj. 2) Hipersomniile si 3) Sindromul Kleine-Levin, sindrom rar, descris in 1925, apoi in 1936, care asociaza perioade de hipersomnie care dureaza 1-3 saptamani, o foame exagerata, sursa a obezitatii, instabilitate, comportamente de tip depresiv sau confuziv-onirice. Aceste accese revin de 2-3 ori pe an, apoi dispar. Sindromul este intalnit mai ales la subiectii de sex masculin, intre 15-30 ani.
DeletedUser
Visele vorbesc despre noi… Visele sunt sursa trairilor noastre subconstiente care tind sã disparã atunci cand intalnim lumina zilei. Dar dacã avem indeajuns de multa rabdare pentru a cerceta si descoperi simbolurile viselor de peste noapte, granita dintre constient si sub-constient va disparea.Toate visele noastre vorbesc despre noi! Ceea ce inseamnã cã fiecare personaj intalnit in vis este, de fapt, o reflectie a sinelui si nicidecum a altcuiva. Un vis despre cel mai bun prieten al tãu care te tradeaza sau te inseala nu trebuie sã te ducã cu gandul la personajul visat, ci chiar la tine, la sentimentele tale fatã de acesta. Dacã prietenul te trãdeazã in vis, cu sigurantã nutresti vagi suspiciuni si temeri fatã de acesta si nu e neapãrat vorba de un vis premonitoriu prin care personajul cu pricina iti va cauza probleme intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat.
Fiecare personaj din visele tale reprezinta propriile tale ganduri, propriile tale dorinte, propriile tale temeri. Personajele cu care interactionezi in vis sunt, de fapt, actorii propriilor tale sentimente, jucand un rol pentru a-ti arãta propria ta fatã. A-ti aminti toate detaliile unui vis deschide o prima poartã in a te cunoaste pe tine insuti si sentimentele tale in legatura cu cei din jur. Arareori, visele prevestesc evenimente aparte in viata ta, deci nu te bucura cã un vis favorabil ar aduce neapãrat o indeplinire a visului in scurt timp dupã aceea si nici nu te astepta la catastrofe in cazul in care cosmarurile iti cuceresc noptile. Multã lume se intreabã daca un anumit vis poate arãta, de fapt, o realitate nevãzutã la prima vedere. De exemplu, te poti intreba dacã iti visezi prietenul inselandu-te, asa ceva se intampla cu adevãrat si in viata de zi cu zi. Sau, in cazul in care iti visezi un pãrinte murind, se poate ca acesta sã fie un vis precognitiv? Nici gand, spun specialistii! Majoritatea viselor nu sunt premonitorii! In interpretarea viselor e necesarã o cunoastere a semnificatiilor universale a elementelor unui vis. De exemplu, moartea poate insemna, de regulã, un final al unei etape, dupã care te poti astepta la un nou inceput sau la o schimbare. Visele ce contin elemente legate de moarte vorbesc, de obicei, de o noutate in viata ta. Visele pot fi, adeseori, bazate pe o teamã subconstientã care rãbufneste prin vis. Totodatã, ele pot releva un punct de vedere negativ, deci cu sigurantã nu trebuie sã luati ca atare ceea ce visati. Visele vã pregãtesc pentru viitoarele evenimente din viata constientã. Pe de altã parte, scot in evidentã acele puncte vulnerabile ale vietii unde aveti nevoie de o interventie, de o atitudine care sã vã vinã in ajutor. Cosmarurile sunt, de obicei, dovada celor mai adanci temeri personale simbolizate prin fricã, groazã, imagini infiorãtoare. Dacã invãtati sã vã infruntati temerile in loc sã fugiti de ele sau sã le ignorati, cosmarurile vor dispãrea incetul cu incetul si visele obisnuite, cu imagini pasnice, vor lua locul acestora. Cosmarurile sunt semnalul de alarmã cu privire la problemele din viata constientã, anuntandu-va cã trebuie sã le rezolvati. De ce sunt, uneori, atat de inspaimantatoare? Pentru cã doar in acest fel vã pot atrage atentia! Din pãcate, nu prea le luãm in seamã pana cand visul nu ajunge la acel moment cand, pur si simplu, ne sar in ochi prin gravitatea cosmarului. E asemãnãtor felului cum descoperim o boalã. Doar durerea ne atrage atentia cã un anumit loc al organismului are nevoie de grijã. Durerea ar putea fi usoarã la inceput, dar cu cat o ignori, cu atat se agraveazã. Acelasi lucru se intampla si cu visele. Putem primi numeroase mesaje in visele obisnuite, dar cãrora sã nu le dãm atentie. De-abia cand situatia scapã de sub control si nu mai suferã amanare apar cosmarurile. Numai dacã veti reusi sã interpretati simbolurile viselor obisnuite nu veti ajunge la cosmaruri. Visele inspaimantatoare pot preveni ca o problemã din viata constientã sã avanseze pana in acel punct in care sã nu mai poatã fi reparatã. Poti invãta sã iti stapanesti cosmarurile prin gãsirea unor informatii utile in simbolurile viselor. In astfel de momente, nu numai cosmarurile iti colindã visele, ci si visele repetate, in care povestea unui vis este mereu aceeasi, aproape identicã unor vise anterioare. Acestea anuntã cã ceva foarte important din viata ta constientã trebuie aprofundat. Visele repetate apar, de regulã, in timpul unor evenimente importante din viatã. Dacã, de exemplu, ai un vis repetat in care este prezentã senzatia de abandon sau pãrãsire, inseamnã cã pot exista unele probleme de cuplu sau de familie care te macinã in continuu. Ceea ce pare a fi un cosmar neplãcut sau enervant poate fi, de fapt, un semnal de alarmã asupra unei situatii care te supãrã si care nu suferã amanare. Odatã problema rezolvatã, visele repetate vor intra in normal si visele pasnice vor pune iar stapanire pe noptile tale. Dacã observi cã visul sau cosmarul se inrãutãteste in loc sã intre in normal, cu atat mai mare este necesitatea de a interveni.
Visele pot fi o reflexie a realitatii, o sursa de divinatie, o cale de vindecare sau o extensie a starii de veghe. Interpretarea viselor este un instrument de o valoare inestimabila. Putem afla, pe aceasta cale, cele mai adânci secrete si putem descoperi sentimente profunde numai prin analiza corecta a unui vis. Pentru unii, visele sunt imagini întâmplatoare care vin si pleaca neinvitate si necontrolate în timpul noptii. Cel mult, ele pot fi o distractie placuta sau un cosmar cumplit. Pentru altii, visele sunt o poarta spre adevaratele sentimente, pot fi o sursa de experiente. Nu exista nici o garantie ca interpretarile oferite de altcineva pentru propriile tale vise pot fi corecte. Orice carte de vise îsi are limitele sale. Numai tu însuti poti cunoaste adevarul ascuns în spatele simbolurilor, de aceea îsi trebuie ceva timp si practica pentru a învata sa descoperi simbolurile. Visele sunt puntea de legatura a sufletului cu eul în stare de trezie. Sufletul foloseste visele ca metoda de comunicare pentru a ne transmite cele mai utile directii pentru o evolutie spitiuala. Învatând cum sa decodificam visele si viziunile noastre putem destepta inconstientul, largi întelegerea si pune an valoare creativitatea. Ignorând lumea viselor e ca si cum am risipi o resursa nepretuita. Starea noastra fizica, emotionala si spiritala este oglindita in visele noastre. Le observam ca fiind familiare sau neobisnuite, le analizam sau reactionam la continutul lor ca si cum ar fi ceva separat de propria noastra entitate. Putem fi mult mai obiectivi cînd egoul nostru doarme. Din aceasta cauza, rareori ne vedem pe noi însine în propriile vise asa cum suntem în viata reala. Atunci când egoul se “odihneste”, mintea se poate extinde în toate directiile pentru a gasi solutii creative, pentru a rezolva mistere, pentru a localiza chiar adevarate comori sau a anunta evenimente ale viitorului. Cu un ego în adormire, nimic nu este imposibil!
Multa lume a auzit ca visele pot fi interpretate pentru a descoperi ce înseamna ele. Multa lume care doreste sa afle sensul viselor lor a citit carti sau dictionare care ofera întelesul unor simboluri aparute în vis. Majoritatea acestor dictionare îl induc în eroare pe cititor cu definitii de genul “gatind macaroane în vis îti întâlnesti jumatatea înseamna ca…”. Poate pentru una, doua persoane acest lucru, dintr-o coincidenta, chiar s-ar putea întâmpla, dar mintea oamenilor se exprima diferit de la un om la altul. Daca doresti sa-ti interpretezi visele, trebuie sa stii ca atâta vreme cât fiecare om e diferit, si visele acestuia vor avea întelesuri si simboluri diferite. Înainte de a începe sa îti interpretezi visele, e de preferat sa te cunosti foarte bine pe tine însuti. De sute de ani, visele au fost învaluite într-o unda de mister, privite cu teama sau cu respect. Unele culturi au privit visele ca profetii, altele ca posesiuni demonice. De-a lungul ultimului secol, limbajul viselor a evoluat, conceptul de suflet colindând lumea onirica a fost înlocuit cu sinele iar latura divina – cu inconstientul colectiv. Totusi semnificatia visului pentru individ nu s-a schimbat, pentru ca oricine se trezeste cu ideea ca în timpul noptii a fost… în alta lume. Asta nu înseamna ca toate visele sunt profetice, ci visele sunt scena celor mai profunde sentimente si asteptari, guvernate nu de legi fizice, materiale sau temporale, ci de limitele propriului spirit. Visul poate fi un avertisment, o sansa, un contact cu o latura greu de atins a personalitatii tale. Este timpul în care poti cere ajutor. Asa cum e mai usor sa sfatuiesti un strain într-o problema care nu îti apartine, la fel de usor este sa apelezi la altcineva sa îti interpreteze visul.
Interpretarea viselor este o sarcina dificila. Reusind sa-ti interpretezi cu succes propriile vise, vei ajunge, totodata, sa te cunosti pe tine, asa ca, inainte de a te duce la culcare, încearca sa-ti limpezesti mintea si sa te relaxezi. Cu o minte plina de probleme si gânduri, îti va fi greu sa-ti amintesti detaliile unui vis la trezire. Tine un creion si un caiet la îndemâna sau un reportofon daca poti, lânga pat. Stai în pat fara sa te gândesti la nimic. Închide ochii si continua sa nu e gândesti la nimic care sa-ti perturbe linistea interioara. Încetul cu încetul somnul te va cuprinde. Daca te trezesti în timpul noptii si îti amintesti continutul uni vis, scrie-l imediat sau înregistreaza-l înainte de a te lasa cuprins în continuare de somn. Dimineata, când te trezesti, nu te grabi sa sari din pat imediat dupa ce ai deschis ochii. Mai zaboveste câteva clipe, încercând sa readuci în memorie imaginile noptii. Scrie tot ce-ti amintesti, orice detaliu, orice senzatie. Daca ai scris tot ce-ti aduci aminte, abia atunci te poti ridica din pat si sa-ti începi ziua normal. E posibil ca, pe timpul zilei, sa-ti revina în minte mici detalii ale visului de peste noapte, ba chiar din visele din noptile anterioare, si de la cel mai mic detaliu îti poti redesena întreg ansamblul visului, încetul cu încetul. Într-un moment de relaxare din timpul zilei, revezi însemnarea visului. Subliniaza toate detaliile care ti se par interesante, care ti-au atras atentia în mod deosebit în timpul visului. Scrie alaturi toate detaliile asociate acestui vis, toate ideile catre care detaliile visului te duc cu gândul, chiar si cele mai neobisnuite. Scrie tot ceea ce te face sa simti sau sa crezi ca visul a fost special. Scrie orice conexiune dintre ceea ce visul îti inspira si viata ta de zi cu zi, din evenimentele zilelor anterioare sau asteptari ale zilelor ce vor veni. Cauta mai întâi, în propriul “dictionar” de simboluri, acele semnificatii ale acestor detalii care te-au impresionat pozitiv sau negativ. Fa o lista cu toate detaliile si semnificatiile lor. Alatura si amintiri ale vietii cotidiene catre care unele aspecte ale visului te pot duce cu gândul. A-ti aminti toate detaliile unui vis deschide o prima poarta în a te cunoaste pe tine însuti si sentimentele tale în legatura cu cei din jur. Arareori, visele prevestesc evenimente aparte în viata ta, deci nu te bucura ca un vis favorabil ar aduce neaparat o îndeplinire a visului în scurt timp dupa aceea si nici nu te astepta la catastrofe în cazul în care cosmarurile îti cuceresc noptile. Imediat ce te trezesti, scrie toate detaliile visului. Pune-ti unele întrebari de genul: ce sentimente mi-a trezit acest vis? Ce am simtit la trezire? Ce am simtit în timpul visului? Sentimentele si emotiile personale sunt prima cheie a interpretarii si întelegerii visului. Cauta tema principala a visului. Cauta o imagine de ansamblu cu privire la acel vis. Descrie ce s-a întâmplat în vis într-o singura propozitie. Cauta sa faci o conexiune între aceasta propozitie si propria ta viata. Întreaba-te: ce plan al vietii mele încearca acest vis sa mi-l aduca în atentie? Ce anume din viata mea este descris de tema acestui visi mai ales incearca sa întelegi simbolurile lui. Visele lucreaza cu simboluri pe care trebuie sa le interpretezi. Începe cu acel simbol care ti-a atras atentia, cel mai neobisnuit simbol din tot visul, cel cu un impact emotional maxim. Odata descoperit acest simbol, poti ajunge la sensul sau în mai multe moduri. Fa asociatii de idei. Întreaba-te: ce reprezinta acest simbol pentru mine? Daca gasesti un raspuns întreaba-te: ce reprezinta acest raspuns pentru mine? Continua acest proces pâna când simti ca ai descoperit sensul adevarat al simbolului ales. Joaca-te cu cuvintele. Adeseori, simbolurile se pot ascunde în spatele unor jocuri de cuvinte sau fraze. Gândeste-te la simbol doar ca la un simplu cuvânt. Simbolurile nu au întotdeauna un sens fix. Ele se pot schimba, pot evolua, astfel încât acelasi simbol sa aiba sensuri diferite în culturi diferite. Visele simbolice reflecta lumea ta interioara, lumea emotiilor, a sentimentelor si a gândurilor. Simbolurile sunt ceva pe care inconstientul tau deja cunoaste, dar tu refuzi sa accepti, sa crezi, sa realizezi sau sa recunosti. Amintirea tuturor detaliilor unui vis poate deschide o prima poarta în a te cunoaste pe tine însuti si a sentimentelor tale în legatura cu cei din jur. A tine un jurnal al viselor nu este o aberatie. E o justificare pentru a te aseza, pentru o vreme, pe tine în centrul atentiei, fara sa te simti vinovat ca, dintr-o data, devii prea preocupat de sine.
De multe ori se intampla ca visul sa fie privit numai ca o superstitie. Diferite culturi si timpuri au gasit variate explicatii la aceasta problema. De exemplu, în credintele popoarelor eschimose si a celor malaeziene se spune ca sufletul paraseste trupul pentru a trai într-o alta lume a visurilor. Ei considera foarte periculoasa încercarea de a trezi pe cineva cât timp viseaza, existând riscul sa-si piarda definitiv sufletul în lumea viselor. Popoarele din Guyana cred ca visele sunt o realitate si daca cineva viseaza ca altcineva încearca sa îl omoare, vor face totul în asa fel încât sa-si ucida chiar ei dusmanul din vis. Din cele vechi timpuri, oamenii au fost convinsi ca visele prezic viitorul. “Papirusul Chester Beatty” înregistreaza o interpretare egipteana a unui vis din timpul celei de a 12-a dinastii (în jurul anului 1991 î.H.). În Biblie, cu precadere în Apocalipsa dupa Ioan, visele si viziunile sunt la loc de cinste. În Grecia, visul în interiorul unui templu se zicea ca poate vindeca aproape orice boala. Oamenii ofereau jertfe zeilor lor si îndeplineau diferite ritualuri în asteptarea unui sol care sa le aduca vindecarea. Robert Louis Stevenson, un mare scriitor de anticipatie, afirma ca a scris multe romane de-ale sale cu ajutorul “omuletilor” din vise. Savantul Kekule si-a atribuit marea descoperire a formulei moleculei de benzen unui vis în care aparea un sarpe muscându-si propria coada. Multi astfel de creatori sau cercetatori au spus ca au avut astfel de vise dupa o perioada în care s-au gândit profund la un singur lucru o mare bucata de vreme. Anticipându-l pe Freud, Aristotel scria ca functiile senzoriale sunt reduse în timpul somnului, favorizând deformarea subiectiva a emotiilor. Pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, nici un alt filosof ca Aristotel nu si-a lasat amprenta în domeniul interpretarii viselor. În schimb, în acea perioada, Sigmund Freud a revolutionat total studiul viselor. El estede parere ca analiza viselor are o importanta majora în descoperirea gândurilor si dorintelor inconstiente ale omului. Freud spunea ca “scopul viselor este acela de a ne permite sa ne satisfacem în fantezie nevoile instinctuale pe care societatea le considera inacceptabile.” Freud este primul care dezamorseaza gândirea superstitioasa despre vis, abordând visul din punct de vedere psihanalitic, ca un barometru al trairilor psihice normale sau un semnal de alarma al unor trairi psihopatologice. Vechii caldeeni, chinezi, egipteni si hindusi, precum si grecii, iudeii si romanii, credeau cu sfintenie în vise ca mijloc de prevestire a viitorului, privindu-le ca pe niste semne ale zeilor mai mult decât niste manifestari ale mintii umane. Prezicatorul roman Artemidorus a adus cea mai mare contributie în divinatia cu ajutorul viselor, practicata de numeroase popoare, pastrata chiar pâna în zilele noastre. Originea interpretarii viselor este necunoscuta. Cele mai vechi exemple de interpretare a viselor apar în Biblie, când Iosif a interpretat visele brutarului, ale paharnicului si chiar ale Faraonului. Interpretarea data de Iosif a avut un impact imens nu numai asupra Egiptului, ci si asupra viitorului interpretarii viselor. Filosofii moderni au polemizat intens te tema diferentei dintre vis si realitate, asa cum e de parere Bertrand Russel: “e cât se poate de posibil ca ceea ce numim noi viata constienta sa fie doar un cosmar neobisnuit si insistent”. Filosofii încearca sa dea o rezolvare acestei dileme spunând ca experientele constiente par vii si coerente… dar cine poate sti?
Fiecare personaj din visele tale reprezinta propriile tale ganduri, propriile tale dorinte, propriile tale temeri. Personajele cu care interactionezi in vis sunt, de fapt, actorii propriilor tale sentimente, jucand un rol pentru a-ti arãta propria ta fatã. A-ti aminti toate detaliile unui vis deschide o prima poartã in a te cunoaste pe tine insuti si sentimentele tale in legatura cu cei din jur. Arareori, visele prevestesc evenimente aparte in viata ta, deci nu te bucura cã un vis favorabil ar aduce neapãrat o indeplinire a visului in scurt timp dupã aceea si nici nu te astepta la catastrofe in cazul in care cosmarurile iti cuceresc noptile. Multã lume se intreabã daca un anumit vis poate arãta, de fapt, o realitate nevãzutã la prima vedere. De exemplu, te poti intreba dacã iti visezi prietenul inselandu-te, asa ceva se intampla cu adevãrat si in viata de zi cu zi. Sau, in cazul in care iti visezi un pãrinte murind, se poate ca acesta sã fie un vis precognitiv? Nici gand, spun specialistii! Majoritatea viselor nu sunt premonitorii! In interpretarea viselor e necesarã o cunoastere a semnificatiilor universale a elementelor unui vis. De exemplu, moartea poate insemna, de regulã, un final al unei etape, dupã care te poti astepta la un nou inceput sau la o schimbare. Visele ce contin elemente legate de moarte vorbesc, de obicei, de o noutate in viata ta. Visele pot fi, adeseori, bazate pe o teamã subconstientã care rãbufneste prin vis. Totodatã, ele pot releva un punct de vedere negativ, deci cu sigurantã nu trebuie sã luati ca atare ceea ce visati. Visele vã pregãtesc pentru viitoarele evenimente din viata constientã. Pe de altã parte, scot in evidentã acele puncte vulnerabile ale vietii unde aveti nevoie de o interventie, de o atitudine care sã vã vinã in ajutor. Cosmarurile sunt, de obicei, dovada celor mai adanci temeri personale simbolizate prin fricã, groazã, imagini infiorãtoare. Dacã invãtati sã vã infruntati temerile in loc sã fugiti de ele sau sã le ignorati, cosmarurile vor dispãrea incetul cu incetul si visele obisnuite, cu imagini pasnice, vor lua locul acestora. Cosmarurile sunt semnalul de alarmã cu privire la problemele din viata constientã, anuntandu-va cã trebuie sã le rezolvati. De ce sunt, uneori, atat de inspaimantatoare? Pentru cã doar in acest fel vã pot atrage atentia! Din pãcate, nu prea le luãm in seamã pana cand visul nu ajunge la acel moment cand, pur si simplu, ne sar in ochi prin gravitatea cosmarului. E asemãnãtor felului cum descoperim o boalã. Doar durerea ne atrage atentia cã un anumit loc al organismului are nevoie de grijã. Durerea ar putea fi usoarã la inceput, dar cu cat o ignori, cu atat se agraveazã. Acelasi lucru se intampla si cu visele. Putem primi numeroase mesaje in visele obisnuite, dar cãrora sã nu le dãm atentie. De-abia cand situatia scapã de sub control si nu mai suferã amanare apar cosmarurile. Numai dacã veti reusi sã interpretati simbolurile viselor obisnuite nu veti ajunge la cosmaruri. Visele inspaimantatoare pot preveni ca o problemã din viata constientã sã avanseze pana in acel punct in care sã nu mai poatã fi reparatã. Poti invãta sã iti stapanesti cosmarurile prin gãsirea unor informatii utile in simbolurile viselor. In astfel de momente, nu numai cosmarurile iti colindã visele, ci si visele repetate, in care povestea unui vis este mereu aceeasi, aproape identicã unor vise anterioare. Acestea anuntã cã ceva foarte important din viata ta constientã trebuie aprofundat. Visele repetate apar, de regulã, in timpul unor evenimente importante din viatã. Dacã, de exemplu, ai un vis repetat in care este prezentã senzatia de abandon sau pãrãsire, inseamnã cã pot exista unele probleme de cuplu sau de familie care te macinã in continuu. Ceea ce pare a fi un cosmar neplãcut sau enervant poate fi, de fapt, un semnal de alarmã asupra unei situatii care te supãrã si care nu suferã amanare. Odatã problema rezolvatã, visele repetate vor intra in normal si visele pasnice vor pune iar stapanire pe noptile tale. Dacã observi cã visul sau cosmarul se inrãutãteste in loc sã intre in normal, cu atat mai mare este necesitatea de a interveni.
Visele pot fi o reflexie a realitatii, o sursa de divinatie, o cale de vindecare sau o extensie a starii de veghe. Interpretarea viselor este un instrument de o valoare inestimabila. Putem afla, pe aceasta cale, cele mai adânci secrete si putem descoperi sentimente profunde numai prin analiza corecta a unui vis. Pentru unii, visele sunt imagini întâmplatoare care vin si pleaca neinvitate si necontrolate în timpul noptii. Cel mult, ele pot fi o distractie placuta sau un cosmar cumplit. Pentru altii, visele sunt o poarta spre adevaratele sentimente, pot fi o sursa de experiente. Nu exista nici o garantie ca interpretarile oferite de altcineva pentru propriile tale vise pot fi corecte. Orice carte de vise îsi are limitele sale. Numai tu însuti poti cunoaste adevarul ascuns în spatele simbolurilor, de aceea îsi trebuie ceva timp si practica pentru a învata sa descoperi simbolurile. Visele sunt puntea de legatura a sufletului cu eul în stare de trezie. Sufletul foloseste visele ca metoda de comunicare pentru a ne transmite cele mai utile directii pentru o evolutie spitiuala. Învatând cum sa decodificam visele si viziunile noastre putem destepta inconstientul, largi întelegerea si pune an valoare creativitatea. Ignorând lumea viselor e ca si cum am risipi o resursa nepretuita. Starea noastra fizica, emotionala si spiritala este oglindita in visele noastre. Le observam ca fiind familiare sau neobisnuite, le analizam sau reactionam la continutul lor ca si cum ar fi ceva separat de propria noastra entitate. Putem fi mult mai obiectivi cînd egoul nostru doarme. Din aceasta cauza, rareori ne vedem pe noi însine în propriile vise asa cum suntem în viata reala. Atunci când egoul se “odihneste”, mintea se poate extinde în toate directiile pentru a gasi solutii creative, pentru a rezolva mistere, pentru a localiza chiar adevarate comori sau a anunta evenimente ale viitorului. Cu un ego în adormire, nimic nu este imposibil!
Multa lume a auzit ca visele pot fi interpretate pentru a descoperi ce înseamna ele. Multa lume care doreste sa afle sensul viselor lor a citit carti sau dictionare care ofera întelesul unor simboluri aparute în vis. Majoritatea acestor dictionare îl induc în eroare pe cititor cu definitii de genul “gatind macaroane în vis îti întâlnesti jumatatea înseamna ca…”. Poate pentru una, doua persoane acest lucru, dintr-o coincidenta, chiar s-ar putea întâmpla, dar mintea oamenilor se exprima diferit de la un om la altul. Daca doresti sa-ti interpretezi visele, trebuie sa stii ca atâta vreme cât fiecare om e diferit, si visele acestuia vor avea întelesuri si simboluri diferite. Înainte de a începe sa îti interpretezi visele, e de preferat sa te cunosti foarte bine pe tine însuti. De sute de ani, visele au fost învaluite într-o unda de mister, privite cu teama sau cu respect. Unele culturi au privit visele ca profetii, altele ca posesiuni demonice. De-a lungul ultimului secol, limbajul viselor a evoluat, conceptul de suflet colindând lumea onirica a fost înlocuit cu sinele iar latura divina – cu inconstientul colectiv. Totusi semnificatia visului pentru individ nu s-a schimbat, pentru ca oricine se trezeste cu ideea ca în timpul noptii a fost… în alta lume. Asta nu înseamna ca toate visele sunt profetice, ci visele sunt scena celor mai profunde sentimente si asteptari, guvernate nu de legi fizice, materiale sau temporale, ci de limitele propriului spirit. Visul poate fi un avertisment, o sansa, un contact cu o latura greu de atins a personalitatii tale. Este timpul în care poti cere ajutor. Asa cum e mai usor sa sfatuiesti un strain într-o problema care nu îti apartine, la fel de usor este sa apelezi la altcineva sa îti interpreteze visul.
Interpretarea viselor este o sarcina dificila. Reusind sa-ti interpretezi cu succes propriile vise, vei ajunge, totodata, sa te cunosti pe tine, asa ca, inainte de a te duce la culcare, încearca sa-ti limpezesti mintea si sa te relaxezi. Cu o minte plina de probleme si gânduri, îti va fi greu sa-ti amintesti detaliile unui vis la trezire. Tine un creion si un caiet la îndemâna sau un reportofon daca poti, lânga pat. Stai în pat fara sa te gândesti la nimic. Închide ochii si continua sa nu e gândesti la nimic care sa-ti perturbe linistea interioara. Încetul cu încetul somnul te va cuprinde. Daca te trezesti în timpul noptii si îti amintesti continutul uni vis, scrie-l imediat sau înregistreaza-l înainte de a te lasa cuprins în continuare de somn. Dimineata, când te trezesti, nu te grabi sa sari din pat imediat dupa ce ai deschis ochii. Mai zaboveste câteva clipe, încercând sa readuci în memorie imaginile noptii. Scrie tot ce-ti amintesti, orice detaliu, orice senzatie. Daca ai scris tot ce-ti aduci aminte, abia atunci te poti ridica din pat si sa-ti începi ziua normal. E posibil ca, pe timpul zilei, sa-ti revina în minte mici detalii ale visului de peste noapte, ba chiar din visele din noptile anterioare, si de la cel mai mic detaliu îti poti redesena întreg ansamblul visului, încetul cu încetul. Într-un moment de relaxare din timpul zilei, revezi însemnarea visului. Subliniaza toate detaliile care ti se par interesante, care ti-au atras atentia în mod deosebit în timpul visului. Scrie alaturi toate detaliile asociate acestui vis, toate ideile catre care detaliile visului te duc cu gândul, chiar si cele mai neobisnuite. Scrie tot ceea ce te face sa simti sau sa crezi ca visul a fost special. Scrie orice conexiune dintre ceea ce visul îti inspira si viata ta de zi cu zi, din evenimentele zilelor anterioare sau asteptari ale zilelor ce vor veni. Cauta mai întâi, în propriul “dictionar” de simboluri, acele semnificatii ale acestor detalii care te-au impresionat pozitiv sau negativ. Fa o lista cu toate detaliile si semnificatiile lor. Alatura si amintiri ale vietii cotidiene catre care unele aspecte ale visului te pot duce cu gândul. A-ti aminti toate detaliile unui vis deschide o prima poarta în a te cunoaste pe tine însuti si sentimentele tale în legatura cu cei din jur. Arareori, visele prevestesc evenimente aparte în viata ta, deci nu te bucura ca un vis favorabil ar aduce neaparat o îndeplinire a visului în scurt timp dupa aceea si nici nu te astepta la catastrofe în cazul în care cosmarurile îti cuceresc noptile. Imediat ce te trezesti, scrie toate detaliile visului. Pune-ti unele întrebari de genul: ce sentimente mi-a trezit acest vis? Ce am simtit la trezire? Ce am simtit în timpul visului? Sentimentele si emotiile personale sunt prima cheie a interpretarii si întelegerii visului. Cauta tema principala a visului. Cauta o imagine de ansamblu cu privire la acel vis. Descrie ce s-a întâmplat în vis într-o singura propozitie. Cauta sa faci o conexiune între aceasta propozitie si propria ta viata. Întreaba-te: ce plan al vietii mele încearca acest vis sa mi-l aduca în atentie? Ce anume din viata mea este descris de tema acestui visi mai ales incearca sa întelegi simbolurile lui. Visele lucreaza cu simboluri pe care trebuie sa le interpretezi. Începe cu acel simbol care ti-a atras atentia, cel mai neobisnuit simbol din tot visul, cel cu un impact emotional maxim. Odata descoperit acest simbol, poti ajunge la sensul sau în mai multe moduri. Fa asociatii de idei. Întreaba-te: ce reprezinta acest simbol pentru mine? Daca gasesti un raspuns întreaba-te: ce reprezinta acest raspuns pentru mine? Continua acest proces pâna când simti ca ai descoperit sensul adevarat al simbolului ales. Joaca-te cu cuvintele. Adeseori, simbolurile se pot ascunde în spatele unor jocuri de cuvinte sau fraze. Gândeste-te la simbol doar ca la un simplu cuvânt. Simbolurile nu au întotdeauna un sens fix. Ele se pot schimba, pot evolua, astfel încât acelasi simbol sa aiba sensuri diferite în culturi diferite. Visele simbolice reflecta lumea ta interioara, lumea emotiilor, a sentimentelor si a gândurilor. Simbolurile sunt ceva pe care inconstientul tau deja cunoaste, dar tu refuzi sa accepti, sa crezi, sa realizezi sau sa recunosti. Amintirea tuturor detaliilor unui vis poate deschide o prima poarta în a te cunoaste pe tine însuti si a sentimentelor tale în legatura cu cei din jur. A tine un jurnal al viselor nu este o aberatie. E o justificare pentru a te aseza, pentru o vreme, pe tine în centrul atentiei, fara sa te simti vinovat ca, dintr-o data, devii prea preocupat de sine.
De multe ori se intampla ca visul sa fie privit numai ca o superstitie. Diferite culturi si timpuri au gasit variate explicatii la aceasta problema. De exemplu, în credintele popoarelor eschimose si a celor malaeziene se spune ca sufletul paraseste trupul pentru a trai într-o alta lume a visurilor. Ei considera foarte periculoasa încercarea de a trezi pe cineva cât timp viseaza, existând riscul sa-si piarda definitiv sufletul în lumea viselor. Popoarele din Guyana cred ca visele sunt o realitate si daca cineva viseaza ca altcineva încearca sa îl omoare, vor face totul în asa fel încât sa-si ucida chiar ei dusmanul din vis. Din cele vechi timpuri, oamenii au fost convinsi ca visele prezic viitorul. “Papirusul Chester Beatty” înregistreaza o interpretare egipteana a unui vis din timpul celei de a 12-a dinastii (în jurul anului 1991 î.H.). În Biblie, cu precadere în Apocalipsa dupa Ioan, visele si viziunile sunt la loc de cinste. În Grecia, visul în interiorul unui templu se zicea ca poate vindeca aproape orice boala. Oamenii ofereau jertfe zeilor lor si îndeplineau diferite ritualuri în asteptarea unui sol care sa le aduca vindecarea. Robert Louis Stevenson, un mare scriitor de anticipatie, afirma ca a scris multe romane de-ale sale cu ajutorul “omuletilor” din vise. Savantul Kekule si-a atribuit marea descoperire a formulei moleculei de benzen unui vis în care aparea un sarpe muscându-si propria coada. Multi astfel de creatori sau cercetatori au spus ca au avut astfel de vise dupa o perioada în care s-au gândit profund la un singur lucru o mare bucata de vreme. Anticipându-l pe Freud, Aristotel scria ca functiile senzoriale sunt reduse în timpul somnului, favorizând deformarea subiectiva a emotiilor. Pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, nici un alt filosof ca Aristotel nu si-a lasat amprenta în domeniul interpretarii viselor. În schimb, în acea perioada, Sigmund Freud a revolutionat total studiul viselor. El estede parere ca analiza viselor are o importanta majora în descoperirea gândurilor si dorintelor inconstiente ale omului. Freud spunea ca “scopul viselor este acela de a ne permite sa ne satisfacem în fantezie nevoile instinctuale pe care societatea le considera inacceptabile.” Freud este primul care dezamorseaza gândirea superstitioasa despre vis, abordând visul din punct de vedere psihanalitic, ca un barometru al trairilor psihice normale sau un semnal de alarma al unor trairi psihopatologice. Vechii caldeeni, chinezi, egipteni si hindusi, precum si grecii, iudeii si romanii, credeau cu sfintenie în vise ca mijloc de prevestire a viitorului, privindu-le ca pe niste semne ale zeilor mai mult decât niste manifestari ale mintii umane. Prezicatorul roman Artemidorus a adus cea mai mare contributie în divinatia cu ajutorul viselor, practicata de numeroase popoare, pastrata chiar pâna în zilele noastre. Originea interpretarii viselor este necunoscuta. Cele mai vechi exemple de interpretare a viselor apar în Biblie, când Iosif a interpretat visele brutarului, ale paharnicului si chiar ale Faraonului. Interpretarea data de Iosif a avut un impact imens nu numai asupra Egiptului, ci si asupra viitorului interpretarii viselor. Filosofii moderni au polemizat intens te tema diferentei dintre vis si realitate, asa cum e de parere Bertrand Russel: “e cât se poate de posibil ca ceea ce numim noi viata constienta sa fie doar un cosmar neobisnuit si insistent”. Filosofii încearca sa dea o rezolvare acestei dileme spunând ca experientele constiente par vii si coerente… dar cine poate sti?