Este istoria omenirii scrisă de civilizaţii extraterestre?
Man în black. OZN-uri. Reptilieni. Persoane răpite de extratereştrii. Industria hollywood-iană a exploatat la maxim aceste subiecte şi oficial ni se spune că „toate acestea există doar în filme”. Există civilizaţii extraterestre? Sunt acestea în contact cu Pământul? O scurtă incursiune în dosarele istoriei ne arată şi o altă faţă a poveştilor cu extratereştrii. De această dată, una care există nu doar pe ecranele cinematografelor.
Fiecare aspect al vieţii pe pământ atrage gânduri de diferite tipuri. „
În timp ce lumina călătoreşte cu circa 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile ajung practic instantaneu la locul de destinaţie. Acestea călătoresc mai repede decât lumina în toate direcţiile, pătrunzând în minţile altor oameni şi producându-le, prin fenomenul subtil al rezonanţei, gânduri similare. Astfel, fiecare are propria lui lume a gândurilor, şi toate aceste lumi se dizolvă în marele ocean al Minţii Cosmice. Cea mai bună explicaţie este că manas, sau substanţa minţii, umple ca un eter întregul spaţiu, servind drept vehicul pentru gânduri, la fel cum prana este vehiculul pentru sentimente, lumină şi electricitate, iar aerul pentru sunet”, explică Swami Shivananda. Există anumite aspecte care privesc toate fiinţele umane de pe acest pământ şi referitor la care oamenii au fost obişnuiţi să gândească, aproape toţi, la fel. Un astfel de aspect este mişcarea Pământului în sistemul solar; un altul este contactul cu civilizaţiile extraterestre. Percepţiile şi concepţiile comune ale oamenilor creează aşa-numita „realitate consensuală”. Aceasta nu reaprezintă întotdeauna adevărata realitate.
Cum a fost percepută mişcarea Pământului de-a lungul istoriei
„Almagesti”, lucrarea de bază a astronomiei până în timpul Evului Mediu, cuprindea, pe lângă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere amănunţită a reprezentării geocentrice a universului – reprezentare în care Pământul este fix şi imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotaţie pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Ptolemeu, autorul acestei lucrări, respingea ideea conform căreia Soarele se află în centrul sistemului solar. Ideea universului heliocentric a fost susţinută întâia oară de filosofii pitagorieni Aristarchos din Samos şi Seleukos din Seleukia, şi recunoscută abia după 1300 de ani, prin contribuţiile lui Nicolaus Copernic, Johannes Kepler şi Galileo Galilei.
Nicolaus Copernic scrie în 1512 „Comentariolus”, o lucrare în care descrie sistemul solar în model heliocentric. Acest manuscris era destinat doar celor apropiaţi. În 1530 Copernic încheie opera „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti”), lucrare destinată publicului, dar care va fi publicată abia în 1543. În tratatul său, Copernic reia vechea ipoteză heliocentrică şi descrie cele trei tipuri de mişcări ale Pământului: în jurul axei proprii („rotaţie”), în jurul Soarelui („revoluţie”) şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.
Între 1543 şi 1600 au existat puţini adepţi ai sistemului copernician, printre cei mai renumiţi aflându-se Galileo Galilei şi Johannes Kepler. Cei mai înverşunaţi oponenţi ai teoriei lui Copernic au provenit din rândul clerului, pentru că sistemul propus de acesta era în contradicţie cu doctrina oficială a Bisericii Catolice.
În vremurile respective Biserica Catolică nu putea admite ideea că Pământul ar fi o simplă planetă care se învârte, împreună cu alte planete, în jurul Soarelui. Descoperirea unui centru de gravitaţie în afara Pământului contrazicea teoria lui Ptolemeu asupra cosmosului şi intra în conflict cu doctrina aristoteliană, acceptată oficial de Biserica Catolică. Inchiziţia a stigmatizat drept eretică această reprezentare cosmologică şi chiar i-a interzis lui Galileo Galilei să-şi susţină teoriile. Abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu apariţia lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicii cereşti, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.
Istoria descoperirilor referitoare la mişcarea Pământului în sistemul solar reflectă, de fapt, istoria evoluţiei viziunii dominante pe care oamenii au avut-o referitor la acest lucru. A trebuit să treacă un număr mare de ani pentru ca fiinţa umană să ajungă la viziunea corectă asupra mişcării planetelor în sistemul solar. Oare cât timp va fi necesar pentru ca omenirea să ajungă şi apoi să accepte adevărul referitor la existenţa vieţii pe alte planete şi sisteme solare?
Dovezi ale faptului că există extratereştri
În ultimele decenii am fost destul de obişnuiţi cu romane şi filme ştiinţifico-fantastice în care apăreau fiinţe şi nave extraterestre. Prin urmare, ideea că nu suntem singuri în univers a început să dobândească forţă. Există multe dovezi care susţin acest lucru:
- numeroase fotografii realizate pe timp de zi şi pe timp de noapte, chiar înregistrări video de nave spaţiale (diferite de cele cunoscute a fi realizate cu tehnologia terestră), apărute în diverse părţi ale lumii; aceste filme au fost examinate de specialişti şi au fost găsite ca fiind autentice;
- mai mult de 3500 de rapoarte de la piloţi de avioane militare sau comerciale, despre OZN-uri (obiecte zburătoare neidentificate); multe cazuri aveau date coroborate cu informaţii radar şi martori la sol şi în aer;
- mai mult de 4000 de urme de aterizare de OZN-uri, în întreaga lume;
- sute de cazuri de interferenţă electromagnetică exercitată de navele extraterestre asupra motoarelor, radiourilor sau altor aparate electrice, care au fost observate de poliţie, personal militar şi civili;
- mai mult de 100 de martori ai unei retrageri a unei nave extraterestre, şi cel puţin patru corpuri de fiinţe extraterestre rămase în urma unei coliziuni care s-a petrecut în iulie 1947, la nord-vest de Roswell, New Mexico;
- sute de rapoarte credibile, multe având numeroşi martori, despre aterizări de nave spaţiale cu fiinţe umanoide;
- multe evenimente cu martori în care fiinţe umane au fost luate la bordul OZN-urilor;
- din rapoartele primite, aproximativ 10% din populaţia Americii (25 de milioane de oameni) au văzut OZN-uri;
- numeroase documente ale Guvernului SUA indică faptul că aceste vehicule sunt reale şi că ele au fost implicate în supravegherea Pământului mai multe decenii.
În octombrie 1999, Vaticanul admitea, în cadrul unei emisiuni la televiziunea naţională, realitatea contactelor cu extratereştrii. Monseniorul Corado Balducci, un membru al consiliului director al Vaticanului (Vatican Curia) şi apropiat al papei, a apărut la televiziunea naţională de cinci ori, pentru a susţine realitatea contactelor cu civilizaţii extraterestre. Balducci a spus că Vaticanul urmăreşte îndeaproape acest fenomen, în mod discret. Se pare că Vaticanul primeşte multe informaţii referitoare la extratereştrii şi contactele lor cu oamenii.
Experimentul Philadelphia şi proiectul Montauk
În luna iunie 1982, regizorul Stephen Spielberg i-a prezentat, în avanpremieră, filmul “ET - Extraterestrul” preşedintelui Ronald Reagan, la Casa Albă. După ce filmul a luat sfârşit, Reagan i-a mărturisit lui Spielberg: “
Ştii, nu sunt nici măcar şase persoane în această încăpere care să ştie cât de adevărat este (fimul)”.
S-au scris sute de cărţi despre posibile colaborări ale guvernului Statelor Unite cu civilizaţii extraterestre. Există teorii care explică prin această prismă experimentul Philadelphia şi proiectul Montauk. Experimentul Philadelphia este unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de către armata americană în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1943, o navă a armatei americane a fost teleportată pe o distanţă de 600 de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de experimentul Philadelphia. Mai mulţi cercetători au descoperit o legătură între acest experiment şi un altul dezvoltat în anii 1960-1970 de către armata americană cunoscut sub numele de Proiectul Montauk. În cadrul proiectului Montauk s-au realizat misterioase experimente de călătorie în timp.
Există surse credibile care afirmă că încă din 1934 preşedintele Roosevelt a făcut o înţelegere secretă cu anumiţi extratereştri. Din relatările referitoare la proiectul Montauk aflăm, de asemenea, că Nikola Tesla avea contacte cu o grupare extraterestră ce era orientată benefic în intenţiile ei. Unul din oamenii de ştiinţă care au participat la acest experiment, Alfred Bielek, afirma: “
Cu siguranţă Tesla, care era un apropiat al preşedintelui, a pus la cale întâlnirea. Extratereştrii au promis ajutor pentru scoaterea Statelor Unite din criza economică şi au oferit o tehnologie care, cu siguranţă, li s-a părut uluitoare oamenilor de ştiinţă ai anului 1934. Cu toate că nu este vorba de extratereştrii „micii cenuşii”, ci de o altă grupare, s-ar părea că aceştia s-au divizat constituindu-se într-un subgrup care a început să devieze de la planurile iniţiale în privinţa cărora se convenise cu guvernul nostru.”
Experimentul Philadelphia, considerat de serviciile secrete ale marinei americane o modalitate de a utiliza tehnologia invizibilităţii în scop militar, ar putea fi o acţiune pusă la cale de extratereştrii - grupul umanoid K, pentru a putea pătrunde cu uşurinţă pe Pământ. Cercetătorii, cum ar fi fraţii Bielek, care au participat direct la acest experiment şi care şi-au reamintit etapele prin care au trecut şi detalii concrete ale acestui experiment, sunt de părere că extratereştrii au realizat un studiu foarte atent asupra bioritmurilor Pământului, cu mult timp înainte de a se realiza experimentul propriu-zis, şi au ales data şi locul punerii în practică în conformitate cu rezultatele studiului. Experimentul a fost un succes tehnologic şi un eşec uman. Mulţi marinari care au participat au avut de suferit în urma experimentului, atât fizic, cât şi psihic. Pentru extratereştrii a fost un succes, deoarece s-a realizat o gaură de 40 de ani în hiperspaţiul Pământului, prin care ei au putut pătrunde fără efort în dimensiunile spaţio-temporale ale planetei noastre. Mărturii despre aceste aspecte sunt cuprinse şi în relatările oamenilor de ştiinţă care au participat la proiectul Montauk.
Contactele cu extratereştrii, păstrate sub tăcere
Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a recunoscut existenţa proiectului “Vărsătorul” – lansat la începutul anilor ‘60, cu scopul de a colecta toate datele ştiinţifice, tehnologice, medicale şi informaţiile de la navele extraterestre identificate. Nu există însă declaraţii oficiale ale guvernelor ţărilor în care au avut loc aterizări de OZN-uri, sau contacte clare cu extratereştrii, care să certifice aceste aspecte. Există încă publicaţii care pun la îndoială prezenţa acestor evidenţe. Să fie oare anumite ameninţări care fac să fie păstrată tăcerea asupra acestor contacte?
Există multe relatări ale celor care s-au ocupat de fenomenul OZN şi ale celor care au fost martori oculari ai aterizărilor de nave spaţiale, confirmând apariţia, după evenimentele respective, a unor persoane, de obicei îmbrăcate în negru, care îi ameninţau şi îi terorizau dacă relatau cuiva ceea ce se petrecuse. Se poate pune întrebarea dacă există vreun grup de “reducere la tăcere” care încearcă să transforme cercetarea OZN într-un câmp de luptă? Dacă da, atunci de ce şi din partea cui?
Nu suntem singuri în univers, aşa cum am fost lăsaţi să credem o lungă perioadă de timp. Nu Soarele este cel care se roteşte în jurul Pământului. Astfel, în mod logic, apare întrebarea: extratereştrii au aflat de existenţa Pământului abia în ultimele decenii, de când se semnalează apariţia OZN-urilor? Multe din legendele diferitelor popoare menţionează fiinţe care vin din cer sau care dispar în cer, cu sau fără diferite aparate sofisticate, explicate alegoric.
Alfred Bielek, într-unul din interviuri, afirma: “
ştiu cu certitudine că reptilienii s-au amestecat de multă vreme în modelul de evoluţie natural al acestei planete”. De asemenea el consideră că este o posibilitate foarte mare ca societăţi secrete, precum Illuminati, să fi stabilit legături cu grupul de extratereştrii de pe Orion.
Secretele ADN-ului şi evoluţia
Mergând în timp până la vremurile în care se menţionează prezenţa omului pe Pământ, apare o altă întrebare: “
Ce anume ar fi putut să-l facă pe om să devină om începând să folosească uneltele? De unde ideea asta? Ştiinţa vorbeşte despre “necesitate”, dar aceeaşi necesitate există şi în cazul maimuţelor... chiar şi acum”. Apare astfel ideea unei intervenţii extra-umane care a făcut posibilă trecerea de la homo erectus la homo sapiens.
O descoperire importantă a fost realizată de curând de către un grup de cercetători care au participat la proiectul de decodare a genomului uman (Human Genome Project). Ei au observat că 97% din secvenţele non-codante ale ADN-ului uman sunt de origine extraterestră. Genomul uman conţine 3 miliarde de baze, dar numai 40% din acestea sunt organizate ca gene, restul fiind sub forma de ADN-silenţios (junk DNA), care nu codifică aparent nimic. Studii recente au arătat faptul că acest „ADN tăcut” este conservat de milioane de ani, fiind comune tuturor organismelor vii de pe Pământ, de la mucegaiuri, la peşti, inclusiv la mamifere şi oameni. Acestea sunt versiuni „defecte” ale genelor normale funcţionale care se regăsesc si în genomul uman, fiind evaluate la 30.000. Deoarece aceste secvenţe ocupă o mare parte din genomul uman, se poate spune că majoritatea materialului genetic uman este de origine extraterestră, după cum afirmă profesorul Sam Chang, conducătorul grupului.
Profesorul Chang a înaintat ipoteza că „
o formă de viaţă extraterestră superioară a fost implicată în crearea vieţii şi plantarea ei pe diferite planete”. Profesorul Chang indică faptul că „
ceea ce se observă la ADN-ul uman este un program care constă din două versiuni: un cod mare şi un cod bazal. Primul lucru este că programul complet nu a fost scris pe Pământ, aspect verificat prin decodarea genomului uman. Al doilea aspect este că genele prin ele însele nu sunt suficiente pentru a explica evoluţia; trebuie să mai fie ceva în acest joc”. Astfel, Sam Chang a ajuns la concluzia că ...”
evoluţia nu este ceea ce credem că este”.
__________________
Enigmele Mării Negre
În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic, gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.
Studiind geografia Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.
Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice susţinute în 2008, oceanograful Robert Ballard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „
pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”
Peştera Movile, un ecosistem unic în lume
Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.
Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fost cele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.
Pădurea preistorică
Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.
În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.
Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.
Cetatea scufundată
În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” - puncte care se diferenţiază de relieful natural.
Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.
______________
Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate
Încă din cele mai vechi timpuri, acest petic de pământ a avut o istorie tumultoasă. Deşi această insulă are o suprafaţă doar de 17 ha cu aspect arid şi stâncos, lipsit de vegetaţie sau apă, interesul pentru deţinerea Insulei Şerpilor pare paradoxal. Deşi nu avea o importanţă teritorială şi economică prea mare, odată cu trecerea timpului aceste valori s-au schimbat. Datorită poziţiei sale în apele Mării Negre, insula a devenit de o importanţă strategico-militară deosebită. Odată cu descoperirea în subsolul platoului continental din jurul insulei a unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale a crescut astfel şi importanţa economică a insulei.
În prezent pe insulă locuiesc aproximativ 100 de persoane, în mare parte grăniceri, personal tehnic şi militar. În afară de platforma de elicoptere, pe insulă se mai află staţii de radiolocaţie pentru cercetare aeronavală la mare distanţă, o garnizoană militară, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice şi un far. De curând, în 2003 a fost înfiinţată o sucursală a băncii Aval, pretinzându-se astfel că insula este locuită. Motivul real pentru care s-au făcut aceste acţiuni a fost ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platoul continental de 20 km. Crearea unei comunităţi permanente pe insulă ar putea ajuta Ucraina în procesul intentat de statul român, care revendică Insula Şerpilor. România susţine că insula are statut de stâncă deoarece nu are surse de apă potabilă şi nici nu este locuită permanent. Şi tocmai de aceea, Ucraina face tot ce este posibil să demonstreze contrariul, creând în mod cu totul artificial condiţii de locuit. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au deschis în ultimii ani un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. În 2006 Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie prin care se urmăreşte înfiinţarea unei localităţi pe Insula Şerpilor, alocându-se sume imense de bani, localitate care a luat fiinţă cu un an mai târziu, denumind-o Balii. De curând, pe această insulă se va construi şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ucrainenii având în vedere o serie de alte proiecte prin care urmăresc să consolideze varianta de zonă locuibilă.
Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia Ucrainei
Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a Deltei Dunării.
Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.
În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din 1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din nou României.
În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.
La 4 februarie 1948 s-a încheiat „
Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „
Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”. Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu, se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov, prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „
Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.” Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov - Petru Groza. Deci ambele documente sunt nule şi neavenite.
În perioada 1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii.
Descoperirile arheologice de pe Insula Albă
Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a. Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor.
Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai antichităţii şi Evului Mediu.
De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză.
Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian.
Cultul lui Apollo
În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui.
Templul lui Achile
Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei. Apoi în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul - comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.
Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „
Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că:
«…/ unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./.../ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/»
Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „
Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi. Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.”
Importanţa spirituală a insulei
Am arătat până acum importanţa economică, strategico-militară şi istorică a Insulei Şerpilor. Dar aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere este cel spiritual.
Teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii precum şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie privit ca fi cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă, acolo unde trebuie. Pământul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi, oamenii şi Gaia este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din care fac parte: depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la bunăstarea întregului corp, sau să îi facem rău. Acest imens superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice, asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă energiile, şi toate aceste linii formează aşa numita grilă planetară. Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt de fapt fractale şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles dacă investigăm puţin geometria sacră.
Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă, atunci când ne raportăm la Dumnezeu întreaga perspectivă se modifică şi astfel vorbim de geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu evoluţia conştiinţei, a minţii, a corpului şi a spiritului. Adevărata geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este organică şi vie.
Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de pe glob, care sunt de fapt puncte focar de intersecţie a liniilor energetice planetare, constatăm unele fenomene similare care se produc: vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale, translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care o face apa în acele zone de emisie energetică, organizarea mineralelor după proporţiile geometriei sacre, plantele prezintă o accelerare şi o îmbunătăţire a procesului de dezvoltare etc. În acele zone s-au ridicat diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră. Energiile generate de aceste formaţiuni hrănesc energia planetei prin intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Putem vorbi astfel de templele mayaşe, de piramidele din Egipt, de formaţiunile din piatră de la Stonhenge (adevărate „antene cosmice”), de templele închinate marilor zei din antichitate, aşa cum este şi cazul templului închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor. S-a constatat de-a lungul timpului că în toate aceste puncte de intersecţie a liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar fenomene energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi caracteristicile acelei forme, fiecare simbol sacru exprimând o anumită calitate şi, implicit, o anumită cantitate energetică.
În încheiere, cităm din cartea „România Pitorească”, în care Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o atât de frumos:
„
Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.
După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.
Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […] Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”
___________________
Despre originea traco-getă a mitului hiperboreenilor
Ţara hiperboreenilor este adesea pomenită în mitologia greacă. Nimeni nu ştie exact unde se află ea, dar se presupune că undeva în nordul extrem, fără doar şi poate, dincolo chiar de ţinutul dinspre care suflă Boreu, vântul de miazănoapte. Unii istorici consideră că pentru greci Hiperboreea era un fel de paradis îndepărtat, de sălaş al Preafericiţilor. Acolo era ţara viselor, a tuturor prunciilor şi a vârstelor de aur. Apollo trăise acolo în tinereţe, tot acolo se născuse Leto, mama lui şi acolo se întoarce el după fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune că un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean. Hiperboreanul era considerat a fi un fel de supraom, care trăieşte în fericire şi înţelepciune şi este înzestrat cu puteri magice.
![TDelfi[1].jpg](http://yes.dreamhosters.com/files//img/yogaes/articles/patriotisme/TDelfi[1].jpg)
Poporul fabulos al hiperboreenilor trăia, după cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un ţinut situat la nordul Eladei. Se pare că Hesiod îi menţionează pentru prima oară, apoi epigonii lui Homer. Cât despre Herodot, acesta consideră tot ceea ce se povesteşte despre Hiperboreeni este o născocire, justificând aceasta prin faptul că Sciţii, care locuiau la nord de Grecia nu vorbesc despre ei şi nu-i cunosc. În schimb, Herodot povesteşte ce spun oamenii din Delos privind Hiperboreenii. Mai târziu, ei sunt menţionaţi de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân şi Clement din Alexandria.
Cât despre etimologia numelui lor, după Antici, Hiperboreenii ar fi cei care locuiesc dincolo de vântul din nord, Boreas, şi dincolo de munţii Fipes (Phipees), munţi fabuloşi din nordul Sciţiei, într-o ţară caldă. Etimologiile moderne nu par mai exacte. Dar legendele despre Hiperboreeni diferă la templul din Delfi şi la cel din Delos. La Delfi, se afirmă că faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, şi că acesta călătorea în ţara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe. Nimeni nu poate găsi drumul care duce în ţara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pământ, nici pe mare. Doar eroii şi cei pe care zeii îi îndrăgesc pot ajunge acolo. Hiperboreeni, se spune la Delfi, trăiesc o mie de ani, mereu tineri, fericiţi şi bucuroşi, căci nu există la ei boală, oboseală sau bătrâneţe. Toţi cântă şi dansează în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus sunt vegetarieni, sunt oameni paşnici, drepţi şi prietenoşi. Se spune că ei i-au ajutat pe greci să respingă invazia Galilor în 279 î.e.n.
Totuşi la Delos se spuneau alte lucruri despre Hiperboreeni, care erau, după preoţii templului, fericiţi, mereu tineri, pioşi, drepţi, paşnici şi dotaţi cu puteri miraculoase. Ei trimiteau la templul din Delos daruri acoperite cu paie, prin vecinii lor sciţi. În acele timpuri antice, aceste daruri soseau la templu aduse de fecioare sfinte însoţite de cinci hiperboreeni. De altfel, două din aceste fecioare ar fi fost înmormântate la Delos. Un alt hiperboreean, Abasis, ar fi purtat o săgeată în jurul pământului fără sa mănânce nimic în acest timp.
Mitul hiperboreenilor e de aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericiţilor. Anticii au căutat să localizeze ţara hiperboreenilor în numeroase regiuni mai mult sau mai puţin îndepărtate: insula Thule, o altă insulă situată aproape de India, în Irlanda, într-o insulă dincolo de Atlantic, într-o insulă aproape de Arabia, în Marea Mediterană, dincolo de Himalaya etc.
Dar dincolo de toate, poveştile despre Hiperboreeni nu sunt atât de fantastice şi imposibil de admis cum cred unii istorici. Într-adevăr, de ce nu ar fi posibil să fi existat la nord de Grecia grupuri de oameni religioşi care să semene prin multe trăsături cu aceşti fabuloşi oameni virtuoşi, înţelepţi, paşnici, vegetarieni şi celibatari? Şi asta cu atât mai mult cu cât asemenea oameni au existat într-adevăr, aşa cum vom arăta în continuare, ei fiind chiar strămoşii noştrii, dacii.
De altfel, Iliada atestă existenţa unor oameni foarte religioşi la nordul Dunării, în timpul războiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: “
Zeus contempla ţara tracilor, cavaleri pricepuţi: pământul Misienilor, experţi în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, ţara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepţi dintre oameni”. Termenul “Hippimolges” înseamnă “cei care mulg iepele” şi “Galactophages” sunt “cei care se hrănesc cu lactate”. Toţi aceştia sunt traci, deşi Strabon afirmă că cele trei popoare menţionate anterior aparţin neamului Sciţilor. Aceasta este imposibil, pentru că Sciţii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar războiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare menţionate erau trace şi locuiau la nordul Dunării.
Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectăm câteva posibile variante: “cei fără familie, care trăiau fără femei” sau “nomazi, oameni săraci, fără arc”, sau “oameni liniştiţi, paşnici”, sau “cei care au viaţa lungă”. Textul lui Homer susţine ideea că aceşti Abioi erau cei mai drepţi dintre oameni şi numele lor indică faptul că sunt oameni religioşi din moment ce trăiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacă era un act eroic). Abioi-i se hrăneau cu lapte, erau vegetarieni şi acest ascetism se datorează doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, după cum arată Posidonios, citat de Strabon.
Unii istorici afirmă că marele iniţiat dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora (şi chiar că ar fi fost discipolul lui, afirmaţie care, spune Vasile Lovinescu, trebuie atribuită incredibilei semeţii a grecilor. Vasile Pârvan consideră şi el această ipoteză ca fiind naivă şi citează diverşi istorici care menţionează faptul că de fapt Pitagora a fost un discipol spiritual al tracilor). Oricum ar sta lucrurile, este clar că spiritualitatea dacilor nu începe cu Zalmoxis şi nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la şcoala lui Pitagora, deoarece, repetăm, acesta a trăit în secolul 7 î.e.n.
Se presupune de altfel că ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spirituală, în scopul atingerii nemurii. Aceşti aceşti fermi trebuiau să trăiască izolaţi, departe de zgomotul satelor şi de locuitorii lor. Ei trebuiau să trăiască ascunşi, de altfel locuiau destul de mult în grote. Viaţa misterioasă a adepţilor lui Zalmoxis, care trăiau ascunşi în peşterile lor, nu se căsătoreau, erau vegetarieni şi refuzau bunurile lumeşti, poate cu siguranţă să fi fost sursa istorică a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zalmoxis trăiau în munţi unde se aflau peşteri, în Carpaţi, la nordul Dunării şi al Greciei.
O vizune mai elaborată asupra mitului hiperporeenilor este prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa “Dacia hiperboreeană”, care ne prezintă o abordare iniţiatică a istoriei, asociată cu o geografie sacră a Planetei noastre. În această viziune, poporul iniţiat al hiperboreenilor migrează în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificaţie sacră aparte. Şi, am completa noi, în aceste zone speciale se află în diferitele etape istorice proiecţia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una din etapele acestei migraţii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar tradiţia spirituală dacică este “urmaşa” culturii lor. (Insula Şerpilor mai era numită şi Insula Albă sau Leuce, şi templul lui Apollo care a existat aici, ale cărui ruine există şi azi, ca şi toponimia din zonă atestă această conexiune). Muntele Omu, numit în popor “Osia lumii” sau “Buricul Pământului” este axul central al geografiei sacre a României.
Originea poporului arian
În tradiţia orientală se arată că originea poporului arian trebuie căutată în munţii Carpaţi, unde s-a aflat anterior zona de proiecţie a Shambalei, zonă care va redeveni centrul spiritual al planetei înaintea încheierii actualului ciclu planetar. O dovadă inedită a acestei origini este prezentată în lucrarea lui Nicolae Miulescu: “
Dakşa, ţara Zeilor”, care din păcate este greoaie pentru cel care nu cunoaşte mitologia indiană şi epopeele istorice indiene. În esenţă, Miulescu dovedeşte cu argumente lingvistice faptul că principalele episoade ale acestor epopee/mituri s-au desfăşurat în Dacia, prin faptul că numele localităţilor şi a personajelor se regăsesc în multe nume de localităţi, munţi sau râuri păstrate până în prezent, iar acestea sunt şi grupate conform miturilor sau povestirii respective.
Desigur că unii pot fi sceptici în ceea ce priveşte aceste asemănări, dar uluitoarele “coincidenţe” îi vor pune pe gânduri. Unii oameni spirituali, afirmă că nu există coincidenţe şi întâmplări, toate evenimentele supunându-se unor legi foarte precise. Poate ar mai trebui menţionat că actualmente, limba care este considerată (de către lingvişti) a fi cea mai apropiată de română este catalana (vorbită în nordul Spaniei), şi nici măcar cu această limbă nu există atâtea corespondenţe de nume ca în acest caz.
_______________
Undele cuantice – punte de legătură între ştiinţă şi spiritualitate
- de Melania Radu
Orice formă sau structură (obiecte, desene, structuri materiale de tip natural sau artificial, gânduri, idei) degajă energii misterioase numite unde de formă sau unde cuantice. Acestea sunt energii de vibraţie scăzută care, ca şi celelalte feluri de unde care ne înconjoară, ne influenţează, indiferent dacă sunt conştientizate sau nu.
Natura acestora este electromagnetică, iar lungimea lor de undă, conform măsurătorilor efectuate de cercetătorul Boris Presman, se află la limita inferioară a razelor X. Pot fi naturale, sau pot fi generate artificial (prin aparate electronice).
Chiar dacă sunt dificil de măsurat, existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială din cauza efectelor pe care s-a constatat că le au. Ele au fost cunoscute şi utilizate de foarte mult timp atât în Occident cât şi în Orient. Cunoaşterea lor ne este utilă pentru că astfel le putem folosi în avantajul nostru, iar pe de altă parte ne putem proteja de ele în cazurile în care nu sunt benefice.
Curenţii energetici cosmici şi telurici
Din aceeaşi familie a energiilor electromagnetice fac parte şi curenţii energetici cosmici şi telurici. Aceştia formează o reţea de linii şi focare energetice la suprafaţa pământului. Din timpuri străvechi, orientalii, în special chinezii şi japonezii, considerau că lumea fizică este traversată de astfel de curenţi. Arta de a-i localiza, de a-i folosi pe cei benefici şi de a-i neutraliza pe cei malefici este cunoscută sub numele de Feng Shui.
În Occident se cunoştea o tehnică similară de studiere a solului numită geomanţie, reactualizată ştiinţific în prezent sub numele de geobiologie. S-a constatat că toate monumentele sacre, cum ar fi cel de la Stonehenge, alinierile de la Carnac din Bretania, mai târziu bisericile, sunt amplasate pe falii geomagnetice perfect vizibile pe hărţi topografice.
De la legendă la ştiinţa actuală
Reţeaua cosmotelurică pare a fi fost cunoscută de către vechile civilizaţii, care utilizau focarele de energie benefică pentru a se dezvolta spiritual şi a-şi creşte nivelul de conştiinţă. Spaţiile iniţiatice erau plasate şi ele în astfel de locuri. Aceste cunoştinţe vechi ne-au parvenit sub forma tradiţiilor şi a legendelor. Curenţii telurici erau reprezentaţi prin dragoni sau şerpi, energiile cosmice erau reprezentate prin vulturi sau cerbi, iar interferenţele cosmotelurice prin legende precum cele ale Arhanghelului Mihail sau Sfântului Gheorghe care doboară dragonul, sau a Fecioarei care calcă în picioare şarpele.
Un expert englez în Feng Shui, John Mitchell, studiind amplasamentele megalitice britanice a arătat că ele sunt repartizate conform unei reţele complexe, corespunzătoare liniilor de forţă telurice, iar traiectoria acestora reprezintă, punctată pe o hartă a Angliei, imaginea aproximativă a unui dragon. Această linie corespunde răsăritului soarelui la 1 mai, marcând străvechea sărbătoare celtică Beltaine sau Focul Strălucitor. De-a lungul liniei se constată o abundenţă de elemente asociate cu mitul dragonului: toponimie, sculpturi, legende locale etc.
Fiinţa umană este ca o antenă sensibilă la curenţii energetici
Curenţii cosmici şi cei telurici sunt fenomene vibratorii percepute de corpul nostru energetic, care transmite apoi informaţia corpului fizic. Sănătatea fizică, psihică şi spirituală a oamenilor este influenţată de curenţii energetici din mediul înconjurător. Atunci când echilibrul cosmoteluric este perturbat, efectul asupra sănătăţii omului este nefavorabil.
Cercetările au arătat că echilibrul cosmoteluric poate fi perturbat de diferiţi factori geologici, cosmici sau umani. În urma interacţiunilor dintre aceşti factori, în reţeaua energetică ce acoperă Pământul iau naştere zone neutre, zone benefice sau zone malefice.
Factorii care pot influenţa echilibrul dintre energiile cosmice şi cele telurice sunt diverşi: dezechilibrele biosferei (produse de activităţile poluante ale omului), electrificarea intensă, utilizarea excesivă a anumitor materiale de construcţie (mase metalice, beton armat, izolaţii sintetice), furtunile magnetice solare, ploile de meteoriţi, faliile geologice, pungi cu gaz subteran, zăcăminte de minerale (uraniu în mod special), galerii de mine obturate etc.
Câmpul energetic al fiinţelor vii
Existenţa unui câmp bioelectromagnetic în jurul corpului fizic al fiinţelor vii (oameni, dar şi animale sau plante) este în prezent dovedită ştiinţific. Aceasta nu înseamnă însă că este şi cunoscută. Pe lângă faptul că este inerent fiinţelor vii şi că se manifestă în jurul lor, mai ştim despre acest fenomen că este de diverse tipuri (unde cosmotelurice, telepatie etc.) şi că poate fi circulat de forme, fie ele fizice sau mentale.
Este vorba despre o energie care scaldă tot universul şi toate manifestările sale (mineral, vegetal, animal, uman, structură atomică etc.) la nivele diferite de vibraţie, fenomen care, de-a lungul timpului a primit numeroase denumiri. A fost numit PRANA, mana, energie vitală sau fluviul vieţii în antichitate; apoi, rând pe rând, magnetism animal, forţă motrice, forţă eterică, undă de formă; în parapsihologia şi în fizica modernă această energie a fost numită energie bioplasmică, energie psihotronică, câmp unitar cauzal, eoni, unde cuantice.
Corpul energetic uman, cunoscut sub numele de „aură”, este de fapt câmpul electromagnetic al omului. Acesta a fost pus în evidenţă în mod ştiinţific şi poate fi măsurat prin procedeul Kirlian (care utilizează curent electric de frecvenţă înaltă) sau prin cel al spectroscopiei (la frecvenţă joasă), pornind de la cercetările Centrului Internaţional de Medicină Cuantică.
Utilizarea magnetismului este ceva firesc
Conform cercetărilor lui Georges Lakhowsky (un fizician şi biolog francez, precursorul geobiologiei ştiinţifice moderne, care, în anii '20, a studiat relaţiile dintre radiaţiile cosmice şi fenomenele vitale,) toate fiinţele vii nu numai că emit radiaţii, dar sunt capabile, cu mici excepţii, de a primi şi de a transmite unde. Capacitatea de orientare a animalelor ar fi astfel rezultatul emiterii şi recepţiei de unde electromagnetice şi unde cosmice.
Lakhowsky a prevăzut existenţa aurei (care pe vremea lui nu era demonstrată ştiinţific) şi capacitatea de percepţie a câmpului magnetic. A descris celula ca circuit oscilant natural cu o lungime de undă determinată şi foarte scurtă. A dedus de aici că viaţa este formată din oscilaţii de celule, iar armonia vibraţiilor celulare este cea care asigură funcţiile vitale normale:
„
Viaţa se naşte din radiaţie
Este întreţinută de radiaţie
Şi eliminată de orice dezechilibru oscilatoriu.”
Ca aplicaţie practică a teoriilor sale, Lakhowsky a construit un aparat pentru tratarea bolilor prin echilibrarea dizarmoniilor oscilatorii. Acesta este un circuit oscilant deschis format dintr-o spiră de fir metalic izolat, sub formă de colier. Circuitul în vibraţie acţionează, prin fenomenul de rezonanţă, pentru a suplini oscilaţia deficitară.
Normalul şi paranormalul sunt fragmente din aceeaşi realitate
Ştiinţa modernă a început să includă în aria sa de interes domenii până de curând mai puţin cercetate. Astfel, fizica de avangardă se interesează de puterea minţii umane, care pare a fi capabilă de a primi şi de a emite radiaţii specifice. Se consideră că acestea sunt în legătură cu undele cuantice, care există nu numai în creierul uman ci şi în întregul spaţiu-timp. Omul ar fi astfel profund conectat la Univers, fapt care implică şi existenţa unei interconexiuni intime între toate fiinţele.
Comunicarea instantanee între două creiere, de exemplu, ar fi posibilă prin intermediul undelor cuantice, dar poate fi percepută conştient doar prin atingerea unei stări de supraconştienţă, adică o stare superioară a conştiinţei, în care potenţialul creierului uman să fie utilizat în măsură mai mare decât suntem obişnuiţi. Aceasta se poate realiza prin intermediul enigmaticei energii a vieţii, care este permanentă şi continuă. Ea poate fi activată şi folosită prin intermediul voinţei, motivaţiei sau dorinţei.
Conştiinţa umană este etajată pe trei niveluri: conştientul (cel pe care folosim în starea de veghe), subconştientul (memoria legată de emoţii, conţine tot ce am făcut de la naştere şi chiar înainte, se exprimă în starea de vis, în creativitate) şi supraconştientul sau conştientul superior (prea puţin cunoscut, permite transcenderea celor cinci simţuri pentru a ajunge la starea de unitate cu Universul, în care ne apare adevărata natură a realităţii).
Creierul uman are capacităţi nebănuite
Cercetările arată că, până la ora actuală s-a studiat doar 10-15% din capacitatea creierului uman. Se ştie despre el că emite pe mai multe lungimi de undă, produce curenţi sub formă de energie electrică, nu doarme niciodată (când conştientul doarme, este activ subconştientul), poate acumula mereu noi cunoştinţe, poate evolua şi îşi poate dezvolta noi aptitudini.
Creierul uman este alcătuit din trei părţi: arhicortexul şi cele două emisfere, stângă şi dreaptă, ale neocortexului. Emisfera dreaptă este sediul funcţiilor creative şi imaginative iar emisfera stângă este sediul raţionalului şi al gândirii abstracte. Creierul drept percepe lucrurile global, iar cel stâng analizează totul pe bucăţele. Omul modern funcţionează mai mult cu lobul stâng, supremaţie ce pare a fi determinată de elemente sociale, rezultând de aici o percepţie imperfectă asupra realităţii.
Emisfera dreaptă a creierului poate fi stimulată prin diverse metode care ţin în principal de exersarea imaginaţiei şi a creativităţii, precum şi de interiorizare: muzică, dans, artă în general, izolare senzorială, meditaţie, HATHA-YOGA, concentrare, relaxare. Scopul acestora ar fi atingerea stării de echilibru descrisă în mod plastic de André Bréton: „Totul ne îndeamnă a crede că există un anumit punct al minţii în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, susul şi josul încetează a mai fi percepute în mod contradictoriu. ”
Teoriile ştiinţifice moderne tind către spiritualitate
Fizicianul francez Jean E. Charon a elaborat o teorie a relativităţii complexe, în continuarea ideilor lui Albert Einstein. Conform acestei teorii, universul are o natură complexă alcătuită dintr-o parte reală şi o parte imaginară care se întrepătrund şi se completează reciproc. Astfel, în interiorul electronilor, spaţiul şi timpul sunt diferite de felul în care le cunoaştem.
Aceasta permite ca fiecare electron al corpului nostru să conţină, în imagine holografică, datele noastre complete. Iar, pentru că electronul are, conform datelor fizicii moderne, o durată de viaţă nelimitată, rezultă că şi spiritul nostru este, în mod virtual, nemuritor.
Invizibil în realitatea noastră obişnuită, electronul devine real într-un spaţiu interior al universului, unde nu mai este supus timpului. Spiritul nostru ar avea astfel şi el posibilitatea de a se pune în rezonanţă cu acel loc în care toate fenomenele există simultan şi în totalitate. De aici rezultă posibilitatea a ceea ce numim paranormal, precum şi ideea că realitatea noastră obişnuită este doar un aspect al Universului. Aceasta aminteşte de faptul că şi tradiţiile spirituale consideră lumea vizibilă ca fiind doar o reflexie a realităţii.
Partea este în tot şi totul este în parte
Neochirurgul american Karl Pribram a elaborat o teorie holografică de funcţionare a creierului uman şi un model holografic al Universului. El consideră că realitatea vizibilă este doar o iluzie, iar adevărata realitate se situează la un nivel în care spaţiul şi timpul nu o mai influenţează. La acel nivel fundamental al realităţii spiritul nostru ar putea transcende limitele materiei şi legile universului vizibil.
Teoria Universului superluminos a fizicianului Régis Dutheil se bazează pe existenţa elementelor superluminoase. Dintre acestea, primul descoperit a fost tahionul, particulă a cărei viteză minimă este cea a luminii, iar cea maximă este infinită. Conform acestei teorii, Universul ar fi alcătuit din trei părţi: spaţiul-timp subluminos şi materia obişnuită, spaţiul-timp superluminos (în care informaţia şi ordinea cresc continuu, la fel ca în teoria lui Charon) şi o zonă intermediară, Universul luminos sau pragul luminii. În opinia lui Dutheil conştientul uman este alcătuit dintr-o materie superluminoasă, tahionică, înafara pragului luminii şi a spaţiului-timp obişnuit. Astfel, fiecare fiinţă umană ar conţine o parte din universul superluminos, care reprezintă adevăratul conştient.
Universul superluminos are proprietăţi surprinzătoare: „
Informaţia şi semnificaţia aduse la nivelul lor maxim, mereu în creştere, organizate după principiul analogiei şi al afinităţii, a cărui emergenţă în Universul nostru subluminos ar fi sincronicitatea. Pe de altă parte, timpul trăit de conştient nu s-ar scurge, ar fi o formă de eternitate în care noţiunile de «trecut», «prezent» şi «viitor» nu ar mai exista. Cum, dealtfel, există o inseparabilitate la nivel superluminos, fiecare conştient ar putea comunica separat cu toate celelalte conştiinţe, Universul superluminos fiind format din totalitatea conştiinţelor universului.”
________________
La limitele universului: antimateria
A ne cufunda în tainele strict fizice ale infinitului mic înseamnă a ne condamna la aceeaşi frustrare ca şi cea a exploratorilor infinitului cosmic care gasesc întotdeauna alte noi galaxii în spatele celor mai îndepartate galaxii. Tot astfel întotdeauna se descoperă ceva mai mic în spatele sau în interiorul celei mai mici particule descoperite.
Povestea atomului
Timp de aproape 24 de secole gândirea europeană a fost dominată de o idee încolţită în mintea unui filosof grec. Era prin secolul IV înainte de Christos când Democrit a avut intuiţia că materia acestei lumi este constituita din particule elementare. Corpurile ar putea fi astfel divizate într-o multitudine de corpuri infinitezimale.
Pentru filozoful grec, care nu percepea lumea decat ca pe o entitate finită, era de neconceput ca materia să poata fi descompusa în elemente din ce în ce mai mici până la infinit. El botează deci atomi (dupa cuvantul grec care înseamnă indivizibil) aceste particule de materie imposibil de disociat. Era deja o idee foarte avansată pentru epoca sa. Ea nu va fi repusa în discuţie înainte de a trece secole, poate si pentru faptul că era, din motive tehnice, complet neverificabilă.
Vor trebui aşteptate cercetările lui Lavoisier (1743-1794) şi ale lui Dalton (1766-1844), urmaţi de Richter, Proust, Gay-Lusac şi Ampere, pentru ca lumea ştiinţifică să înceapă a se îndoi de indivizibilitatea acestor „cărămizi” fundamentale ale materiei.
Cum s-au „născut” noi particule elementare
De fapt, atomismul venea chiar să reprezinte pasul cunoaşterii până la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea. Cele doua teorii care fundamentează fizica modernă vor spulbera vechea idee a filosofului grec. Descoperirea relativitaţii şi a mecanicii cuantice face ca omul sa-şi piardă certitudinile asupra timpului si asupra determinismului fenomenelor naturale.
În acelaşi timp, evoluţia fizicii experimentale dezvoltă amplu cunoştinţele noastre de bază asupra structurilor materiei. De-a lungul anilor, atomul nu va înceta să fie mărunţit în „mâinile” fizicienilor. Va fi scindat în protoni, în neutroni şi apoi în particule elementare.
Indestructibil, după concepţia lui Democrit, plin după Newton, atomul ajunge să fie descompus. Fragmentele sale vor permite oamenilor de ştiinţă să stabilească modele din ce în ce mai fine, explicând cu din ce în ce mai multă precizie proprietăţile materiei. De atunci nu a mai încetat explorarea lumii particulelor elementare, în special prin punerea în joc a aparatelor tehnice din ce în ce mai sofisticate, cum ar fi acceleratoarele de particule, instrumente de bază ale fizicii nucleare şi ale altor ramuri ale fizicii.
Quo vadis fizica?
Fiecare medalie îşi are însă reversul ei; la marginea acestor eforturi se află perspectiva fisiunii nucleare folosită în scopuri militare. În acest domeniu responsabilitatea marilor fizicieni ai epocii, a lui Einstein in primul rand, este angajată. Daca le putem ierta - si chiar ar trebui, din contra, sa-i felicitam - pentru faptul de a fi deschis cutia Pandorei în fizica nucleara, le vom trece greu cu vederea participarea directă şi iniţiativele personale la construirea primei bombe atomice americane.
Ce este totuşi materia
În pofida tuturor acestor cercetări asupra particulelor elementare, nu s-a aflat însă ceea ce este este în realitate materia. Deja pentru câţiva teoreticieni noţiunea insasi de particule elementare este suspectă; acest aspect elementar ar putea să nu fie decât provizoriu şi legat de starea actuală a tehnicii şi inţelegerii noastre. Fiecare nouă etapa în înţelegerea structurii universului nostru corespunde unei noi coborâri către esenţa şi secretele infinitului mic.
După fizicianul american Gellmann am avea deja particule mai elementare decât cele ştiute , şi anume quarcii. Aceşti quarci ar putea fi descompuşi în particule şi mai mici care ar putea la rândul lor ... şi aşa mai departe până la particula ultimă despre care nimic şi nimeni nu ne spune că ar exista într-adevăr.
Oglinda şi „spatele” materiei
Decât să caute să ştie ce se află în geamul oglinzii , alţi fizicieni s-au întrebat mai degrabă ce-am putea avea de partea cealalta a acestei oglinzi, în „spatele” materiei. Pentru a întelege ratiunea lor, trebuie sa ne intoarcem un pic in timp chiar imediat dupa zguduirea definitiva cauzata fizicii de „erupţia” relativitatii si a teoriei cuantice, ce au pus totodata bazele fizicii moderne.
Se punea pe atunci o întrebare: lumina este compusă din unde sau din particule - cele două teorii sunt riguros în opoziţie. Unde sau corpusculi? Conflictul face senzaţie. El va fi lamurit de către Louis de Broglie în 1935 şi de către Shrodinger în 1927 prin stabilirea teoriei mecanicii ondulatorii.
Puţin timp după aceea, Paul Dirac, un tânar fizician englez, formulează o teorie cuantică a electronului, inserând in aceasta elemente luate din teoria relativitaţii a lui Einstein referitoare la mecanica ondulatorie. Noi ecuaţii apar. Stupoare: ele dovedesc fara îndoială existenţa unor particule ignorate total până atunci - antiparticulele. După Dirac, care publică cercetările sale în 1929, fiecare antiparticulă este corespondenţa unei particule. Ceea ce le diferenţiază este sarcina lor electrică de aceeaşi mărime dar de sens contrar.
În 1932 ipoteza lui Dirac este confirmată de către fizicianul C.D.Anderson, care identifică un pozitron – un electron pozitiv- în fotografiile urmelor de radiaţii cosmice, fotografii făcute intr-o cameră Wilson. Mai târziu alte antiparticule vor fi din nou detectate.
Puţin câte puţin noţiunea de antimaterie prinde contur. Prin analogie cu antiparticulele, această antimaterie ar fi echivalentul prin oglindire al materiei. Ea ar fi formată din antiatomi, care nu sunt altceva decât atomii compuşi din antiparticule.
Particulele şi antiparticulele nu ar putea coexista împreună „în pace” şi în nici un caz nu le putem separa pentru a le avea la îndemână în vederea studierii. Ele sunt menite să reacţioneze violent distrugându-se reciproc cu o uriaşă degajare de energie. De aceea spunem că ele se anihilează.
Acest fenomen explică fără îndoială pentru ce antiprotonii, antineutronii şi antielectronii creaţi atificial în laboratoare facute din materie au o durată de viaţa atât de scurtă. Apariţia lor este efemeră. Ei nu sunt puţini. Cu toate acestea existenţa antimateriei n-a putut fi niciodată stabilită formal. Până în prezent nimeni nu a putut „fabrica”, nici observa această antimaterie.
Ceea ce nu a împiedicat însă imaginaţiile sa se înflăcăreze la această idee. În 1979, când a fost descoperită prezenţa antiprotonilor în radiaţiile cosmice, câţiva fizicieni au vrut să vadă în asta dovada existenţei antilumilor şi antiplanetelor.
Antiuniversul simetric
Dacă ecuaţiile care descriu structura intimă a materiei sunt corecte, ele trebuie să se aplice si la această ipotetică antimaterie. Nu este deci imposibil de conceput, cu toată logica şi cu toată buna-credinţă, un univers simetric compus pe jumătate din materie, iar pe cealaltă jumătate din antimaterie.
Rămâne de explicat de ce antimateria este atât de rară în universul nostru. Pentru fizicieni aceste antilumi şi antiuniversuri nu rămân decât imaginare. Chiar la frontierele cele mai îndepărtate ale universului nostru asemenea antilumi nu au fost detectate. Ar fi poate chiar imposibil.
Cartea de vizită a atomului
Pentru a înţelege acest punct de vedere majoritar în lumea ştiinţifică, este necesar să facem o mică schimbare de direcţie înspre partea atomului pentru a studia câteva din legile sale elementare. A vrea să înţelegi antimateria necesită deja o bună percepere a structurii materiei. După toate acestea, materia şi antimateria ar putea să nu fie decât două aspecte diferite ale aceluiaşi întreg.
Paradoxal, chimia este aceea care dă o oarecare legitimitate noţiunii de atom. În 1892, lordul Raleigh măsoară faimosul număr al lui Avogadro: este numărul de molecule conţinute intr-un mol de gaz oarecare, molul fiind cantitatea de substanţă a cărei masă exprimată în grame este egală cu greutatea moleculară a compusului.
În fapt, cercetările lui Raleigh permit măsurarea masei atomului şi, deci, formarea unei idei despre dimensiunile sale. Vom găsi 10-10 microni. În 1896, Becquerel observă emisia spontană de radiaţii la minereurile de uraniu. Chiar dacă nu este înţeles atunci fenomenul, el este botezat „radioactivitate”.
Cu cercetările lui Pierre şi Marie Curie ne facem o idee mai precisă despre radiaţia atomică a diferitelor minereuri. Mai târziu se va înţelege că această radioactivitate nu vine din atomul propriu-zis, ci din unul din elementele sale fundamentale - nucleul atomic.
În sfârşit, ca urmare a cercetărilor făcute de Crookes, Jean Parrin si J. J. Thomson asupra trecerii curentului electric printr-un gaz, fizicienii sfârşitului de secol XIX află despre existenţa unui lucru nou dar primordial pentru viitorul ştiinţei lor - electronul.
Pe plan teoretic, electromangnetismul va rămâne fără îndoială ca una dintre cele mai frumoase realizari ale secolului al XIX-lea. Autorul său, Maxwell, a netezit drumul, facând astfel posibile cercetările lui Einstein şi teoria relativităţii.
Nimic de descoperit
În 1900, fizica era considerată de către oamenii de ştiinţă ca fiind o disciplină închegată şi perfect pusă la punct. Pentru aceştia nu rămăsese mare lucru de descoperit.
Doar două chestiuni „de amănunt” rămâneau nelămurite. Celebra experienţă a lui Michelson si Morley (1887) avea să arate că lumina se deplasează cu aceeaşi viteză în toate sistemele definite de Galilei, ceea ce rămâne de neexplicat până la teoria relativităţii. Alt „amănunt”: spectrul radiaţiei corpului negru este de asemenea incomprehensibil prin teoria clasică. El va da naştere teoriei cuantice.
Se credea totul terminat. Rămânea de făcut doar esenţialul. Trebuia intrat mai adânc în inima atomului. Răspunsul ce a fost dat celor două ultime întrebări a venit să revoluţioneze fizica...
Oare ce mai urmează acum?
_________________
Apa care curge prin forme spiralate devine apă vie
Toţi cei interesaţi de propria sănătate, de ecologie, de agricultură şi chiar de viitorul planetei pe care trăim au multe de învăţat din studiile şi invenţiile genialului Viktor Schauberger (foto), un silvicultor austriac care a trăit între anii 1885 şi 1958. Supranumit Vrăjitorul apei, datorită unui dispozitiv de purificare a apei pe care l-a proiectat şi realizat, Schauberger ne revelează, precum un adevărat magician, secretele lichidului dătător de viaţă – APA.
Viktor Schauberger a fost o personalitate aparte în lumea ştiinţei secolului trecut. Unul dintre acele personaje incomode, ale cărui descoperiri i-au deranjat pe mai-marii industriei vremii, care dobândeau câştiguri imense din utilizarea surselor convenţionale de energie. Ori, Schauberger propunea, ca surse neconvenţionale de energie, apa şi aerul, care sunt la îndemâna oricui…
Cu toate că nu avea studii superioare, cunoştinţele sale de biologie, fizică şi chimie se ridicau la nivel universitar. Încă din copilărie a fost fascinat de modul de curgere al apei izvoarelor şi a căutat să-i înţeleagă misterul.
Deviza inventatorului austriac Viktor Schauberger era „să înţeleagă natura, apoi să o copieze”. În anii '30, observând vârtejurile de apă din râuri, i-a venit ideea unor maşinării al căror principiu l-a definit astfel: „Dacă aerul sau apa se învârtesc într-o formă ondulată numită coloidală, rezultă o acumulare de energie care poate să provoace levitaţia.”
Mişcarea implozivă condensează energia
Plecând de aici, el a enunţat un principiu conform căruia energia se obţine în mod natural prin implozie, şi nu prin explozie, precum în motoarele actuale.
Această teorie se bazează pe un principiu universal al mişcării, ce include două aspecte – pe de o parte, mişcarea implozivă, unificatoare, cea care susţine viaţa, iar pe de altă parte, mişcarea explozivă, cea care conduce la epuizarea resurselor vitale. Primul tip de mişcare, imploziv, generează răcire, creşterea puterii de absorbţie şi sănătate sau altfel spus sistemul să meargă în direcţia scăderii entropiei, adică a creşterii ordinii. Al doilea tip de mişcare, cel exploziv, generează căldură, presiune, fragmentare, boală şi chiar moarte.
Toate motoarele cunoscute se bazează pe explozie, deci conduc inevitabil la distrugerea naturii. De aceea, unul din scopurile principale ale lui Schauberger a fost studierea şi reproducerea, prin anumite mecanisme, a mişcării pe care natura o foloseşte pentru a condensa energie, implozia. În principal, această mişcare descrie o formă spiralată în sens anti-orar, precum un vortex rotitor. Pornind de la această formă, el a conceput, în timpul celui de-al doilea război mondial, mai multe discuri zburătoare pentru nazişti, care funcţionau pe un mod de „propulsare cu vortex lichid” (o tehnologie care ar anula gravitaţia), submarine, sisteme de purificare a aerului şi aparate de producere neconvenţională a energiei electrice. Toate acestea se bazau pe deplasarea apei sau aerului prin „ţevi răsucite” sau „ţevi cu filet” care nu erau altceva decât forme spiralate.
Maşina cu implozie
Schauberger explică principiul de funcţionare al maşinii cu implozie:
„Combustibilul maşinii cu implozie (apă sau aer) se află în strânsă legătură cu proprietăţile caracteristice ale oxigenului care, răcindu-se în cazul procesului de reducere, generează o tendinţă de contracţie şi implicit de restrângere a volumului, aspect care reprezintă în realitate forţa determinatoare a imploziei.”
„Dacă mişcăm apa sau aerul într-un sens centripet sau, cu alte cuvinte, radial-axial, adică din afară spre înspre înăuntru, atunci nu numai că nu va mai fi nicio opoziţie faţă de frecare a acestui mediu prin care circulă ţevi, dar totodată rezultatul este că energia rezultantă creşte cu pătratul vitezei.”
„Motorul cu implozie nu este de fapt o invenţie în sensul obişnuit al cuvântului, pentru că în realitate el marchează renaşterea unor metode şi realizări străvechi care, datorită ignoranţei s-au pierdut în decursul timpului.”
Vortexul spiralat
El a observat că, atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere simbolic, mişcarea în spirală pare a fi forma de mişcare cea mai naturală. În timp ce – în viziunea sa – cercul reprezintă un sistem de închis, care izolează interiorul cercului de restul universului, spirala este un sistem deschis, ascensional şi evolutiv. Pentru Schauberger, spirala YANG (în sens anti-orar) constituie o formaţiune „aspirantă implozivă” care ne apare ca o curbură spaţială infinită în toate modurile ei diferite de manifestare.
Implozia are la bază un vortex autoîntreţinut care evoluează în mediu fluid şi are un efect ordonator, concentrator şi de reducere a temperaturii mediului. Când fluidul (apa, aerul) trece printr-un tub cu diametru progresiv mai mic, are tendinţa de a curge în spirală, într-o turbulenţă cicloidă. Când iese din tub, după ce toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare gigantică de energie.
Turbina lui Schauberger se constituie din nişte tuburi spiralate în jurul unei forme conice. Cu ajutorul unui mic motor electric se rotesc forţat tuburile, care aspiră apa la capetele mari şi o expulzează cu o forţă imensă la capetele mici în palele unei turbine conectate la un generator electric.
Dificultatea constă în a găsi curba spiralată optimă în care fluidul (apa sau aerul) să se desprindă în mod natural de peretele de ghidare lăsându-se „densificat”. Doar în aceste condiţii speciale fluidul este angrenat într-o mişcare centripetă (mişcare spiralată în sens anti-orar), ce generează o anumită formă de energie. Masa de fluid ce se deplasează astfel devine un veritabil piston de absorbţie.
Viteza fluidul creşte şi totodată acesta se densifică de la o răsucire la alta, ceea ce demonstrează funcţia energizantă a spiralei YANG (sens anti-orar). Astfel, masa fizică se condensează până la un punct critic dincolo de care ea se „dizolvă” în forma ei energetică (matricea ei). Apare astfel un vid biologic (vacuum) care măreşte absorbţia, iar acest proces conduce la fenomenul de diamagnetism şi levitaţie.
Iată ce declara Viktor Schauberger despre gravitaţie: „...în momentul în care toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare imensă de energie. Forţele implicate sunt capabile să creeze sisteme complexe şi să genereze DIAMAGNETISM. Diamagnetismul este opusul „gravitaţiei” şi explică modul în care fiinţele se pot ridica pe suprafaţa terestră...”
„Vrăjitorul apei” transformă „apa moartă” în „apă vie”
Fără apă, acest veritabil „sânge” al planetei noastre, viaţa organică nu ar putea exista. Însă atunci când apa pe care o bem este foarte impură, ea devine o ameninţare pentru sănătatea noastră, din cauza lipsei calităţilor nutritive şi vitalizante ale apei pure.
Folosirea abuzivă şi nechibzuită a apelor planetare ne-a adus în pragul unei catastrofe ecologice, datorită poluării. Mulţi cred că prin consumul apei minerale îmbuteliate sau al apei plate rezolvă problema sănătăţii personale. În cele ce urmează, vom prezenta concluziile lui Viktor Schauberger în ceea ce priveşte puritatea diferitelor tipuri de apă.
Apa distilată
Apa distilată se obţine prin evaporare, ce are ca scop disocierea ei de impurităţi şi apoi condensarea ei ca un lichid pur. Ea devine astfel chimic pură. În această stare, apa va rămâne atât timp cât nu va întâlni substanţe solubile. Acţiunea ei purgativă poate sărăci organismul de anumite elemente şi minerale. De aceea, consumul zilnic de apă distilată nu este recomandat pentru perioade lungi de timp.
Apa de ploaie
Într-o atmosferă nepoluată, apa de ploaie este cea mai pură apă pe care ne-o oferă natura. Din păcate, la ora actuală, pericolul ploilor acide pune sub semnul întrebării chiar şi această apă.
Apa de suprafaţă
Are contact cu pământul, astfel că poate dizolva diverse substanţe, inclusiv poluanţi. Contactul direct cu lumina solară poate energiza acest tip de apă.
Apa freatică
Extrasă de la adâncime, această apă este mai bună datorită conţinutului ridicat de minerale. În călătoria sa prin straturile impermeabile ale pământului ea poate apărea ca o infiltraţie în puţurile de scurgere sau ca izvor de suprafaţă.
Apa de izvor
Este cea mai bună apă revitalizantă. Este bogată în minerale, oligoelemente şi carbonaţi dizolvaţi. Vitalitatea sa poate fi observată în aspectul strălucitor care o diferenţiază de orice alt tip de apă.
Aceste izvoare, dacă nu sunt contaminate de substanţe folosite în agricultură sau de habitatul uman, rămân cele mai preţioase surse de apă potabilă.
Viktor Schauberger a inventat un dispozitiv care putea folosi orice apă nepoluată (pentru că nu acţiona chimic) pentru a o transforma într-o apă asemănătoare celei de izvor. Datorită acestei invenţii el a fost supranumit Vrăjitorul apei, pentru că apa pe care o obţinea avea puternice calităţi curative. Astfel, el a reuşit, numai cu această apă, în mai multe cazuri, remisiunea tumorilor canceroase.
Autorităţile l-au acuzat însă de înşelătorie, pentru că nu avea calificarea necesară practicilor terapeutice. Maşina de purificat apa a fost apoi confiscată şi distrusă…
Rezultate ale cercetărilor actuale
În ultimul deceniu, tot mai mulţi oameni de ştiinţă şi-au îndreptat cercetările în direcţia descrisă de descoperirile geniale ale lui Schauberger.
Încă din iunie 1974, revista „Implosion” făcuse cunoscut faptul că firma „Schauberger Biotechnik AG” a început deja producerea de aparatură pentru purificarea aerului, care lucrează bineînţeles după principiul turbionar al deplasării aerului printr-o spirală în sens anti-orar. Dar aceste aparate nu au fost comercializate niciodată.
Alte aplicaţii practice ale ideilor lui Schauberger, vizate de cercetători în ultimii ani sunt:
- obţinerea apei vii ca medicament;
- creşterea mult accelerată a sistemelor vii prin utilizarea turbinelor cu sens anti-orar şi a generatoarelor de apă speciale;
- realizarea apei prin fuziune nucleară la rece, pornind de la oxigen eteric şi hidrogen, prin intermediul generatorului cu apă;
- obţinere de energie liberă din apa care este deplasată cicloidal printr-o ţeavă spiralată în sens anti-orar.
Pentru cei care au avut curiozitatea să cerceteze cu obiectivitate acest domeniu al sistemelor energetice neconvenţionale, validitatea principiului imploziei unei structuri spiralate apare ca fiind incontestabilă. Rămâne însă întrebarea dacă forţa socială, politică şi economică necesară pentru a susţine renunţarea la sursele de energie convenţionale (inclusiv energia nucleară) va fi suficient de puternică pentru a pune cât mai repede în practică conceptele naturiste şi biologice de genul celor structurate de descoperirile lui Viktor Schauberger.
-
Articol preluat din Revista Misterelor nr. 46
_________________
Descoperirea extraordinară a lui Masaru Emoto: apa ne înregistrează gândurile
Gândurile şi sentimentele influenţează direct structura materiei fizice - aceasta este concluzia japonezului Masaru Emoto, în urma cercetărilor sale recente. El a observat că apa înmagazinează toate informaţiile transmise ei sub formă de energie (hado) din mediul înconjurător. Ştiinţa confirmă astfel ceea ce tradiţiile spirituale susţin de milenii: suntem responsabili de raiul sau de infernul în care trăim.
Cercetările dr. Masaru Emoto l-au condus la definirea conceptului de "hado", un cuvânt care este din ce în ce mai des folosit chiar şi în conversaţiile uzuale de către japonezi. Cuvântul "hado" este alcătuit din două ideograme kanji, ha şi do, care înseamnă respectiv undă şi mişcare. Prin urmare, hado este modelul vibraţional intrinsec existent la nivelul atomic al materiei, fiind considerat drept cea mai mică unitate de energie.
Hado este energia asociată conştiinţei umane, după definiţia dr. Masaru Emoto. Cercetând această energie, el a ajuns la concluzia că gândurile şi sentimentele modelează realitatea fizică. Inspirat fiind de rezultatele unui om de ştiinţă american care a reuşit, cu ajutorul unui dispozitiv ce utiliza rezonanţa magnetică, să impregneze apa cu anumite informaţii benefice, curative, dr. Masaru Emoto a continuat cercetările în domeniul rezonanţei magnetice.
Din 1994, a început să studieze şi să fotografieze cristale de apă îngheţată. Aceste fotografii erau realizate cu ajutorul unui microscop plasat într-o cameră la -50°C. Rezultatele uluitoare au fost prezentate în cartea sa Messages from Water (Mesajele apei), care pune în evidenţă efectul conştiinţei umane (al diferitelor tipuri de energie hado) asupra apei.
Fotografiile din articol sunt preluate din această carte şi arată clar în ce mod structura cristalină a apei îngheţate reflectă calitatea ei, precum şi modificările acesteia datorită expunerii la diverşi factori externi: poluare, cuvinte, muzică, fotografii şi chiar rugăciuni.
Astfel, generând diferite energii hado prin cuvinte rostite sau scrise, sau prin muzică la care a fost expusă o aceeaşi probă de apă distilată, aceasta şi-a modificat structura în funcţie de energia primită.
Formele de hado pozitiv, de exemplu forţa sublim creatoare a artei şi a muzicii, au generat cristale geometrice, hexagonale, armonioase şi încântătoare. Interesant este că nu toate eşantioanele de apă au cristalizat.
Cele expuse unui hado negativ (cuvinte urâte, poze ale unor fiinţe malefice recunoscute, de ex., Hitler, poluare, muzică heavy-metal) au îngheţat în forme amorfe, ciudate şi dizarmonioase.
Astfel, chiar dacă toate tipurile de apă au aceeaşi formulă chimică, structura lor moleculară diferă considerabil, fapt demonstrat clar în aceste fotografii.
Înţelegem din aceasta că apa are un mesaj foarte important pentru noi. Ea este precum o oglindă, care ne reflectă întocmai starea interioară. Atunci când ne reflectăm chipul în ea, mesajul ei devine uimitor de clar, precum un cristal. Ştim că viaţa umană este în directă corelaţie cu calitatea apei, atât cea din corpul nostru cât şi cea din jurul nostru.
În lucrarea sa doctorul Emoto prezintă argumente concrete care demonstrează că bioenergia umană, energia gândurilor, cea vehiculată de cuvinte, ideile-forţă şi muzica, toate acestea influenţează structura moleculară a apei, aceeaşi apă care alcătuieşte în procent de 70% corpul unui om matur şi care acoperă în acelaşi procentaj planeta noastră. Apa este sursa esenţială a vieţii pe planetă, calitatea şi integritatea ei sunt de o importanţă vitală pentru toate sursele de viaţă.
Dr. Emoto a descoperit multe diferenţe fascinante în structurile cristaline ale apei provenind din diverse surse aflate în anumite condiţii. Spre exemplu, apa de munte şi de izvor a dezvăluit în structura ei cristalină frumoase modele geometrice. În schimb, apa toxică şi poluată din zonele industriale suprapopulate sau apa stagnantă din puţurile de apă sau lacurile de acumulare a cristalizat în forme distorsionate, aleatoare şi dizarmonioase.
Un alt domeniu de studiu al doctorului Emoto l-a constituit meloterapia, de aceea el a urmărit efectele muzicii asupra structurii cristalelor pe care apa le formează prin îngheţare. El a plasat timp de câteva ore apă distilată într-o eprubetă între două boxe şi apoi a fotografiat cristalele obţinute prin îngheţarea acelei ape. După ce a înregistrat modurile în care apa a reacţionat la diferitele condiţii de mediu, la poluare şi la diferitele genuri de muzică sau sunete, echipa doctorului Emoto şi-a orientat cercetările spre a vedea modul în care gândurile şi cuvintele afectează formarea cristalelor de apă netratată, distilată. Ei au aplicat pe eşantioanele de apă bucăţi de hârtie cu diverse cuvinte scrise pe ele, lăsându-le aşa timp de o noapte.
Aceeaşi procedură a fost aplicată folosindu-se numele unor persoane decedate, care au avut o anumită influenţă în istoria omenirii. Fotografiile obţinute după îngheţarea eşantioanelor de apă ce fuseseră expuse acestor influenţe au demonstrat incredibilele răspunsuri ale apei, ca entitate vie şi inteligentă, la emoţiile şi gândurile înscrise în câmpul morfic al umanităţii.
Concluzia generală a fost de necontestat: apa preia cu uşurinţă vibraţiile şi energia mediului în care se află. Descoperirile extraordinare ale dr. Masaru Emoto reprezintă un valoros instrument şi o dovadă incontestabilă care ne poate transforma percepţia asupra noastră şi asupra lumii în care trăim. Avem acum dovada şi explicaţia faptului că apa poate vindeca şi poate transforma în bine viaţa planetei, prin gândurile pe care alegem să le întreţinem în mentalul nostru şi prin modurile în care aplicăm aceste gânduri.
