EVENIMENTELE SPIRITUALE
După Allahabad si reîntâlnirea cu Babaji, m-am întors din nou la Mongyr, în ashramul lui Satyananda. M-au primit ca pe un cunoscut.
Când am pornit din Grecia în această călătorie, mă hotărâsem să-mi impun o deschidere totală fată de India si tot ceea ce însemna ea. De altfel, acesta a fost si motivul pentru care îmi scosesem până si cruciulita pe care mi-o dăruise părintele Paisie. Decisesem că trebuie să trăiesc India cu adevărat, si nu să o observ ca un turist. Am luat parte asadar cu tot sufletul meu la viata ei. Eram deschis de bunăvoie tuturor influentelor ei. Asteptam ca la sfârsit să văd ce va păstra filtrul inimii mele din toate aceste evenimente.
In aceeasi manieră m-am străduit să petrec si în ashram. Făceam totul împreună cu ei: mă sculam dimineata, mâneam, munceam, discutam, făceam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie să-1 trăiesti, nu să-1 analizezi pur teoretic. Trăiam asadar ca un membru al ashramului. Purtam însă înlăuntrul meu si amprenta experientelor crestine. Asa se face că am încercat să îmbin anumite practici yoghine cu crestinismul. De pildă, mă trezeam dimineata si începeam cu meditatia. O dată ajuns la un nivel mental mai profund al meditatiei, începeam să zic rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, asa cum o învătasem în Sfântul Munte.
Cred că nu există o limbă omenească atât de bogată, de profundă si de subtilă pentru a descrie intensitatea extraordinară, adâncimea si consistenta evenimentelor care se derulau la nivelul mintii si al inimii mele în asemenea împrejurări. Constiinta lua act cu uimire de aceste fenomene si abia apuca să le înregistreze. Nu exista timp pentru analiză critică si evaluare ratională.
Mă aflam asadar între două influente spirituale foarte puternice. Oscilam adesea când într-o parte, când în cealaltă. Cea mai mică înclinare a intentiei mele avea o rezonantă imediată asupra efortului meu spiritual. Eram angrenat într-o luptă plenară, care angaja întreaga mea fiintă. Pericolele de rigoare îmi amenintau nu doar modul de viată, ci întreaga existentă. Am ajuns inevitabil la epuizare. Fără să mă fi suprasolicitat fizic, depusesem totusi o strădanie sufletească iesită din comun. A fost mult până si numai faptul că a trebuit să traversez toate aceste experiente si contacte spirituale la care m-am expus. Scopul pe care îl urmăream presupunea însusiri de care eu personal nu dispuneam. încercam să disting calitatea si provenienta evenimentelor spirituale, însă nu posedam criteriile pe seama cărora as fi putut discerne.
Imi amintesc că până si somnul meu suferise modificări. Aveam vise din cele mai stranii, însotite permanent de senzatia că în sufletul meu se petrec transformări neobisnuite. Dacă asemăn sufletul cu o casă, cineva părea nu numai că-mi schimbă pozitia mobilierului, dar dărâma si zidurile, construia în altă parte etc. Socotesc că în timpul somnului eram hipnotizat. Altfel spus, mă hipnotizau de la distantă. Cineva sustrăgea cheile constiintei mele si pătrundea în casa sufletului meu.
Câteodată întârziam să mă trezesc dimineata, adică mă sculam la ora 7 în loc de ora 5, de pildă, iar Benoir râdea pe seama mea, pretinzând că lenevesc. Eu mă simteam însă deja obosit, căci pe durata somnului eram supus acelor transformări sufletesti.
- Dar, protestam eu, dacă ai stii tu câte lucruri mi se întâmplă noaptea... Nu se poate spune tocmai că dorm...
Si în timpul zilei primeam asemenea influente. Pătimeam schimbări neasteptate, ca si când o altă minte, un spirit oarecare se suprapunea peste sufletul meu, si începeam să desenez tot felul de simboluri mistice stranii si expresive. Uneori le modelam din pământ, dacă se întâmpla să intru în astfel de stări în timp ce lucram la grădină.
Fenomenele acestea deveniseră constantele permanente ale zilelor mele, îmbogătindu-se treptat cu evenimente de extremă intensitate, pe care le voi descrie ceva mai jos. Aveam convingerea profundă că pentru toate acestea era responsabil conducătorul ashramului. Nu-1 puteam găsi însă nicăieri, spre a-i cere lămuriri.
Pe de altă parte, m-a ajutat si Dumnezeu, prin rugăciunile bătrânului Paisie, astfel că mai puteam uneori să-mi trag răsuflarea si să mă revigorez sufleteste. Odată, pe când mă găseam la tipografie si desfăsuram o activitate de rutină stând jos, am început să spun în minte rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Am spus-o vreo jumătate de oră si deodată am constientizat cu bucurie că un văl duhovnicesc nevăzut mă înconjurase ocrotitor. Se pogorâse atât de gingas, de tăcut si de lin, ca rouă pe lână, precum spune Sfânta Scriptură. Era însă atât de vădit pentru toate simturile mele... M-am umplut de fericire si de pace. Am remarcat în acelasi timp că yoghinul responsabil peste tipografie mă privea intens si ciudat. Dar simteam o asemenea sigurantă dumnezeiască încât nu mă nelinistea deloc privirea lui. După această întâmplare trebuie că intrasem totusi în colimatorul lor. A doua zi am surprins un yoghin în vârstă urmărindu-mă pe ascuns de pe terasa unei clădiri, în timp ce lucram în grădină. Aceasta s-a întâmplat câteva zile la rând. Se pare că începuseră să simtă într-un fel sau altul efectul rugăciunilor pe care le făcea bătrânul pentru mine; întâlneau o anumită opozitie de ordin spiritual si nu stiau cui să o atribuie.
Luarea în stăpânire
Intr-o zi, în jurul orei 11 dimineata, mi s-a întâmplat ceva cu totul iesit din comun... Mintea mi s-a „golit“ brusc, ca si când eul meu ar fi dispărut. încetasem să mai fiu stăpân peste sine. Altceva sau altcineva preluase controlul mintii si trupului meu. Undeva în „străfunduri“, la mare „depărtare“, subzista o vagă pâlpâire a constiintei de sine, dar rămăsesem absolut indiferent fată de evenimentele care mi se întâmplau. Am abandonat lucrul si am intrat în camera mea, teleghidat ca un robot de către cineva necunoscut. M-am întins pe pat, cu fata în sus. Am stat acolo nemiscat, fără să dorm, fără să mă gândesc, fără să aud, fără să mai am măcar perceptia timpului. în lumea mea sufletească se întâmpla ceva care nu depindea de mine câtusi de putin. Am simtit doar ceva ghiortăindu-mi înăuntrul pieptului. Nu mai păstram decât o palidă urmă a constiintei de sine.
„Puterea“ care m-a transpus în această stare s-a retras apoi putin câte putin. Nu stiu exact ce a făcut în sufletul meu. Presupun că a fost însă consecinta unei strădanii a yoghinilor de a-mi revizui anumite conceptii si de a neutraliza câteva din împotrivirile mele. Nu prin convingere, ci prin fortă, într-un deplin si perfid dispret fată de libertatea mea. încet-încet, am început să-mi redobândesc constiinta. L-am auzit pe Benoir strigându-mă de dincolo de usă. înainte să mai apuc să mă ridic, a intrat înăuntru precipitat:
- De ce ai încuiat usa? De o oră mă chinui să intru.
M-am mirat. Yala era descuiată, eu încă nu mă ridicasem din pat, iar membrele îmi erau aproape întepenite.
- N-am încuiat, usa era deschisă! am răspuns.
- De cinci ori am încercat să intru si era încuiată, a protestat el iritat. Te-am strigat, nu m-ai auzit?
Am privit atunci ceasul: era 1 după-amiază. Mă aflasem asadar în această stare mai bine de două ore! Am privit si usa deschisă. Eram stupefiat. „Cine i-a tinut usa blocată lui Benoir?“, mă întrebam în tăcere. „Se pare că cel care m-a si azvârlit în pat ca pe un lemn“.
Benoir avea 25 de ani si un fizic bine antrenat si robust. Ar fi fost în stare să trântească usa de perete fără probleme. M-am mirat de această putere mentală care se manifestase inclusiv material atât de eficient, tinându-i usa blocată lui Benoir.
.Am luat în calcul si posibilitatea ca cineva să mă fi hipnotizat în prealabil, fără să-mi dau seama, ori poate de la distantă; dar cine îi tinuse usa contra lui Benoir? Hipnotizarea mea nu putea explica chestiunea usii „încuiate“. Prin urmare, rezultă cu necesitate că era implicată si o altă putere... Nu cumva în ceea ce au numit ei „hipnoză“ se amestecă si Diavolul, asa cum spuneau monahii din Sfântul Munte?
Lumina
Cursul de Nidra Yoga se desfăsura la prânz. în acea zi lectia trebuia să fie predată de o swami australiană blondă. Ne-am întins cu totii pe podea, cu fata în sus, fără să ne atingem între noi, am închis ochii si ascultam vocea swami tei dându-ne indicatii. După relaxarea corporală, a venit rândul imaginatiei. Am început să ne reprezentăm mental imaginile frumoase pe care ni le sugera: apusuri de soare, flori, ape curgătoare... încetul cu încetul, mintea noastră se desprindea de simturi si auzeam numai vocea femeii. Ajunsesem deja la un nivel foarte profund când, deodată, am văzut în sufletul meu strălucirea unei lumini albe. Ceva ca un flash. M-am mirat, căci nu-mi indusesem o astfel de imagine, asa cum procedasem cu cele precedente, si nici swami nu dăduse vreo indicatie în sensul aceasta. Se ivise de la sine. A durat doar o clipită. N-am simtit nimic special la vederea ei, în afară de nedumerire: de unde să fi apărut?
In scurt timp, swami ne-a readus treptat la ceea ce numim stare normală a constiintei. Câtiva din clasă atipiseră în timpul lectiei. Ea a întrebat atunci dacă cineva dintre noi văzuse cumva vreo lumină. îmi era simpatică, dar nu i-am dezvăluit nimic. Ceilalti ar fi socotit-o ca pe un succes, însă nu voiam să ies în evidentă sau să stârnesc curiozitatea celor din jur. Am simtit că ea a perceput ceea ce mi se petrecuse, dar voia să se convingă deplin.
Intâmplarea aceasta mi-a atâtat si mai mult egoismul, fundamentându-mi convingerea că am o vocatie specială pentru yoga, de vreme ce trăiesc experiente deosebite la care ceilalti nu au acces. Această măgulire de sine actiona în fapt ca o momeală perfectă.
Dincolo de aceasta, socotesc că întreaga „lectie“ nu era decât o mostră practică de hipnoză în grup. Cât despre lumina pe care o văzusem, ea se datora de această dată unei simple reactii a traiectelor nervoase. Spre exemplu, dacă strângem din pleoape cu putere sau dacă ne presăm globii oculari, vom „vedea“ niste lumini, ca urmare a faptului că celulele nervoase reactionează la această presiune; tot asa, atunci când ne ridicăm brusc sau când ne lovim de ceva, „vedem“ uneori niste „stelute“. Este un simptom cât se poate de firesc, datorat reactiei unor stimuli nervosi.
Inda, Pingala, Sushumna
Intr-o dimineată, pe la orele 10, la numai câteva minute după ce începusem să meditez în pozitia lotusului, am fost cotropit dintr-o dată de o putere. Am simtit ceva ca o lovitură puternică si fulgerătoare. Ghidat automat de această putere, trupul mi s-a întins, coloana vertebrală a devenit absolut dreaptă si am luat - fără vreo intentie ori silintă personală - pozitia lotusului perfectă, fără nici un cusur. în acelasi timp am văzut cu mintea (căci aveam ochii închisi) o intensă imagine cromatică. Reprezenta cele trei canale energetice de bază. Era exact ca toiagul lui Asclepios, cu cei doi serpi încolăciti în jurul său -simbolul medicilor si totodată al yoghinilor. Canalul din centru - Sushumna, cum i se spune - era mai gros si de un galben aprins, iar celelalte două mai subtiri, rosu si albastru, se împleteau de jur-împrejurul acestuia. Imaginea a durat putin iar apoi a dispărut. Am simtit imediat ca o mână puternică eliberându-mi corpul si mintea.
Desi aveam zilnic asemenea stări de „luare în stăpânire“, de posedare, aceasta a fost diferită în intensitate, anume foarte puternică. Yoghinii o socoteau indiciul unei chemări speciale, care arăta că trebuie să încep să lucrez pe canale. Mi s-a spus: „Sunt aproape deschise. Mai ai nevoie de putin exercitiu. Calea ta este Kundalini Yoga“. într-adevăr, am fost impresionat. Am început să întreb, să studiez, să exersez cu mai mult entuziasm. Toate tainele păreau să-si găsească în curând dezlegarea. Traversam de fapt, fără să o stiu, unul din cele mai critice momente ale vietii mele: mă aflam într-o teribilă rătăcire, la doar un pas de colaps...
Atmosfera spirituală
Exista, pe de altă parte, si o suită de discrepante vizibile între mine si cei din jur. Ei înteleseseră că am o anumită „slăbiciune“ fată de Hristos. Abordam acest aspect mai ales în discutiile cu Tony si cu Louis, care proveneau dintr-un mediu crestin. Mai mult, tatăl lui Tony era pastor în Anglia. El credea însă că Hristos a fost yoghin. Ceea ce m-a frapat însă si mai mult a fost credinta lor că Shiva este viu. Aveau în camera lor postere cu Shiva. îl admirau ca pe „yoghinul cel dintâi“, care descoperise calea yoga. Nu le era prea clar statutul lui Shiva, dar îl plasau cu mult deasupra lui Hristos, privindu-1 mai degrabă ca pe un zeu. De altfel, Hristos fusese „ucenic al lui Shiva“!
M-am mirat că nu ezitau să-1 îndumnezeiască pe Shiva si să-1 minimalizeze pe Hristos, în conditiile în care, pe de altă parte, Tony declara că este ateu! Mai scoate-o la capăt, dacă poti...
In ashram se cântau asa numitele kirtan, imnuri cu continut religios, prin care erau venerati atât zeii hindusi, cât si gurul. Exista conceptia că aceste imnuri emit o serie de unde sonore care actionează pozitiv asupra mintii omenesti, prin rezonantă. Ele fuseseră descoperite de niste oameni foarte avansati spiritual. Toti yoghinii erau asadar încurajati să cânte kirtan, pentru a primi această influentă benefică. Se considera în general că toate imnurile religioase produc astfel de rezonante, dar kirtan erau cele mai eficiente.
O explicatie analoagă era oferită si despre mantre, aceste fraze-rugăciuni scurte care se repetau continuu. De obicei, ele contineau nume hinduse precum Shiva sau Krishna, ori numele magic OM. Practic, erau rugăciuni -invocări ale lui Shiva si Krishna. Pentru a-i însela însă si a-i menaja pe cei care nu credeau în Shiva si Krishna -întrucât miscarea avea multi adepti occidentali - sustineau că puterea mantrelor nu rezidă în invocarea numelor zeilor, ci într-o oarecare undă rezonantă care s-ar afla continută în fiecare mantră. Furnizau astfel o explicatie aparent „stiintifică“, ce putea fi mai usor acceptată de către un occidental, convingându-1 să înceapă să repete zilnic, de sute de ori, numele lui Shiva sau al lui Krishna, ori sunetul OM. Pretindeau că există si mantre crestine, precum „Doamne, miluieste“, care produc la rândul lor influente benefice (datorate - desigur! - undei pe care o contin).
M-am hotărât să-i pun un pic la încercare. în loc de altă mantră hindusă, am început să rostesc „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. în plus, pe lângă kirtan, am început să-i cânt si Maicii Domnului „Apărătoare Doamnă“. De asemenea, dimineata am început să fac, împreună cu exercitiile yoghine, si câteva metanii. Rezultatele au fost cât se poate de vizibile.
Benoir, cu care trăiam în aceeasi cameră si pe care l-as fi putut caracteriza drept avansat, îsi făcea în fiecare dimineată jumătate din exercitiile de Kriya. Initial, a adoptat un comportament foarte sarcastic fată de „inovatiile“ mele. Apoi a început să aibă probleme serioase. Nu-si mai putea face exercitiile. în atmosfera spirituală se produseseră schimbări care îl împiedicau, întâmpina dificultăti pentru care mă considera răspunzător. Eu am fost absolut impresionat de rezultatele putinei rugăciuni pe care o spuneam în minte si ale putinelor metanii pe care le făceam din când în când. în cele din urmă, Benoir a cerut să plece si a schimbat camera.
Dacă vreodată cântam „kirtanuF crestin către Maica Domnului cu voce tare, pe vreun hol sau trotuar, le stârneam prin aceasta o spontană indispozitie tuturor yoghinilor din jur. Când îmi făceau vreo aluzie, îmi plăcea să-i tachinez protestând: „Dar nu spuneati că au si acestea unde binefăcătoare?“. Astfel m-am convins că în ciuda declaratei tolerante, a pretinsei întelegeri profunde si deschideri fată de celelalte religii, în realitate nu-i puteau accepta nicidecum pe Hristos si pe Maica Domnului. îi deranjau înfricosător de tare.
După nenumărate posedări, o altfel de... vizită
In aceeasi zi, la amiază, m-am întins în cameră. Nu dormeam, ci ziceam cu ochii închisi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, folosind un sirag de mătănii indian. Cineva s-a apropiat atunci de mine foarte lin, si ceva a început să se schimbe în inima mea. Potrivit traditiei ortodoxe, în locul unde există organul inimii se află totodată si centrul sufletesc al omului. Acolo se întâmpla acum ceva deosebit. De această dată eram deplin constient. Stăteam nemiscat, întins pe spate, si urmăream ceea ce mi se întâmplă cu liniste si bucurie. Deodată, mâna mea dreaptă ce tinea mătăniile a zvâcnit în sus. Singură, fără ca eu să-i imprim vreo miscare! în aceeasi clipă am auzit tare si foarte limpede o bătaie de aripi, exact ca si când ar fi zburat de lângă mine o pasăre. Era de necrezut! Trăiam însă o pace desăvârsită în adâncul inimii. M-am gândit din prima clipă la părintele Paisie.
Am iesit apoi din cameră, am făcut cinci pasi pe coridor si l-am întâlnit pe Niranjan.
- Niranjan, l-am strigat, ce se întâmplă de la un timp? Mi se petrec atâtea lucruri!
- Nu te teme, mi-a zis.
- Nu mă tem. Dar tu faci lucrurile acestea?
- Aici locul este plin de energii. Adaugă si energia gurului, apoi energia swamilor, toate acestea...
Cu alte cuvinte, Niranjan mi-a sugerat că nu e nimeni răspunzător pentru ele. Nu există responsabilitate sau vointă personală, ci doar o energie fără constiintă, fără formă, fără valente morale, precum energia electrică, de pildă. Nu poti condamna din punct de vedere moral curentul electric pentru că ucide prin electrocutare, după cum nu-i poti atribui merite pentru binefacerile pa care ti le aduce. Nu există vointă personală si, deci, nu există responsabilitate personală.
Pe de altă parte, Niranjan era categoric o persoană, si dispunea în mod evident de niste capacităti cel putin neobisnuite pe care le utiliza cât se poate de constient. Iar eu eram tot o persoană, care, opunând rezistentă, putea fi distrusă tocmai prin aceste capacităti!
Cât despre cel din urmă eveniment spiritual -această vizită pe care o primisem - a fost cu totul diferit de cele care-1 precedaseră. îl „simtisem“ lăuntric pe bătrânul Paisie alături de mine. Inima mi se umpluse de dulceată si de iubire. Simteam că iubesc întreaga lume, inclusiv pe conducătorul Niranjan. Aceasta nu mai era hipnoză. Nu avea nimic din ameteala ei si din lipsa constiintei de sine, ci dimpotrivă: mă aflam într-o stare de maximă luciditate. Părintele Paisie îsi dovedise iarăsi grija si respectul fată de mine... Venise exact în clipa în care eu, constient, lucid si responsabil, îi ceream ajutorul lui Hristos - în timpul rugăciunii.
Sadsang
Câteodată, după-amiaza, conducătorul ashramului se aduna împreună cu toti yoghinii într-una din sălile mari ale ansamblului. Se aseza în mijloc, iar ceilalti făceau cerc în jurul său. Era un prilej de a i se adresa orice fel de întrebări.
La o astfel de întâlnire, am întrebat:
- Dacă cineva a ajuns să nu mai aibă încredere în propria lui minte, realizând că explicatiile pe care aceasta i le furnizează sunt forme fără substantă, în ce fel va mai găsi răspunsuri la întrebările fundamentale, de vreme ce nu crede în mintea sa si în explicatiile acesteia? Cum va progresa în cunoastere?
Niranjan i-a dat cuvântul unui swami american.
- Prin credintă, a răspuns acesta, dar există două feluri...
Cu un gest tăios, gurul 1-a oprit. As fi fost foarte interesat să aflu ce va zice mai departe, dar Niranjan a hotărât că trebuie să aud numai până în punctul acela.
„Dacă asa stau lucrurile, dacă este deci o problemă de credintă, atunci eu am credinta mea“, mi-am zis. Mai târziu am meditat asupra afirmatiilor pe care le făceau frecvent: că Hristos a fost un yoghin, ucenic al lui Shiva, că a murit în ashramul său din Himalaya pe care îl numise „Noul Ierusalim“, că Shiva era un fel de Dumnezeu, cel dintâi yoghin al lumii, etc. Nu-L respingeau deci cu totul pe Hristos, dar Ii negau dumnezeirea si Ii minimalizau învătătura, prezentând-o ca pe o ramificatie secundară a hinduismului. Pretindeau că între crestini si hindusi nu există diferente esentiale, dar că cei din urmă se află la un nivel spiritual mai înalt.
Mi-am amintit atunci un tropar al Bisericii pe care îl auzeam în anii copilăriei la fiecare praznic al Bobotezei, când mă ducea mătusa mea să văd cum este azvârlită crucea în râu; acest tropar mi-a limpezit lucrurile:
In Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat
Căci glasul Părintelui a mărturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te;
Si Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, slavă Tie!
Cum puteau ei sustine că nu ne despart deosebiri radicale, de vreme ce aici Biserica vorbeste despre Sfânta Treime, despre Duhul Sfânt, si mărturiseste fără echivoc că Hristos este Dumnezeu întrupat? Cum puteau ei afirma că Hristos a fost ucenic al lui Shiva? Cum puteau pretinde că suntem una, de vreme ce credem lucruri fundamental diferite?
Agresiunea finală
Intr-una din diminetile următoare, lucrând în grădină în tovărăsia nemtoaicei Prakas, i-am spus:
- M-am hotărât să plec în Sfântul Munte si să rămân acolo împreună cu acel ascet despre care ti-am vorbit.
- Da, e greu să rămâi în ashram... asta e pentru sufletele evoluate, mi-a răspuns ea vizibil încurcată.
Din bunătate, ar fi vrut să rămân în ashram, pe care îl considera un loc foarte propice „progresului spiritual“. Ea nutrea iubire si admiratie fată de guru.
Insă ceilalti yoghini - si mai ales Niranjan - nu priveau chestiunea cu atâta bunăvointă si candoare precum Prakas. îi deranja îndoiala mea. Voiau să mă supună cu orice pret si să mă păstreze în ashram „viu sau mort“.
Când Prakas le-a transmis hotărârea mea de a-i părăsi si de a mă întoarce în Sfântul Munte, au actionat rapid si energic.
La prânz, pe când mă aflam singur în cameră, am fost supus unei experiente terifiante, odioase, inumane, cel putin echivalentă cu o crimă sufletească. Sedeam pe scaun încercând să-mi adun gândurile, când brusc am trăit ceva înspăimântător. Prima imagine cu care am asociat ceea ce mi se întâmpla a fost aceea, atât de frecventă în filmele de cinema, a unor blocuri gigantice care se transformă într-un morman de bucătele în câteva fractiuni de secundă, sub efectul unui bombardament puternic. Dacă cineva rulează apoi pelicula în sens invers, vede această grămadă de bucătele ridicându-se la loc si formând blocurile. Astfel mi-am simtit si eu sufletul năruindu-se instantaneu. Toate „coloanele“ si „grinzile“ lui s-au zdrobit si au căzut. Trăiam o durere de neimaginat si o frică devastatoare. Nu mai aveam putere nici pentru cel mai mic lucru. Dacă până în urmă cu câteva clipe îmi proiectasem călătoria de întoarcere în Grecia, acum un asemenea gest mi se părea absolut irealizabil, mă temeam nu numai să mă întorc în Grecia, ci si să ies din cameră! Eu, care cutreierasem întreaga Indie, mă temeam acum să deschid până si usa! Chiar si numai gândul de a părăsi ashramul mă îngrozea cu totul. Mă stăpânea o neputintă atotcuprinzătoare. îmi era frică de tot ceea ce întâlneam în jur... Eram asemenea unui cătelus paralizat de spaimă, gata să asculte cu recunostintă de stăpânii săi. Mă simteam rănit, distrus, pulverizat.
„Părinte, ajutor...“, am soptit deodată. în chiar clipa aceea, cu o repeziciune uluitoare, sufletul meu s-a înzdrăvenit deplin. O altă putere a venit înlăuntrul meu si m-a întărit mai viguros decât înainte. Mă simteam foarte bine si fortificat sufleteste. Am auzit apoi glasul bătrânului Paisie, spunându-mi în minte: „E nevoie de luptă, copilul meu“.
Eram socat si uimit, ca în fata unei revelatii! Ce puteri actionează asupra mea? Mi-am petrecut restul zilei în cameră, chircit de frică.
Am făcut atunci o făgăduintă: „Maica Domnului, ajută-mă să scap de aici, si îti voi dărui întreaga mea minte. Este a ta, îti apartine“. Am început să cânt „Apărătoare Doamnă...“.
Am iesit din cameră abia în dimineata următoare. Ca de obicei, nu circula multă lume. M-am apucat să lucrez în grădină împreună cu Prakas.
- Tu ce cauti pe aici? am auzit pe cineva întrebându-mă cu asprime.
Era yoghinul responsabil peste tipografie.
- N-ai aflat că astăzi trebuie să rămânem cu toti în clădiri?
- Nu, am răspuns, de-abia am iesit.
Era mânios. A tras-o deoparte pe Prakas, si i-a vorbit între patru ochi. La capătul scurtei lor discutii, ea mi-a explicat că ar trebui să mă duc să lucrez în clădirea tipografiei, unde vom avea „protectie spirituală“. S-ar fi zis că ne aflam în toiul unui război spiritual. Acesta fusese ordinul gurului. Era nervos. Ceva le tulburase apele, într-adevăr, toată lumea rămăsese adăpostită prin clădiri; acolo erau „protejati“! Această stare de lucruri a durat nu mai putin de trei zile.
„Rugăciunea bătrânului le-a stricat toate socotelile, exact asa cum s-a întâmplat si atunci când cu initierea în Mind Control“, mi-am zis în sinea mea.
După câteva zile mi-am pregătit bagajele. Urma să plec împreună cu Tony, englezul. Voiam să-mi iau rămas bun de la conducător. Cel putin mă primise la un pret foarte scăzut, aproape gratis fată de cât plăteau ceilalti. S-au ivit însă câteva complicatii cu pregătirile, fapt pentru care întâlnirea de rămas bun a fost cumva precipitată si improvizată. El se afla înăuntru, în dreptul unei ferestre deschise, iar eu afară.
- Sănătate, Niranjan, plec!
S-a uitat către mine strângându-si pleoapele până când ochii i s-au făcut ca o linie. Mă privea cu ură!
- Ce să fac? l-am întrebat.
- Să iei legătura cu Shivamurti.
M-am simtit prost. Eram socat de această privire plină de ură. Nu-i puteam întelege temeiul. După câteva zile i-am trimis din New Delhi o scrisoare în care îi spuneam că mi-as fi dorit să ne despărtim prieteneste.
După multi ani (între timp Satyananda murise, iar lider al miscării devenise Niranjan, al cărui nume era acum Niranjananda), mi-a căzut din întâmplare în mâini un periodic al miscării („Informatiile Yoga Peania“, nr. 1/1999). La pagina a doua exista un articolas pe care gurul îl semna cu întregul său titlu onorific: „Paramahamsa Niranjananda“. Am putut citi cu uimire, dar si cu satisfactie, următoarea sa mărturisire - care explica si ceea ce mi se întâmplase mie, fie si cu întârzierea acestor ani de zile:
„Gurul îi îngăduie sanniasinului (yoghinului începător) să trăiască mai departe în ashram împreună cu el. îi lasă personalitatea proprie pentru a o folosi în înfruntarea diferitelor situatii. între timp însă, gurul pregăteste atent si cu discretie absoluta lui năruire. Printr-o simplă actiune a gurului, eul sanniasinului dispare fulgerător“.
Adică... exact ceea ce se petrecuse cu mine. Năruire sufletească, durere, deplină neputintă.
Se găseste aici mărturia limpede a faptului că în spatele tuturor acestor fenomene stă gurul însusi, nicidecum o pretinsă „energie“ a locului, impersonală si iresponsabilă, asa cum încercase odinioară să mă convingă acelasi Niranjan. El continua si acum să ascundă însă durerea sufletească de nesuportat si agonia cumplită pe care le aduce „absoluta năruire“. Si nu numai atât, ci ascundea în continuare încă si faptul că, anihilat sufleteste, celălalt devine un rob dependent si supus în totalitate gurului. Nu „sanniasin“, ci rob este numele său adecvat, întrucât caracterizează cu riguroasă precizie tipul relatiei sale cu gurul si cu cei din jur. Dar Niranjan nu se opreste aici, ci merge cu mult mai departe. Crima sufletească la care recurge o prezintă ca pe o binefacere spirituală. „Te-am scăpat, zice el, de obstacolul sinelui tău, ti-am deschis drumul spiritual“! Aceasta este splendida „măretie“ a gurusilor!
MĂRTURIA MAICII GAVRILIA
Pe maica Gavrilia, în lume Avrilia Papayanni (1897-1992), am întâlnit-o în Atena, la ani de zile după călătoria mea în India. Auzisem că trăise mult timp în India, că era înzestrată cu daruri duhovnicesti si că avea un mod simplu si delicat de a si-i apropia mai ales pe tineri, într-adevăr, îmi amintesc cu emotie de felul în care m-a primit, s-a îngrijit de mine si mi-a vorbit la singura noastră întâlnire dintr-un apartament al Atenei. Arăta o reală preocupare fată de mine. Mai târziu avea să-mi trimită si două scrisori, pe care din nefericire le-am pierdut. M-a impresionat de asemenea marele ei respect pentru părintele Paisie, pe care îl cunostea numai din auzite.
Eu aveam atunci 28 de ani, iar ea mai bine de 75. Ne-am asezat unul lângă altul, cu capetele aproape atingându-se, si mi-a vorbit cu nesfârsită gingăsie maternă, umplându-mi sufletul de pace. Am discutat mult si despre India. întreaga istorie a vietuirii ei acolo se află însă relatată în cartea „Asceta iubirii“, care a fost editată după moartea ei si s-a bucurat de un mare succes.
Maica 1-a cunoscut pe gurul Shivananda, care a fost maestrul gurului Satyananda, învătător la rândul său al actualului guru Niranjananda. Altfel spus, Niranjan, pe care l-am cunoscut eu, era nepot spiritual al lui Shivananda, pe care îl cunoscuse maica Gavrilia.
Inainte să devină monahie, ea a stat multă vreme în ashramul lui Shivananda, oferindu-si serviciile în cadrul spitalului învecinat care îl deservea. Iată una din mărturiile despre maica Gavrilia, cuprinsă în paginile cărtii amintite:
„Aici a avut loc si atât de însemnata ei întâlnire cu Alain (un tânăr de 26 de ani din Australia), care a reprezentat si începutul prieteniei lor, încununate în final prin botezul lui. Acest eveniment a schimbat complet atitudinea lui Shivananda fată de ea, devenind cauza focalizării asupra ei a unor fenomene stranii, pe care ni le-a descris cândva maica însăsi, la capătul insistentelor noastre asidue. Merită, poate, să fie cunoscute.
într-o noapte, pe când se afla în camera ei cufundată în rugăciune, a deschis pentru o clipă ochii si... ce să vadă? Patul era în altă parte! închise ochii si continuă rugăciunea. Peste putin timp îi deschise din nou si privi afară pe fereastră. Nu mai vedea luna! Ťîmi pierdusem vedereať, povestea ea Elenei Virvu. Ťîn frământarea aceea, am reluat rugăciunea cu si mai multă putere. La un moment dat, m-a răpit somnul... Când m-am trezit dimineată, vedeam iarăsi! Atunci am înteles că-mi făcuseră ceva... Când l-am întâlnit în sală pe Shivananda, m-a întrebat dacă am dormit bine.
- Da, i-am răspuns, foarte bine!
M-a privit cu mare atentie, s-a îndepărtat si a schimbat câteva cuvinte cu o monahie care bătea ceva la o masină de scris, apoi a revenit si mi-a repetat aceeasi întrebare, privindu-1 ciudat pe monahul care se afla în spatele meu. I-am răspuns din nou:
- Da, foarte bine, slavă lui Dumnezeu!
M-a privit meditativ, fără să spună nimic... După luni de zile am aflat că obisnuiesc să facă astfel de lucruri prin invocarea duhurilor rele, fie pentru a-i speria pe cei care nu se arată cooperanti, fie pentru a-i vrăji cu scopul de a-i determina să rămână acolo definitiv. Cunosc o femeie germană care a înnebunit după toate cele pe care i le făcuseră. Peste câteva zile, a venit Shivananda în persoană si mi-a propus să urc la etaj, deoarece mi se dăduse o cameră gresită! Eu am păstrat-o însă pe cea veche. De atunci au început cu totii să mă privească ciudat... Simteau că Cineva mai puternic mă ocroteste, iar eu - că venise timpul să plec...ť“.
Vedem asadar că „nepotul“ (Niranjananda) a utilizat împotriva mea aproximativ aceleasi tehnici si metode pe care le folosise „bunicul“ (Shivananda) împotriva maicii Gavrilia. Cu alte cuvinte, nu este nicidecum vorba despre întâmplări izolate, ci avem de-a face cu o întreagă traditie „spirituală“ (mai bine zis demonică) ce se transmite din generatie în generatie.
Un alt element constant al acestei traditii este si zeificarea gurului. Iată ce se relatează pe această temă în cartea despre maica Gavrilia:
„Insă ceea ce a uimit-o din primele zile era faptul că în filosofia indiană gurul este socotit de către discipolii si fidelii săi drept încarnare a lui Dumnezeu. îl tratează ca pe un idol în carne si oase, cad jos si i se închină, întocmind slujbe sfinte în cinstea lui, asa cum procedează si cu ceilalti zei ai lor. îmi amintesc că maica ne povestea odată în ce situatie dificilă s-a aflat la aniversarea nasterii lui Shivananda, când aveau loc multe manifestări sărbătoresti în prezenta a sute de Ťcredinciosiť. La un moment dat i-au oferit să bea din ligheanul cu lapte în care tocmai îsi spălase picioarele marele guru! Fulgerător, ea L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate ce să facă. Si răspunsul a venit îndată: si-a băgat pur si simplu mâinile în lapte. Când au întrebat-o de ce nu băuse precum toti ceilalti, le-a răspuns cu un aer foarte serios (ca să nu-i rănească): ŤAsa facem noi în tara noastrăť. într-adevăr, maica a avut un dar minunat al spontaneitătii cuvântului până la sfârsitul vietii.
Acest cult al persoanei lovea însă în Adevărul lui Hristos din lăuntrul ei. Ii spunea Elenei Virvu: ŤAm întâlnit acolo o asceză aspră, post, sărăcie de bunăvoie, lepădare de rude. Am întâlnit însă si multe exagerări. De pildă, i se închină gurului ca unui zeu, iar acesta acceptă închinarea fără nici o rezervă. într-o zi, l-am întrebat pe unul dintre ei:
- Cum de acceptati asa ceva?
Mi-a răspuns sec:
- Nu putem sparge traditia poporului!ť“.
Si după toate acestea, au impertinenta de a se afisa drept difuzori de „stiintă“, făcând cu obstinatie uz de sintagme precum „universitate spirituală“, „stiinta yoga“, si altele asemenea...
Maica Gavrilia l-a cunoscut si pe gurul Sai Baba, care se declara pe sine Dumnezeu, superior tuturor „zeilor“ cunoscuti, inclusiv lui Hristos. Despre acest episod îsi aminteste doamna Bachon, o veche prietenă a sa frantuzoaică:
„îmi povestea că pe vremea când se afla în India si lucra la un spital, s-a întâmplat să treacă pe acolo Sai Baba, însotit de niste americani care se minunau de Ťtrucurileť lui magice... Producea diverse materializări si transmutări ale unor bijuterii din aur si argint. Când a văzut-o pe maica Gavrilia, a încercat să-i facă o demonstratie asemănătoare, cu câteva pietricele de râu. împiedicat de rugăciunea ei, n-a putut face însă absolut nimic...“.
In legătură cu acest autoproclamat zeu si mesia, voi evoca în treacăt si o scenă anecdotică pe care mi-a povestit-o maica însăsi. Sai Baba îsi trata adeptii cu niste „prăjiturele“ pe care le făcea din nisipul de pe malurile râului. Toti discipolii săi se minunau si îngurgitau cu mare evlavie „binecuvântările“. Sezând acolo si discutând cu o străină, s-a apropiat de ea pentru a-i oferi aceeasi „tratatie“. Aceasta însă 1-a refuzat cu cel mai candid zâmbet, obiectând: „Si dacă în stomacul meu vor redeveni nisip, cum o mai scoatem la capăt?“.
Simt nevoia să fac în acest punct o precizare personală, tocmai pentru a nu risca cumva să fiu interpretat gresit.
Simpatizez enorm poporul indian. De altfel, mi-as fi dorit mult să-i pot ajuta cumva pe oamenii de acolo, în marea lor sărăcie si durere. Părintele Paisie afirma despre indieni că sunt un popor cu o profunzime spirituală distinctă, că manifestă îmbucurătoare nelinisti si căutări spirituale. Spunea admirativ despre ei: „Inima nu li se umple de suruburi si table. Au dorul acela după Dumnezeu, dar se află în rătăcire. Diavolul îi înseală si îi Śmutilează duhovniceste. Dacă acest popor L-ar cunoaste pe Hristos, cu inima pe care o are, ar spori nespus de mult“.
Am întâlnit un număr mare de indieni animati de cele mai altruiste si mai nobile sentimente. Eu mă împotrivesc exclusiv traditiei lor „spirituale“. Mă împotrivesc Diavolului care se ascunde în spatele abilitătilor supranaturale ale gurusilor, nicidecum oamenilor însisi, ci mă rog ca Hristos să-i elibereze din robia vicleanului lor stăpân si să-i aseze în Rai. Cea mai arzătoare dorintă si mai potrivită rugăciune a mea este ca poporul indian să cunoască ortodoxia, să-L afle pe Hristos, si să-si salveze totodată societatea de sistemul represiv al castelor pe care 1-a impus traditia brahmană.
CE AM DESCOPERIT IN BIBLIOTECA LOR
Ashramul din Mongyr dispunea de o bibliotecă pentru uzul membrilor săi. Majoritatea cărtilor din dotare erau cele ale gurului, traduse în diverse limbi. Existau foarte putini alti autori în afara celor din cercul restrâns al gurului. Una dintre exceptii era swami Vivekananda. Nu stiu dacă îl numărau printre înaintasii lor spirituali sau îi apreciau pur si simplu scrierile.
Asadar, acest swami Vivekananda a devenit celebru în Occident, cu precădere în Anglia si America, la începutul secolului XX. Si-a petrecut viata conferentiind despre hinduism oriunde era solicitat. S-a străduit să întemeieze si câteva centre hinduse, bucurându-se de ceva mai mult succes în America. Această misiune i-a fost încredintată ca si datorie a vietii sale de către maestrul său, gurul Rama Krishna, un mare „sfânt“ al hinduismului. A murit în jurul anului 1930.
Citisem câteva din cărtile sale, fapt pentru care mi-a stârnit un viu interes testamentul lui, pe care l-am găsit într-unui din rafturile bibliotecii. O carte cu putine pagini, pe care însă n-o mai văzusem, si nici nu mai auzisem vreodată despre ea. De altfel, n-am mai întâlnit-o până astăzi nicăieri altundeva. Am început deci să o citesc. Foarte curând, am rămas stupefiat de continutul ei! Era mărturisirea existentei unui efort sistematic, concertat cu precizie de-a lungul mai multor etape, cu scopul schimbării politice si, în cele din urmă, a cotropirii lumii occidentale crestine de către conceptiile orientale. Punctul terminus al acestui plan era distrugerea definitivă a crestinismului.
Vivekananda vorbea de o riguroasă strategie care fusese initiată cu câteva generatii înainte de el si care se afla deja în curs de aplicare. în stadiul actual, se urmărea pregătirea mentalitătii occidentale pentru asumarea conceptiilor orientale despre lume si Dumnezeu. Planul în sine era conceput de niste fiinte spirituale superioare, în orice caz nu de către oameni, din câte lăsa să se înteleagă textul. Vivekananda se socotea un umil slujitor al acestui plan, si se plasa pe sine într-o serie de nume apartinând altor oameni care îsi puseseră în trecut viata în slujba aceluiasi scop. Era satisfăcut de felul în care se achitase de partea sa de datorie, si părăsea această viată „împlinit“.
M-a impresionat, pe de o parte, mărturisirea fătisă a faptului că există o veritabilă strategie de cotropire religioasă a lumii occidentale, iar pe de altă parte, caracterul atât de pervers al acestui plan.
Cine ar fi bănuit, de exemplu, că stiinta psihiatrică a fost utilizată în acest scop? Părintele psihiatriei contemporane, Karl Jung, nu face nici o descoperire novatoare, asa cum ar fi multă lume tentată să creadă. El colectează pur si simplu toate „revelatiile“ hinduismului despre sufletul omenesc, despre structura si functionarea lui, converteste definitiile sanscrite într-un limbaj personal, simplu si accesibil, le cosmetizează cu o terminologie stiintifică si le prezintă societătii occidentale ca pe niste noi descoperiri. Pe măsură ce ele sunt receptate cu entuziasm în medii tot mai largi, Jung elaborează lucrări al căror caracter metafizic devine din ce în ce mai explicit, pentru ca la sfârsitul vietii să-si mărturisească public atasamentul fată de hinduism. Câtă lume a fost avizată asupra farsei jucate de Jung? Un cititor pasionat al cărtilor sale este deja influentat, acomodat cu o întreagă suită de conceptii hinduse. Este un exemplu tipic de infiltrare ocultă a unor anumite tipuri de idei...
Demersul acesta continuă cu succes în zilele noastre. Imbrăcarea hinduismului într-o haină „stiintifică“ îl face mai usor digerabil. Nu sunt prea multi oamenii care se întreabă serios ce poate avea stiintific în ea o conceptie incontrolabilă prin ratiune si experientă. Cât de stiintific poate fi un sistem care se bazează pe teoria karmei, sau pe teoria reîncarnării? Este nimic altceva decât metafizică pură, credintă pură, adică religie.
Din păcate, lumea se lasă usor înselată de acest ambalaj „stiintific“. Astăzi, la ani de zile după vizita mea, actualul guru Niranjananda si-a botezat ashramul „universitate“, s-a autoproclamat „rector“ al ei, si a demarat inclusiv o serie de programe „postuniversitare“. Pe deasupra, pretinde cu emfază că „această universitate este cea dintâi de acest fel din lume“ (nr. 3/1999 al propriei reviste, p. 24). El „uită“, desigur, că altii de teapa sa i-o luaseră deja înainte, întemeind asa-numita „Universitate Spirituală Mondială Brahma Kumaris“. întregul proiect s-a izbit atunci de opozitia O.N.U. si a Universitătii din Hamburg.
Totusi, atractia occidentalilor fată de spiritualitatea hindusă este astăzi o realitate, în contextul în care catolicismul si protestantismul, aceste devastatoare erezii, au reusit să distrugă în Apus autentica traditie spirituală crestină. însetând după ceva mai profund, oamenii descoperă întâi yoga, iar apoi sfârsesc prin a deveni hindusi. Există regiuni, precum nordul Americii, în care yoghinii din ashramuri au fost dusi chiar si la mănăstiri catolice cu scopul de a-si propovădui „stiinta“. I-au invitat însisi călugării catolici, care au pus la dispozitie spatiul monastic si toată logistica necesară, au adresat invitatii publicului larg si au sustinut inclusiv financiar „cursurile“ de yoga! De vreme ce L-au pierdut pe Hristos, fireste că se hrănesc acum cu roscove...
Al doilea lucru care m-a impresionat a fost legat de ceea ce am descoperit într-un alt periodic pe care îl tipărea asezământul. Existau aici relatări despre diverse evenimente din viata gurului. Iată ce povestea la un moment dat el însusi:
„Când eram mai tânăr, călătoream prin satele Indiei. într-un sat oarecare, un om pe care îl ajutasem foarte mult s-a oferit să mă învete cum să chem spiritele din lumea de jos. [...] Am mers apoi într-o seară la cimitir cu câtiva ucenici de-ai mei, si am aplicat cele pe care le învătasem. Dar când au venit spiritele, nu le-am putut tine piept, asa încât le-am îndreptat asupra uneia dintre discipolele mele, pe care au luat-o în stăpânire. A fost chinuită foarte tare si în cele din urmă a murit. Pentru a mă purifica de această faptă, am stat trei zile si trei nopti în apele Gangelui“.
Ce ar trebui să mire pe cineva mai întâi în această relatare? Vizita nocturnă la cimitir? Invocarea spiritelor? Dirijarea lor împotriva tinerei fete? Cum se cheamă aceasta: spiritism, magie, satanism? Oricum ar sta lucrurile, în nici un caz stiintă! Iar în ce priveste spiritele din lumea de jos, ce altceva puteau fi ele, dacă nu demonii despre care ne previne Evanghelia?
La fel de socantă este si calitatea morală a gurului, care pentru a se salva pe sine îsi sacrifică discipola care îi încredintase trupul, sufletul, mintea si întreaga ei viată! Apoi individul îsi „spală“ calm si imperturbabil crima morală în... apele Gangelui! Apropo, calitatea apei unui râu de a spăla constiintele înnegrite si vinovate este un fapt dovedit stiintific, sau o conceptie pe de-a-ntregul religioasă? Din câte cunosc, râul Gange este considerat sfânt numai de către hindusi. Nici musulmanii, nici buddhistii, nici taoistii, nici crestinii nu împărtăsesc o asemenea credintă. Cu atât mai putin oamenii de stiintă. Orice practicant al „stiintei“ yoga se comportă în realitate ca un credincios, ca un hindus.
Ne putem întreba de ce aceste cercuri de oameni de factura lui Vivekananda încearcă să ne submineze credinta în mod indirect si ocult, de ce îsi prezintă oferta sub o aparentă stiintifică si de ce nu se încumetă să ne propună deschis si onest credinta lor, dându-ne posibilitatea de a o supune în cunostintă de cauză comparatiei cu credinta crestină. Evident că oamenii vicleni nu înteleg să folosească decât mijloace de actiune pe măsură.
Rătăcind pe altii si rătăciti fiind ei însisi, vor merge din rău în mai rău..., spune Scriptura (II Tim. 3, 13).
--------------------------------------------------------------------------------
„Nici un om responsabil spiritual nu poate urmări distrugerea crestinismului“.
Einstein
DIN NOU IN ASHRAMUL LUI SHRI AUROBINDO
Plecând din ashramul gurului Satyananda, m-am îndreptat spre cel al lui Shri Aurobindo; acesta murise cu ani în urmă, însă ashramurile întemeiate de el erau continuate de către discipolii săi, care îl socoteau acum „sfânt“.
Era un loc linistit, la periferia orasului New Delhi. La solicitarea mea, mi s-a atribuit aici o cameră pentru o singură persoană. Nu aveam încă legături foarte strânse cu ceilalti membri, astfel că puteam rămâne să reflectez în singurătate la problemele mele.
Mă întrebam mai ales dacă venise timpul să mă întorc în Grecia, sau ar fi fost de preferat să zăbovesc încă în India. Se ivise, mai nou, oportunitatea de a lucra ca profesor la scoala de care dispunea ashramul.
Trăiam sub impresia ultimei priviri a lui Niranjan. Trădase o ură atât de crâncenă! Era pentru mine de neînteles. I-am trimis chiar o scrisoare, în care îi mărturiseam că sunt întristat de felul cum ne despărtisem, că îl simpatizez si că, totusi, mă speriase ura pe care o întâlnisem în ochii săi.
într-o dimineată am pornit de trei ori să-mi cumpăr biletul de întoarcere în Grecia, si tot de atâtea ori m-am întors, schimbându-mi părerea pe drum. O dată revenit, m-am încuiat în cameră mânios. Se făcuse miezul zilei. Soarele dogorea. Lumina era atât de deranjantă încât mă dureau ochii. M-am asezat si am căzut din nou pe gânduri.
Mi-am amintit atunci de ucenicii lui Babaji, care îmi spuneau adesea că în orice clipă îl strigi pe marele guru, el vine îndată. M-am hotărât deci să-1 chem în ajutor.
în timp ce meditam, am rostit în mintea mea: „Babaji, vino!“. Am simtit instantaneu un întuneric de nepătruns revărsându-se peste mintea mea. Deschizând ochii, am fost cuprins de groază văzând că întunericul persista si în exterior: cuprinsese întreaga cameră. Lumina soarelui de amiază mai exista doar dincolo de fereastră. Camera mea semăna acum cu o pesteră întunecoasă. Bezna aproape mă înghitise. Biruit de spaimă, am strigat disperat:
- Părinte Paisie, ajutor!...
O adiere răcoroasă mi-a învăluit îndată sufletul. Acel întuneric a început să cedeze, retrăgându-se într-un fel care m-a făcut să-i simt limpede turbarea si neputinta. Se manifesta indiscutabil ca o persoană! Camera a devenit din nou luminoasă. Razele soarelui străbăteau iarăsi fereastra în chip firesc. Am simtit atunci întărire si liniste sufletească.
Am sărit imediat în picioare, mi-am încăltat pantofii, mi-am luat borseta si am plecat să-mi procur neîntârziat biletul de întoarcere în Grecia. Nu mai erau necesare nici un fel de alte analize si comparatii!
In asteptarea zborului pentru Grecia, am mai petrecut aproape o săptămână în ashram. Am regăsit printre yoghini o veche discipolă a lui Babaji pe care o cunoscusem în ashramul Heracan din Himalaya. I-am povestit ceea ce tocmai mi se întâmplase. I s-a părut cât se poate de normal. Avea si ea experiente asemănătoare, despre care a început să-mi dea explicatii.
- Bine, dar de ce întuneric? am întrebat-o.
- Babaji a vrut să-ti arate întunericul mintii tale... a concluzionat ea.
N-am socotit de cuviintă să-i răspund. Hotărât lucru, acela nu fusese întunericul meu! Nu pretind prin aceasta că as avea o minte „luminată“, ba chiar dimpotrivă, însă mintea mea n-ar fi avut în nici un caz puterea de a tine razele soarelui în afara ferestrei! Apoi, am simtit cu claritate că în acel întuneric se ascundea o persoană, că întunericul izvora dintr-o persoană anume. Era Babaji, pe care îl si chemasem explicit. I-am simtit în egală măsură turbarea, frica si neputinta în momentul în care l-am strigat pe părintele Paisie în ajutor. A cedat imediat si s-a făcut nevăzut.
Acestea au fost faptele trăite. Gurusii n-au decât să le ofere propria versiune celor lipsiti de experientă. Vor găsi totdeauna posibilităti alternative de interpretare; sunt deja instruiti în arta de a-si păcăli „cumpărătorii“. De altfel, ei se bucură si de complicitatea discipolilor în această sarlatanie. Se confirmă încă o dată proverbul grecesc: „Cu ce dascăl o să sezi, asa carte o să înveti“...
Ce primesc ucenicii ca răsplată? înlesniri sociale si financiare! Această adeptă a lui Babaji mi-a spus mai târziu că-i cerea gurului de la distantă, mental, diverse lucruri: să-si găsească serviciu în India, să-si cumpere o casă frumoasă, să-si procure anumite sume de bani, să obtină privilegii, si alte asemenea favoruri - care s-au concretizat rapid si fără exceptie, prin puterea gurului.
„Ajutoare“ identice constatasem că oferă si Mind Control, si magia, si yoga, si Masoneria. Până si Aris hipnotizatorul tot astfel de momeli utiliza.
Desigur, aceste „servicii“ sunt oferite de Diavol si de demonii săi numai anumitor categorii de oameni, în functie de drepturile pe care le-au dobândit de la acestia, si în măsura în care le-o îngăduie Dumnezeu. Care este schimbul pretins pentru aceste servicii? Să devii „al lor“, să le apartii cu tot trupul si sufletul, dar în special cu sufletul.
Ce-i va folosi omului de va câstiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?, a întrebat Hristos în urmă cu 2000 de ani (Matei 16, 26). Răspunsul meu a fost întoarcerea în Grecia. Prietenele mele plecaseră deja mai devreme.
--------------------------------------------------------------------------------
„Asa precum atunci când vezi o viperă sau un scorpion într-o colivie de fildes sau de aur, nu le iubesti si nici nu le fericesti datorită materialului pretios al coliviei în care stau, ci, întrucât prin firea lor pângăresc si contaminează, te întorci în altă parte si te scârbesti, tot asa când vezi răutatea locuind înconjurată de bogătie, cinstiri si demnităti, să nu rămâi uimit de strălucirea exterioară, ci să dispretuiesti caracterul ei mincinos“.
Epictet
REVENIREA IN SFANTUL MUNTE
Era martie când m-am întors în Grecia. Aveam un straniu sentiment de „putere“. Mă simteam invulnerabil, mult mai puternic decât oamenii din jurul meu. Pot distinge cu precizie începutul acestui sentiment: îmi amintesc că asa mă făcuse să mă simt Babaji atunci când l-am întâlnit a doua oară, în Allahabad. S-a întâmplat din clipa în care acel „ceva“ a iesit din corpul discipolului său si a intrat în mine. Atunci m-am schimbat cu totul.
Prietenii mei nu puteau întelege nimic din ceea ce le spuneam. Parcă descinsesem dintr-un alt tărâm. Aveam o serioasă problemă de comunicare. într-un fel glăsuia inima mea, si altfel răsunau cuvintele mele în urechile celor apropiati.
Mama a fost foarte supărată din pricina noului meu aspect exterior. Ceea ce mi se potrivea în India constituia o problemă pentru Grecia. în vreme ce în India treceam neobservat, în Grecia ieseam strident în evidentă.
Mi-am schimbat asadar hainele, am început să port si o căciulită care să-mi ascundă crestetul ras, si m-am readaptat astfel cutumelor grecesti.
Cu toate acestea, exista în mine ceva lesne de sesizat de către un observator fin. Era ceva care mă înfricosa chiar si pe mine însumi. Ceasuri în sir - dar nu totdeauna - chipul meu împrumuta o expresie foarte sălbatică si ciudată, vicleană si rea. Ceva animalic.
Lucrul acesta se întâmpla de la sine, independent de vointa mea. Nu-1 puteam controla cu nici un chip. Exercitam asupra celor din jur un straniu amestec de atractie si frică. Se purtau cu mine cu maximă grijă, ceea ce-mi alimenta o dată în plus vanitatea.
După câteva zile petrecute împreună cu familia si cu prietenii, am plecat în Sfântul Munte. Acolo sentimentul puterii mi-a fost anesteziat subit. îndată ce m-am apropiat de Athos, am început să mă simt strâmtorat, întristat, amortit. încă nu venisem în contact cu oamenii, cu monahii mei cunoscuti. Atmosfera duhovnicească a Sfântului Munte mă făcea să mă simt astfel.
Ciudată a fost si întâlnirea mea cu călugării pe care îi cunosteam: m-a intrigat comportamentul lor inexplicabil. Mă vedeau de departe si veneau bucurosi să mă întâlnească. însă imediat ce se apropiau de mine, rămâneau năuciti si încetau să-si mai manifeste căldura sufletească. Nu deveneau glaciali, ci doar precauti. Schimbau în grabă câteva cuvinte cu mine si se îndepărtau. Atitudinea lor mi-a dat de gândit si totodată m-a întristat. Am încercat totusi să nu mă frământ prea mult, căci în definitiv venisem pentru bătrânul Paisie.
Când am ajuns la coliba sa, bătrânul era singur în curte. M-am apropiat de gardul de sârmă si l-am strigat. S-a întors si m-a privit foarte aspru.
- Ce cauti tu aici? m-a întrebat, cerându-mi socoteală.
Mi s-au tăiat picioarele. M-am gândit: „Dacă si de aici mă izgonesc, unde voi merge?“. Nu aveam nici un alt loc în care să mă duc, nu exista om care să mă iubească mai mult decât părintele Paisie.
Nu mă asteptasem la o asemenea primire. Bătrânul mă primea întotdeauna bine: mă săruta, mă mângâia, îmi vorbea plin de bunătate. De ce această primire?
N-am spus nimic. Am plecat capul si am asteptat încremenit să mă alunge sau să mă oprească.
I s-a făcut milă de mine.
- Bine, intră un pic; să vedem ce-o să facem acum, a zis.
Am intrat bucuros si usurat în curte. A început să râdă de mine:
- De ce te-ai tuns? Te-au luat în armată?
Am zâmbit.
- Nu, părinte, stiti... am fost în India...
- Bre nătângule, cum să nu stiu?
- V-am scris o scrisoare, am vrut să v-o trimit, dar am pierdut-o.
- Nu contează, eu am primit-o.
Am sezut si am discutat. Bătrânul îmi deschisese iarăsi bratele sale. După o jumătate de oră m-am pregătit să plec.
- Unde vei sta acum? a întrebat.
- Am să merg la părintele H.
- Bine... peste trei zile vino din nou.
S-a ridicat.
- Stai să-ti aduc un pistol!
S-a întors zâmbind si mi-a adus un sirag de mătănii mic, cu 33 de boabe.
- Acesta trage cu gloante duhovnicesti, iar Diavolul se teme si nu se apropie, a spus vesel. Păstrează-1, să nu cumva să-ti trebuiască.
Când am iesit pe poartă mi-a smuls căciulită, i-a făcut cruce si mi-a pus-o la loc.
- Să ai si coif, mi-a spus râzând, să nu te ispitească vicleanul cu gânduri... si mi-a tras o scatoalcă de alint peste cap.
Ah, aceste lovituri! Măcar de le-as fi primit încontinuu! Niciodată nu mă săturam de ele! Le primeam totdeauna cu frică si bucurie, stiind că prin aceste mici lovituri bătrânul se străduia să-si ascundă darurile duhovnicesti pe care le împărtea, de fiecare dată în grade diferite. Uneori te „îmbătai“ de bucuria Duhului Sfânt, îti ieseai din sine. Alteori, simteai liniste, pace adâncă si sigurantă dumnezeiască: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8, 31). Alte dati, simteai eliberare din lupta cu gândurile.
Harul îmbrăca asadar multe si felurite chipuri, de fiecare dată după cum era nevoie. Stiau Dumnezeu si bătrânul. Folosind pretextul acestor scatoalce, părintele Paisie mă împodobea duhovniceste din belsug, cu nespusă dărnicie, ca pe un principe. Dobândeam astfel o asemenea frumusete duhovnicească, încât mi se schimba până si înfătisarea; chipul meu devenea frumos, pasnic, fără nici o umbră de răutate si viclesug, întocmai ca al unui copil.
Văzându-mă în astfel de împrejurări, o prietenă de-a mea care încă nu-L cunoscuse pe Hristos îmi spunea:
- Iar te-ai schimbat, te-ai făcut ca un copilas.
Eu stiam însă că bătrânul era cel care mă curătase si mă împodobise astfel. Din nefericire, patimile supravietuiau totusi în sufletul meu si mă trăgeau apoi iarăsi cu de-a sila spre obiceiurile rele, asa cum este tras catârul de căpăstru. Cădeam în mocirlă si îmi murdăream din nou vesmântul scump si strălucitor. Azvârleam fără minte în noroi pietrele pretioase pe care bătrânul le dobândea cu multă osteneală, durere, sânge si luptă duhovnicească, si mi le dăruia din belsug. Risipeam în felul acesta imense avutii duhovnicesti. Insă părintele meu iarăsi mă primea, iarăsi îmi tămăduia rănile, iarăsi mă spăla si mă împodobea cu vesminte de pret, îmi punea inel în deget (v. Luca 15, 22), mă înzestra cu vrednicie duhovnicească, fără să mai socotească faptele mele dinainte, fără să-si măsoare darurile.
Aceasta nu s-a întâmplat numai o dată, ci de nenumărate ori. în cele din urmă mi-am venit în simtire.
Mă rusinam, nemaiîndrăznind să primesc astfel de daruri. Stiam că nu le voi putea păzi curate. Peste doar câteva zile urma negresit să le pierd, dacă nu cumva le pierdeam chiar în clipa următoare. îi mărturiseam acest lucru plângând, dar el mă mângâia, îmi alunga amărăciunea si mă curăta iarăsi, fără murmur, fără zgârcenie, cu nobilă bucurie si prisositoare iubire. Se străduia uneori să-si ascundă multa dragoste, pentru a nu mă determina prin aceasta să mă simt cumva obligat.
M-am dus asadar la părintele H., ascetul la care plănuiam să rămân ca ucenic. M-a găzduit câteva zile, desi îl vedeam nelinistit si precaut.
Intr-o zi l-am întrebat:
- Părinte, mă veti păstra ca ucenic?
- Ce să-ti fac, copilul meu, cu atâtia demoni câti ai asupra ta? mi-a răspuns.
N-am înteles atunci prea bine ce se întâmplă si despre ce „demoni“ vorbea. Desigur, mă simteam în general foarte ciudat, dar atribuiam această stare experientelor intense pe care le traversasem în ultimul an.
Refuzul, renegarea lui m-au întristat. însă părintele Paisie mă primise, îmi deschisese iarăsi bratele sale, si aceasta îmi era de-ajuns. El mă iubea cu adevărat, indiferent dacă eram sănătos sau bolnav, frumos sau urât, puternic sau slăbănog, inteligent sau prost... El mă iubea întotdeauna, în orice conditii... Ce usurare! Ce mângâiere! Ce bucurie! Ce altceva mi-as fi putut dori?
LUMINĂ SAU ÎNTUNERIC
Resimteam intim limitele ratiunii mele. Mintea nu se dovedea aptă să analizeze o serie întreagă de evenimente care o depăseau considerabil. Cum, asadar, să optez decisiv între cele două căi religioase? Ezitam în a lua hotărârea definitivă pe care toti o asteptau din partea mea.
Astăzi constat retrospectiv că nu ratiunea era chemată să decidă, ci inima. Adică ceva mult mai profund si mai puternic, practic centrul fiintei umane. Nu mintea urma să construiască o ideologie, ci în inimă trebuia să se nască o credintă.
într-o zi l-am întrebat pe bătrânul despre yoghini:
- Părinte, nu pot să înteleg: sunt oameni inteligenti, cultivati, cu multe valente. De ce să fie răi? N-au nici un motiv! Nu pot pricepe!
Bătrânul m-a privit, si-a clătinat capul si n-a spus nimic.
La câteva zile după aceea, cu putin înainte de Pastele lui 1984, s-au întâmplat următoarele:
într-o după-amiază mă aflam singur în imobilul meu din Tesalonic, meditând asupra unor lecturi recente, într-o fractiune de secundă, m-am surprins pierzând brusc si total contactul cu realitatea înconjurătoare. Nu mai aveam nici un fel de perceptii vizuale, auditive sau tactile. Cele cinci simturi încetaseră cu desăvârsire să mai functioneze. Lumea exterioară se stinsese complet în întuneric, exact asa precum o cameră se cufundă în beznă printr-o simplă actionare a întrerupătorului electric. Deturnată de la prelucrarea semnalelor senzoriale, mintea mea fusese integral absorbită într-un tărâm duhovnicesc. Era captiva unui eveniment spiritual.
Am văzut atunci simultan două elemente distincte: pe de o parte, o lumină albă, lină si odihnitoare, desi foarte intensă si strălucitoare; pe de altă parte, un întuneric adânc si dens.
La început, atentia mi-a fost atrasă de întuneric. Mi-a provocat un sentiment de frică, dar si un anume fel de fascinatie. Desi mă cuprinseseră frisoane de spaimă, eram stăpânit în acelasi timp de o mare curiozitate, înaintând deci cu mintea către acest întuneric, am perceput dimensiunile actului în sine al negării. Cu cât mă afundam mai mult, cu atât mai dens devenea întunericul, si cu atât mai accentuată negatia. Exista în ea o putere uriasă, o anumită „măretie“ - as îndrăzni să spun. Era ipostaza negativă a realitătii.
Pe cât de mult eram atras de lumină, pe atât de tare mă atrăgea si întunericul. Simteam izvorând dintr-o parte un ocean de iubire; din cealaltă, un abis nemărginit de ură. Altruismul la cotele lui absolute emana din acea lumină, în vreme ce întunericul se arăta generator al egoismului absolut. Prin respingerea luminii, prin aversiunea manifestă fată de ea, întunericul plăsmuia un alt tărâm fiintial.
Am înteles dintr-o dată că toate existentele însufletite si neînsufletite din univers erau creatiile luminii. Lumina străbătea si umplea fiecare lucru si persoană din această lume. O oarecare constiintă personală decisese însă, la un moment dat, să înlăture din intimitatea sa fiintială lumina care o crease. Lumina a respectat hotărârea liberă a creaturii sale si s-a retras în afara ei. Astfel a apărut un tărâm fiintial al întunericului. Asa a devenit întunericul realitate. Prin negarea luminii s-a plăsmuit întunericul. Spre deosebire de lumină, acesta nu exista de la sine si prin sine, ci doar atâta timp cât exista negarea luminii. întunericul nu poate exista fără lumină. Doar lumina fiintează prin sine însăsi.
Intunericul era pur si simplu rezultatul optiunii libere a unei constiinte personale. El reprezintă modul de existentă pe care 1-a ales o oarecare fiintă din cosmos, anume Diavolul.
Acest act al negării seamănă întrucâtva cu o creatie, fără să fie ca atare. El mimează actul creator al lui Dumnezeu, în sens contrar. Este tocmai consecinta neputintei ontologice a Diavolului de a crea, de a zidi, de a da viată. Negând întreaga creatie, întreaga lumină, întreaga energie, întreg harul lui Dumnezeu, Diavolul a confectionat o realitate din nefiintă, a „creat“ moartea, întunericul. înainte de această auto-separare a Diavolului, nu exista nici moarte, nici întuneric, ci toate erau pline de lumină si viată.
Asadar, simteam emanând din întunericul în care mă afundasem sălbăticia dezlăntuită, rebelă, nebună, distrugătoare si autodistrugătoare a negării pure. Fără să pot vedea ceva în jurul meu, auzeam râsete grotesti si asurzitoare adâncindu-se în beznă ca într-un ocean, înaintasem foarte putin în întuneric. Ca si când as fi băgat numai capul în apă. Adâncul oceanului doar îl intuiam. Am înteles însă puterea păcatului, atractia lui, tentatia lui, substanta lui; pe de altă parte, am înteles si non-existenta lui, impotenta lui extremă. El este nimic altceva decât o „lipsă“. în spetă, absenta luminii. Pe cât de înfricosător devine din momentul în care te câstigă, pe atât este de rizibil si de neputincios când te tii departe de el prin felul în care trăiesti. Nu poate birui decât pe cineva care cedează de bună voie, prin liberă alegere.
M-am tras înapoi cu groază si repulsie. Am înaintat spre lumină si am pătruns în ea, însă nu foarte adânc; numai ce am trecut hotarul. Mă aflam foarte aproape de limita despărtitoare, însă m-a mângâiat atât de mult, mi-a dat atâta sigurantă... M-a umplut de viată, de pace, de bucurie, de cunoastere. Eram coplesit de iubirea si de generozitatea cu care îmi revărsa darurile sale, pe care le ignorasem până atunci si de care nu eram vrednic.
La scurt timp după aceasta, totul s-a terminat brusc, exact asa cum si începuse. A fost o lectie profundă, de numai câteva minute. Nici un cuvânt n-ar putea-o explica. Mi-a revelat distinctii subtile, sensuri adânci si însemnate, care covârsesc atât limbajul comun, cât si ratiunea însăsi. O veritabilă revelatie. Dar, mai presus de orice, un test prin care a fost pusă la încercare intentia mea lăuntrică. A fost vădită dispozitia precumpănitoare a inimii mele.
Din fericire, desi la început s-a miscat către întuneric, în cele din urmă inima mea a aflat odihnă în lumină. Si tot din fericire, lumina m-a primit.
Ce era lumina? în Evanghelia după Ioan, Hristos spune:
Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46); iar Apostolul tâlcuieste: Dumnezeu este lumină si nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1, 5).
Acest eveniment m-a initiat în taina libertătii de alegere a oamenilor si a îngerilor. Ei au fost înzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, astfel încât nu suferă nici un fel de constrângeri în a se misca după bunul lor plac în plan duhovnicesc si în sfera moralitătii. Atât îngerii cât si oamenii înclină spre bine sau spre rău ca rezultat al unei dispozitii si decizii strict personale. într-un anume sens, ei se plăsmuiesc pe sine fără nici un fel de îngrădiri. îsi conferă singuri un proiect ontologic, hotărând asupra modului în care vor exista. Această libertate a lor este cel mai mare dar pe care l-au primit de la Dumnezeu.
Intâia fiintă care a dat la un moment dat o rea întrebuintare libertătii sale a fost arhanghelul Lucifer. El este marele răzvrătit, „creatorul“ si stăpânul întunericului. El este izvorul, initiatorul si promotorul răului. El i-atras după sine si pe ceilalti îngeri care au devenit demoni. El îi atrage si pe oameni către tărâmul său, către modul său de existentă. Lucifer fusese hărăzit să rămână într-o relatie nemijlocită cu Dumnezeu, să se înalte spiritual, să se împărtăsească de dumnezeiasca fericire si să-si justifice tocmai prin aceasta existenta. Era însă absolut liber, iar la un moment dat a ales lepădarea, ruperea de Dumnezeu, si perseverează până astăzi în această optiune. La fel se întâmplă cu toti oamenii care se întorc împotriva lui Dumnezeu, consfintindu-si astfel în deplină cunostintă de cauză autodistrugerea. Există o doză de nebunie în acest gest. Trebuie subliniat că ei nu au fost creati spre rău, ci singuri au decis să dea curs acestei patimi nebunesti a orgoliului.
Dumnezeu respectă într-atât libertatea cu care El însusi si-a înzestrat făpturile, încât n-o anulează nici măcar atunci când aceasta se întoarce împotriva Lui. Preferă să folosească alte nenumărate moduri de a le atrage din nou, cu multă gingăsie, aproape de iubirea Lui. însă Diavolul, demonii, vrăjitorii, oamenii răi nu vor cu nici un chip să se schimbe! Ei ajung la o asemenea pervertire încât aleg moartea în locul vietii, ura în locul iubirii, durerea în locul fericirii, răul în locul binelui. Si toate acestea fără o cauză precisă, fără un motiv anume... Mintea li se clatină în fata dimensiunilor irationalului. Astfel se distrug de unii singuri, autocultivându-si această nebună vanitate care sugrumă sufletele.
„Un Doamne, miluieste să fi zis Diavolul, si Dumnezeu l-ar fi iertat“, mi-a spus cândva părintele Paisie.
„Aici, mai jos, un bătrânel se ruga pentru Diavol. îl durea inima pentru el. îsi zicea în sinea sa: ŤFăptura lui Dumnezeu este si acesta. Arhanghel a fost, si uite cum a ajunsť. Asadar, se ruga pentru el. în timpul rugăciunii, i-a apărut într-un colt vicleanul, având coarne si mirosind îngrozitor, si a început să-i dea cu tifla si să-1 ia în râs. Uite asa îi dădea cu tifla, cu amândouă mâinile (si bătrânul mi-a reprodus gestul întocmai)! Diavolul refuză totdeauna căinta.“
„Bătrânelul“ era însusi părintele Paisie, asa cum avea să mi-o mărturisească altcândva, mai târziu.
îi multumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit să trăiesc această experientă, întrucât, necrezând mai înainte că pot exista oameni pur si simplu rău intentionati, mă expuneam unor pericole care m-ar fi putut costa chiar viata. Port înlăuntrul meu convingerea că prin rugăciunile bătrânului am primit acest dar duhovnicesc, dobândind astfel cu prisosintă răspunsul la întrebările pe care i le pusesem în legătură cu gurusii („De ce să fie răi? N-au nici un motiv...“).
Intru El era viată si viata era lumina oamenilor. Si lumina luminează în întuneric si întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 4-5).
Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan, 8, 12).
Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46).
Dumnezeu este lumină si nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1,5).
Că oricine face rele urăste Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. (Ioan 3, 20)
DIAVOLUL, ÎNGERUL SI MAICA DOMNULUI
Nu trecuse o lună de când mă întorsesem din India. Mă aflam din nou în Sfântul Munte. Vremea era închisă, înnorată si rece. Ploua des în acele zile. Primăvara nu-si intrase încă în drepturi. Bătrânul m-a invitat asadar în arhondaricul său, desi în general avea obiceiul să primească lumea afară, în curte.
Eram singur, nu existau alti vizitatori - atât datorită ploii, cât si a anotimpului (la sfârsitul iernii toate comunicatiile cu Athosul se întrerup adesea, existând pericolul ca pelerinii să rămână astfel blocati temporar în Munte; de aceea, în această perioadă a anului, Muntele este frecventat doar de un număr redus de studenti, sau de oameni cu probleme speciale).
Era printre primele dati când intram în arhondaricul bătrânului. Am fost condus într-o cameră mare, care avea în mijloc o sobă încinsă ce reusea să împrăstie putin umezeala si frigul. De jur-împrejur erau improvizate bănci de lemn, acoperite cu niste carpete făcute de mână la războiul de tesut. Pe unul din pereti atârna o fotocopie a textului profetiei pe care prorocul Danîil a făcut-o despre Alexandru cel Mare, numindu-1 „împăratul elinilor“. Textul era precedat de o scurtă istorie a vietii prorocului si se încheia cu mărturia istoricului Iosip, care spunea că amintita profetie fusese oferită de către arhiereul Iaddos si preotii evrei împăratului Alexandru în persoană, când acesta a mers la Ierusalim.
Profetia descria activitatea, cuceririle, dar si destrămarea statului lui Alexandru cel Mare după moartea sa. Toate aceste lucruri fuseseră prorocite cu secole înainte de nasterea Marelui Alexandru.
Bătrânul mi-a spus că nu există o dovadă mai zdrobitoare despre elenitatea Macedoniei si a Marelui Alexandru decât textul insuflat de Dumnezeu al Vechiului Testament. Aspectul merită retinut cu atât mai mult cu cât în momentul acela nu se declansase încă masina de propagandă a slavilor, care încearcă să uzurpeze istoria si pământul grecesc.
Am încins apoi o îndelungă conversatie, nu-mi amintesc exact pe ce temă. De această dată timpul trecea fără ca bătrânul să dea semne că s-ar grăbi să încheie. Sedeam pe scăunel, încovoiat atât din pricina frigului cât si a stării sufletesti, si mă desfătam de tovărăsia bătrânului. Părea că asteaptă ceva, căci de o bună bucată de vreme nu mai exista vreun motiv vădit care să îndreptătească rămânerea mea acolo. Fireste, eu n-aveam însă nici o dispozitie de a părăsi chilia.
Peste putin a sunat clopotelul, iar bătrânul m-a lăsat în cameră si s-a dus să deschidă. A dat drumul cheii să alunece pe sârmă, iar vizitatorul a luat-o, a deschis poarta si s-a îndreptat către latura din spate a casei, unde în usă îl astepta bătrânul. Eu îi auzeam din cameră.
- Părintele meu, iubitul meu părinte! s-a auzit o voce puternică, plină de emotie, însotită de zgomotul făcut de oaspetele care căzuse în genunchi si încerca să-i sărute picioarele bătrânului.
In acelasi timp se auzeau pasii părintelui, grăbindu-se acum să se retragă, incomodat de zid în sfortarea sa de a-1 evita pe vizitator.
- Nu, bre minunatule, nu...! a strigat, stânjenit si încurcat, rugător si totodată destul de familiar, străduindu-se să-1 împiedice cu mâinile sale pe musafir.
Eu ascultam scena din cameră. Eram uimit de evlavia pe care o manifesta vizitatorul fată de bătrân, si de modul în care se smerea pe sine la picioarele lui, de adâncul respect pe care îl sugera întreaga scenă. „O fi vreun călugăr tânăr pe care bătrânul 1-a ajutat mult“, m-am gândit.
In clipa când în cameră a intrat un bărbat de 50 de ani, dintre cei sobri si conservatori - precum îl vădea mustata sa răsucită - nedumerirea si mirarea mea au luat proportii. Ce l-ar fi putut determina pe acest bărbat să se poarte ca un adolescent înflăcărat? Un astfel de comportament din partea unui asemenea om ar fi fost foarte greu de anticipat.
M-a salutat usor stânjenit si ne-am asezat toti trei. Faptul că mă aflam în arhondaricul părintelui Paisie 1-a făcut pe vizitator să bănuiască o legătură strânsă a mea cu bătrânul si să mi se arate extrem de amical, în pofida ciudatei mele înfătisări. Am simtit nevoia să-i răspund cu aceeasi cordialitate acestui om pe care, nu atât datorită vârstei, cât a temperamentului si a conceptiilor despre viată, în alte circumstante l-as fi privit cu antipatie si suspiciune.
Intreaga sa atitudine, spontaneitatea, iubirea si respectul său dezinteresat fată de acest călugăr bătrân, sărac, smerit si neînvătat, vădeau un suflet prea putin ancorat în conformism si totodată fidel unor valori pe care le pretuiam si eu* la rându-mi. Atunci am constientizat prejudecătile cu care obisnuiam să evaluez anumite categorii de oameni. îmi devenise în sfârsit limpede cât de nedrept eram adesea în aprecierile mele.
După ce a primit traditionala tratatie, musafirul a început o discutie cu caracter general si, la scurtă vreme după aceea, bătrânul m-a rugat să trec în camera alăturată, unde-si avea bisericuta. Precum majoritatea covârsitoare a chiliilor din Sfântul Munte, tot asa si cea a bătrânului adăpostea sub acoperisul ei un mic paraclis.
M-am ridicat asadar si am intrat în camera vecină, în bisericută, lăsându-1 pe oaspete să se sfătuiască între patru ochi cu părintele. M-am închinat la icoane si m-am asezat într-o strană, spunând rugăciunea si privind din când în când afară pe ferestruica din fata mea. Era amiaza unei zile înnorate, cu timp închis.
Ceea ce urmează să înfătisez s-a întâmplat brusc, pe neasteptate, mai rapid decât o bătaie de aripi. M-am simtit asemenea unui orb care într-o singură clipită îsi redobândeste deplin vederea. Ai fi zis că un întrerupător s-a răsucit fulgerător, făcând să strălucească în cameră o lumină intensă.
Astfel, deodată, am dobândit o perceptie cu totul nouă. Trupul meu era nemiscat. Lucrurile din biserică străluceau indescriptibil. Fiecare obiect părea să emită lumină din interior. Până si peretii erau, într-un anume fel, luminosi. Privind pe fereastră, am constatat că si afară exista aceeasi lumină care conferea tuturor lucrurilor puritate. Acesta este cuvântul cel mai potrivit: puritate. Prin fereastră am văzut un norisor diafan, alb, strălucitor, fără margini bine definite. O lumină albă, strălucitoare si imaterială se revărsa din el, miscându-se foarte repede în jurul chiliei... Era de fapt o fiintă luminoasă care zbura.
Am simtit în clipa aceea o liniste profundă, o pace neclintită, o deplină sigurantă duhovnicească, o bucurie care, desi coplesitoare, era totusi echilibrată. O veritabilă „betie cumpătată“ - asa cum caracterizează vechea traditie crestină acest tip de experientă. Natura, calitatea si intensitatea simtămintelor nu-si găseau corespondent în absolut nimic din ceea ce cunoscusem în trecut.
Am rămas sezând linistit în strană. După putin timp, si-a făcut aparitia bătrânul. M-am întors foarte calm către el si i-am spus:
- Părinte, am văzut un înger (realizez astăzi că nici măcar nu pot explica felul cum mi se crease această impresie)...
M-a privit cu atentie drept în ochi, ca si când ar citi niste semne.
- A! Bine... Mergem înăuntru, a răspuns linistit.
M-a introdus din nou în cealaltă cameră, unde astepta vizitatorul. Terminaseră discutia. Asteptasem aproape două ore si speram că ni se va sugera să ne retragem. Bătrânul însă nu trăda nicidecum o asemenea intentie. Ne-a relatat niste întâmplări presărate cu multe glume. Avea un umor de-a dreptul spumos, care mi-a provocat în mai multe rânduri hohote de râs. în acest timp, musafirul sedea lângă bătrân, pe aceeasi bancă, iar eu în fata lor pe o buturugă.
La un moment dat, părintele a început să povestească despre cineva:
- Un om se dusese tocmai acolo... (îsi căuta cuvântul)... în Pakistan, să zicem! Acolo s-a cam încurcat, l-au mânjit si pe fată cu ceva cenusă...
Mi-am amintit imediat de jertfa din India si de bulina de untură arsă pe care mi-o desenase între sprâncene yoghinul ucenic al lui Babaji, astfel încât m-am simtit direct vizat.
Desi în cea mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, părintele mă privea când si când cu subînteles. Am priceput asadar că vorbea despre mine si despre călătoria mea în India. O făcea însă într-o asemenea manieră încât celălalt să nu înteleagă că era vorba despre mine.
Am început deodată să simt o foarte stranie tulburare. Parcă ceva anume se împotrivea înlăuntrul meu.
- Acolo departe, deci, l-a ispitit Diavolul. Insă si el spunea la rândul său rugăciunea, si nu-i dădea Diavolului pace.
Părintele si-a întors atunci privirea către mine. Eu am înteles si am început să spun în minte rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Nu mai eram deja atent la povestire, ci la rugăciune.
In timp ce vorbea, ca si când ar fi rostit o frază în cadrul povestirii, s-a întors către mine si a spus:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Si îndată a continuat istorisirea, tinându-l pe celălalt de mână. La scurt timp m-a privit din nou, rostind iarăsi ca pe o parte a povestirii propozitia:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Chipul său era luminat de o strălucire tainică, ascunsă, pe care însă o percepeam; era serios, iar ochii săi căpătaseră o expresie pe care arareori o mai întâlnisem. O expresie care revela slava ascunsă a sufletului său. O expresie care vădea o fiintă calitativ diferită de ceea ce în mod obisnuit numim „un om normal“, atât de diferită încât începeai să te întrebi dacă este cu adevărat om. Pe chipul bătrânului, în privirea sa, descopeream dimensiuni nebănuite ale firii omenesti.
Am continuat cu înflăcărare rugăciunea, desi pe moment nu puteam discerne importanta a ceea ce se petrecea.
S-a întors apoi pentru a treia oară si a spus:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Am simtit atunci ceva imaterial iesind dinlăuntrul meu, dezlipindu-se si despărtindu-se de mine. Am simtit practic eliberându-mi-se mintea si sufletul de sub intensa influentă a unui alt spirit. In acelasi timp, am dobândit si o intensă perceptie, constiintă, cunoastere a sufletului meu ca fiind ceva extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat, ca si când as fi scăpat de o imensă greutate. Abia în clipa aceea am constientizat în ce presiune trăisem. Am simtit acel „ceva“ care iesise dinlăuntrul meu stând acum în spatele meu, în stânga; o prezentă a cărei putere te bloca pur si simplu. îmi îngreuna sufletul chiar si de la acea mică distantă. M-am ridicat cu intentia de a mă îndepărta de această prezentă si am căutat adăpost la picioarele bătrânului. M-am asezat pe podea, lângă genunchii lui.
In momentul acela, aproape simultan cu cuvintele bătrânului si cu eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit încă o dată.
A sărit în picioare brusc, si a strigat uluit:
- Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasmă este aceasta? Părinte, părinte, Preasfânta este alături!
O mare bucurie îl cuprinsese, facându-l să uite de toate celelalte lucruri din jurul său. Era acea bucurie pe care o simte sufletul atunci când îi întâlneste pe sfinti în chip minunat si suprafiresc, „în Duhul Sfânt“. Omul striga necontenit într-un acces de fericire, si ne ruga să mergem alături în biserică. Eu am încetat să mai simt în cameră teribila si strivitoarea prezentă a acelui „ceva“ pe care, înainte de cuvintele bătrânului, îl purtasem în sufletul meu.
Oare strălucirea slavei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu alungase din sufletul meu si din cameră „duhul necurat“ - precum îl numise bătrânul? Ce altceva ar fi putut percepe sufletul atât de entuziasmat al vizitatorului, dacă nu mireasma duhovnicească a Preacuratei? Sunt întrebări cărora simtul comun si ratiunea naturală nu le pot răspunde transant. Există însă si un alt tip de certitudine care se naste lăuntric prin „înstiintare dumnezeiască“, fiind rezultatul unei lucrări nemijlocite a lui Dumnezeu în adâncurile sufletului omului. Veracitatea cunoasterii pe care ea o furnizează este de o evidentă intimă indubitabilă.
Eram uimit si fascinat. Mi se întâmpla si mie exact ceea ce întâlnisem relatat atât de simplu în vietile sfintilor sau, mai profund, mai elevat, în scrierile marilor asceti si sfinti ai ortodoxiei. Erau evenimente care se derulau cu o simplitate extremă, însă de o profunzime ontică abisală, în raport cu care sufletul se înfricosează si se bucură în acelasi timp. El simte frică sfântă si cutremur, stări sinonime celei mai coplesitoare fericiri, întrucât face pe viu experienta nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu.
Trăiam asadar o adevărată sărbătoare. Ne desfătam de daruri tainice si ignoram deja orice lucru pământesc. Ne simteam pe cât de mici, pe atât de fericiti. Rugăciunea bătrânului, izvorâtă din inima sa neprihănită, era cauza acestor experiente dumnezeiesti.
Incet-încet am intrat în biserică. Voiam să-i multumesc bătrânului si m-am dus „să-i pun metanie“ (să-i fac, adică, o plecăciune până la pământ). M-a împiedicat oarecum stânjenit.
- Acolo, acolo pune metanie! si mi-a arătat cu mâna către icoana Maicii Domnului din catapeteasmă, pe care o privea atât de transfigurat încât am avut senzatia că în clipa aceea o vede pe Preasfânta aievea.
- Am pus, părinte, mai înainte.
- Pune acum, bre copilasule, când îti spun, a insistat el cu un amestec de hotărâre si delicatete, îndemnându-mă prin gesturi să mă grăbesc.
Am pus asadar din nou metanie, spre marea satisfactie a bătrânului, care tresaltă de emotie ca un tată care îsi vede fiul bucurându-se de favorurile împăratului.
Mărturisesc că abia astăzi sunt în măsură să realizez cu adevărat dimensiunile si însemnătatea acestor evenimente duhovnicesti pe care le-am străbătut atunci într-o succesiune ametitor de alertă. Constientizez pe deplin atât propria mea nevrednicie, cât si sfintenia bătrânului, care, adânc îndurerat să mă vadă într-o asemenea stare de prăbusire, s-a rugat lui Dumnezeu să mă vindece cu medicamente din cele mai tari, pe măsura bolii de care sufeream. Iar Dumnezeu, Care îi ascultă pe cei smeriti, i-a împlinit cererea stăruitoare.
Incet-încet, bătrânul ne-a scos în curte. M-a rugat să deschid poarta, apoi să o încui în urma noastră si să pun cheia în minusculul vagonet improvizat, asa încât să o poată trage înapoi în casă. Am luat amândoi binecuvântare si am plecat.
Ne-am îndreptat împreună spre Karyes. Cărarea era pustie si serpuia urcând printre tufe, pe sub copaci. După ce ne-am îndepărtat la vreo sută, două sute de metri de căsută, musafirul părintelui mi-a spus cu înflăcărare:
- Bre, este sfânt, este sfânt, întelegi?
- Da, da, i-am răspuns.
M-a apucat de mână si m-a oprit. M-a privit drept în ochi.
- Intelegi ce-ti spun? Este sfânt! întelegi?
Socotea că-i răspunsesem afirmativ dintr-un simplu act de complezentă.
- Da, da, cred si eu cu tărie acelasi lucru! l-am asigurat. îl cunosc de ceva timp pe bătrân, si stiu că asa este.
M-a privit iarăsi pătrunzător, s-a convins că vorbesc serios si ne-am continuat drumul.
Căra în spate o valiză veche, mare, pe care o avea petrecută cu niste curele peste umeri. îi era extrem de incomod, mai ales că valizele de acest fel erau dotate cu mânere voluminoase, pentru a putea fi cărate de mână. M-am mirat de povara lui. „Nu putea să-si ia ceva mai confortabil?“, mă gândeam. De când începuse urcusul, se oprea la fiecare cinci pasi. Gâfâia, iar chipul si mustata îi străluceau de sudoare. Mergeam foarte încet, în vreme ce eu insistam să-1 ajut preluând valiza pe umerii mei. Refuza însă cu îndârjire, continuându-si urcusul si discutia.
Eram curios să aflu ce-1 determinase pe acest om să cadă în genunchi fără nici un fel de retineri si să ceară cu ardoare si recunostintă să sărute picioarele bătrânului. Apoi, si cuvintele sale „Este sfânt, este sfânt!“ mărturiseau despre existenta unor experiente iesite din comun. Asadar, am început discutia cu scopul de a afla amănunte. M-a ajutat în acest sens familiaritatea lui, faptul că trăisem împreună niste evenimente cu totul minunate, desi sunt sigur că el nici nu-si dăduse seama că bătrânul tocmai scosese din mine un demon, si încă unul de frunte, dintre cei care se ostenesc să-1 cufunde pe om în înselare si rătăcire duhovnicească.
In fine, tovarăsul meu de drum mi-a mărturisit că valiza sa era absolut goală si că o purta „de camuflaj“, pentru a nu-i fi remarcată infirmitatea.
„Am fost ofiter superior de aviatie. Nu credeam în Dumnezeu mai mult decât... majoritatea celorlalti. Mergeam la biserică sporadic, doar la vreo sărbătoare mai mare sau la vreo ceremonie mai deosebită. Fumam mult, trei pachete pe zi. M-am îmbolnăvit rău. Am fost nevoit să plec la Londra, unde mi-au scos trei sferturi din plămâni. De altfel, îmi lăsaseră cel de-al patrulea sfert doar pentru a mai avea cu ce să respir, cât de cât, pe parcursul celor două săptămâni pe care îmi prognozaseră că le mai am de trăit - iar aceasta, în cel mai fericit caz. Le-am zis că voi merge să mor acasă, în Grecia. M-am întors foarte îndurerat. Mi-a trecut apoi prin minte să merg si în Sfântul Munte, unde nu fusesem niciodată. Când am ajuns aici, am auzit despre părintele Paisie si am pornit în căutarea lui.
I-am găsit până la urmă coliba. Mi-a deschis usa el singur, înainte să ciocănesc.
- Bun venit, Dimitrie! mi-a zis. Te asteptam,
Intr-adevăr, avea pregătită si tratatia. Mă strigase pe nume, desi mă vedea pentru prima dată! Am rămas cu gura căscată de un cot. M-a îndemnat să sed, să mă odihnesc.
- Nu te necăji, nu te necăji, toate au să fie bine, mi-a zis.
Eu nu rostisem încă nici un cuvânt!
- Toate vor merge bine! mi-a spus el, si mi-a făcut cruce de trei ori peste piept.
Au trecut de atunci doi ani si jumătate. Mă simt excelent. Nici n-am murit în două săptămâni, asa cum ar fi fost normal, nici metastază n-a făcut cancerul meu, nici medicamente n-am luat. Sunt foarte bine. Doar atât, că mă deplasez greu, fiindcă nu mai am plămâni cu care să respir...“.
Spunându-mi acestea si discutând bucurosi despre multe altele, am ajuns la mănăstire.
- Vin din când în când să-1 văd, îmi zice. Numai că în mănăstire nu pot sta. Imediat ce se încuie portile, mă simt ca la închisoare. De aceea mă duc la hotel la Karyes, si seara mai discut cu oamenii la restaurant.
Astfel mi s-a dezlegat si enigma legată de comportamentul lui. Totodată, primeam o mărturie în plus despre încă una din multele harisme ale bătrânului, anume harisma tămăduirii: putea să-i vindece pe oameni de orice boală. Pe foarte multe persoane, printre care si acest ofiter, le-a smuls din ghearele mortii în ultima clipă.
Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni... peste cei bolnavi îsi vor pune mâinile si se vor face sănătosi (Marcu 16, 17-18).
„OPERATIA“
Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul mortii acesteia?
(Rom. 7, 24)
Căci precum Tatăl are viată în Sine, asa I-a dat si Fiului să aibă viată în Sine.
(Ioan 5, 26)
In general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoastem pe noi însine. Suntem ignoranti în privinta continutului lăuntric al inimii noastre. In covârsitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniti de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi însine mai mult decât ne-ar îndreptăti realitatea. Ne supraapreciem posibilitătile. Omul măcinat de orgoliu trăieste sub imperiul imaginatiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate - propria sa persoană. Consider că apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge să se socotească pe sine Dumnezeu.
Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea, întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalti în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut că poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat si lipsit de minte. în acelasi fel îsi închipuie despre sine că sunt dumnezei o bună parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului gravitează exclusiv în jurul propriei persoane, trăieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale si într-un complet dezinteres fată de aproapele său. El îsi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de „jertfa“.
Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Desi plin până la refuz de răni sufletesti, mă consideram posesorul multor capacităti si valente deosebite. îmi percepeam până si neajunsurile drept calităti. Pe de altă parte, darurile firesti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalti. Cu toate că bâjbâiam într-o adâncă ignorantă, pretindeam a fi dobândit „înalte cunostinte spirituale“.
Când omul începe să pună în practică poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovnicesti si începe să perceapă miscările lăuntrice ale inimii, care îi determină comportamentul exterior. Abia atunci i se descoperă numeroasele sale plăgi sufletesti. într-un prim stadiu, le depistează doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifică sănătatea duhovnicească, cu atât mai profund vede în sufletul său. Ajunge în final să-si constientizeze si să-si recunoască deschis toate patimile care îl stăpânesc. Acceptă că este iubitor de plăceri, lenes, vanitos, nerecunoscător, lacom, răzbunător, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu această realitate brută, el începe să facă eforturi de îndreptare.
Omul smerit este cel care, desi înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu: Toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este, pogorându-se de la Părintele Luminilor (Iac. 1, 17).
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (Iac. 4, 6). Dumnezeu îngăduie ca viata omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, asa încât prin înfruntarea unor necazuri sau pătimiri să-si revină, să se tămăduiască duhovniceste. Când însă mândria ajunge să depăsească un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiti au fost si nu s-au căit (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea să învete din încercările vietii, nu vrea să-si accepte greselile, nu vrea să pună capăt orbirii si să se smerească. îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în locul transfigurării prin căintă. El îsi periclitează astfel existenta în vesnicie, exilându-se de bună voie în tărâmul întunericului fiintial, în sălasul demonilor, în iad. Este consecinta trufiei luciferice.
Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea îngerilor, înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele „medicamente“ duhovnicesti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă „operatie“ duhovnicească.
Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile sale cu multă atentie si delicatete, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemărginită iubire, ca pe un prunc în pragul mortii. Si cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.
Intr-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cutitas si se făcea că vrea să-mi taie gâtul. Am stat linistit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascutită a lamei si a început să mă „taie“.
- Vrei să-ti facem operatie? mă întrebă.
- Orice spuneti, părinte.
- Ti-e frică?
- Nu, părinte, nu-mi este.
A devenit deodată serios.
- Bine, nu acum, la Pasti... Si mi-a dat drumul.
Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit după câteva săptămâni. în ajunul Pastelui nu s-a întâmplat nimic. Am asteptat si în noaptea de înviere, dar... tot nimic.
Duminică seara, în prima zi de Pasti, eram singur în casă. Ai mei iesiseră, iar eu urmăream la televizor un film despre Hristos. La sfârsitul filmului am închis emotionat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam o cruce împodobită, am îngenuncheat si am început să mă rog.
Nespus de lin, si din ce în ce mai intens, simteam binecuvântarea bătrânului acoperindu-mă. îl simteam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-mă. O putere, o energie purtătoare de viată se revărsa asupra mea din belsug, adăpându-mi întreg sufletul si trupul. Toată fiinta mea absorbea ca un burete această energie plină de căldură, de vitalitate, de dulceată. Eram pătruns de o minunată uimire si recunostintă văzând cum Cineva infinit de bun si de puternic, atât de puternic încât biruia moartea, îmi dăruia viată, bucurie, pace. „Slavă Tie, Dumnezeule!“, repetam la nesfârsit.
In chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu si să-mi văd propria stare duhovnicească. Am fost cu totul miscat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendintă de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o întreagă pervertire mentală a realitătii, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda într-o betie perpetuă, alimentată de plăcerile pătimase care mă cotropiseră extrem de adânc.
Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră si acoperit de o stâncă uriasă. Aflat înăuntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc să mă misc nici măcar câtiva centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desăvârsire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemnitat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricosător sentiment de groază si de deznădejde. îmi era cu neputintă să mă mântuiesc singur. Până si gândul despre mântuire se mistuise deplin. Constiinta îmi era sfâsiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemnitat de Diavol în această cumplită închisoare spirituală?
Iată însă că energia lui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topeste pe dată. Puterea Diavolului, păcatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat... încep să mă misc, foarte încet, amortit, sovăielnic, uluit... încep să mă simt, să simt... Binecuvântarea lui Hristos mă încălzeste, dăruindu-mi viată.
Ochii înăspriti, uscati, ferecati în sloiurile de gheată ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost eliberati si ei: izvorau necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de recunostintă. Cineva mă înviase, adăpându-mă cu viată din Viata Sa. Luase asupra Sa moartea si păcatul meu. Dăruindu-mi viată, primise moarte de bună voie. Se împovărase cu moartea păcatului meu si mă eliberase, aducându-mă iarăsi la viată.
Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact si cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a înviat!
Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. îmi spuneam: „Cum pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într-adevăr de neînteles îndelunga răbdare a lui Dumnezeu“. Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii mele fiinte.
„Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă... Nu vreau să mai exist eu, cel atât de ticălos si de murdar... Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimiceste-mi toată urâtenia... Dumnezeul meu, cum poti să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătătii, delicatetei, îngăduintei Tale!“
Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlăntuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Bătrânul, pe care îl simtisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. „Operatia“ sa, spre deosebire de cele obisnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfârsit de a se repeta cât mai grabnic. „Bisturiul“ chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.
Celor ce sedeau în latura si în umbra mortii, lumină le-a răsărit (Matei 4, 16).
Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu - viata vesnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23).
Iar unde s-a înmultit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20).
MOS ILIE
Bărbatul acesta era cunoscut în tot orasul. Unii îl socoteau nebun, altii aveau dubii serioase în această privintă. Toti cădeau însă de acord că era un om „foarte citit“. Impresionati de strălucitele sale răspunsuri si explicatii, multi dintre concitadini exclamau: „A înnebunit de la prea multă carte!“. Circulau pe seama sa istorii ciudate, care stârneau curiozitatea multora. Se încetătenise chiar bănuiala că era sfânt.
Locuia la poalele muntelui, lângă ultimele case ale orasului. Nu avea un adăpost propriu-zis, după cum nu avea nimic al său în afară de zdrentele pe care le purta atât vara cât si iarna. Dormea pe pământ. Mânca orice i se dădea. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea în deplină singurătate.
Eu mi-1 amintesc încă de pe vremea când eram copil. încovoiat de spate, se târa încet-încet, ca un melc. Copiii îl iubeau si intrau chiar în vorbă cu el.
Cândva, în primele clase primare, l-am întâlnit pe drum mergând invers, cu spatele înainte, precum obisnuia adesea. încă de pe atunci era cocosat.
- Mos Ilie, de ce mergi invers? l-am întrebat.
- Pentru că mă ispiteste Diavolul si nu vreau să-1 văd, mi-a răspuns. Uite, e acolo, nu-1 vezi? - si mi-a arătat un punct anume.
M-am uitat către locul pe care mi-1 indicase, am simtit un fior de teamă, însă n-am văzut nimic.
- Nu-1 vezi? a întrebat din nou.
- Nu! am răspuns si m-am îndepărtat speriat.
Ani de zile mai târziu, pe când eram la gimnaziu, niste colegi mai slabi la învătătură au iesit foarte bucurosi din sala în care tocmai dădusem teza la fizică. Strigau plini de bucurie. Trecuseră cu succes ceea ce se anuntase a fi pentru ei o mare încercare. Povesteau cum, în ajun, Mos Ilie le spusese subiectele care urmau să le fie date la două dintre teze. Nu-i credeam, însă ei se jurau cu emfază, relatând în detaliu convorbirea pe care o purtaseră cu bătrânul. Au început de atunci să-1 viziteze multi copii dornici de a li se dezvălui subiectele la diverse materii. Pe acestia însă, Mos Ilie îi îndemna să învete temeinic si, dacă insistau în continuare, îi trimitea la icoana Maicii Domnului să se roage pentru ajutor.
In general, se istoriseau multe întâmplări iesite din comun despre Mos Ilie. Existau însă si multe amănunte neclare, de natură să nască îndoieli, întrucât bătrânul îsi împăna conversatiile cu multe cuvinte lipsite de sens ori greu de înteles. însă, în ciuda tuturor controverselor, exista un număr însemnat de oameni inteligenti si cultivati care mergeau regulat să discute cu el. Eu cunoscusem două situatii ale unor prieteni care atestau cu tărie că Mos Ilie îi ajutase cu sfaturile pe care le strecurase printre cuvintele sale „nebunesti“, referindu-se la niste subiecte si probleme personale pe care ei nici măcar nu apucaseră încă să i le dezvăluie. Unul dintre acestia chiar ne asigura că fiica sa cea mică, pe atunci elevă la scoala primară, devenise învătătoare exact în circumstantele pe care le prezisese Mos Ilie cu multi ani înainte. La fel se întâmplase si cu o problemă intimă a familiei lor, care după ani de zile a avut deznodământul prevăzut cu precizie de către bătrânul hoinar.
Modul său de viată îmi amintea de sfintii „nebuni pentru Hristos“, care renuntau la absolut toate avutiile pământesti si cutreierau din loc în loc, supunându-se unor mari privatiuni si simulând în public prostia si nebunia, pentru a cunoaste toate treptele umilintei si ale înstrăinării. Era o formă de asceză asumată de un număr foarte restrâns de persoane, tocmai întrucât cerea totală lepădare de sine si presupunea deja existenta unor foarte solide temelii duhovnicesti.
Aveam să-1 întâlnesc din nou pe Mos Ilie într-o mică magazie, cu putin înainte de a pleca în India. Mi-a povestit atunci multe lucruri din viata sa. Fusese secretar într-un sat, înainte de 1940. Odată, pe câmp, mergând dintr-un sat în altul, l-au atacat câinii. A fost nevoit să se urce într-un copac. Toată noaptea s-a rugat acolo si a cântat imnuri către Maica Domnului. I-a compus el însusi o cântare frumoasă, pe care mi-a psalmodiat-o.
Pe timpul ocupatiei a stat în oras. într-una din zile, si-a părăsit sălasul improvizat pentru a rezolva niste treburi. Drumul pe care îl avea de străbătut trecea pe la marginea orasului, pe lângă munte. Acolo i s-a arătat însăsi Preasfânta Fecioară. A rămas încremenit de uimire, între timp, englezii bombardaseră orasul, în încercarea de a lovi gara unde se adăpostiseră multi germani. După bombardament, Mos Ilie si-a continuat drumul si a ajuns la clădirea unde avea treabă. Insă nu mai exista acolo nimic altceva decât o groapă imensă. Clădirea fusese distrusă de bombardament. Dacă nu l-ar fi întârziat Preacurata, ar fi fost ucis... In locul unde i s-a arătat Maica Domnului, a zidit o bisericută pe care a numit-o „Preasfânta Milostivă“. Lângă această bisericută alesese să-si ducă mai departe traiul.
Mi-a povestit apoi despre călătoria pe care o făcuse demult în Sfântul Munte. De-a lungul conversatiei noastre, îsi lua deseori răgazuri în care rostea rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Mi-a trecut atunci prin minte să exersez si eu tehnicile pe care le deprinsesem în urmă cu câteva luni la cursurile de Mind Control. M-am convins însă cu stupefactie că nu puteam lucra practic nimic în preajma lui. Nu se întâmpla absolut nimic.
- Să nu te duci în India, mi-a spus. Acolo au să te mănânce ca pe o legumă.
I-am vorbit despre părintele Paisie. Desi nu iesise vreodată din oras, a arătat că-1 cunoaste bine.
- O, acesta ne-a întrecut pe toti cu mult! Să-i spui să facă si pentru mine o rugăciune. Să-mi trimită si un sirag de mătănii.
Am petrecut împreună cu el vreme de trei ore, răstimp în care m-a învătat multe lucruri despre ceea ce înseamnă o adevărată vietuire crestină.
Nu l-am ascultat, însă, si am plecat în India. Iată împrejurările în care l-am întâlnit din nou, imediat după „operatia“ bătrânului Paisie:
Mos Ilie străluceste
In dimineata următoare „operatiei“ pe care mi-a făcut-o părintele, m-am trezit într-o stare aproape paradisiacă. Binecuvântarea bătrânului era încă asupra mea. Mă simteam minunat, plin de pace si de iubire pentru întreaga făptură.
M-am sculat cu intentia de a merge într-o plimbare pe munte. L-am întâlnit în stradă pe Mos Ilie - „cel mai mic om al orasului“, asa cum obisnuia să se autointituleze.
Zdrentăros, cu părul si barba lungi si murdare, gârbovit, asezat pe bordura unui trotuar, aprinsese focul într-o tinichea. Copiii îsi părăsiseră jocul si îl înconjuraseră. Le vorbea cu capul plecat, aruncându-le când si când câte o privire.
Plin de uimire, l-am văzut învăluit într-o lumină imaterială. O lumină asemănătoare celei pe care o răspândea bătrânul Paisie, doar că era mai mică în dimensiune si intensitate. Strălucitoare, translucidă, suavă, emanând bucurie. Era harul care se revărsa din el si îi atrăgea ca un magnet pe copii. Mi se confirma definitiv că Mos Ilie era un om duhovnicesc, care îsi ascundea marea lucrare lăuntrică sub acoperământul nebuniei, spre a fugi de laudele si cinstirea oamenilor, de slava desartă; îl iubea pe Dumnezeu într-o asemenea măsură încât renuntase de bună voie la toate desfătările acestei lumi.
M-am apropiat de el cu bucurie si cu familiaritatea pe care mi-o inspira harul.
- Sănătate, Mos Ilie! i-am strigat.
Si-a ridicat surprins capul. A recunoscut într-o clipită binecuvântarea bătrânului Paisie care era asupra mea si m-a privit cu intensitate si nedumerire.
- Părintele Paisie m-a făcut astfel, ieri seară, i-am spus.
- Da! Acesta ne întrece pe toti.
Am stat apoi putin de vorbă. La un moment dat i-am zis:
- Mos Ilie, te văd strălucind. Izvorăste o lumină dinlăuntrul tău.
N-a spus nimic. Si-a plecat capul stânjenit, rusinat. La scurt timp ne-am despărtit, si mi-am continuat plimbarea.
SĂ NU-L ISPITESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU
Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca
să fie ispitit de către Diavolul... Atunci
diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe
aripa Templului si I-a zis: Dacă Tu esti Fiul
lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este:
„îngerilor Săi va porunci pentru Tine si Te
vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbesti de
piatră piciorul Tău“. Iisus i-a răspuns: Iarăsi
este scris: „Să nu ispitesti pe Domnul
Dumnezeul tău “.
(Matei 4, 1-7)
Uzând de anumite fragmente din Vechiul Testament si denaturându-le sensul, Diavolul îl îndeamnă pe Hristos la păcat. Mântuitorul astupă gura Diavolului folosind Legea dată de către Dumnezeu oamenilor, pentru a-i păzi de păcat: Să nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tău.
In Vechiul Testament, prin gura sfintilor Săi proroci, Dumnezeu interzice omului să-L pună la încercare pe Făcătorul său. O asemenea ispitire i-ar fi pricinuit omului însusi multe rele, de care Dumnezeu Se străduieste să-1 păzească prin poruncă.
In Noul Testament, Diavolul se străduieste prin viclenie, mistificând Scripturile, să-L îndemne pe Hristos la călcarea poruncii lui Dumnezeu, la păcat. Este motivul pentru care Hristos însusi, cu propria Sa gură dumnezeiască, reactualizează această poruncă.
Din nefericire, este tocmai porunca pe care am omis-o din vedere, si astfel ignoranta mea, adăugându-se marii mele nerusinări, mi-a determinat căderea într-o nouă ispită la foarte scurt timp după marea binecuvântare a „operatiei“.
După întâlnirea cu Mos Ilie, am pornit asadar într-o plimbare pe munte. întreaga mea raportare la realitatea înconjurătoare suferise modificări substantiale ca urmare a darului primit de la bătrânul Paisie. Brusc, lumea mi-a părut mai vie. Relatia mea cu făpturile lui Dumnezeu devenise mai profundă, mai sinceră, mai sensibilă. Mă bucura tovărăsia lor! întelegeam modul lor de viată; copacii, animalele, păsările, chiar si cea mai neînsemnată plantă, toate mi se dezvăluiau cu adevărat ca fiind vii. Era o experientă nemijlocită, iar nu o simplă asumptie mentală.
Le vorbeam, le mângâiam, le iubeam. Le percepeam ca pe niste tovarăsi de viată. Eram întru totul fericit. Mintea îmi era extrem de limpede si linistită. Devenisem capabil să deslusesc toate intentiile si imboldurile lăuntrice ale animalelor. Trăiam o negrăită pace, frumusete, iubire. Aceasta era viata cea adevărată, liantul autentic al omului cu lumea. Astfel va fi fost în Rai! Am realizat atunci în ce orbire îmi petrecusem viata până în clipa aceea. „Astfel trebuie că este bătrânul în fiecare zi“, m-am gândit. Mi-am amintit de întâmplările pe care mi le istorisise. „Pe când eram la Stomiu, la mănăstirea de lângă Konita, au venit doi ursi în locul unde aruncam gunoaiele. Erau flămânde sărmanele animale. Am coborât si le-am dat pâine. Vezi, animalele înteleg felul în care se apropie cineva de ele: dacă vrea să le facă rău sau dacă se apropie din iubire. Si cel mai sălbatic animal, dacă te apropii de el cu iubire adevărată, n-o să te necăjească.“ Si-a întins mâna si a chemat o păsărică cu gâtul rosu care se afla în vecinătatea noastră, pe crengile unui copac. Păsărică a venit si s-a asezat bucuroasă pe degetul lui. „Vezi, animalele se bucură de om; ele recunosc superioritatea omului si se bucură de prezenta lui. Asa trăia Adam în Rai. După căderea omului, s-a distrus această legătură si a venit sălbăticia: omul caută să le omoare, iar ele s-au sălbăticit. Totusi, animalele sălbatice sunt astăzi mai aproape de adevăr decât cele domestice. Dacă se apropie cineva de ele cu iubire, revin la relatia aceea de la începuturi. In schimb câinele, care trăieste permanent în preajma omului, s-a schimbat mai mult. A dobândit un spirit politienesc, o anumită suspiciune. Omul distruge animalele. Uite, aici aveam o pisicută pe care o hrăneam. Venea la picioarele mele si torcea, se freca de mine, era foarte cuminte. într-o zi i-am aruncat o bucată de pâine si animalul s-a tras înapoi speriat. Ce se întâmplase? Cineva o lovise cu pietre si îi stricase Ťgândulť bun. Vezi? Omul a pus început răului“.
- Părinte, chiar e adevărat că nici cel mai sălbatic animal nu-ti face nimic dacă te apropii de el cu dragoste?
- Adevărat, bre, adevărat.
Părintele mi-a povestit în continuare multe alte lucruri asemănătoare, pe care acum începeam le înteleg mai bine, de vreme ce chiar le trăiam.
Si, în timp ce mă aflam în această stare binecuvântată, mi-a trecut prin minte gândul: „Ce-ar fi dacă as intona vreun kirtan hindus sau as spune vreo mantrăl Oare voi intra într-o altă stare, sau n-o să se întâmple nimic?“. M-a cuprins această curiozitate stupidă, dorinta de a observa influenta pe care o va avea asupra mea această „practică“ hindusă. Omul cedează mai întâi la nivelul gândului, iar apoi în faptă.
Am început asadar să cânt un kirtan si să rostesc mantra pe care mi-o predase Babaji în somn: „Hare Om Namah Shivayam“. Nici până astăzi n-am aflat sensul ei exact. „Om“ este sunetul sfânt al hindusilor, iar „Hare Om“ este salutarea religioasă cu care încep textele lor „sfinte“. Cuvântul „Shivayam“ trebuie că are legătură cu zeul Shiva al distrugerii, unul dintre „marii zei“ ai panteonului hindus.
N-am apucat bine să rostesc mantra, si îndată lucrurile s-au schimbat. Am simtit o transformare atât în interior, cât si în exterior.
O adiere glacială a miscat crengile si mi-a umplut sufletul de fiori. Am încetat totodată să mai simt în vreun fel harul lui Hristos, care îmi linistise sufletul si făcuse ca legătura mea cu lumea să fie atât de armonioasă, de dulce si de pasnică. Trăiam deja o altă atmosferă spirituală. Percepeam o nouă putere manifestându-se în jurul meu, însă ea îmi aducea tensiune, încordare. Simteam că trebuie să fiu atent. Tot ceea ce se întâmpla era ciudat si nefiresc. Nu exista nici o explicatie naturală pentru un vânt atât de înghetat, nici pentru timpul foarte scurt cât a durat. Sunt convins că nu a fost vorba de un fenomen natural, chiar dacă a miscat crengile copacilor.
Eram deja speriat si crispat. îmi pierdusem degajarea, relaxarea, sentimentul de încredere, de sigurantă, de iubire - pe care le încercasem mai devreme simtind prezenta lui Hristos.
Am făcut eforturi să mă sustrag acestei influente, să redevin precum fusesem înainte. Zadarnic! Binecuvântarea de care mă împărtăsisem s-a îndepărtat în chip simtit de la mine. Intrigat, mă întrebam cum de se putuse produce atât de rapid această radicală schimbare.
Am reluat apoi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, cu multă râvnă si înflăcărare. Nu mă mai interesa să studiez diferentele, să discern diversele stări spirituale. Tânjeam să fiu iarăsi ca un copilas în bratele lui Hristos. Doream să trăiesc dulcea Sa prezentă, chiar dacă ar fi urmat să nu mai cunosc nimic altceva în viata mea.
Insă nu se întâmpla nimic. Ca efect al rugăciunii, acea malefică putere care se apropiase de mine a fost anihilată, astfel încât nu mă mai temeam. însă sufletul meu a rămas în continuare gol de prezenta lui Hristos. Mă simteam pe jumătate mort, lipsit de mângâiere, însingurat, distrus, vinovat fată de Cineva care mă iubea mult, în timp ce eu îl vândusem, îl rănisem, îi întorsesem spatele.
Din nefericire, nu suntem în stare să pretuim si să păzim cum se cuvine lucrurile pe care nu le-am dobândit prin osteneala noastră personală. Tocmai ce risipisem, nesocotindu-1 prosteste, marele dar al părintelui meu. Aveam să trag multe învătăminte din această greseală. Fericiti cei smeriti, care stiu să învete din experienta altora fără să pătimească...
TUFA DE DAFIN
Nu stiu cum a fost cu putintă, însă desi pătimisem atâtea nenorociri sufletesti din partea magilor indieni, a yoghinilor, în chip straniu nu eram capabil încă să constientizez această stare de fapt. Desi mă expusesem unor primejdii de moarte, nu reuseam să iau act de tragedia în care mă aflam. Ignoram cu desăvârsire consecintele faptului că acesti oameni năvăliseră abuziv, grosolan si fără prejudecăti asupra ipostasului meu duhovnicesc, psihic si somatic. Să fi fost inclusiv această orbire temporară efectul lucrării harului lui Dumnezeu, care m-a acoperit prin rugăciunea bătrânului, împiedicându-mă să sesizez dimensiunile căderii mele tocmai pentru a nu ajunge pradă celei mai înfricosătoare deznădejdi? Să fi fost pur si simplu rezultatul superficialitătii mele sufletesti si intelectuale? Nu stiu. Cert este că am început să mă problematizez în toate aceste privinte abia la întoarcerea în Sfântul Munte, si îndeosebi după următoarea întâmplare.
Mă aflam împreună cu părintele Paisie, la scurt timp după ce bătrânul scosese demonul din mine. Eram numai noi doi si mă pregăteam de plecare. Iesisem afară din curte, în vreme ce bătrânul se pregătea să încuie. Vorbeam despre yoghini, si la un moment dat i-am zis:
- Părinte, sunt oameni buni!
Exact în clipa aceea, în dreapta mea, o tufă de dafin înaltă de vreo doi metri a început brusc să se clatine si să se smucească atât de tare, încât era gata să iasă din rădăcini. Se zgâltâia cu o sălbăticie de nedescris, ca si când cineva tăbărâse asupra ei cu toată ura, străduindu-se încrâncenat să o smulgă din pământ. La numai un metru mine, se misca singură, fâră să o atingă vreo mână vizibilă, fără să sufle nici cea mai pală adiere de vânt! Copacii, frunzele, plantele, ierburile din jur erau absolut nemiscate.
M-am înspăimântat teribil.
- Părinte, ce-i asta? am strigat îngrozit.
- Prietenul tău, mi-a răspuns linistit bătrânul.
Am plecat apoi capul rusinat.
Intelegeam acum mai limpede ce fel de „bunătate“ aveau yoghinii si câti demoni trimiseseră asupra mea. De asemenea, întelegeam o dată în plus la câte lupte duhovnicesti îl supusesem pe bătrân de-a lungul timpului. El trebuia să-1 înfrunte de fiecare dată pe Diavol pentru mine. El ridica totdeauna întreaga mea greutate duhovnicească. El se afla mereu în linia întâi a războiului duhovnicesc, în vreme ce eu zăceam la spital, în spatele frontului. Si de câte ori nu avea să se mai întâmple acelasi lucru?...
La un moment dat i-am spus:
- Părinte, ati făcut atât de multe pentru mine, ce pot să fac si eu pentru sfintia voastră?
- Ce spui, binecuvântatele?! Tu stii cât bine mi-ai făcut? Stii câte siraguri de mătănii mi-ai adus?
Voia să spună prin aceasta că fusese nevoit - în marea sa iubire - să facă nenumărate rugăciuni în plus, folosind siragul de mătănii, ori de câte ori mă aflam în primejdie. De fapt, îsi îngreuia astfel încă si mai mult programul său de rugăciune si asceză, care era si asa extrem de solicitant. Iar această osteneală, care se adăuga marilor sale osteneli zilnice, o socotea cu toată sinceritatea... folos.
„Monahul este silire continuă a firii“, spune Sfântul Ioan Scărarul. împărătia Cerurilor se ia prin străduintă, si cei ce se silesc o răpesc pe ea, zice Hristos (Matei 11, 12). într-adevăr, bătrânul îsi silea propria fire nespus de mult, însă făcea aceasta cu toată bucuria, căci o făcea pentru Hristos, pe care îl iubea infinit. El înfrunta întotdeauna problemele într-o manieră duhovnicească, având ca perspectivă vesnicia, împărătia lui Dumnezeu, după care înseta necontenit.
BĂTRÂNUL STRĂLUCESTE
Intr-o zi, plecând de la chilia bătrânului, mi-am amintit la poartă ceva care mă frământa.
- Părinte, yoghinul acesta, Niranjan, scotea o lumină!... i-am spus.
- Ce lumină?
- Uite, asa cum sedeam toti adunati în jurul său, deodată a iesit din trupul lui si ne-a învăluit pe toti o lumină aurie, ca o sferă care se mărea continuu. Apoi am simtit cum mă transform cu totul, cum mi se schimbă mintea. Ce lumină era aceea?
Părintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fără să spună nimic...
O lumină s-a răspândit pretutindeni, umplând toată curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam această lumină. Bătrânul era izvorul din care ea se revărsa. în ciuda intensitătii ei, ochii nu mă dureau; era imaterială si nespus de dulce. Nu mă săturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci mă bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbătat de această lumină pe care o absorbeam cu întreaga mea fiintă, în acelasi timp, mintea îmi rămăsese complet lucidă, receptivă la toate elementele din mediul înconjurător. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire că li se adăugase unul nou: „vederea duhovnicească“.
Imi amintesc că era miezul zilei, cu un soare arzător. însă strălucirea luminii imateriale a părintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu să estimez durata acestui fenomen. Cert este că, după o vreme, m-am pomenit păsind pe cărarea către Mănăstirea Kutlumusi. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat între timp. Eram profund schimbat când am ajuns la mănăstire. Călugării au remarcat imediat acest lucru.
- De la părintele Paisie vii? întrebau.
- Da, încuviintam clătinând din cap.
Nu pot spune că a existat un moment anume în care mi-am revenit din această stare. Ea s-a estompat treptat, întipărind însă adânc în sufletul meu o pace dulce, ale cărei efecte persistă până astăzi, la zece ani de la consumarea evenimentului. Trăiesc încă roadele acelei tainice si profunde schimbări lăuntrice.
In felul acesta, am putut face prin experientă nemijlocită comparatia între cele două lumini. Ce mi-ar fi putut explica bătrânul prin cuvinte? Si cât as fi înteles din ceea ce mi-ar fi spus despre lumina yoghinului? Tocmai de aceea, părintele îmi oferise acest dar duhovnicesc, astfel încât să percep diferenta prin trăire.
Si, într-adevăr, această diferentă era uriasă, de-a dreptul incomensurabilă. Pe cât diferă o tinichea veche de una de aur, pe cât diferă omul de Dumnezeu, pe cât diferă minciuna de adevăr, pe atât diferea lumina lui Niranjan de cea a părintelui Paisie. Nici măcar nu s-ar putea găsi un termen de comparatie pentru strălucirea care izvora din bătrân.
Desigur, cineva care n-ar fi avut experienta luminii bătrânului, ar fi fost privat de posibilitatea unei comparatii. S-ar fi lăsat, eventual, lesne fascinat de lumina yoghinului, si poate chiar s-ar fi arătat dispus să-1 urmeze pe calea întunecată a rătăcirii. Insă un om familiarizat cu viata duhovnicească, trăitor al lui Hristos si cunoscător al experientelor sfintilor Săi, ar fi văzut-o în integralitatea realitătii sale brute: o lumină de provenientă demonică.
Voi încerca să fiu mai explicit în a descrie si lămuri aceste evenimente spirituale.
Sufletul omenesc, prin însăsi natura lui, poate primi fie harul dumnezeiesc, fie energia demonică. Totul depinde exclusiv de vointa liberă a omului, de intentia lui asumată prin fapte.
Când omul se apropie de Dumnezeu, de Hristos, prin păzirea poruncilor Lui si prin participarea la Sfintele Taine pe care însusi Iisus Hristos le-a întemeiat pe pământ si le-a încredintat ca mostenire vesnică Bisericii pe care tot El a întemeiat-o, atunci sufletul primeste înlăuntrul său pe Dumnezeu.
Prin Taina Sfintei împărtăsanii se întâmplă ceea ce însusi Hristos a făgăduit: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56).
Prin păzirea poruncilor, Hristos si Dumnezeu Tatăl vor locui înlăuntrul omului care îi va iubi: Dacă Mă iubeste cineva, va păzi cuvântul Meu, si Tatăl îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23).
Asadar, în felul acesta omul devine teofor, adică ajunge să-L poarte pe Dumnezeu permanent înlăuntrul său. Sufletul unui asemenea om se uneste atât de strâns cu Dumnezeu, încât devine una cu El: Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6, 17). Sufletul omului se îndumnezeieste si dobândeste prin har însusirile pe care Dumnezeu le are prin fire: nemurire, lumină, slavă, cunoastere a trecutului si a viitorului, stăpânire asupra materiei, si multe altele.
Lumina lui Hristos care sălăsluieste în sufletul unui astfel de om este atât de intensă încât se manifestă vizibil si la nivelul trupului, fâcându-1 să strălucească - în sens literal. Când omul acesta doreste, din ratiuni pe care el le cunoaste, descoperă slava sufletului său si altor persoane cu care intră în contact, asa precum Hristos le-a descoperit dumnezeirea Sa celor trei ucenici ai Săi pe Muntele Tabor: Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, fratele lui, si i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Si s-a schimbat la fată înaintea lor, si a strălucit fata lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au făcut albe ca lumina... (Matei 17, 1-2).
Biserica Ortodoxă aduce drept mărturie multimile de sfinti care, de-a lungul tuturor celor două mii de ani de existentă a sa, au avut nenumărate asemenea experiente si harisme. Toti acesti sfinti ai Bisericii adeveresc cuvintele Domnului Iisus Hristos: Cel ce crede în Mine va face si el lucrările pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12), dar si Fără Mine nu puteti face nimic (Ioan 15,5).
In rândul acestor teofori se numără si părintele Paisie. El vădea lumina lui Hristos prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin întreaga sa viată. Iar atunci când era nevoie, o vădea si în chip suprafiresc înaintea ucenicilor săi.
Omul, călcându-si propria constiintă - această lege firească pe care Dumnezeu a inculcat-o în inimile oamenilor pentru a-i călăuzi spre bine (fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia constiintei lor si prin judecătile lor - Rom. 2, 15) - se îndepărtează de izvorul binelui, de lumină, de Dumnezeu. El se întunecă si, prin păcatele pe care le săvârseste, îi conferă - într-o măsură variabilă -drepturi asupra propriei persoane Diavolului.
Astfel omul se plasează de bună voie sub influenta energiei demonice. Iar dacă rămâne consecvent acestei alegeri, spiritele malefice vor intra în el si îl vor stăpâni deplin, aducându-1 în starea de demonizare.
Există oameni (precum vrăjitorii, magii, satanistii) care au ajuns la o asemenea pervertire a mintii încât urmăresc în mod expres ca demonii să intre în ei. De aceea, îl invocă regulat si explicit pe Diavol, invitându-1 stăruitor să intre si să le ia în stăpânire sufletul. Ei fac aceasta în dorinta de a dobândi putere asupra oamenilor sau de a accede la un statut care să le asigure celebritatea. Cu alte cuvinte, sunt motivati de patimile iubirii de stăpânire, slavei desarte, trufiei.
Asadar, Diavolul îl transformă într-un simplu instrument pe omul asupra căruia îsi exercită stăpânirea. Ii transmite viclenia sa demonică si o parte din capacitătile pe care el, ca entitate spirituală, le are prin fire. Demonizatilor li se întâmplă frecvent să-si schimbe radical trăsăturile fetei, să vorbească folosindu-se de cele mai diverse si mai stranii voci, să leviteze, să intuiască evenimente viitoare, să cunoască faptele săvârsite în trecut de oameni pe care îi întâlnesc pentru prima oară, să comunice telepatic, să miste diverse obiecte de la distantă, să provoace catastrofe naturale, s.a.m.d.
Insă Diavolul este legat de către Hristos si nu poate lucra răul decât într-o mică măsură. Părintele Paisie îmi spunea: „Cel mai mic dintre demoni are atâta putere încât ar putea distruge într-o clipită întreg pământul, dar nu îngăduie Dumnezeu“.
Altădată bătrânul mi-a zis:
„Atunci când vorbeste la tribună Karamanlis, spre exemplu, în fata unei multimi de zeci de mii de oameni, dacă ar îngădui Dumnezeu să apară Diavolul fie si numai pentru o secundă la acea tribună, ar cădea cu totii morti de frică“.
La o altă întâlnire, povestindu-i bătrânului despre luminile pe care le vede cineva atunci când meditează, mi-a spus: „Astfel de lumini, noi nu vrem să vedem. Le întoarcem spatele... Odată, când eram în Sinai, în pustie, mai sus de sihăstria Sfintei Epistimi, am iesit seara din pesteră si m-am suit pe creasta vecină, de unde vedeam mănăstirea. Acolo obisnuiam să mă rog. Aveam o brichetă în mână si din când în când o aprindeam, ca să văd pe unde păsesc pe stâncă. în acea seară, numai ce făcusem câtiva pasi de la pesteră mai departe, si o lumină ca de reflector a luminat toată partea aceea, ca si când ar fî fost ziuă. Am înteles imediat că era de la cel viclean, care urmărea să mă păcălească, făcându-mă să mă împiedic si să cad în prăpastie. ŤAstfel de lumini nu vreau să vădť, mi-am zis în sinea mea, si m-am întors în pesteră“.
Apostolul Pavel spune că Diavolul se preface si în înger de lumină: Pentru că unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însusi Satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptătii, al căror sfârsit va fi după faptele lor (II Cor. 11, 13-15). Adică Satana se străduieste să însele inclusiv prin aparenta de înger al lui Dumnezeu; tot astfel si gurusii încearcă să se disimuleze sub aparenta sfinteniei, cu ajutorul puterilor demonice. Efortul lor de a însela se poate dovedi eficient până când omul ajunge să-L cunoască pe Hristos în Duhul Sfânt.
VINDECAREA CREIERULUI
Fireste, usurarea pe care am simtit-o din clipa în care bătrânul mi-a scos demonul a fost uriasă. Schimbarea mea în bine, din absolut toate punctele de vedere, era de o evidentă mai mult decât izbitoare. Mai aveam însă o problemă serioasă: simteam adesea în tot capul o durere traumatizantă. în plus, exact în mijlocul creierului, acolo unde se află glanda hipofiză, acuzam o durere continuă, chiar dacă nu foarte intensă.
Imi amintesc foarte bine noaptea în care am dobândit brusc toate aceste simptome. Mă aflam în India, în ashramul lui Satyananda din Mongyr. în timp ce dormeam, am primit din exterior un adevărat atac mental. Existau toate temeiurile pentru a conchide că a fost „opera“ lui Niranjan, conducătorul ashramului. în somn, adică exact atunci când mă puteam împotrivi mai putin, m-a luat efectiv în stăpânire si mi-a adus multe vătămări sufletesti. Când m-am trezit, mi-am simtit creierul „sângerând“, ca si când ar fi fost frecat cu smirghel.
Mă aflam acum în coliba bătrânului, în bisericută. Stăteam de vorbă - bătrânul într-o strană, în picioare, iar eu lângă el. La un moment dat i-am spus:
- Părinte, nu sunt bine, mi-au făcut ceva la cap.
I-am explicat tot ce mi se întâmplase. M-a privit cu bunătate, dar n-a spus nimic. Si-a întins doar mâna si m-a mângâiat pe cap. A tinut mâna ceva mai mult aproape de urechea mea dreaptă.
Am simtit îndată o putere dulce iesind din mâna sa si pătrunzându-mi în tot capul. Sufletul mi s-a umplut de liniste, de pace, de sigurantă. Senzatia a durat foarte putin, doar câteva secunde, la capătul cărora mă însănătosisem cu desăvârsire. Dispăruseră complet toate simptomele, durerile, traumele, ba chiar si cele mai firave semne de surmenaj. Mă simteam literalmente posesorul unui creier nou, nefolosit, ca si când abia atunci m-as fi născut.
M-am bucurat nespus, fără să fiu deloc surprins. Toate aceste fenomene îmi apăreau deja ca fiind cât se poate de firesti. Stiam foarte bine că bătrânul era împodobit si slăvit de Hristos cu multe harisme. Nici n-am mai simtit nevoia de a discuta cu el despre această întâmplare, ci am luat binecuvântare si am plecat.
Desigur, vorbim aici despre minuni, despre lucruri cu totul mai presus de fire. Oricine si-ar putea închipui că în mod normal ar fi trebuit să scot strigăte de fericire, să sar până în tavan, să izbucnesc în lacrimi, în exclamatii de multumire... însă bătrânul era atât de simplu, se purta atât de natural si de degajat, încât se pare că m-a influentat si pe mine în felul cum înfruntam toate evenimentele. De altfel, ce mare lucru era pentru Atotputernicul Dumnezeu să mă tămăduiască de orice suferintă?
Vreau să subliniez încă o dată caracterul radical diferit al repercusiunilor pe care le aveau asupra sufletului si trupului meu energiile yoghinilor, pe de o parte, si energiile bătrânului, pe de alta. în primul caz, rezultatul se dovedea de fiecare dată traumatizant; în cel de-al doilea, primeam totdeauna vindecare de bolile sufletesti sau trupesti.
Fireste, explicatiile si interpretările yoghinilor sunt din cele mai diverse. Ei se străduiesc să-si prezinte metoda ca pe un foarte mare dar, ca pe un produs al evolutiei în plan spiritual, cu consecinte din cele mai benefice asupra individului. Fără îndoială, sunt multi cei care ascultă aceste teze si se mărginesc să le analizeze strict teoretic, filosofând inepuizabil pe seama diverselor nuante si asumându-si la nivelul abstract, după criterii pur subiective, o gamă mai largă sau mai restrânsă de învătături yoghine. Cad în această cursă cei care fie nu le-au experimentat pe viu, fie n-au avut încă privilegiul de a intra în posesia termenilor de comparatie. Este usor de urmărit si de înteles psihologia omului care, întrucât pe de o parte i se întâmplă lucruri neobisnuite si necunoscute, iar pe de altă parte i se serveste prompt si abil o anumită cheie de interpretare a acestor fenomene, nu mai are timpul si dispozitia necesare unei evaluări profunde si riguroase, tocmai pentru că evenimentele si explicatiile se succed într-un ritm alert, asa încât sfârseste prin a ceda bulversat, cu convingerea că progresează spiritual, în vreme ce el se îndreaptă, în realitate, spre o tragedie poate insurmontabilă.
Imi amintesc de cazul foarte interesant al unui swami din India care înnebunise în urma practicilor yoga. Ei afirmau cu entuziasm că gurul 1-a înnebunit pentru a-1 elibera de ratiunea care i-ar fi fost o piedică serioasă în calea evolutiei spirituale! Ce fel de „progres spiritual“ este acela în care omul se distruge cu desăvârsire? Efortul duhovnicesc al crestinilor tinteste, dimpotrivă, spre dobândirea întelepciunii si luminarea mintii, nicidecum spre accederea la nebunie, inconstientă sau idiotizare... Este încă o ilustrare a varietătii de pericole pe care le presupune yoga.
In ashram, prietena mea avea hemoragii atât de puternice încât nu se putea ridica din pat, iar ei sustineau că prin puterea gurului i se oferise această binecuvântare, pentru a se curăta de karma ei! Este demn de remarcat faptul că, în primă instantă, am fost la un pas de a accepta o asemenea explicatie. Aveam, din fericire, să ne edificăm destul de curând asupra perfidiei acestor oameni...
Bătrânul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot va iesi vreo cornită din sac... Dar el ce face? Dacă îl întrebi ce se vede iesind din sac, o să-ti spună că nu e o cornită, ci o vânătă“. Folosea acest exemplu anecdotic pentru a atrage atentia asupra înselătoriilor la care obisnuiesc să recurgă tatăl minciunii, insuflatorul rătăcirii, si nefericitii săi slujitori.
Dacă răul s-ar înfătisa ca atare, atunci cu sigurantă că majoritatea covârsitoare a oamenilor l-ar evita, măcar din dorinta de a nu se vătăma pe ei însisi. Răul trebuie asadar să se camufleze, să-si confectioneze într-un fel sau altul aparenta frumosului, a binelui, pentru ca oamenii să-1 poată accepta si asuma. în acelasi fel, pentru a nu risca izolarea, oamenii răi sunt nevoiti să se prezinte mai întâi ca virtuosi. De asemenea, ei se vor strădui întotdeauna să-i calomnieze pe cei cu adevărat virtuosi, pentru a-si asigura prim-planul confortabil din care să-si pună în aplicare nestingheriti toate proiectele.
ARMATA
După întoarcerea din India, am rămas în Sfântul Munte sase luni de zile - din martie până în septembrie. La începutul lui octombrie mi se încheia termenul acordat pentru amânarea stagiului militar si trebuia să mă prezint în vederea recrutării.
Am părăsit Athosul cu doar zece zile înainte de termenul limită, întrucât mă temeam că, dacă as fi zăbovit mai mult timp în oras, mi-as fi reluat, alături de vechii mei prieteni, relele obiceiuri. De aceea am încercat să-mi petrec cele zece zile stând numai în casă; aveam astfel si prilejul de a mă vedea mai pe îndelete cu părintii mei, care erau usor nelinistiti din pricina mea.
In timp ce eu evitam cu obstinatie iesirile din casă, amicii mă cereau cu stăruintă la telefon, în special niste fete cunoscute. Asa cum obisnuim să spunem, „îsi băga dracul coada lui“. Din nefericire, încet-încet aveam să fiu iarăsi atras spre obiceiurile cele vechi. Acum însă cunosteam pocăinta si mărturisirea păcatelor, mergeam la duhovnic si mă ridicam iarăsi pe picioarele mele.
Totusi, de foarte multe ori se întâmpla să nu mă pot împotrivi păcatului. La cea mai mică ispită, cădeam ca un pui de găină. Prin toată viata mea din trecut, îi dădusem Diavolului multe drepturi de stăpânire asupra mea. Desi mă chinuiam cumplit, stiind că nu fac decât să mă autodistrug, vointa mea ceda adesea în fata păcatului. Desigur, patimile omului sunt lanturile cu care Diavolul leagă sufletul omenesc, iar eu eram foarte strâns înlăntuit. Dar nu era numai aceasta, ci si altceva. De multe ori simteam în jurul meu prezenta demonilor, netezind terenul pentru ca păcatul să devină mai lesne realizabil. Alteori simteam efectiv asupra membrelor niste furnicături cu totul neobisnuite si extrem de intense, care îmi aprindeau de apetit sexual întreg trupul, cu o fortă devastatoare. Mai mult, îi vedeam pe demoni provocând simultan si altor persoane din jurul meu aceeasi predispozitie.
Evenimente cu substrat demonic mi se întâmplau aproape zilnic. Este practic imposibil să le relatez pe toate, sau să surprind în cuvinte subtilitatea si profunzimea stărilor pe care mi le induceau. Voi evoca trei situatii concludente.
A.
Seara, când în unitatea militară se dădea semnalul de stingere si soldatii se culcau, obisnuiam să mă retrag într-un loc mai izolat si să mă rog. Spuneam rugăciunea mintii folosind siragul de mătănii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. într-o seară, după ce începusem rugăciunea, am simtit brusc tot trupul înghetându-mi si mi s-a făcut realmente părul măciucă. Mi-am dat seama că un demon se apropiase de mine. Am continuat rugăciunea. Prezenta lui devenea tot mai intensă, astfel încât deodată am simtit ceva strângându-mi inima în piept si gâtul. Erau ca niste mâini reci si viguroase. In groaza care mă cuprinsese, am strigat: „Sfinte Arsenie, ajută-mă!“. Demonul s-a oprit îndată si a fugit de lângă mine. Mi-am regăsit imediat linistea lăuntrică, si mi-am continuat bucuros rugăciunea.
B.
A doua întâmplare este legată de o fată care se îndrăgostise de mine si mă urmărea cu perseverentă. Eu o alungam explicit, iar ea insista imperturbabil. După nesfârsite tatonări, s-a întors dezamăgită în America, unde-si făcea studiile, asa încât nu ne mai văzusem de multe luni de zile. îmi imaginam că între timp se linistise.
în acea perioadă îmi îndeplineam o parte din stagiul militar undeva în Evros; mi-am luat o permisie de trei zile si am pornit spre Tesalonic, cu intentia de a-mi vedea părintii. Auzind că si bătrânul Paisie se afla nu departe de oras, am mers să-1 întâlnesc. Ne-am bucurat amândoi de regăsire, am avut o discutie îndelungată, la capătul căreia m-a îmbrătisat si m-am pregătit de plecare. După ce m-am îndepărtat câtiva metri, bătrânul m-a chemat înapoi, urmărindu-mă foarte intens cu privirea. M-am apropiat de el, socotind că vrea să-mi spună ceva, însă el m-a sărutat... pe gât! O dată în partea dreaptă si o dată în partea stângă, apoi m-a trimis la drum binecuvântându-mă.
M-am bucurat simtindu-i iarăsi dragostea netărmurită, dar mă stăpânea si un sentiment de uimire. Mi s-a părut ciudat să mă sărute pe gât.
In aceeasi după-amiază, pe când sedeam în casă, a sunat telefonul. Era tocmai acea fată! Si, pe deasupra, se afla în Tesalonic! Am fost surprins.
- Bine, dar cum ai ajuns aici? Nu erai în America?
- Am simtit că zilele astea vei fi aici, asa că am luat ieri avionul si am venit. Voiam să te văd.
Ce puteam să-i răspund? Venise din America să mă vadă!
Când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că avusese o stranie certitudine că în acele zile mă va găsi în oras. Fusese sigură de acest lucru, fără să si-1 poată explica nici ea.
Am stat apoi de vorbă pe îndelete, ne-am pornit pe glume si pe râs, si încet-încet întâlnirea a căpătat o pronuntată tentă erotică. M-am străduit din răsputeri să evit un asemenea deznodământ, însă eram atras de o fortă irezistibilă. Fata parcă era beată. îmi cădea invariabil în brate, o respingeam, mi se strecura din nou la piept...
De la un anumit moment, am început să simt că nu suntem singuri. Aveam si... companie. Percepeam din nou prezenta demonului. Fără să o constientizeze, fata se afla deja integral sub influenta lui. Era într-o stare de surexcitare sexuală inimaginabilă. N-o mai văzusem niciodată asa. Desi simteam limpede prezenta demonică si eram agresat de aceleasi imbolduri concupiscente, nu mă temeam. M-am smuls din înclestarea mâinilor ei si am iesit afară din casă. Văzând că mă urmează, am dat înconjur automobilului. Ne despărtea o distantă de 5-6 metri. Brusc, am simtit o mână uriasă zgândărindu-mi organele sexuale. O lascivitate irepresibilă m-a cuprins instantaneu. îmi pierdusem controlul. Fata s-a apropiat si s-a aruncat în bratele mele, începând să mă sărute. Eram paralizat. Cedasem lăuntric, spusesem „Da!“. Simteam demonul lângă noi sporindu-ne dorinta, dar nu mă mai interesa. Mă predasem în stăpânirea lui.
In clipa aceea, fata si-a aplecat capul si m-a sărutat pe gât: o dată în partea dreaptă si o dată în partea stângă, exact în acele două puncte în care mă sărutase cu putin timp înainte părintele Paisie!
Am sărit ca împins de un resort, îndepărtând-o pe fată cu putere. Eram mânios, simtind că avusese loc o profanare: îmbrătisarea curată a bătrânului si sărutul pătimas al fetei erau două lucruri esential ireconciliabile. Cel dintâi era profanat de către cel de-al doilea.
Asadar, bătrânul stiuse de la început tot ceea ce urma să mi se întâmple, dar nu-mi spusese nimic. A preferat să folosească o modalitate mai delicată de a mă smulge din păcat si din mâinile Diavolului.
Pe atunci, fata respectivă nu credea în Hristos si nu avea nici o legătură cu Biserica. Se pretindea o persoană „modernă“ si lipsită de „prejudecăti“. Mai târziu, după numeroasele lucruri ciudate care i s-au întâmplat, a început să se problematizeze, să-si mai cenzureze excesele, să-si schimbe treptat viata, si în cele din urmă, prin puterea lui Hristos, a devenit si ea unul dintre mădularele vii ale Trupului Domnului, ale Bisericii Ortodoxe.
Discutând cu părintele Paisie despre problemele de acest gen, mi-a spus: „Atunci când există o legătură strânsă si o mare iubire între două suflete, ele pot cunoaste astfel de lucruri de departe. însă de cele mai multe ori intră Diavolul la mijloc si încurcă lucrurile. Pune în gând unui băiat si unei fete să meargă în acelasi loc si să se întâlnească acolo. Apoi iarăsi acelasi lucru, în altă parte, si tot asa, până când cei doi ajung să spună: ŤCeva se întâmplă cu noi, ceva special!ť, pentru ca în cele din urmă să-i arunce în păcat. Ispititorul este un mare regizor si scenograf... De aceea nu trebuie să pună nimeni bază pe asemenea întâmplări, ca să nu se rătăcească. Dacă ceea ce ni se întâmplă este de la Dumnezeu, atunci El va găsi un alt mod de a ne înstiinta, care să ne aducă deplină certitudine“.
Intr-adevăr, asemenea chestiuni necesită un mare grad de discernământ, pe care nu-1 mai posedă multi asceti în vremea noastră.
C.
Cea de-a treia întâmplare s-a petrecut în Evros, la unitatea militară. într-o seară, încercând să spun neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, nu-mi puteam concentra nicidecum mintea, care se risipea în nenumărate alte gânduri. După îndelungi eforturi sortite esecului, mi-am zis: „Dacă nu mă pot ruga, atunci să fac măcar niste mătănii. Este si aceasta o rugăciune a trupului, iar Dumnezeu mi-o va primi, văzându-mi neputinta“.
Inainte de a apuca să fac zece mătănii, m-a înconjurat un fel de pâclă respingătoare, ros-aurie. Era un atac deschis al Diavolului. Biruit de spaimă, mi-am zis: „Lasă, mai bine să n-o încurc rău de tot!“, si am plecat în grabă.
Mai târziu m-am căit pentru lasitatea acestei atitudini. Mă temusem de lupta cu Diavolul, întrucât stiam că-i deschisesem iarăsi porti largi, prin păcatele săvârsite recent. Din nefericire, cădeam încă destul de frecvent victimă vechilor mele patimi.
M-am întors în dormitorul comun si m-am pregătit de culcare. Credeam că s-a terminat, că fusese o simplă furtună de moment. Mă înselam însă amarnic!
In zilele următoare nu m-am simtit bine. Acuzam o permanentă si inexplicabilă stare de ameteală, somnolentă si sfârseală. M-am prezentat la medicul unitătii, pe care îl cunosteam, si care m-a supus unei examinări riguroase. Nu mi-a găsit absolut nimic în neregulă. Mi-a sugerat în final, ca o măsură de precautie, să efectuez si un control stomatologic. I-am urmat sfatul, însă dentistul m-a asigurat la rândul său că sunt perfect sănătos.
Aceste simptome au continuat totusi la fel de pronuntat si de nimicitor vreme de două-trei luni. Nu mai eram în stare să fac nimic, nu mai puteam nici măcar să mă rog. Am început să bănuiesc ce se petrece abia după următoarea întâmplare.
într-o zi, am deschis Vechiul Testament pe care îl tineam într-un sertar al biroului. „Să citesc putin, dacă tot nu mă pot ruga“, m-am gândit. Surpriza pe care am avut-o a fost însă de proportii. Nu puteam distinge literele! Am simtit deodată o atât de intensă stare de slăbiciune si de greată, încât mi-am pus capul pe birou, ca să nu cad de pe scaunul pe care sedeam, constientizând în acelasi timp că era la mijloc o lucrare diavolească. Mi-am lipit Vechiul Testament de frunte, cerându-I Domnului un dram de mângâiere. încet-încet mi-am revenit. Acum stiam foarte bine ce am. Căutam un mod de a-1 vedea pe bătrânul Paisie.
Ocazia s-a ivit la următoarea permisie.
- Părinte, fă-mi o cruce! Nu sunt bine deloc. Mă simt ca si când cineva m-ar fi prins într-un năvod si m-ar trage în jos. Ametesc si am o stare de somnolentă permanentă.
M-a apucat cu dragoste si mi-a lipit capul de pieptul lui; mi-a făcut cruce de trei ori pe crestet, fără să spună un cuvânt. Asta a fost tot. Mă simteam iarăsi bine si usurat. După ce i-am descris întâmplarea, l-am întrebat cu teamă:
- Părinte, cum de are Diavolul atâta putere?
- Noi i-o cedăm, prin păcatele noastre.
Mi-am amintit rusinat de numeroasele păcate grave pe care le săvârsisem în ultima vreme. M-am dus apoi si m-am spovedit.
Trebuie să precizez că, exceptându-i pe crestinii ajunsi la înalte măsuri duhovnicesti, marea masă a oamenilor care se văd confruntati cu atacuri demonice atât de radicale este alcătuită în general din cei care au dat multe drepturi Diavolului prin contactul cu practici precum magia, spiritismul sau yoga.
La Sfânta Mănăstire Stavronikita am cunoscut un om, putin mai în vârstă decât mine, care fusese ani de zile membru conducător al miscării hinduse Hare Krishna. Când l-am întâlnit eu, se reîntorsese deja la crestinism. îmi povestea cât de mult a suferit de pe urma Diavolului din clipa în care s-a străduit să scape de sub tirania acestuia. Chinurile mele nu reprezentau într-adevăr nimic fată de ceea ce pătimise el. Toate puterile sale sufletesti ajunseseră la secătuire deplină. „Dacă nu era părintele Paisie, n-as fi putut să scap“, îmi mărturisise la un moment dat.
Există însă si oameni nefericiti care preferă să se lipsească de viata vesnică în favoarea acesteia vremelnice. Liber consimtit, ei se înrobesc Diavolului, care le oferă cel mult perspectiva unui trai plin de satisfactii în această viată, si se osândesc pe ei însisi suferintei vesnice. Crestinii iubitori de Dumnezeu sunt chemati să se roage neîncetat lui Hristos pentru aceste suflete...
In Biserica Ortodoxă este tezaurizată marea experientă a ascetilor si a sfintilor în războiul lor împotriva demonilor. Din învătătura Marelui Antonie, care a trăit în jurul anului 250 si este socotit părintele monahismului, merită evocate următoarele cuvinte:
„Asadar, prin marea minune a înomenirii Mântuitorului, Diavolul a fost nimicit si rămâne neputincios în lucrarea sa. Cu toate acestea, desi a căzut, el este tiran si nu-si află liniste, ci continuă să ameninte, fie si numai prin cuvinte. Dacă i-ar fi stat în putere, n-ar fi sovăit nici o clipă, ci îndată ar fi săvârsit răul, de vreme ce toată pornirea lui este spre rău, si mai cu seamă spre lupta împotriva noastră. [...] Demonii se străduiesc ca măcar prin închipuire să-i înfricoseze pe oameni. [...] Căci mare armă împotriva Diavolului este viata dreaptă si credinta în Hristos. Demonii se tem mai presus de toate de dreapta credintă în Hristos, întrucât cunosc foarte bine harul care s-a dat de către Mântuitorul celor credinciosi. Acest har a fost transmis de Mântuitorul prin următoarele cuvinte: Iată, v-am dat putere să călcati peste serpi si peste scorpii, si peste toată puterea vrăjmasului, si nimic nu vă va vătăma (Luca 10, 19)“ (Everghetinos, voi. IV, ed. gr., pp. 331-335).
Asadar, noi însine, prin viata noastră neatentă si păcătoasă, ne golim de harul si puterea cu care ne-a împodobit Hristos, si astfel îi dăm Diavolului dreptul si puterea să ne vatăme. Din nefericire, acest lucru se întâmplă cu atât mai frecvent în zilele noastre...
BĂTRÂNUL PORFIRIE
Există o mare ignorantă fată de comorile vii ale traditiei noastre ortodoxe. Există, de asemenea, o sumă de prejudecăti cultivate printr-o bine instrumentată propagandă anticrestină. Eu însumi sunt un exemplu elocvent în acest sens. La primul contact direct cu modul ortodox de viată, prilejuit de întâia mea vizită în Sfântul Munte, am rămas siderat. Descopeream un contrast stupefiant între ceea ce vedeam si trăiam în mănăstiri, pe de o parte, si preconceptiile care îmi fuseseră constant inoculate despre calitatea sufletească, morală si intelectuală a crestinilor practicanti, pe de altă parte. Mă întrebam consternat: „Bine, dar prin ce mecanisme mi-am construit o imagine atât de distorsionată despre lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodată direct, si de care nici măcar n-am fost vreodată preocupat?!“.
într-adevăr, nici eu si nici vreunul dintre membrii anturajului meu nu aveam legături sau cunostinte printre oamenii Bisericii. Nu studiasem si nu eram la curent cu învătăturile, hotărârile sau diversele puncte de vedere ale Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, afisam o atitudine aprioric critică si ostentativ inamicală fată de Biserică. Conduita mea era profund injustă si stupidă. A fost nevoie de un prim contact viu, de trei zile, cu viata Sfântului Munte, pentru a începe o reevaluare onestă a opiniilor mele, tributare într-o măsură semnificativă influentei ziarelor, radioului si televiziunii. A fost nevoie de minunata si fericita experientă a întâlnirii cu venerabili stareti si părinti ai ortodoxiei, pentru a-mi destrăma vălul unei ignorante care îmi contamina substantial modul de perceptie a realitătii.
Nu intentionez nici o clipă să sustin că toti crestinii practicanti ar fi sfinti. Multi dintre ei se străduiesc însă realmente să devină! Nu sustin că n-ar avea neajunsuri si scăderi. Bună parte dintre ei fac însă eforturi remarcabile pentru a le corija (ceea ce nu se poate spune în nici un caz despre dusmanii Bisericii). De asemenea, sunt departe de a sustine că nu s-ar întâmpla si lucruri scandaloase în Biserică. Trebuie însă tinut seama de faptul că, oriunde există oameni, se întâmplă si se vor întâmpla astfel de lucruri. în plus, realitatea dovedeste irefutabil că intensitatea si ponderea scandalurilor în Biserică este întotdeauna infinit mai redusă decât la nivelul institutiilor statului, al partidelor politice, al societătilor comerciale, al organizatiilor non-profit, al asociatiilor sportive, s.a.m.d. Sub toate aspectele ei, diferenta este atât de zdrobitoare în favoarea imaginii Bisericii, încât orice paralelă devine cel putin ridicolă. Ceea ce sustin cu fermitate este că mijloacele de informare în masă manifestă o tendintă cvasi-generală de focalizare asupra evenimentelor ecleziastice controversate. Pe deasupra, aceste evenimente sunt destul de frecvent prezentate trunchiat si supralicitant, sau chiar confectionate pur si simplu, în dispretul oricărei etici profesionale. De altfel, recuzita acestei ostilităti mediatice este arhicunoscută.
O atare stare de lucruri nu trebuie să surprindă. Pe întreg parcursul istoriei, Biserica a fost războită fie în mod deschis, fie pe căi insidioase. Si întotdeauna Biserica a biruit în cele din urmă, după cuvântul lui Hristos, care îi prescrisese dintru început călătoria triumfătoare prin veacuri: Pe această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).
Există si astăzi nenumărati preoti si monahi a căror faimă s-a răspândit până la capătul lumii pe cale orală, din om în om, fără ca vreun ziar, post de radio sau televiziune să-i aibă vreodată în atentie. Există multi părinti duhovnicesti la care vin, într-un flux continuu, oameni de pe toate continentele, pentru a-i vedea, pentru a le împărtăsi problemele lor, pentru a fi ajutati. Există mii de persoane care mărturisesc amănuntit despre minunile si binefacerile pe care le-au primit de la acesti părinti.
Unul dintre acesti călăuzitori duhovnicesti cu viată sfântă, care nu pot fi întâlniti nicăieri altundeva decât în Biserica Ortodoxă, era si părintele Porfirie. Când l-am cunoscut eu, îsi petrecea ultimii ani ai vietii în apropiere de Malakasa, la aproximativ o oră de Atena. Zidea pe locul acela o mănăstire. Multimi nesfârsite de oameni veneau zilnic să-1 vadă, astfel încât se instituise obiceiul ca toate autobuzele să facă acolo o oprire specială, devenită statia „La bătrânul“.
Am întâlnit de-a lungul timpului un număr impresionant de persoane care mi-au relatat despre minunatele binefaceri pe care le-au primit prin binecuvântarea bătrânului. Voi evoca succint câteva asemenea cazuri.
Un cunoscut de-al meu suferea de tumoare pe creier. Cu două zile înainte de a lua avionul spre Anglia, unde urma să fie supus unei foarte dificile interventii chirurgicale, a trecut să ia binecuvântarea părintelui Porfirie. Bătrânul 1-a pecetluit cu semnul crucii si i-a spus să citească un paraclis către Maica Domnului, pentru a-i vindeca tumoarea. Două zile mai târziu, medicii englezi si amicul meu au fost de-a dreptul socati constatând că noile radiografii, efectuate succesiv, nu puteau localiza tumoarea: dispăruse cu desăvârsire!
S-a întors asadar în Grecia fără să mai facă vreo operatie, iar astăzi îsi trăieste viata cât se poate de normal, fiind perfect sănătos. Această minune a constituit si punctul din care a renuntat definitiv la filosofia hindusă si a devenit un crestin adevărat si constient.
Un alt bărbat avea cancer la piept; acesta i-a dispărut imediat ce bătrânul Porfirie s-a rugat pentru el si i-a făcut cruce peste piept. Omul si-a dat demisia din serviciul său (fusese judecător) si si-a dedicat tot restul vietii slujirii lui Hristos, devenind un ajutor de nădejde al bătrânului, mai ales că nu avea alte obligatii, fiind necăsătorit.
O prietenă de-a mea si-a rupt gâtul într-un accident de masină. Radiografiile arătau oasele traumatizate ale gâtului, iar medicii i-au spus la unison că nu se va vindeca niciodată. După câteva luni de alergături pe la toate spitalele, s-a gândit să-i facă o vizită părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Bătrânul a pecetluit-o cu semnul crucii si i-a spus să-si scoată corsetul din jurul gâtului! într-adevăr, fata a efectuat apoi o nouă serie de radiografii, care arătau că totul este în regulă, spre totala bulversare a medicilor care comparau stupefiati radiografiile vechi cu cele noi.
Au trecut cinci ani de atunci, iar fata este absolut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu si pe sfintii Săi.
Un alt prieten de-al meu provenea dintr-un sat în apropierea căruia functionase în trecut o veche mănăstire, acoperită acum de pământ si uitată de toti localnicii. Părintele Porfirie i-a dat acestui prieten indicatii exacte despre amplasamentul vechiului complex monastic. Desi nu călcase niciodată pe acele meleaguri, bătrânul îi furniza detalii complete, ca si când ar fi avut mănăstirea în fata ochilor. Ii descria stâncile, copacii, până ce prietenul meu a înteles exact unde se afla lăcasul uitat de vremuri, într-adevăr, foarte curând avea să primească la fata locului confirmarea spuselor bătrânului.
Părintele Porfirie dobândise de la Dumnezeu nenumărate harisme, despre care s-a scris si probabil încă se va mai scrie multă vreme. Din respect pentru persoana si memoria bătrânului, voi expune si eu mărturia mea personală, în numele adevărului pe care nu putini caută să-1 îngroape, întrucât le mustră viata si faptele.
Tocmai ce mă întorsesem din India si mă aflam în Sfântul Munte, unde eram găzduit pentru câteva luni în coliba unui călugăr isihast. Acolo am aflat că părintele Porfirie, despre care auzisem vorbindu-se foarte mult, venise să stea pentru un răstimp oarecare în Athos, la Schitul Kavsokalivia. Acest schit este unul dintre cele mai retrase ale Muntelui, fiind situat pe un versant stâncos si extrem de abrupt, cu foarte putini copaci care răsar ici si colo din granit. în jur de treizeci de căsute, dispuse la o distantă considerabilă una de alta si înconjurate de mici grădini, înfruntă deseori primejdia căderilor de piatră. Câteodată constructiile suferă avarii serioase. O cărare piezisă sfârseste pe tărmul abrupt unde cu greutate poate acosta vaporasul, si aceasta numai atunci când marea este foarte linistită.
Viata acolo este prin excelentă aspră si plină de restrictii. Prin forta împrejurărilor, nimeni nu poate poseda prea multe bunuri. Transporturile necesare se fac pur si simplu cu cârca sau, în cel mai bun caz, cu vreun catâr. Cărarea îngustă si prăpăstioasă este foarte dificil de străbătut, astfel încât monahii de acolo sunt căliti si austeri.
Pentru a ajunge la Kavsokalivia, aveam de călătorit nu mai putin de două zile prin Munte. Cu alte cuvinte, picioarele mele urmau să facă negresit bătături. însă dorinta mea de a-1 întâlni pe bătrânul Porfirie era atât de înflăcărată, încât am hotărât fără ezitare să pornesc la drum neîntârziat. Eram constient că înzestrările părintelui Porfirie nu puteau fi decât foarte asemănătoare celor ale bătrânului meu, Paisie. Voiam deci să descopăr sfintenia si într-o altă persoană, să văd în ce chip o persoană diferită, cu un alt caracter, poartă înlăuntrul său darurile Duhului Sfânt.
Eram pe atunci răsfătat duhovniceste din abundentă. întrucât mă aflam la nevoie (având încă mari probleme sufletesti datorate influentei gurusilor si numeroaselor evenimente demonice care mi se întâmplau), bătrânii îmi făceau foarte des diferite daruri duhovnicesti, spre a mă tămădui si a mă ajuta să înteleg prin trăire deosebirea dintre experienta harului lui Dumnezeu, pe de o parte, si lucrarea demonică, pe de alta. Cele mai grave plăgi lăuntrice pe care le acumulasem de-a lungul timpului se datoraseră tocmai erorii fundamentale de a trata lucrările demonice drept manifestări ale energiilor dumnezeiesti.
Nădăjduind asadar, în subconstient, că voi primi asemenea daruri si din partea părintelui Porfirie, am pornit în călătorie. Pe tot parcursul drumului, am auzit de la diversi călugări si laici că părintele Porfirie este bolnav si nu primeste pe nimeni. Esuaseră deja multi în încercarea de a-1 vedea. Mi-am continuat totusi călătoria rugându-mă din răsputeri, si am ajuns într-un sfârsit la chilia bătrânului. Mi-a iesit în întâmpinare un monah brunet, având înjur de 30 de ani.
- Părintele nu te poate primi, este foarte bolnav! mi-a spus.
După doar o fractiune de secundă a mai iesit un monah, ceva mai vârstnic decât primul, si m-a înstiintat dezolat despre acelasi lucru.
- Numai 'să iau binecuvântarea lui, i-am spus rugător.
In timp ce monahii îmi descurajau delicat, dar ferm, orice sperantă, s-a auzit dinăuntru glasul părintelui Porfirie cerându-le să-1 ajute să iasă afară. într-adevăr, peste putină vreme au apărut ducând de brate un bătrânel care acuza în mod vizibil dureri la orice miscare pe care o făcea.
Indată ce l-am văzut pe bătrân, inima mi-a tresăltat si s-a umplut de o imensă bucurie. N-am luat în seamă scaunul pe care mi 1-a oferit, ci m-am asezat pe pământ, lângă picioarele sale. Mă simteam nespus de fericit, dar totodată si nevrednic să mă aflu lângă el, asa încât mă multumeam bucuros să sed ca un cătelus lângă picioarele lui. '
Monahii se arătau stânjeniti să mă vadă într-o asemenea postură si insistau să mă asez pe scaun în fata bătrânului, gest pe care eu îl percepeam însă ca pe o intolerabilă îndrăzneală din partea mea. Bătrânul, întelegându-mă foarte bine, m-a scăpat din această situatie delicată.
- Lăsati-1 aici unde este! le-a spus el, curmând astfel discutiile.
Eram atât de fericit încât mi se părea că mă aflu chiar în bratele lui Dumnezeu, ceea ce - cu rugăciunile si harul părintelui - nu era tocmai departe de adevăr...
Simteam o imensă iubire revărsându-se din sufletul bătrânului. Simteam o putere duhovnicească uriasă sălăsluind în acel trup al său, care părea pregătit deja pentru plecarea dincolo. Simteam o inepuizabilă si infinită viată izvorând din acel trup gata de moarte si transmitându-mi-se mie, redând viată sufletului meu aproape mort. în chip paradoxal, părintele Porfirie, bătrânul aproape muribund, mă umplea de viată, atât în sens duhovnicesc cât si biologic, iar eu mă adăpam din el cu recunostintă si bucurie. întelegeam foarte bine amândoi ce se petrecea în acele momente, iar cuvintele erau de prisos.
Imi amintesc că am discutat putin despre India. M-a îndemnat către multă luare aminte, spre a nu fi iarăsi batjocorit de Diavol. Experientele prin care trecusem mă expuneau în continuare unor mari pericole. De altfel, nici nu era nevoie de prea multe cuvinte. îl întelegeam foarte bine din însesi lucrurile pe care le trăiam în prezenta lui. Am schimbat doar câteva fraze, dar fiecare cuvânt al său avea atâta profunzime! îmi aduc aminte de căciulită de lână pe care o purta pe cap, de trăsăturile fetei marcate de expresia durerii fizice, de trupul său neputincios opintindu-se... Iar toate acestea contrastau minunat cu măretia, seninătatea si pacea pe care le degaja prezenta sa, probând caracterul provizoriu si neesential al materiei, peste care bătrânul domnea cu adevărat. Nu era loc de evaluări rationale si analize teoretice: în fata părintelui constatam pur si simplu faptul prezentei lumii duhovnicesti, trăiam si participam la dimensiunea duhovnicească a lumii. Nu vorbeam despre harul Sfântului Duh, nu auzeam despre darurile lui Hristos, ci le trăiam efectiv.
- Mă voi ruga pentru tine. Vino să mă mai vezi, mi-a spus bătrânul.
Am luat binecuvântarea lui, i-am salutat pe ceilalti monahi si m-am retras.
Pe măsură ce urcam cărarea, bucuria mea crestea. Nu doar sufletul meu, ci si întreg trupul meu primise viată, si dobândisem atâta putere încât aproape că alergam pe cărarea abruptă. Nu eram singur, ci bătrânul mă însotea pretutindeni. îl simteam nu alături de mine, ci înlăuntrul meu, sau mai degrabă eu eram înlăuntrul său. în toate zilele următoare l-am avut ca „tovarăs“ pe părintele Porfirie, a cărui prezentă vie îmi aducea mângâiere, desfătare si tihnă.
La mai putin de o săptămână, când l-am revăzut, mi-a spus:
- Am fost împreună cu tine în toate aceste zile, ti-ai dat seama?
Plin de uimire, i-am răspuns:
- Cum să nu-mi dau seama, părinte?!
Ar fi fost cu putintă să nu constientizez o atât de intensă trăire? Dimpotrivă, mi-ar fi fost mai lesne să nu observ soarele pe cer! Si toate aceste lucruri se petreceau într-un chip atât de firesc, desi se situau atât de sus fată de planul firesc al realitătii...
Pe bătrânul Porfirie aveam să-1 vizitez cu regularitate în anul următor, pe durata efectuării stagiului militar în Atena. Treceam prin Malakasa si îl vedeam adesea. Se întâmpla de multe ori să simt harul bătrânului chiar înainte de a ajunge la mănăstire. Binecuvântarea lui mă acoperea totdeauna si mă îndulcea duhovniceste. Alteori simteam acea pace mai presus de minte atunci când îmi făcea semnul crucii. în chip uimitor si minunat, toate nevoile mele - inclusiv cele materiale - se rezolvau foarte repede si usor.
Spre exemplu, amplasamentul unitătii mele militare îmi permitea să iau autobuzul pentru a ajunge la mănăstire, însă nu si pentru a mă întoarce. Prin urmare, exista de fiecare dată pericolul de a întârzia si de a fi încarcerat în unitate. Dar se găsea întotdeauna câte o masină care să mă preia de pe sosea si să mă ducă până la poarta unitătii. Iar aceasta se întâmpla pe un drum de tară aproape necirculat, cu atât mai mult seara târziu, când trebuia să mă întorc. Asadar, mă încredintam cu totul binecuvântării bătrânului, iar el îmi purta mereu de grijă.
Asemenea evenimente se petreceau aproape zilnic; mă grăbeam de fiecare dată să le relatez duhovnicului meu din Sfântul Munte, care în general mă asculta fără să simtă nevoia de a face comentarii. Odată însă mi-a spus:
- De vreme ce-1 iubesti atât de mult pe părintele Porfirie, de ce nu-i spui să-ti vindece piciorul?
Aveam, într-adevăr, o veche problemă la genunchiul drept, datorată unei lovituri pe care o primisem pe vremea când practicam intens karate. Articulatia se slăbise, iar rotula se umfla si aduna frecvent lichid, provocându-mi simultan dureri care îmi îngreunau miscarea. în urma exercitiilor fizice si a marsurilor din armată, situatia se înrăutătise. Medicii care mă investigaseră la spitalul militar pledaseră pentru varianta operatiei. La recomandarea lor, hotărâsem să suport o interventie chirurgicală în Atena, urmând să beneficiez apoi de patru săptămâni de concediu medical.
La putin timp după luarea acestei decizii, pe când mă aflam la bătrânul Porfirie, mi-am amintit deodată de cuvintele duhovnicului. Asadar, m-am încumetat si i-am spus:
- Părinte, duhovnicul a zis să-mi vindecati piciorul!
- Ei, bine, dacă a zis duhovnicul...
Si-a ridicat mâna neputincioasă, asa cum era asezat pe pat, si mi-a binecuvântat genunchiul în chipul crucii. Am simtit atunci o putere lină pogorându-se peste genunchiul meu si invadându-mă apoi până în măduva oaselor. O nedumerire si o curiozitate îndrăzneată si-au făcut loc în mintea mea: „Bine, dar ce se va întâmpla cu moleculele de lichid? Oare chiar vor dispărea? Cum vor lucra energiile lui Dumnezeu?“. Acest interes „stiintific“ mă determina să-mi tin genunchiul permanent sub observatie. La fiecare pas pe care îl făceam, la fiecare cuvânt pe care îl rosteam, gândurile mele se îndreptau spre starea genunchiului. Voiam neapărat să „prind din zbor“, să „trăiesc integral“ clipa în care Dumnezeu va lucra. Au trecut în felul acesta trei zile, si genunchiul nu dădea semne de însănătosire. Am început să am gânduri de îndoială. îmi controlam obsesiv genunchiul, dar nimic... La un moment dat, cuprins de indignare fată de propria-mi atitudine, mi-am zis: „Măi, rătăcitule, acum vrei repede si minuni? Ai tu fată pentru astfel de lucruri?“. Putin câte putin, am încetat să mă mai preocup de piciorul meu.
Nu voi uita niciodată dimineata în care m-am trezit în dormitorul unitătii. Deschizând ochii, mi-am spus în gând: „Bre, piciorul o să te necăjească mult timp“. Am miscat piciorul, dar n-am simtit nici o durere. M-am sculat si am început să sar pe loc. în mod normal, piciorul m-ar fi necăjit cumplit după cel mult două-trei sărituri. Nimic, nici o stânjeneală. Am iesit în curte si am alergat vreo sută de metri, fără absolut nici o dificultate! M-a cuprins atunci o bucurie nesfârsită, si lacrimi de recunostintă mi-au mijit în ochi. Mi-am zis emotionat: „Asadar, Dumnezeu m-a vindecat atunci când am încetat să mai cred că mă voi însănătosi. Iar aceasta, pentru a întelege foarte limpede că a fost darul lui Dumnezeu, si în nici un caz rezultatul credintei mele, cum ar fi pretins yoghinii!“. în zilele următoare, dobândisem reflexul de a-mi urmări cu atentie piciorul la fiecare miscare. S-au scurs astfel săptămâni în sir, fără să mai acuz nici cea mai vagă urmă de durere. Mă făcusem bine cu desăvârsire! Fără operatie, fără zgomot, ci delicat si „pe ascuns“ - asa cum lucrează de obicei harul dumnezeiesc.
Au trecut ani de zile de atunci, iar piciorul nu m-a mai supărat niciodată. Operatia programată n-a mai avut loc. Voi purta în trupul meu până la moarte mărturia vie că si părintele Porfirie a fost, la rândul lui, un bătrân harismatic. Astfel, această binefacere trupească îmi va deveni sprijin duhovnicesc, si totodată prilej de amintire si cinstire a unui sfânt contemporan al Bisericii noastre Ortodoxe. Sunt încredintat că părintele Porfirie mă va pomeni si pe mine în rugăciunile sale către Dumnezeu. Nu mi-a fost niciodată duhovnic, însă m-a sprijinit enorm într-o anumită perioadă a vietii, si m-a înconjurat cu o dragoste coplesitoare.
RUGĂCIUNEA SI MANTRA
„
Rugăciunea este, după însusirea ei, însotirea si unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, sustinătoarea lumii.“
Sfântul Ioan Scărarul
Unul dintre darurile duhovnicesti cele mai mari pe care mi le-a făcut bătrânul Paisie a fost si călăuzirea mea pe cărările tainice ale rugăciunii. Acest efort de initiere a început o dată cu prima noastră întâlnire, si a continuat până la adormirea părintelui, survenită doisprezece ani mai târziu.
Rugăciunea pe care o săvârsea si asupra căreia insista totdeauna bătrânul constă în repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“ sau „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-mă“.
In rugăciune se întrepătrund două entităti personale. Omul, pe de o parte, si Dumnezeu, pe de alta. Este o relatie între persoane distincte care înaintează spre o întâlnire reciprocă. Drept urmare, sporirea în rugăciune, înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de libera vointă a omului, cât si de cea a lui Dumnezeu. în ambele cazuri este vorba de persoane înzestrate cu libertate absolută si inviolabilă. Ceea ce aduce omul este buna sa intentie, apoi ostenelile, dorinta de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Său. Oricât de mari ar părea luptele ascetice ale omului, în comparatie cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si neînsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micsora distanta dintre ei, face o mie.
Cu toate acestea, neînsemnatul pas pe care îl face omul către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că tocmai prin acest pas el îsi arată dispozitia, buna intentie, si prin acest pas îi dă „dreptul“ lui Dumnezeu să se apropie fără să-i încalce libertatea spirituală. Spre deosebire de Diavol, Dumnezeu îi respectă omului la modul cel mai riguros libertatea cu care El însusi 1-a înzestrat! Dumnezeu nu-i agresează niciodată această libertate, deoarece îl iubeste pe om si voieste să aibă cu el o relatie de iubire, iar iubirea nu se poate întemeia decât pe libertatea deplină a persoanelor. Unde nu există libertate, acolo este exclusă existenta iubirii. Faptul că Diavolul se comportă întotdeauna tiranic este consecinta urii sale intrinseci.
Rădăcinile „pedagogiei“ dumnezeiesti pot fi uneori amare, însă roadele sunt nespus de dulci. La început, când rosteam rugăciunea, traversam adesea stări de oboseală sau plictiseală. Atunci, prin rugăciunile bătrânului, Dumnezeu îmi trimitea anumite mângâieri duhovnicesti. Simteam în timpul rugăciunii învăluindu-mă ceva inefabil, ca un fel de boare, iar sufletul mi se schimba pe dată. Eram cuprins de o bucurie si o pace negrăită, în vreme ce rugăciunea devenea singura dorire si odihnă a inimii mele.
Acest lucru se întâmpla destul de frecvent. Odată, când s-a manifestat mai intens, am păstrat timp de două zile o senzatie reală de foame si sete de Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decât să rostesc neîncetat rugăciunea, să mă satur de Dumnezeu. Voiam să-L mănânc pur si simplu! Era o bucurie de nedescris! Cu cât mă rugam mai intens, cu atât se năstea în mine un dor de Dumnezeu mai arzător.
îi împărtăseam de fiecare dată aceste experiente părintelui Paisie, multumindu-i mereu cu recunostintă, întrucât îl stiam în bună parte „responsabil“ pentru aceste daruri cu care eram coplesit.
- Ei, ti-a dat Dumnezeu o „ciocolătică“ din cofetăria Lui! Există însă si torturi cu frisca! spunea zâmbind în asemenea împrejurări.
Râdeam, la rândul meu, bucuros si uimit în acelasi timp.
Asadar, prin aceste daruri dumnezeiesti, urcusul duhovnicesc devenea lesnicios, iar osteneala devenea bucurie. Prindeam astfel avânt si continuam să practic cu însufletire această binecuvântată lucrare a rugăciunii.
Alteori, când mă închinam la icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte, îmi simteam inima cuprinsă de un freamăt dulce, care îmi schimba instantaneu în bine întreaga stare sufletească. Lucruri asemănătoare mi se întâmplau si în timpul slujbelor de priveghere închinate sfintilor. La sfârsitul unei astfel de slujbe, bătrânul mi-a soptit:
- Ei, ti-a făcut sfântul o mică tratatie de praznicul său!
Trebuie spus că în prima etapă a întoarcerii mele pe calea vietuirii crestine, pe când eram încă tânăr si nu întelegeam prea multe lucruri, aveam o anumită doză de îndrăzneală deplasată, în virtutea căreia mergeam foarte des la părintele Paisie cu cererea expresă de a-mi face diverse daruri duhovnicesti. Bătrânul se grăbea totdeauna să mă răsfete cu supramăsură, împărtindu-mi generos din harul său. Astfel, spre exemplu, mi se deschidea mintea spre a întelege Evanghelia în sensurile ei cele mai adânci si mai subtile; sau trăiam felurite experiente duhovnicesti de mare intensitate, a căror descriere amănuntită ar fi încăput între filele multor tratate de teologie.
Fiecare dar al bătrânului era diferit. O dată cu trecerea timpului, nu mi-am mai îngăduit să-i cer explicit asemenea daruri. Preferam deja să las astfel de hotărâri la deplina latitudine a bătrânului. îmi amintesc că, într-un moment mai delicat al vietii mele, m-a luat de mână si m-a întrebat râzând, în curtea din spatele casei, ziua în amiaza mare:
- Nu vrei un dar?
Mi-am plecat capul rusinat.
- Nu stiu, părinte, aceste lucruri le cunoasteti sfintia voastră mai bine.
Mă privea zâmbind cu multă bucurie si iubire, când am simtit deodată adevărate văpăi de foc arzându-mi inima si încălzind-o pe de-a-ntregul. Sfintii Părinti vorbesc despre felurite lucrări ale harului dumnezeiesc, care este „arzător“ pentru începători, „luminător“ pentru cei de mijloc, si „îndumnezeitor“ pentru cei desăvârsiti. Acelasi lucru este înfătisat si în Evanghelie. După înviere, în drumul Său către Emaus, Hristos a călătorit împreună cu doi dintre ucenicii Săi, si începând de la Moise si de la toti prorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El. Apoi, când a dispărut de la ochii lor, au zis unul către altul: oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale si ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 27 si 32).
Existau si situatii când în timpul rugăciunii simteam că se petrec lucruri neobisnuite. Spre exemplu, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“ începea să se depene „singură“ în inima mea, fără ca eu să fac vreun efort cât de mic. In legătură cu acest lucru, bătrânul spunea: „Inima a luat-o înainte. Acestea sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, si în astfel de clipe trebuie să ascultăm linistit rugăciunea care se lucrează singură înlăuntrul nostru“.
Desigur, de-a lungul atâtor ani s-au întâmplat nenumărate alte evenimente duhovnicesti iesite din comun, cărora le-am pierdut sirul si numărul. Voi relata în continuare doar câteva în plus, pe care le găsesc demne de remarcat.
La capătul unei perioade de oarecare sporire în rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, brusc mi s-a întâmplat ceva ciudat: nu mai puteam rosti absolut deloc aceste cuvinte. Mintea mi se blocase complet! Pe de altă parte, încercând să fac în schimb rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-mă“, am constatat că aceasta curgea extrem de usor, aproape de la sine!
Intâmplarea m-a problematizat profund, si mi-am amintit că, pe vremea când mă aflam în ashramul lui Satyananda din Mongyr, într-un anumit moment de spaimă în fata perfidelor atacuri spirituale pe care le primeam din partea yoghinilor, îi făcusem o făgăduintă solemnă Preasfintei Fecioare: „Maica Domnului, ajută-mă să scap de aici, si îti voi dărui întreaga mea minte. Este a ta, îti apartine“. O rugasem atunci să-mi păzească totdeauna trupul si mintea de intruziunile magilor si vrăjitorilor.
Am simtit asadar că acel blocaj se datora Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care îmi amintea astfel de datoria împlinirii făgăduintei. I-am povestit totul părintelui Paisie, care mi-a spus:
-Nu te nelinisti, este acelasi lucru... Să spui de acum „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-mă“. Este acelasi lucru...
Se întelege că i-am urmat sfatul cu însufletire.
N-a trecut mult timp si Maica Domnului mi-a făcut un foarte mare dar. într-o noapte, în vreme ce spuneam rugăciunea stând în picioare sub un măslin, mintea mi-a fost răpită pe neasteptate si am început să văd niste imagini într-o culoare plumburie, asemănătoare unor fotografii alb-negru. Era ca si când m-as fi aflat sus, în cerul spiritual. Cu mult deasupra mea am văzut o lumină uriasă, nespus de dulce si desfătătoare, care ascundea „înăuntrul“ său o altă lumină, mai intensă în toate caracteristicile ei, care era însusi izvorul întregii lumini. La o oarecare distantă, se aflau în jur mici luminite asemănătoare unor scântei.
S-a născut în mine simultan siguranta că era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu si că din ea se revărsa lumina Sfintei Treimi. Toată lumina Sfintei Treimi trecea prin Preacurata Fecioară si se răspândea apoi către restul creatiei. Maica Domnului poseda asadar plinătatea harului lui Dumnezeu. Era mai presus decât orice altă făptură. Chiar si arhanghelii, împreună cu sfintii îngeri, erau înaintea ei ca niste mici scântei, asa cum este lumina unei lumânări în fata soarelui amiezii din timpul verii. Intre Preasfânta Fecioară si orice altă făptură exista o distantă duhovnicească de proportiile unui abis. O astfel de persoană nu mai existase si nici nu va mai exista până la sfârsitul veacurilor. Atunci am înteles de ce Sfântul Andrei Criteanul a numit-o „Dumnezeu după Dumnezeu“, având în ea toate darurile Treimii...
Vedenia nu cred că a durat mult timp. Aceste evenimente sunt de fapt „atemporale“, în sensul că pe durata lor esti cufundat în vesnicie. Când am reînceput să iau act în mod constient de realitatea înconjurătoare, mă aflam în picioare sub măslin si era încă noapte.
Am mers si i-am povestit bătrânului toate cele întâmplate. S-a bucurat si s-a arătat pe deplin satisfăcut de interpretarea mea. Am discutat despre tot ceea ce întelesesem în legătură cu persoana sfântă a Născătoarei de Dumnezeu, si mi le-a confirmat în întregime. Bătrânul o văzuse de foarte multe ori pe Preacurata fată către fată, si vorbise cu ea. Atunci mi-a relatat următoarea întâmplare:
„Pe când eram în Sinai, la Sfânta Epistimi (o sihăstrie aflată sus în munte, la o oră de mănăstire, unde bătrânul a vietuit aproximativ trei ani într-o pesteră), am vrut la un moment dat să mă întorc în Grecia, însă nu puteam rezolva problema documentelor, fapt pentru care m-am necăjit mult.
- Maica Domnului, atâtia oameni am ajutat în viată, iar acum nu se găseste nimeni să mă ajute?
îndată ce am rostit acestea, a apărut în fata mea Preasfânta Fecioară.
- Nu te necăji, am să te ajut eu, mi-a spus.
Mi-a luat documentele din mână si le-a ascuns la pieptul ei.
- Si ati plecat, părinte?
- Ei, în câteva zile am obtinut absolut toate aprobările si m-am întors în Grecia.
- Cum era, părinte, Preacurata?
- Luminoasă si îmbrăcată în aur“.
Bătrânul avea să-mi destăinuie de-a lungul timpului multe amănunte despre asemenea întâlniri minunate de care fusese învrednicit.
Stiu bine din experienta mea, dar si din discutiile purtate cu monahi foarte sporiti duhovniceste, că rugăciunea este darul lui Dumnezeu. Ea nu se dobândeste ca urmare a efortului omenesc, care rămâne totusi neapărat necesar. însă fără Mine nu puteti face nimic, ne avertizează Hristos (Ioan 15, 5). Altundeva, Scriptura accentuează faptul că toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iac. 1, 17). Precum Dumnezeu ne-a dăruit existenta, tot asa, prin rugăciune, ne dăruieste treptat unirea cu El si cunoasterea Lui, iar în cele din urmă viata vesnică.
Yoghinii, în strădania de a ajusta totul după propriile măsuri, procedează asemeni lui Procust atunci când sustin că rugăciunea crestină ar fi de aceeasi factură cu mantrele lor. Fără îndoială că se pot stabili anumite asemănări, însă deosebirile sunt fundamentale. Logica yoghinilor este aceea a unui silogism nevalid de tipul:
1. Găina are două picioare.
2. Omul are două picioare.
3. Deci, omul si găina sunt acelasi lucru!
Este momentul potrivit pentru a semnala câteva distinctii esentiale.
Ortodoxia învată că numele „Domnul“ este folosit în Vechiul Testament în legătură cu Persoana a Doua a Sfintei Treimi, Iisus Hristos. Locurile din referatul biblic vetero-testamentar în care apare acest nume sunt foarte frecvente (mai cu seamă în formule de tipul: Aceasta zice Domnul..., Eu sunt Domnul Dumnezeul tău..., etc).
Numindu-L „Domnul“ pe Iisus Hristos, mărturisim că Persoana Care le-a vorbit în Vechiul Testament patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov, Care i-a condus pe evrei prin pustie, Care a dat legea lui Moise, Care le-a grăit prorocilor, nu este alta decât Dumnezeu Cuvântul (Logosul), Cel Care într-un moment precis al istoriei a luat trup si S-a unit cu firea omenească, anume Iisus Hristos.
Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus - decât în Duhul Sfânt, spune Apostolul Pavel (I Cor. 12, 3). Cu alte cuvinte, faptul că spunem „Doamne Iisuse Hristoase“, si o credem, dovedeste că ne aflăm deja sub influenta Duhului Sfânt, în vreme ce acela care nu recunoaste că Dumnezeu S-a întrupat, că a devenit om cu adevărat, că Hristos era si om adevărat si Dumnezeu adevărat, adică Dumnezeu-om, acela nu are vreo părtăsie cu Duhul Sfânt. Orice duh care nu mărturiseste pe Iisus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist (I Ioan 4, 3). Prin cuvintele rugăciunii, recunoastem asadar că există un Dumnezeu Adevărat, Personal, în afara si dincolo de sinele nostru. Acestui Dumnezeu Personal îi cerem milă, adresându-I rugămintea „Miluieste-mă“. Bătrânul îmi spunea: „In milă sunt cuprinse toate: si iubirea, si iertarea, si tămăduirea, si pocăinta. Toate încap în cuvântul Ťmilăť“. într-adevăr, mila lui Dumnezeu este cea care le lucrează pe toate: pocăinta, curătirea de patimi, luminarea mintii si, în cele din urmă, îndumnezeirea. Singurul care ne mântuieste este Hristos - unicul izbăvitor al omenirii, si nu tehnicile yoghine sau eforturile noastre mentale. Restaurarea naturii umane pervertite prin păcat stă numai în puterea lui Hristos, tocmai întrucât este Dumnezeu, pe de o parte, si întrucât si-a impropriat natura umană prin întrupare, pe de altă parte. Acesta este si temeiul pentru care El a venit pe pământ: să ne redeschidă calea către viata vesnică.
In ceea ce-i priveste pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, si a altor zei din panteonul hindus. însă începătorilor, care nu sunt încă „pregătiti“ pentru a se închina si a sluji idolilor, le spun că beneficiile izvorâte din repetarea mantrei se datorează unor tipuri de „unde“ pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, unor vibratii mentale care energizează anumiti „centri“ dinlăuntrul omului. Prin urmare, le furnizează un soi de explicatie mecanicistă, bazată pe un principiu asemănător fenomenului rezonantei din fizică. Asa, de pildă, trece autobuzul prin fata casei, iar undele sonore pe care el le produce fac să rezoneze si să vibreze geamurile ferestrelor de la stradă. Desigur, însă, că problema existentei reale a unor astfel de „centri“ si „vibratii mentale“ rămâne strict o chestiune de credintă.
Pe de altă parte, celor care se arată înclinati să accepte mai usor explicatiile de ordin psihologic, yoghinii le spun că în acest fel, prin autosugestie, se „auto-programează“, armonizându-si psihicul cu anumite modele mentale pozitive.
In sfârsit, celor care s-au lăsat deja convinsi că există si alti dumnezei în afară de Hristos, le spun că primesc „binecuvântarea“ zeului invocat prin intermediul mantrei.
Toate aceste explicatii se află la o distantă uriasă de adevărul crestin. Cei care încearcă să ascundă sau să minimalizeze această distantă o fac pentru a putea recruta prozeliti dintre crestinii serios afectati de ignorantă.
Cine se ascunde asadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invităm de fapt să intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miză a problemei.
Toti idolii neamurilor sunt demoni, propovăduieste Dumnezeu prin gura sfântului proroc David (Ps. 95, 5). Asadar, rostirea mantrelor deschide poarta sufletului către demoni. Pierzând astfel acoperământul si ocrotirea harului lui Hristos - Cel ce a zis Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alti dumnezei în afară de Mine (les. 20, 3), omul se expune gradat influentei Diavolului, care, aflând teren prielnic, începe să-i inducă diverse tipuri de imagini si fantasme, cu scopul de a-1 atrage cât mai adânc în rătăcire si a-1 distruge deplin.
Un alt element fundamental care îi distinge net pe hindusi de crestinii ortodocsi îl constituie perceptia si modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugăciunii.
Imi amintesc o discutie pe care am avut-o în India cu Niranjan, care pe atunci era conducătorul ashramului central din Mongyr, iar astăzi este succesorul absolut al gurului Satyananda, adică liderul miscării pe întreaga planetă, sub noul nume de Niranjananda.
Imi propusese să încep exersarea unor tehnici „redutabile“ de yoga.
- Bine, l-am întrebat, dar cu patimile omului - iubirea de stăpânire, iubirea de argint, slava desartă, egoismul - ce se întâmplă? De ele nu ne preocupăm?
- Dispar exersând tehnicile.
- Cum, dispar asa, singure? m-am mirat.
- Da, dispar automat pe măsură ce exersezi.
Am fost mai mult decât intrigat. Cum este posibil ca niste exercitii corporale să determine pur si simplu disparitia unor stări sufletesti pe care cineva si le-a asumat în viata sa printr-o suită de alegeri constiente? Totusi, hindusii insistă obsesiv asupra „metodei“ sau „tehnicii“. Dacă cineva cunoaste si aplică asa-numitele „tehnici ascunse“, i se garantează automat obtinerea rezultatelor. S-ar zice că individul este un mecanism care progresează printr-o simplă apăsare de buton. Această perceptie mecanicistă îl subvalorizează radical pe om, deposedându-l de cel mai pretios datum al său: libertatea vointei, caracterul autonom al intentionalitătii sale. Persoana umană nu poate fi redusă la sfera reflexelor mecanice ale unei masini.
Dimpotrivă, ortodoxia recunoaste si respectă la modul absolut libertatea si autodeterminarea omului, ca unul dintre darurile sale dumnezeiesti. De aceea, în ortodoxie, omul este ajutat să se cunoască si să se desăvârsească pe sine ca fiintă liberă. Tocmai întrucât există libertatea vointei, reactiile individului sunt imprevizibile si nu se supun unor seturi de legi. Este si motivul pentru care ortodoxia se arată prea putin preocupată de retetele tehnice. Mesajul ei se adresează prin excelentă inimii omului, structurii lui celei mai intime, si se vrea primit în deplină cunostintă si libertate. Progresul spiritual autentic se întemeiază în chip necesar pe o cunoastere mai adâncă a lui Dumnezeu si a sinelui, în deplină libertate, fără nici un fel de constrângeri sufletesti, înselăciuni si siluiri. Acestea nu au nimic în comun cu nobletea lui Hristos, Care chema doar pe Cel ce voieste să vină după Mine...
Tehnicile si metodele sunt apanajul robotilor, nu al persoanelor libere. Sporirea duhovnicească este rezultatul unor optiuni intime, libere si constiente, de ordin etic si valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se hotărăste să o adopte fată de sine, fată de semeni, fată de Dumnezeu. Este rezultatul bunei utilizări a libertătii morale de care dispune fiecare persoană.
Cum este cu putintă să devină cineva mai bun din punct de vedere moral executând mecanic niste exercitii fizice sau aplicând niste tehnici de respiratie?!
Părintele Porfirie, vrând să evidentieze enormitatea unei asemenea conceptii, a luat un papagal si 1-a învătat să rostească rugăciunea. într-adevăr, pasărea putea fi apoi auzită declamând mecanic: „Doamne, miluieste!“.
- Uite, si papagalul poate să zică rugăciunea! Ce înseamnă asta? Că se roagă? întreba retoric bătrânul, încercând să sublinieze că nu poate exista rugăciune fără participarea constiintei.
Am punctat succint aceste distinctii pentru a înlătura orice echivoc privitor la învătătura Bisericii. Ortodoxia este o traditie vie si perenă, al cărei adevăr va dăinui până la sfârsitul veacurilor, independent de vointa omului, asa cum ne asigură însusi Hristos Dumnezeu: Pe , această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica viază vesnic, si are puterea de a da viată oricui se apropie de ea cu inimă sinceră. Dacă cineva doreste cu adevărat, Biserica îi oferă toate mijloacele pentru a se sfinti.
DUMNEZEIASCA ÎMPĂRTĂSANIE
Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârsitul veacului.
(Matei 28, 20)
Părintele Paisie se străduia să se ascundă pe sine într-un con de umbră. Nu căuta gloria personală, nici nu aspira să-si atragă discipoli si ucenici. Pentru cei care se apropiau de el făcea tot ce-i stătea în puteri ca să-i călăuzească spre Hristos. Evita însă alipirea excesivă a ucenicilor de.persoana lui, accentuând mereu că Hristos este Dumnezeu, că Hristos este Totul, si că el nu e decât un simplu ucenic al lui Hristos. Stăruinta bătrânului asupra acestui aspect mi-a fost de mare folos la început, când încă mă aflam sub influenta hinduismului. Este de notorietate faptul că fiecare gura se propovăduieste pe sine ca fiind Dumnezeu, pretinzându-se încarnarea „Zeului Suprem“, sau cel putin a unei alte zeităti din panteonul hindus.
A existat si o perioadă în care mă frământam intens, întrebându-mă: „Bine, părintele Paisie este sfânt si le poate face altora daruri duhovnicesti, dar orice popă gras de parohie are putere duhovnicească? Este el în stare să transmită daruri duhovnicesti? Ce legătură au astfel de preoti cu Hristos?“. Aveam tendinta de a-i privi pe multi dintre preoti cu îndoială si suspiciune.
Asadar, odată, în timpul Sfintei Liturghii, mergând să mă împărtăsesc cu Dumnezeiestile Taine, mi s-a întâmplat un lucra dincolo de orice asteptare. îndată ce am primit Sfânta împărtăsanie în gură, L-am simtit pe Hristos Insusi înlăuntrul meu. Mi-a cuprins în întregime trupul, sufletul, toată fiinta. S-a unit cu mine mai strâns si mai intim decât orice comuniune posibilă între doi oameni. Sângele Lui a devenit una cu sângele meu, iar Trupul Lui una cu trupul meu. Oamenii rămân totdeauna despărtiti cel putin la nivel de epidermă; până si mamele însărcinate au trup distinct de cel al embrionului. însă Hristos S-a unit cu trupul meu în sensul propriu al cuvântului. Până si mâinile, picioarele, ochii, toate membrele mele erau Hristos. Mă umplusem de El pe de-a-ntregul. Pacea Lui se revărsa întru mine. Sufletul meu, profund miscat si fericit de prezenta Lui, tresaltă de uimire: cum este cu putintă să se întâmple acest lucru? După atâtea veacuri! După atâtea păcate! Ce fel de bunăvointă dumnezeiască era aceasta? îndrăznesc să afirm că, pentru scurt timp, devenisem cu adevărat teofor. îl purtam înlăuntrul meu pe Hristos, pe Dumnezeu, Care Se sălăsluise în mintea mea, în sufletul meu, până si în trupul meu, în chip real, intens, ca o prezentă extrem de vie.
Cum s-a întâmplat aceasta? Numai Dumnezeu stie. Ceea ce am ajuns să cunosc din proprie experientă este că lucrul acesta a fost, este, si va fi cu putintă totdeauna, prin harul lui Dumnezeu. A spus-o Hristos în urmă cu 2000 de ani:
Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56). Si iarăsi: Amin, amin zic vouă, dacă nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viată întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu are viată vesnică si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 53-54).
Acolo tinteste Hristos, în ceea ce ne priveste - la ziua cea de apoi, la viata vesnică. Ne iubeste atât de mult, încât vrea să trăim împreună cu El vesnic ca dumnezei după har. Ne numeste prietenii Săi, fratii Săi, si ni Se oferă pe Sine în dar la fiecare Dumnezeiască Liturghie.
Acest eveniment duhovnicesc m-a făcut să constientizez adânc ceea ce ne învată de secole Biserica Ortodoxă.
Prin învierea Sa, Hristos a redeschis pentru totdeauna calea îndumnezeirii tuturor generatiilor care au fost, care sunt astăzi si care vor fi în viitor până la sfârsitul lumii. Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos în ziua Cincizecimii si care rămâne vie până la sfârsitul veacurilor, păstrează deschis acest drum către viata vesnică. Hristos este capul Bisericii, izvorul vietii Bisericii, centrul slujirii si al Tainelor Bisericii.
Hristos a lăsat în urma Sa oameni sfintiti - pe apostoli, care au constituit Biserica în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt.
Slujitori ai Tainelor Domnului Iisus Hristos sunt oamenii care au primit o consacrare specială pentru aceasta, prin hirotonie. Acestia sunt preotii Bisericii. Harul preotiei se transmite prin hirotonie din generatie în generatie, neîntrerupt, de la sfintii apostoli până astăzi.
Un preot poate sluji Tainele Bisericii fără să fie si sfânt. însă cineva care nu a primit consacrarea preotiei nu poate săvârsi aceste slujbe, chiar si sfânt de ar fi. Părintele Paisie, spre exemplu, nu putea săvârsi Tainele lui Hristos, desi îi stătea în putere să facă mii de minuni. îsi pleca si el sfântul său cap sub epitrahilul duhovnicului în Taina Spovedaniei, si îl astepta apoi cu dor pe preotul care urma să săvârsească Dumnezeiasca Liturghie, pentru a-1 împărtăsi.
Bătrânul avea permanentă nevoie să se adape cu har dumnezeiesc din Tainele Bisericii, pentru a putea înainta în viata duhovnicească si a se împărtăsi de darurile si binecuvântările lui Dumnezeu. Era unul dintre fiii cei mai ascultători ai Bisericii, fapt pentru care Hristos Si-a vădit în el lucrarea si puterea, înzestrându-1 cu virtutile sfinteniei.
Minunat este Dumnezeu întru sfintii Săi (Ps. 67, 36).
TAINELE CRESTINE SI LUCRĂRILE MAGICE
Ca unul care le-am experimentat din plin pe amândouă de-a lungul vietii, pot aduce propria mărturie că între Tainele lui Hristos, pe de o parte, si lucrările magice, pe de alta, nu există nici cea mai infimă legătură. Cele dintâi se săvârsesc prin puterea lui Hristos, cele din urmă sunt fie lucrări de sorginte întru totul satanică, fie rezultatele unui amestec de înselăciune si lucrare demonică. Cele dintâi se săvârsesc numai prin participare constientă si liberă, cele din urmă se realizează fie prin înselarea, fie prin constrângerea persoanei.
Pentru ca Hristos să lucreze prin Tainele Sale dumnezeiesti, omul trebuie să dorească acest lucru si să se pregătească duhovniceste cu atentie si sârguintă; altfel spus, să ia parte activ si constient. Dimpotrivă, în practicile magice este înselată si încălcată vointa liberă a persoanei. Vrăjitorii fie îsi amăgesc victimele încercând să le prezinte negrul ca alb si răul ca bine, fie recurg, prin conlucrarea demonilor, la constrângere sufletească, psihologică, si uneori chiar fizică, pentru a le determina să participe la slujbe magice. Există un număr restrâns de oameni care s-au pervertit într-atât încât să se facă de bună voie, în cunostintă de cauză, slujitori ai demonilor.
în lucrările magice pe care le săvârsesc diversi initiati hindusi se întâmplă frecvent ca victimele să li se supună chiar si fără să vrea. Demonii lucrează asupra lor automat, cu multă putere, întrucât acesti oameni au dat Diavolului drepturi asupra propriilor suflete prin viata lor plină de păcate si vicii, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le-au constientizat ca atare.
Tainele Bisericii presupun, din contră, participarea liberă, constientă si responsabilă a omului. Cei care se apropie de aceste Taine în virtutea obisnuintei sau a hazardului, fără o constientizare profundă, fără o implicare personală prin asceză, rugăciune si pocăintă, aceia nu înteleg nimic din lucrarea mântuitoare a lui Hristos si nu pot primi nici un folos duhovnicesc real. îmi amintesc că-1 vizitase cândva pe părintele Paisie un mirean care se trufea prosteste pentru faptul că se împărtăsea foarte des, de două-trei ori pe săptămână, socotind că prin aceasta se sfintise automat. Căzuse astfel în rătăcire din pricina imensului său orgoliu. Bătrânul i-a spus: „Fii atent aici! N-are atâta importantă cât de des se împărtăseste cineva, ci mai cu seamă felul în care se pregăteste pe sine pentru aceasta, si cât de mult II păstrează înlăuntrul său pe Hristos după aceea. Dacă ar fi fost să se sfintească omul asa, pur si simplu, atunci toti preotii care se împărtăsesc în cursul săptămânii si în fiecare duminică ar fi deja sfinti!“.
Unirea omului cu Dumnezeu se face numai în conditiile în care omul însusi îsi manifestă dorinta si consimtământul său, depunând efortul pocăintei pe măsura constiinciozitătii sale. Atunci Dumnezeu Se va apropia de cel ce se pocăieste sincer, revelându-i-Se în modul si gradul cel mai propice sporirii lui duhovnicesti la momentul respectiv.
EFECTE SOCIALE ALE ÎNVĂTĂTURII DE CREDINTĂ ÎN HINDUISM SI CRESTINISM
Printre practicantii yoga si admiratorii conceptiilor orientale există o tendintă larg răspândită de a crea în jurul a tot ceea ce este legat de India (religie, cultură, civilizatie - mergând până la vestimentatie sau gastronomie) un fascinant mit. E consecinta firească a lipsei oricărui contact cu realitatea Indiei, fapt ce explică în bună măsură neputinta de a percepe si evalua situatia de acolo.
Foarte multi „maestri spirituali“ hindusi au dbiceiul de a organiza pe teritoriul Indiei mici călătorii destinate discipolilor lor europeni. Extrem de costisitoare financiar în raport cu nivelul de trai al tării, aceste călătorii vizează o gamă restrânsă de obiective atent selectate (rezumându-se adesea la vizitarea ashramului central al miscării), cu scopul de a induce artificial o imagine cât mai cosmetizată si mai lesne „vandabilă“ despre realitătile indiene. Practic, se procedează în conformitate cu toate legile marketingului si reclamei.
Au ajuns de notorietate cazuri precum cel al gurului Maharishi Mahesh Yogi, care nu s-a sfiit să lanseze oficial guvernelor lumii occidentale propuneri de rezolvare a marilor probleme sociale, pretinzând că, în nemărginita lui întelepciune, a făurit planul care va institui raiul pe pământ.
Este de mirare însă că toti acesti „mari luminati“, „întelepti“, „zei“ si „semizei“ n-au reusit să rezolve nici măcar una din aceste probleme în propria lor tară. India zace si astăzi într-o inimaginabilă sărăcie, foamete si mizerie. în orase, mii de familii au drept casă trotuarul. Acolo gătesc, acolo mănâncă, acolo îsi fac nevoile, acolo dorm - pe pânză de sac. Noaptea trotuarele sunt atât de ticsite de trupuri omenesti, încât circulatia pietonilor nu se poate face decât pe carosabil!
Se întâmplă adesea ca părintii să-si mutileze propriii copii, smulgându-le din încheieturi mâinile si picioarele, pentru a provoca astfel compasiunea trecătorilor si a reusi să trăiască din cersit întreaga viată.
Organizatiile internationale au depistat si înregistrat până în clipa de fată 44 de milioane de copii sub 14 ani care lucrează la cuptoare pentru fabricarea cărămizilor, la constructii, în mine, sau sunt angrenati în alte activităti cu grad mare de risc si de dificultate. Dintre ei, 10 milioane au fost cedati ca sclavi pe viată de către familiile lor, pentru achitarea unor datorii către persoane fizice.
Uniunea Internatională de Combatere a Sclaviei a detectat în India 16 piete de sclave ale sexului, adică veritabile târguri ambulante de carne vie, unde se adună „proprietarii“ si îsi aleg fetele destinate prostitutiei. Iată un singur caz, relatat chiar de către investigatorii internationali:
„Sonali este în vârstă de* 8 ani. Fata îi este machiată si buzele pline de ruj. Cercei lungi îi atârnă în urechi. Stă linistită în salonul unei case de tolerantă din Bombay. Clientului i se solicită 40 de dolari, întrucât marfa este tânără si proaspătă. Sonali nu se află aici din voia sau alegerea ei, astfel încât îi acceptă pe toti clientii impusi de matroană. Tatăl ei a vândut-o unui intermediar pentru 400 de dolari, si acum ea îsi oferă trupul pentru a obtine banii cu care să-si răscumpere libertatea. Conform statisticilor, Sonali va muri peste doar câtiva ani, în urma unei boli sau traume fizice“.
Catastrofa poporului indian întrece orice imaginatie. Oamenii trăiesc ca animalele si mor ca animalele, iar trupurile lor sunt aruncate în Gange. Am văzut pe Gange nenumărate cadavre umane plutind în tovărăsia lesurilor de animale, fapt care nu impresiona câtusi de putin pe cineva. în India, viata unui om nu valorează aproape nimic. De altfel, există atât de multi săraci, încât rata uriasă a mortalitătii este privită ca o chestiune aproape convenabilă.
Dezastrul social pe care îl trăieste India nu este nici rodul hazardului, nici al vointei lui Dumnezeu, asa cum învată brahmanii. Este rezultatul asumării si punerii în practică a preceptelor religiei hinduse, care instituie cel mai pervers, abuziv, despotic si inuman apartheid: sistemul castelor, rămas în vigoare de mai bine de 2000 de ani. Apare cu atât mai bizar paradoxul de a întâlni tineri occidentali animati de conceptii politice si sociale ultraliberale - hipioti, anarhisti, feministe - sustinând si chiar adoptând hinduismul! Este evident că oamenii n-au perceput nici măcar consecintele de ordin social ale hinduismului.
Asadar, se presupune că undeva între anii 200 î.H. si 200 d.H., sistemul castelor ar fi fost elaborat si expus într-un codice special de către Mânu, un personaj mitic. Desi Veda este socotită izvorul legii (dharma), în realitate legile lui Mânu sunt cele care statuează organizarea vietii indiene până în zilele noastre. Există acolo un întreg sistem juridic, reunind norme de drept penal, drept familial, drept al obligatiilor, drept real si reguli procedurale.
Indienii se împart în patru caste de bază. Cea dintâi este a Brahmanilor (preotilor). Cea de-a doua este a războinicilor (Ksatriya), a nobililor si a stăpânilor. Cea de-a treia este a oamenilor liberi (Vaisya), a comerciantilor si a feluritelor categorii profesionale. Cea de-a patra este a servitorilor (Sudrd). Oamenii care nu apartineau nici uneia din aceste caste erau considerati paria, si condamnati să trăiască la marginea satelor; li se interzicea să posede orice altceva în afara vaselor casnice, a câinilor si a măgarilor; le era interzis inclusiv spălatul la cismeaua comună a satului.
Membrii celei de-a patra caste aveau un statut aproape similar cu cel de paria. Menirea lor era să-i slujească pe membrii castelor superioare. Accesul la cultură le era restrictionat într-o asemenea măsură încât nu aveau dreptul nici măcar să asculte citindu-se din cărti. Dacă dorea neapărat, un brahman putea să ia o fată din această castă doar ca pe a patra sotie. în consecintă, s-a ajuns cu timpul la subdivizări ale castelor, care cunosc astăzi până la 3000 de ramificatii.
Din casta a treia fac parte, spre exemplu, agricultorii, siderurgistii, dulgherii, frizerii, artistii. Au cu totii obligatia unui comportament condescendent si obedient fată de membrii castelor superioare, si li se interzice cu strictete orice tentativă de parvenire socială.
A doua castă, a războinicilor si a nobililor, este însărcinată cu atributii legate de organizarea războaielor, asigurarea protectiei tării si a sistemului politic, colectarea birurilor si impozitelor s.a.m.d.
In fine, brahmanii sunt cei care învată poporul, conduc slujbele religioase, aduc jertfe zeilor si primesc darurile pentru templu. Ei se bucură de întâietate chiar si în fata regelui si a urmasilor acestuia. Un brahman, fie el si copil, este considerat superior unui războinic sau nobil. Dacă săvârseste o crimă, el nu este condamnat la moarte, ci la exil. Cel mai mare păcat este socotit uciderea unui brahman. Acest păcat nu poate fi răscumpărat decât prin moartea ucigasului. Totusi, autorul crimei va avea de îndurat si o pedeapsă spirituală, reîncarnându-se într-un animal. Dacă o persoană moare neavând urmasi, toate bunurile sale trec automat în proprietatea brahmanilor. De asemenea, dacă un brahman descoperă o comoară, aceasta devine proprietatea lui. Dacă regele găseste o comoară, o parte din ea le este transferată obligatoriu brahmanilor.
In general, institutia castelor impusă de brahmani se fundamentează pe trei interdictii de bază:
1) Este interzisă căsătoria cu o persoană apartinând altei caste.
2) Este interzis orice fel de contact cu persoane apartinând unei caste inferioare. încălcarea acestei interdictii atrage dezonoarea si oprobriul public.
3) Orice strădanie a vreunei persoane de a accede într-o altă castă este socotită nu numai zadarnică, ci si condamnabilă, atrăgând pedepse atât în viata aceasta, cât si după moarte.
Toată această structură socială oprimantă, care a produs atâta suferintă de-a lungul istoriei Indiei, a fost plăsmuită de către brahmani pe suportul metafizic al religiei hinduse, sub inspiratia textelor „sfinte“ ale Vedelor. Prin urmare, sistemul castelor nu este considerat a fi reflexul natural al unui fenomen social, nici al unuia biologic (de tipul superioritătii rasiale). El tine pur si simplu de o ordine transcendentală, izvorând din chiar teoria hindusă asupra lumii. Fundamentul său îl constituie legea metafizică a dharmei, din care decurge nevoia persoanei de a se conforma cu strictete ritmului, ordinii si ierarhiei întregului, ceea ce presupune inclusiv asumarea resemnată a predeterminărilor sociale.
Este modul prin care însusi Dumnezeu a creat lumea. Opozitia fată de acest sistem este echivalentă cu împotrivirea fată de Dumnezeu, adică păcatul cel mai grav, aducător de osândă vesnică. Avem de-a face cu o mostră elocventă de terorism spiritual în toată măretia lui!
Adeptilor, propovăduitorilor si admiratorilor occidentali ai hinduismului le-ar fi util să constientizeze faptul că în sistemul hindus de organizare al întregii societăti, care este unul profund religios, ei nu se vor putea integra niciodată castelor superioare. Acesta este un drept exclusiv ereditar. Mai mult decât atât, statutul lor este unul inferior si fată de paria, dacă se aplică riguros vechea traditie hindusă. Acestea sunt prescriptiile textelor „sfinte“, „insuflate de Dumnezeu“.
Iată cum a fost posibilă în India stagnarea oricărei evolutii sociale si anihilarea puterilor creatoare ale indivizilor, siliti să trăiască sub semnul complexelor si frustrărilor. S-a instituit inevitabil în rândul populatiei o atmosferă generală de pasivitate si fatalism, pe fondul căreia mizeria si pauperitatea societătii indiene au ajuns să înregistreze cote inimaginabile.
Devine cu atât mai legitimă întrebarea: dacă „supraoameni“ si „zei încarnati“, precum gurul Maharishi, clamează emfatic (inclusiv în fata guvernelor lumii) că posedă reteta magică a rezolvării tuturor problemelor sociale, politice, economice, administrative, etc, atunci cum se explică faptul că patria lor se află într-un asemenea colaps? Nu cumva această propagandă mediatică tinteste în realitate naivitatea acelorasi adepti occidentali care întretin prin cotizatiile lor viata de super-lux a „marilor initiati“? De altfel, Maharishi a sfârsit prin a se stabili în America, unde huzurul în care trăia - de pe urma vânzărilor de mantre\ - a făcut istorie pe toate meridianele.
Nu mai putin celebru este si cazul lui Rajneesh, „mentorul universal“ care, plecând din India sărac lipit pământului, a ajuns să posede - gratie eforturilor de „iluminare“ a Americii si Europei - multimi nesfârsite de Rolls-Royce-uri, avioane personale si vile în toate tările bogate ale lumii. Stia să-si atragă prozeliti de genul unei renumite cântărete grecoaice care i-a cedat nu numai drepturile financiare de pe discurile sale si întreaga sa avere, ci până si pensia lunară pe care i-o furniza Broadway-ul din New York. După un răstimp oarecare, gurul a îndepărtat-o subit din cercul ucenicilor săi, iar ea a supravietuit în Atena la limita subzistentei, trăind din ajutoarele economice ale prietenilor, profund nefericită si grav traumatizată psihic.
Datorită presei si a multor mărturii individuale, este cunoscută astăzi în detaliu „activitatea spirituală“ prestată de marele guru în ashramurile sale: le administra discipolilor narcotice, hasis, L.S.D., cocaină, iar apoi îi mâna către orgii sexuale în grup. El însusi dispunea sexual de orice femeie si orice bărbat îsi dorea. Delicatetea iubirii, cunoasterea reciprocă, respectul persoanei erau coborâte programatic la nivelul animalitătii si al obscenitătii. Cei care si-au văzut fiintele iubite distruse fizic si sufleteste au depus împotriva lui nenumărate plângeri. Insă, în cele din urmă, Administratia Financiară a fost cea care 1-a silit să-si abandoneze „proiectele spirituale“ si să-si petreacă ultimii ani ai vietii ascunzându-se de justitie, întrucât fusese condamnat pentru sustragere de la plata impozitelor. Marele guru prospera furând nu doar din buzunarele adeptilor, ci si ale statului.
In mijlocul acelor evenimente, a fost întrebat un alt guru, mai „serios“, anume Satyananda, ce părere are despre Rajneesh. Răspunsul său nu necesită comentarii: „A, noi în India îi respectăm si îi cinstim foarte mult pe gurusi!“. De asemenea, într-un interviu din 17 mai 1984, acelasi Satyananda a declarat: „Aceste două personalităti, Rajneesh si Maharishi, au întreprins o lucrare istorică pentru binele omenirii. Aceasta este părerea mea“. Asadar, cei doi erau nu doar elogiati pentru practicile lor abominabile, ci si confirmati ca „gurusi“, adică oameni luminati, sfinti, călăuzitori spirituali ai omenirii către unirea cu Dumnezeu.
Pozitia lui Satyananda nu este întâmplătoare si nu reprezintă o părere personală. Există în India o astfel de traditie, care se transmite de secole din generatie în generatie, cunoscută sub numele de „tantrismul mâinii stângi“ (Vama Marga), a cărei practică este centrată în jurul sexualitătii si constă în organizarea de orgii în grup ce urmăresc nimicirea eului. însusi Satyananda, în convorbiri avute cu discipoli europeni, a confirmat că si miscarea sa este fidelă aceleiasi traditii, pe care o descoperă însă numai celor „initiati“.
Indienii sunt departe însă de a constitui o exceptie printre popoarele omenirii. Si alte neamuri din Antichitate (grecii, egiptenii, asirienii), ba chiar din perioada medievală, se dedau la slujiri orgiastice aduse unor zeităti (Afrodita, Astarta, Kiveli). De pildă, cultul Afroditei era de tip orgiastic, principalul act de venerare a ei fiind prostitutia organizată în locurile „sfinte“. Adoratorii aduceau în temple câte o monedă ca plată pentru preoteasa-prostituată, asa cum relatează Eusebiu al Cezareei si Clement Alexandrinul. în acelasi mod era adorat Dionysos, zeul betiei, al vinului si al homosexualitătii pasive. Este ceea ce se întâmplă încă în India, o tară rămasă idolatră până astăzi, oricât ar părea de neobisnuit pentru europeanul contemporan tributar unei traditii crestine bimilenare. Iată însă că, prin contributia „marilor initiati“ hindusi, asistăm actualmente la fenomenul resurectiei idolatriei în spatiul european.
Pentru a evidentia ecourile sociale ale diferentelor fundamentale de viziune asupra lumii în crestinism si hinduism, merită să examinăm modul în care gândirea crestină a remodelat radical în istoria civilizatiei pozitia generală fată de: 1) sclavie; 2) statutul femeii; 3) sistemul împărtirii bunurilor materiale si culturale între membrii societătii, adică institutia proprietătii.
1) Sclavia era răspândită în toată lumea antică. Nu exista imperiu, stat, oras, familie bogată care să nu dispună de sclavi. Conform dreptului roman, sclavii erau tratati ca simple obiecte. Proprietarul îi putea vinde, silui, maltrata sau ucide, fără să dea socoteală nimănui. Nobilele romane purtau asupra lor un stilet cu care obisnuiau să-si pedepsească sclavele, crestându-le membrele sau chiar omorându-le, în functie de gravitatea abaterii.
Polarizarea societătii în sclavi si stăpâni s-a datorat unei profunde pervertiri a mintii si a sufletului omenesc. „Mintea despărtită de Dumnezeu devine fie demonică, fie animalică“, spune Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahismului crestin.
Si, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunostintă, asa si Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înselăciune, de purtări rele..., spune Apostolul Pavel (Rom. 1,28-29).
Fireste, această stare de fapt a creat si intense împotriviri. De multe ori în decursul veacurilor sclavii s-au răsculat, generând chiar războaie îndelungate. Vărsările de sânge nu aduceau însă niciodată schimbări notabile, căci fortele militare de stat erau întotdeauna mai bine organizate si mai experimentate în luptă decât grupurile de sclavi.
Crestinismul a lovit sclavagismul în rădăcina lui, în sufletul omului. Fără războaie si sânge. Vindecând inimile oamenilor de patimile mândriei si lăcomiei, a reusit la început să limiteze substantial, iar după câteva sute de ani să eradice total acest fenomen.
Au contat în acest sens învătătura de credintă si exemplul practic. Pe de o parte, Evanghelia propovăduia că nu mai este nici rob, nici liber...(Gal. 3, 28) si că Dumnezeu nu caută la fata omului (Gal. 2, 6), interzicând asadar discriminările comportamentale fată de cei aflati în robie. Pe de altă parte, în timpul Dumnezeiestii Liturghii, care este chintesenta slujirii duhovnicesti a crestinismului, Biserica 1-a asezat pe sclav în exact aceeasi cinste cu stăpânul său, punându-i pe amândoi să se împărtăsească din acelasi potir.
Oriunde se ridica o biserică crestină, era vestită cu putere egalitatea în cinste a oamenilor. Biserica a luptat cu moduri de gândire, interese si cutume vechi de sute si mii de ani; însă, cu pretul sângelui a milioane de martiri crestini, viata oamenilor avea să fie efectiv revolutionată.
Iar astăzi, brahmanii hindusi depun eforturi asidue pentru conservarea sistemului castelor pe care l-au impus în vechime. Comparatiile între cele două tipuri de civilizatie sunt de prisos. Istoria grăieste de la sine.
2) In lumea antică dominată de idolatrie si de filosofiile omenesti, conditia femeii era una tragică. Până si în Atena, faimoasă pentru democratia, libertatea si nivelul ei cultural, institutia sclaviei era consacrată ca un dat natural, iar femeia era practic exclusă din toate activitătile sociale. în afară de sclave, existau prostituatele publice si asa-numitele femei obisnuite. Locul celor din urmă era numai în casă. Persoana femeii era devalorizată într-o asemenea măsură, încât unii dintre gânditorii cetătii ajunseseră până la punctul de a se întreba dacă femeile au suflet.
Biserica a luat vehement atitudine si în privinta acestei discriminări, opunându-i iarăsi învătătura Scripturii, potrivit căreia nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască (Gal. 3, 28), ci înaintea lui Dumnezeu nu există decât suflete, persoane de aceeasi cinste, înzestrate de către Creator cu aceeasi putere de a izbândi pe calea spirituală către sfintenie. De altfel, încă din primii ani ai Bisericii, au existat nenumărate femei care s-au sfintit, au dobândit Duhul Sfânt si harismele Lui, au prorocit si au săvârsit minuni. Mai mult decât atât, Biserica o venerează pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu si Pururea Fecioară Măria ca pe omul care a atins treapta cea mai înaltă a sfinteniei, la care nimeni altcineva nu va mai ajunge vreodată.
In altă ordine de idei, hindusii nu le permiteau femeilor nici măcar să asculte învătăturile Vedelorl Buddha a fost cel dintâi care a încălcat această traditie. Cedând insistentelor unei mătusi foarte dragi, el a consimtit să accepte ca ucenice si femei. Este unul din motivele pentru care a fost prigonit ca eretic de către brahmani. S-a delimitat de hinduism si în cele din urmă a întemeiat o nouă religie.
In clipa de fată există multi gurusi care primesc ca discipole femei. Chiar dacă putine dintre ele ajung până la vrednicia de guru, faptul în sine intră în flagrantă contradictie cu textele „insuflate de Dumnezeu“ ale Vedelor si cu vechea traditie hindusă, astfel încât toti gurusii care fac asemenea concesii sunt considerati eretici de către hindusii „ortodocsi“.
Imaginea pozitiei pe care o adoptă traditia indiană fată de femeie poate fi întregită si prin evocarea acelei datini străvechi impuse de codicele lui Mânu, anume sati, care statua în mod expres obligatia sacră ca femeile să fie arse de vii în focul în care era ars trupul sotului lor decedat, împreună cu celelalte obiecte personale ale lui. Este inutil să mai mentionăm câte zeci de milioane de femei nefericite au plătit printr-o moarte tragică si sinistră enormitătile doctrinare ale reprezentatilor unei preotii odioase. Din păcate, aceste realităti nu constituie de obicei un subiect de reflectie nici măcar pentru grupurile de feministe occidentale militante care se lasă seduse de învătăturile „exotice“ ale Orientului. Iată ce ravagii poate face ignoranta lumii apusene contemporane...
3) Problema spinoasă a proprietătii a fost depăsită cu un imens succes de către primele comunităti crestine prin instituirea bunurilor obstesti. Acest spirit se conservă nealterat până astăzi în mănăstirile ortodoxe, unde nu există proprietate personală, ci toate bunurile apartin comunitătii. Nu există bogati si săraci, nu există oameni care se îmbracă sau mănâncă mai bine decât ceilalti. Ii opreste de la aceasta însăsi iubirea crestină: Să-l iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti (Matei 22, 39). Omul care nutreste iubire adevărată pentru semen nu poate accepta să posede ceva în plus fată de fratele său mai sărac.
Inscriindu-se în sfera relatiilor umane, atât relatiile sociale cât si cele economice se articulează potrivit cu vointa liberă a omului. Ele nu fac parte din categoria acelor tipuri de relatii impuse, cum ar fi legile naturale (legea gravitatiei, spre exemplu). Ca persoană liberă, pot decide oricând să-mi modific relatia pe care o am cu sclavul meu (de pildă, să-l eliberez) sau cu functionarul meu.
Când omul nu duce o viată conformă cu voia lui Dumnezeu, când trăieste adică împotriva firii sale, în chip păcătos, atunci el se transformă sufleteste. Iubirea sa către aproapele se răceste, preschimbându-se treptat în dezinteres, eventual chiar în ură. Omul sfârseste prin a se iubi numai pe sine. Singura sa preocupare devine modul în care poate ajunge să trăiască mai bine, fie chiar si în detrimentul celorlalti: cum să mănânce bine, cum să se îmbrace bine, cum să doarmă bine, cum să-si petreacă timpul cât mai lejer si agreabil. Nu concepe să fie lipsit de nimic, nu acceptă să împartă nimic, nu cunoaste satiu în dorinta de a-si procura noi bunuri, chiar si atunci când cantitatea acestora depăseste cu mult posibilitătile sale de a le consuma.
O dată cuprins de flacăra iubirii dumnezeiesti, omul începe să se gândească însă si la lipsurile aproapelui său, pe care simte nevoia organică de a-1 ajuta. Dorul său arzător este ca toti semenii lui să aibă cele de trebuintă si, când Duhul Sfânt îi aprinde inima, ajunge să prefere ca el însusi să nu mai aibă nimic, dacă prin cedarea bunurilor sale îi poate ajuta pe cei din jur să supravietuiască. De aceea sunt atât de numeroase exemplele de sfinti crestini care, plini de iubirea lui Hristos, si-au împărtit toate cele ale traiului lor săracilor si au ajuns ei însisi săraci, neputând suporta gândul că ei mai detin încă averi în vreme ce frati de-ai lor înfometează prin cetăti. Există chiar cazul unui sfânt care, mistuit de iubirea Domnului, s-a vândut pe sine ca sclav si, cu banii obtinuti astfel, a eliberat un rob. Prin exemplul si puterea virtutilor sale, i-a atras apoi la credinta în Hristos si pe stăpânii săi, care au renuntat de bunăvoie la infamia posesiei de sclavi si, cu nespus respect, i-au cerut să devină părintele lor duhovnicesc.
Iată cum tăria dragostei crestine biruia până si sentimentul atât de viguros al proprietătii. Astfel a reusit Biserica crestină să întemeieze comunităti fundate pe dragostea dintre semeni în mijlocul unei societăti atât de neomenoase ca aceea a imperiului roman. Descrierile modului de viată al primilor crestini în cadrul acestor comunităti sunt elocvente si pilduitoare:
Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una si nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obste... Si nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toti câti aveau tarini sau case le vindeau si aduceau pretul celor vândute, si-l puneau la picioarele apostolilor. Si se împărtea fiecăruia după cum avea cineva trebuintă (Fapte 4, 32-35).
Iar toti cei ce credeau erau laolaltă si aveau toate de obste. Si îsi vindeau bunurile si averile si le împărteau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (Fapte 2, 44-45).
In legătură cu aceeasi temă, pozitia Vedelor este radical diferită. Ea poate fi rezumată astfel:
Săracul este sărac întrucât în vietile precedente a fost un om rău, ceea ce i-a atras în viata actuală o karma rea. Tot asa, bogatul este bogat deoarece în vietile precedente a fost un om bun, fapt care i-a atras acum o karma bună. Cu alte cuvinte, bogătia sau sărăcia sunt inseparabil legate de valoarea morală si spirituală a persoanei. Bunăstarea materială este considerată dovada ascendentului moral si spiritual al unui individ. Situatia financiară devine, asadar, criteriu de stabilire a nivelului spiritual si a moralitătii! Această perspectivă conferă nedreptătii sociale o dublă legitimare: etică si spirituală. Este si motivul pentru care hindusii nu obisnuiesc să-i ajute în vreun fel pe săraci. Trec pe lângă ei nepăsători, în virtutea convingerii că acestia trebuie lăsati să-si răscumpere karma prin îndurarea sărăciei. Asadar, nedreptatea care există în această lume nu este rezultatul lăcomiei si răutătii omenesti, ci este lege divină care se cere neapărat conservată. Tabloul consecintelor imediate în plan social ale hinduismului este acum complet.
YOGA: RELIGIE SAU STIINTĂ?
Să cercetăm afirmatia: „Yoga nu este religie, ci o stiintă ca oricare alta“. Acest enunt a fost exprimat de către însusi gurul Satyananda la 24 aprilie 1984, în incinta sălii de conferinte a hotelului Samaria din orasul Hania (Insula Creta), si este inserat în cuprinsul cărtii intitulate „învătături ale lui Paramahamsa Satyananda“, voi. VI, p. 148, editată de miscarea gurului din Grecia, Satyanandashram. Este un punct de vedere avansat în nenumărate rânduri de-a lungul timpului de către Satyananda, si promovat sistematic prin intermediul publicatiilor oficiale ale miscării sale din Grecia. El constituie elementul principal al imaginii pe care urmăreste să si-o cultive în exterior miscarea Satyanandashram. Acelasi punct de vedere 1-a exprimat si întemeietorul Meditatiei Transcedentale, Maharishi Mahesh Yogi. Inaugurând asezământul pe care 1-a botezat „Universitatea Europeană de Studii“, el a declarat: „Aici nu este vorba de nimic altceva decât stiintă pură“. De altfel, merită mentionat că toate miscările de tip New Age se autopromovează sub camuflajul stiintei.
Să ne concentrăm acum asupra afirmatiei că „yoga nu este religie“.
„Nucleul tare“ al hinduismului îl reprezintă poporul indian si, geografic, tara Indiei, de unde si numele. Astăzi, după o izolare de secole, se fac eforturi sustinute pentru popularizarea lui pe toate continentele: Europa, Australia, America de Nord si de Sud, Africa, inclusiv Rusia Asiatică si Japonia.
Hindusii sunt despărtiti în sute de erezii sau scoli divergente doctrinar, care păstrează totusi ca punct comun recunoasterea autoritătii Bhagavad Gitei, „evanghelia“ hinduismului. Este un text unanim acceptat drept „sfânt“ si „insuflat de Dumnezeu“.
Acest text este studiat sistematic de către yoghini, si cântat zilnic ca formă de adorare a zeului Krishna. în ashramul lui Satyananda din Mongyr, în fiecare dimineată se intonau cultic timp de o oră fragmente din Bhagavad Gita, adaptate muzical.
Ce este Bhagavad Gita? Un dialog în formă de poezie, întrunind toate elementele unei teogonii, comparabil întrucâtva cu poemul antic al lui Hesiod ce descrie nasterea zeului Olimpului, sau cu Iliada lui Homer, în care războiul Troiei devine pretextul multor prietenii sau învrăjbiri între zei si oameni.
Asadar, în Gita, zeul Krishna îi descoperă yoga prietenului si ucenicului său, Arjuna. Convorbirea dintre cei doi are loc cu putin înainte de începerea unei mari bătălii. împăratul luptător Arjuna întreabă, iar Domnul (Krishna) îl învată. Să dăm cuvântul textului însusi, care este extrem de revelator:
„După cum ti-am spus si înainte, o, tu, cel fără de pată, în această lume există două căi: cea a scolii Samkhya cu yoga cunoasterii si cea a scolii Yoga cu yoga faptei“(III, 3).
„Chiar această yoga din vremea începutului ti-am explicat-o astăzi. îmi esti credincios si prieten; aceasta este taina supremă“(IV, 3).
Prin urmare, conform Gitei, yoga nu este o descoperire sau o creatie omenească, asa cum este spre exemplu stiinta. Yoga este o revelatie „dumnezeiască“, un dar pe care zeul Krishna, „Domnul Yogăi“, îl oferă omenirii prin mijlocirea lui Arjuna. Mai mult decât atât, yoga este o formă de adorare prin care zeul doreste să fie venerat de către adeptii săi. Krishna spune:
„Insă oamenii cu suflet mare, care au sprijin în mine, care nu au alt gând, o, fiu al lui Prtha, au parte de Natura mea divină, cunoscându-1 pe Cel Neclintit, Obârsia existentelor.
Glorificându-mă mereu, înfrânându-se credinciosi legămintelor, închinându-mi-se, mă adoră cu dăruire, mereu concentrati“ (IX, 13-14).
„Mereu multumit, yoghinul cu sinele stăpânit, care-si tine hotărârile, năzuind spre mine cu inima si cu mintea, cel dăruit mie, acela mi-e drag“ (XII, 14).
„Si cel care va cerceta acest dialog despre Lege dintre noi doi, acela, socot, mă va adora prin sacrificiul Cunoasterii“ (XVIII, 70).
Zeul Krishna arată deci că nu doar practicarea yoga, ci fie si numai simplul ei studiu teoretic este socotit o formă de adorare a sa! Inutil să subliniem că adorarea este un act pur religios, nicidecum stiintific. Tot în Bhagavad Gita, Krishna învată că yoga este o formă de jertfă adusă lui. Nu este nevoie să insistăm nici asupra caracterului „stiintific“ al unei jertfe. Să urmărim textul:
„Unii sacrifică toate activitătile simturilor si ale suflurilor vitale în focul stăpânirii de sine aprins de Cunoastere.
Unii asceti care tin legăminte aspre fac sacrificiul bunurilor materiale, sacrificiul ascezei, sacrificiul yoga si sacrificiul Cunoasterii si al recitării Vedelor“ (IV, 27-28).
în alte versete, zeul Krishna se proclamă pe sine Dumnezeu creator al cosmosului. Proclamă că el este centrul si scopul în jurul căruia gravitează si spre care tintesc toate componentele practicii hinduismului: scrierile „sfinte“ (Vedele), jertfele, slujbele, mantrele, sunetul sfânt OM, exercitiile yoga - toate sunt... Krishna. Să dăm cuvântul textului:
„Eu sunt strădania sacrificiului, eu sunt sacrificiul, eu sunt ofranda adusă străbunilor, eu sunt iarba magică, eu sunt mantra, eu sunt untul sacrificiului, eu sunt focul, eu sunt jertfa.
Eu sunt tatăl acestei lumi, muma, orânduitorul, străbunul, ceea ce trebuie cunoscut, mijlocul de purificare, silaba sacră OM, Rk, Saman si Yajus,
Calea, sustinătorul, stăpânul, martorul, popasul, sălasul, prietenul, începutul si nimicirea lumii, locul, asezarea, sământa, Cel Neclintit.
Eu dau căldura, opresc si dau drumul ploilor; eu sunt nemurirea si moartea, si tot eu sunt - o, Arjuna! - Fiinta si Nefiinta“ (IX, 16-19).
In sfârsit, să vedem care este mobilul exersării yoga, si totodată telul său final:
„Fii cu mintea la mine, dăruit mie, sacrifică-mi mie, cinsteste-mă pe mine; la mine vei veni, da, ti-o făgăduiesc, mi-esti drag“ (XVIII, 65).
Asadar, scopul si punctul terminus al exercitiilor yoga este unirea cu Dumnezeul Krishna, cu inventatorul, creatorul si învătătorul yogăi! (de altfel, aceasta si înseamnă cuvântul „yoga“ - unire cu Dumnezeu). Este ceea ce învată însusi „Dumnezeul“ Krishna (sau cel care se ascunde în spatele său), si „cartea sfântă“ Bhagavad Gita!
Concluzii
Yoga, filosofia pe care ea se articulează si din care decurg toate practicile sale, este întemeiată pe un set de conceptii fundamental religioase:
existenta si nemurirea sufletului;
metempsihoză sau reîncarnarea;
legea karmei, care postulează răsplătirea faptelor bune sau rele ale omului de-a lungul unor vieti succesive;
existenta unui Dumnezeu care îi călăuzeste pe oameni către El.
Gurusii stăpânesc însă arta pervertirii cuvintelor si a deturnării sensurilor. Rationamentul lor este simplu: „în lumea occidentală stiinta se bucură de autoritate, deci ar fi util să adoptăm masca stiintei“.
„VIATA ARMONIOASĂ“ SAU TEHNICA ÎNSELĂRII
Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus în spatiul crestin este producerea si cultivarea confuziei în mintile oamenilor. Se atentează astfel la însăsi capacitatea de gândire critică a individului, pentru a-1 face infinit mai usor de cucerit. In instrumentarul acestei strategii misionare se înscrie si practica substituirii continutului cuvintelor. Să recurgem la un exemplu sugestiv: cuvântul „Hristos“. Sensul pe care îl are acest cuvânt pentru civilizatia crestină este: persoană istorică concretă care a activat în regiunea Palestinei (actualul Israel) în urmă cu aproximativ 2000 de ani; ca Fiu al lui Dumnezeu, a propovăduit o seamă de adevăruri de credintă, dobândind multi discipoli si întemeind Biserica. Atunci când un crestin spune „Mă rog lui Hristos“, întelege că se adresează unei persoane concrete, unice, pe care o crede si o mărturiseste ca fiind întruparea Persoanei A Doua a Sfintei Treimi.
Iată acum o mostră de pervertire a sensului acestei notiuni:
Gurusii care intră în contact cu lumea crestină au ajuns să pretindă că termenul „Hristos“ desemnează un plan superior al constiintei umane, ceea ce înseamnă că orice om poate evolua spiritual până la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind si el prin aceasta Hristos! Astfel, când un dascăl oriental spune „Mă rog lui Hristos“, întelege că se străduieste să atingă acest plan superior al constiintei si să devină, fie si pentru putin timp, Hristos.
Evident că între acest concept de „Hristos“ si Hristos al Evangheliei nu se poate stabili nici cea mai vagă asemănare. însă lucrul acesta nu numai că este trecut sub tăcere, ci se pretinde cu obstinatie tocmai contrariul. De ce recurg maestrii hindusi la un astfel de artificiu? Explicatia este foarte simplă: pentru că într-o tară cu o puternică traditie crestină, cu atât mai mult într-o tară ortodoxă, le-ar fi considerabil mai greu să convingă că personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt... dumnezei! Până si un crestin nepracticant si peste măsură de ignorant va ezita în primă instantă să se închine miilor de zeităti idolatre ale panteonului hindus. Ceea ce i se cere este mult prea exotic si nefamiliar. Prin urmare, propagatorii învătăturilor orientale se văd nevoiti să recurgă la tactica drumului ocolit si în trepte. Ei se camuflează în spatele unor măsti care ne sunt familiare. Astfel, ne vor vorbi despre „psihologie aplicată“. Ne vor propune o „alimentatie corectă“. Ne vor îmbia cu „exercitii de gimnastică“ („yoga pentru sănătate si frumusete“). Ne vor recomanda „metode“ si „tehnici“ pentru combaterea angoasei, a nervozitătii, a stresului si a fobiilor. Ne vor sugera, în cadrul unor conferinte si seminarii, modalităti de a rezolva orice problemă cu care ne confruntăm zilnic, inclusiv problema singurătătii.
In acest fel, încetul cu încetul, ne vor transforma în discipoli ai lor, ne vor convinge să adoptăm stilul de viată si modul de gândire indian, ne vor exploata economic, percepându-ne cotizatii lunare sau cel putin taxe pentru „întelepciunea“ care se împarte la conferintele organizate de ei, ne vor familiariza în cele din urmă pe de-a-ntregul cu hinduismul. Aceasta este de fapt marea lor miză si principalul lor scop. Pentru că acesti oameni nu sunt nici filosofi, nici difuzori de stiintă, nici psihologi, nici medici. Acesti oameni sunt hindusi, misionari ai unei idolatrii exotice. Mai mult decât atât, ei urmăresc să se propovăduiască si pe ei însisi ca dumnezei.
Să ne amintim de Sai Baba, gurul indian care se prezintă pe sine ca fiind Dumnezeu, infinit superior lui Buddha, lui Mahomed sau lui Hristos. Iată ce spune Sai Baba despre el însusi: „Prostii nu mă cunosc, când locuiesc în trup omenesc! Ignoră firea mea superioară, căci Domn Preaînalt sunt Eu al tuturor fiintelor...“ (extras din periodicul miscării Satya Sai Baba, „Pacea Supremă -Prashanti Vahini“, Atena 1997, p. 5). Liderul miscării Viata Armonioasă din Grecia, americanul Bob Nazemy, adresându-se unor discipoli avansati, a spus despre Sai Baba: „El este prezent pretutindeni, atotstiutor si atotputernic Dumnezeu, care se află întotdeauna împreună cu noi, în toate ceasurile si în toate părtile lumii“ (B. Nazemy, „Te rog, Baba, dă-mi ascultare“, p. 1, Articole din ziare si periodice, Ed. a Ii-a, Ilianthos).
Toti gurusii respiră aceeasi mândrie demonică. Babaji era „învătătorul învătătorilor“ si „Dumnezeu întrupat“. In 1984, un ucenic de-al lui a devenit... Hristos! A slujit chiar „Cina cea de taină“ în ashramul său, iar apoi a plecat, fără să-1 mai revadă cineva vreodată. Concluzia implicită era că Babaji i-a fost superior lui Hristos...
Maharadji se prezintă ca noul „Mesia“, „Hristosul epocii contemporane“, „Domnul tuturor yoghinilor“, „Spirit preaînalt si atotvenerat“, fără de care „totul s-ar distruge“.
Satyananda a declarat că gurul este superior lui Dumnezeu. Rajneesh a confirmat explicit aceeasi afirmatie. Amândoi primesc si după moarte adorare din partea ucenicilor. Lista unor astfel de personaje poate continua la nesfârsit.
Ce s-ar putea adăuga? De-a lungul sutelor de ani, toti marii asceti crestini au spus că mândria conduce la nebunie. Ea îl rupe pe om de realitate în această viată, si îl sorteste mortii duhovnicesti în vesnicie. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (Iac. 4, 6).
Urmarea căii unor asemenea „mentori“ înseamnă asumarea celor mai mari si mai serioase riscuri cu putintă. Se porneste treptat, desigur, de la elemente superficiale sau cu un grad mai mic de însemnătate (alimentatie, exercitii de gimnastică), pentru a se ajunge la altele mai profunde (psihologie, comportament, analiza sinelui) si, în cele din urmă, la probleme de credintă (înviere sau metempsihoză, Biserică sau ashram, Hristos sau Sai Baba) în care miza este omul întreg, si nu doar o ipostază oarecare a vietii sale. în final, omul îsi periclitează extrem de grav, si poate ireversibil, atât viata trecătoare de acum, cât si soarta sa în vesnicie. Pentru că scopul si menirea omului este viata vesnică! Nimic mai putin! Fie o va dobândi, în Iisus Hristos, fie o va pierde, lăsându-se amăgit de minciuni seducătoare. Dar să-L auzim pe Hristos Cel Adevărat grăind prin Evanghelie:
Iisus a zis: Eu sunt învierea si viata; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Si oricine trăieste si crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11,25-26).
Iisus a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8, 12).
Căci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică (Ioan 3, 16).
Cel ce va crede si se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16).
Pentru a ne ocroti si a ne feri de amăgire, Hristos ne avertizează cu 2000 de ani mai înainte că vor apărea în lume oameni vicleni care se vor prezenta drept „hristosi“ si chiar vor săvârsi minuni diavolesti cu scopul de a-i însela inclusiv pe cei alesi:
Vedeti să nu vă amăgească cineva. Căci multi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amăgi... Atunci, de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeti. Căci se vor ridica hristosi mincinosi si proroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi (Matei 24' 4'5' 23-24).
In acelasi timp, Hristos îi încurajează pe toti cei care II caută cu sinceritate si cu inimă curată, încredintându-i: Veti cunoaste adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32). El a făgăduit să-i ajute pe toti oamenii care însetează după acest adevăr: Cereti si vi se va da, căutati si veti afla, bateti si vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, si celui care bate i se va deschide (Matei 7, 7-8).
ÎNVIERE SAU REINCARNARE?
Cel ce crede întru Mine are viată vesnică... Si Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi... Eu sunt învierea si Viata...
Iisus Hristos (Ioan 6, 47; 6, 54; 11, 25)
Teoria reîncarnării era îmbrătisată de multe popoare antice. Prin puterea adevărului crestin, această rătăcire a încetat să mai tiranizeze vietile oamenilor în multe părti ale lumii. Totusi, se întreprind actualmente eforturi sustinute de a o „transfera“ mentalitătii occidentale.
Conform acestei teorii, lumea este o scoală prin care sufletul trece de nenumărate ori. El renaste de fiecare dată într-un trup nou, fie bărbătesc, fie femeiesc, fie animal, fie chiar si în „carcasa“ oricărei specii din regnul vegetal. Conditiile noii nasteri depind de faptele vietii precedente. Astfel, dacă cineva a dus o viată plină de fapte rele, când se va naste din nou va fi un om sărac, sau un animal, sau chiar o plantă.
Ceea ce gurusii indieni ascund însă cu multă grijă de discipolii lor este faptul că, potrivit codicelui intitulat Legile lui Mânu, venerabila carte a traditiei hinduse care converteste învătătura Vedelor în legi sociale, este mai probabil ca cineva să se reîncarneze ca animal sau ca făptură demonică, decât ca om. Cartea oferă spre edificare si următoarea parabolă: o broască testoasă trăieste în adâncurile mării si scoate capul la suprafată o dată la o sută de ani. Un inel pluteste undeva la suprafata apei. Pe cât este de probabil ca broasca să-si scoată la un moment dat capul la suprafată trecându-si-1 tocmai prin acel inel, tot pe atât este de probabil ca o fiintă să se reîncarneze după moartea sa în trup omenesc.
Ei bine, această credintă este asumată de nenumărate miscări New Age care vor, în acelasi timp, să se prezinte drept stiinte! „Stiinta yoga“ - a devenit o sintagmă vehiculată obsesiv de către yoghini. Pe de altă parte, în functie de context, aceiasi yoghini clamează cu vehementă: „Si crestinii, exact ca si noi, cred că...“, sau „Stiti că Hristos a fost un mare yoghin...“, sau „între noi si crestini nu există diferente semnificative...“. în felul acesta sunt cultivate cu perfidie cele mai stridente autocontradictii, pentru a-i seduce atât pe ignorantii stiintei, cât si pe ignorantii crestinismului.
Merită semnalat si faptul că teoria metempsihozei nu a existat dintru început în gândirea traditională indiană. Asa cum arată D. K. Velissaropoulos în „Istoria filosofiei indiene“, „Ideea reîncarnării (samsara) era necunoscută arienilor. Ea a pătruns în religia si filosofia indiană pentru ca morala să dobândească un subiect care să poarte greutatea responsabilitătii faptelor dincolo de moarte. Termenii Ťrenastereť sau Ťreîncarnareť, care exprimă unul si acelasi lucru, sunt oarecum înselători. Precum vom vedea în analiza celor sase sisteme filosofice (darshanas), cel care se reîncarnează nu este sufletul empiric, ci o substantă nedefinită si foarte subtilă care se află între atman, sufletul empiric si corp. într-adevăr, sufletul empiric nu se reîncarnează, de vreme ce este ansamblul tuturor stărilor constiente. Nici atman (fiinta eului) nu se poate reîncarna, de vreme ce, fiind absolut, nu se supune actiunii karmei, responsabilitătii morale. în fata acestei dificultăti, filosofia sistematică indiană a inventat materia subtilă, corpul eteric, care salvează gândirea din acest impas al absurdului, fără a o face însă mai convingătoare“.
Punctul de vedere al Bisericii este fundamental diferit.
Creat de către un Dumnezeu Trinitar si Personal, omul are început, dar nu si sfârsit. Se naste la un moment dat, în timp, pentru a vietui vesnic. în această lume va trăi o singură dată. După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu si, potrivit cu faptele sale, va dobândi sau nu Raiul. Pe parcursul acestei vieti, Dumnezeu îi oferă omului foarte multe prilejuri de a se face vrednic de fericirea vesnică.
Adresându-se cândva unui grup de tineri, bătrânul Paisie le-a spus: „Ati înteles că am venit aici ca să dăm examene? Să ne punem temelia duhovnicească, să câstigăm Raiul. Acum si numai acum, căci nu vor mai fi restante în septembrie!“.
Altă dată, întrebându-1 despre reîncarnare, mi-a răspuns: „Fii atent aici! Aceasta este cea mai mare capcană a Diavolului. Omul se gândeste că nu contează dacă nu reuseste în viata aceasta, va reusi în cealaltă. Astfel se relaxează în toate privintele si se usucă duhovniceste. Diavolul stie însă foarte bine că nu există Ťdata viitoareť. De aceea îi si întinde această înfricosătoare cursă“. M-a privit apoi si mi-a spus: „Să scrii neapărat despre lucrul acesta!“.
Este tocmai ceea ce propovăduiesc Scripturile. Apostolul Pavel spune: ...
precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evr. 9, 27). Domnul Iisus Hristos va fi Judecătorul tuturor oamenilor. El însusi ne vorbeste despre Sine în Evanghelie astfel:
Când va veni Fiul Omului întru slava Sa si toti sfintii îngeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale si se vor aduna înaintea Lui toate neamurile si-i va despărti pe unii de altii, precum desparte păstorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvântatii Tatălui Meu, mosteniti împărătia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost si Mi-ati dat să mănânc, însetat am fost si Mi-ati dat să beau, străin am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati îmbrăcat, bolnav am fost si M-ati cercetat, în temnită am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând si Te-am hrănit? Sau însetat si Ti-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin si Te-am primit, sau gol si Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temnită si am venit la Tine? Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ati făcut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati făcut. Atunci va zice si celor de-a stânga: Duceti-vă de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic care este gătit diavolilor si îngerilor lui (Matei 25, 31-41).
O altă deosebire uriasă este dată de esenta scopurilor spirituale pe care le urmăresc cele două religii. Hindusii cred că atunci când cineva ajunge la desăvârsire îsi pierde persoana, prin identificarea deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut si impersonal. Existenta omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale. De aceea, el nu se va mai naste niciodată din nou, pentru că nici măcar nu mai există.
Crestinii cred exact contrariul. Persoana umană există vesnic, ea nu va cunoaste niciodată un sfârsit. în această viată, omul inaugurează constient o relatie personală cu un Dumnezeu Personal, o relatie care se va păstra în vesnicie. Păzind poruncile lui Hristos, împărtăsindu-se cu trupul si sângele Lui, omul se uneste ontologic cu Dumnezeu, devine Dumnezeu prin har, si în acest mod participă vesnic, ca persoană distinctă, la Viata lui Dumnezeu. Desăvârsirea crestină constă în realizarea acestei comuniuni personale cu Dumnezeu. Aceasta este menirea omului în vesnicie.
Asadar, reiese o dată în plus că teza ilicită a pretinselor „asemănări spirituale“ dintre crestinism si hinduism este destinată exclusiv racolării acelei mase de asa-zisi crestini care nu stăpânesc nici cele mai elementare cunostinte despre continutul învătăturilor lui Hristos. Unor asemenea oameni li se adresează cuvintele Scripturii:
Oricine se abate si nu rămâne în învătătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învătătura Lui, acela are si pe Tatăl si pe Fiul (II Ioan 1,9).
Iubitilor, nu dati crezare oricărui duh, ci cercati duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă multi proroci mincinosi au iesit în lume (I Ioan 4, 1).
INFLUENTA PRACTICII YOGA ASUPRA TRUPULUI SI A MINTII
In epoca noastră, sistemul yoga este prezentat ca un panaceu pentru cvasitotalitatea problemelor cu care se confruntă omenirea. Pot fi auzite adesea lozinci promotionale de genul „Faceti yoga pentru sănătate si frumusete!“. La început, cineva poate simti într-adevăr o stare de bună dispozitie si revigorare. Este imediat sfătuit să atribuie această îmbunătătire unor anumite „puteri ascunse“ activate prin intermediul asanelor yoghine. La fel de bine însă, această bună dispozitie si revitalizare pot fi atribuite miscării, punerii în activitate a corpului care se „trezeste“ din sedentaritatea aproape cronică impusă de organizarea socială contemporană. De altfel, exact aceleasi simptome le are orice persoană care începe să practice cu oarecare regularitate jogging, înot, fotbal sau orice tip de gimnastică. Cu atât mai mult dacă acea persoană renuntă la anumite obiceiuri nocive precum fumatul, pierderea noptilor, supraalimentatia, alcoolul s.a.m.d.
De asemenea, trebuie subliniat că acest sentiment reconfortant însoteste prima etapă a practicării exercitiilor yoga. Ulterior, apar în general probleme serioase, traduse prin dureri ale bazinului, ale coloanei vertebrale, ale genunchilor, ale articulatiilor. Asanele, aceste pozitii yoghine ciudate, sunt absolut nefiresti pentru corpul uman, ele imitând de obicei diverse pozitii ale animalelor. însesi denumirile lor sunt ilustrative în acest sens: Shalabasana = pozitia lăcustei, Bhujangasana = pozitia cobrei, Kukondasana = pozitia cocorului, Utthan pristasana = pozitia sopârlei, etc. Unele dintre ele sunt mai accesibile, altele mai dificile. Oricum, rămânerea prelungită în aceste pozitii necesită exercitiu îndelungat. Cu timpul, articulatiile corpului se vor destinde, permitând anumite contorsionări nefiresti. Sunt totusi foarte multi cei care se aleg astfel cu traumatisme mai usoare sau mai grave. Faptul este adeverit, de altminteri, si de textele „sfinte“. Upanishadele, spre exemplu, proclamă că cel care se plânge sau se revoltă din pricina problemelor pe care le provoacă yoga, acela nu este vrednic pentru yoga.
In perioada în care practicam cu asiduitate aceste exercitii, s-a întâmplat să urmăresc în Tesalonic conferinta unui yoghin indian. Vrând să se arate cu orice pret superior celorlalti „concurenti spirituali“ care îsi încep „vânătoarea“ cu afirmatii de genul „yoga = sănătate = frumusete“, el a rostit un adevăr: „Cine face yoga numai pentru a dobândi sănătate si frumusete, e mai bine să facă înot. Nu are nici un motiv să se apuce de yoga. Yoga este pentru cei interesati să evolueze spiritual“. Să vedem în continuare care sunt natura si mijloacele de realizare prin yoga a acestui progres spiritual.
Tinta principală a gimnasticii yoghine, scopul asanelor nu este dezvoltarea sistemului muscular, nici dobândirea mobilitătii fizice. Obiectivul lor este modificarea echilibrului biochimic al organismului uman.
Prin practicarea acestor asane, se exercită o presiune constantă asupra organelor interne ale corpului (inimă, ficat, plămâni, intestine), dar mai ales asupra glandelor endocrine (chakrele, asa cum sunt cunoscute în jargonul yoghin). Această presiune produce hiperexcitarea glandelor, ceea ce determină de obicei o suprafunctionare a lor si, în consecintă, o secretie mai mare de hormoni în corp. Alteori, însă mult mai rar, se întâmplă exact contrariul.
Fiecare grup de asane exercită presiune asupra anumitor glande. Un set de pozitii excită, spre exemplu, glanda tiroidă, provocând o hipersecretie a hormonului tiroxină care se varsă în sânge si modifică întregul metabolism de bază al corpului. Persoana respectivă devine hiperkinetică, lucru pe care îl socoteste însă rezultatul unei „absorbtii de energie din centrele superioare ale universului“ ca urmare a tehnicilor yoghine. în acelasi fel, există asane menite să excite glandele suprarenalele, pancreasul, inclusiv hipofiza - care reglează functionarea tuturor celorlalte glande. Medicina demonstrează că o asemenea stare de tulburare hormonală generalizată determină dereglări majore de perceptie la nivelul tuturor simturilor. Efectele sunt mai intense decât cele produse în urma consumului de alcool sau narcotice.
In ashramul din India al lui Satyananda, amicul meu englez Tony îmi spunea: „Exercitiile de Kriya Yoga mă fac să mă simt de parcă as lua continuu L.S.D.“. Simtea în el o energie debordantă, care se cerea consumată printr-o activitate permanentă si prin efort fizic sustinut. Bietul om nu mai putea sta niciodată locului, fapt ce i-a atras multe neplăceri.
De asemenea, exercitiile yoga axate pe reprimarea prelungită a respiratiei se soldează în majoritatea cazurilor cu cresterea cantitătii de bioxid de carbon din sânge, fenomen pe care cele mai recente descoperiri medicale îl conexează cu producerea unor halucinatii vizuale si auditive, între care senzatia de decorporalizare, de comunicare cu entităti din alte lumi, de materializare spontană a unor corpuri luminoase s.a.m.d.
Este foarte usor pentru cineva neexperimentat duhovniceste să se rătăcească, în lipsa unui criteriu pe seama căruia să discearnă natura evenimentului pe care îl trăieste. Este de provenientă fiziologică? Este o festă jucată de simturi? Este de sorginte psihică, precum halucinatiile psihopatilor care „aud“ voci si au „viziuni“? Sau este un eveniment spiritual? Iar dacă este un eveniment spiritual, de la cine provine? De la Hristos, sau de la Diavol (care are capacitatea de a lua chip de animal, de lumină sau chiar de înger, asa cum arată Scriptura, scrierile patristice si experienta ascetică a Bisericii)?
Iată ce declara Satyananda, vorbind despre tehnicile yoghine: „împreună cu această sansă a eliberării de îngrădiri si neplăceri, există pe de altă parte posibilitatea ca cineva să înnebunească si să-si petreacă restul zilelor într-un ospiciu psihiatric. Din nefericire, aceasta s-a întâmplat unor oameni care au urmat practicile yoghine fără povătuire sau n-au ascultat sfaturile profesorului lor“ (extras din periodicul grecesc „Yoga“, nr. 15/1981, pp. 41-42). Dincolo de încercarea evidentă de transfer a întregii responsabilităti asupra discipolilor, această afirmatie naste întrebarea: de vreme ce aceste exercitii sunt atât de primejdioase, de ce sunt promovate abundent, fără nici un fel de precizări si avertismente, în periodice, cărti si brosuri ilustrate care nu scot în evidentă decât pretinsele lor rezultate binefăcătoare?
Eu însumi, influentat de elogiile cu care o asemenea revistă prezenta aceste exercitii, am început să execut Suria Namaskar (salutul soarelui). Se spunea că este o metodă care redă rapid mobilitatea tuturor articulatiilor si masează extrem de eficient toate organele interne si toti muschii corpului. Dacă se simte cineva obosit, în orice ceas al zilei îsi poate redobândi vitalitatea fizică si mentală executând acest exercitiu. Citind că yoghinii îl practică în 12 cicluri pe zi, am făcut si eu întocmai. După câteva zile am început să simt că pieptul îmi „fierbe“ si „hârâie“! De asemenea, temperatura corpului îmi crestea constant. „S-au deschis focurile spirituale“, m-am gândit eu în naivitatea celor 22 de ani ai mei, profund impregnat de mentalitatea si terminologia yoghină. Am început să mă simt însă tot mai rău si, din fericire, m-am oprit. Ce se întâmplase? Simptomele mele nu erau decât efectul unei supra-activări hormonale; nimic spiritual, cum îmi imaginam pe atunci. Am discutat mai târziu despre aceasta cu o swami care mă simpatiza. S-a arătat foarte îngrijorată si m-a sfătuit să renunt definitiv la astfel de practici, fără să-mi ofere alte explicatii.
Dar să revenim la gurul Satyananda, pentru a vedea cum justifică traumele fizice si psihice pe care le poate contracta cineva prin yoga. în continuarea textului prezentat mai sus, el spune: „Nu lăsati să vi se întâmple asa ceva. Dacă doriti să urmati calea către adevărata cunoastere, trebuie să aveti un guru care să fie complet familiarizat cu această dimensiune aparte a constiintei. Profesorul trebuie să o cunoască pe dinafară, trebuie ca el însusi să fi ajuns acolo. Un astfel de guru se numeste satguru. De ce să vă multumiti cu ceva mai putin?“. în fata „concurentei“ spirituale a celorlalti gurusi, Satyananda se autopropune indirect ca initiat în tainele yoga, apt să-i călăuzească fără riscuri pe cei interesati. Realitatea atestă însă destule cazuri de ucenici care l-au părăsit înfricosati, dezamăgiti si dezechilibrati psihic. Când întâlneam anumiti swami si profesori de yoga trădând foarte grave probleme psihice si solicitam explicatii asupra acestei stări de fapt, mi se spunea cu naturalete că gurul le luase pur si simplu mintea întrucât aceasta le era piedică în evolutia spirituală. Iată până unde poate merge strădania de a oculta adevărul si de a justifica moral crima sufletească.
Acelasi guru Satyananda relatează: „Multi discipoli vin si îmi mărturisesc că au foarte multe probleme sexuale de când fac Kundalini Yoga. Se simt foarte vinovati pentru aceasta. Dacă nu eram eu acolo, ar fi înnebunit. Le spun: Uitati, aceasta este o chestiune pur fiziologică. Lăsati-o să se întâmple!“ (extras din cartea editată în Grecia „învătături ale lui Paramhamsa Satyananda“, voi. VI, Ed. Septembrie 1989, p. 397). Cu alte cuvinte, disfunctionalităti grave ale organismului, al căror impact se răsfrânge dramatic si la nivel psihic, trebuie ignorate ca niste evenimente „pur fiziologice“! Desi un asemenea punct de vedere frizează dementa, el nu trebuie neapărat să socheze. Este reflexul mentalitătii religioase hinduse, care consideră nebunia ca fiind „sfântă“. Am cunoscut în India un brahman care se mândrea că sotia lui este nebună! Comentariile sunt de prisos.
Satyananda declară mai departe: „De multe ori, persoanele care primesc aceste unde din Kundalini vor să mănânce si iar să mănânce, ca niste epicurei. Eu le spun că acest lucru este absolut în regulă; altfel, vor avea multe complexe“.
Intr-un alt context, Satyananda afirma: „Totusi, oamenii spun că trezirea lui Kundalini este primejdioasă. De ce? Bineînteles, se pot întâmpla si accidente, este posibil să sfârsiti la psihiatrie pentru un timp. Dar totul pe lumea aceasta este un risc. Viata reprezintă un mare risc, si omul trebuie să fie un luptător îndrăznet, gata oricând să riste... Ce se va întâmpla dacă eu exersez Kundalini Yoga si înnebunesc? Atunci veti începe voi să exersati si, dacă înnebuniti, va începe altul. în cele din urmă, vom îmblânzi Kundalini...“ („Yoga“, nr. 5/1981, p. 8). Prin urmare, Satyananda nu numai că le propune dezinvolt tuturor yoghinilor asumarea statutului de simpli cobai într-un experiment incontrolabil, ci recunoaste în plus că el însusi, marele guru, marele iluminat, marele initiat, este expus exact acelorasi riscuri!
Dincolo de faptul că existenta lui Kundalini („sarpele sfânt care doarme la baza coloanei vertebrale a fiecărui om“) este iarăsi o convingere eminamente religioasă, trebuie retinută din nou pledoaria pentru caracterul util si onorant al nebuniei, cel putin când ea survine în urma practicării yoga. Mesajul nu lasă loc nici unui echivoc: „Vom continua până ce vom îmblânzi Kundalini, indiferent dacă aceasta ar însemna înnebunirea a milioane de oameni“.
Lipsa de orice scrupul a unei atari atitudini nu este nici ea decât expresia conceptiei generale despre lume a hinduismului, care „educă“ sistematic astfel de personalităti. Este relevantă în acest sens si mărturia Teodorei Katelouzou, publicată de către ziarul „Orthodoxos Typos“ în 1976:
„Intrucât am aplicat intensiv timp de mai bine de doi ani metoda lui Maharishi, pot afirma cu toată sinceritatea si răspunderea că relaxarea prin meditatie este o pasivitate în stil indian care paralizează orice putere de reactie si de luptă în viată; este foarte îndepărtată de adevărata liniste si împlinire sufletească. Prin tehnica lui Maharishi, si prin toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste, omul se autohipnotizează si pierde orice urmă de vointă si de initiativă. Este o spălare a creierului care se impune treptat si care are drept rezultat final pierderea completă a personalitătii. Mi-a adus si mie serioase prejudicii sub aspect mental, căci nu mai puteam să mă concentrez în nici o împrejurare, si îmi pierdusem toată energia. Din clipa în care am încetat să meditez, mi-am putut continua fără probleme studiile... Metoda lui Maharishi făcea destule victime. Un tânăr care practica meditatia transcendentală s-a sinucis în timp ce urmărea un seminar al lui Maharishi. Un altul si-a pierdut definitiv vocea. Un căpitan grec a început să prezinte tulburări psihice din ce în ce mai grave, până când l-au închis la psihiatrie. Multi tineri pe care i-am văzut cu ochii mei începeau să schiteze miscări spasmodice, gesturi din cele mai bizare, si numeroase alte reflexe pe care nu le puteau controla“.
Să încheiem acest tablou reamintind si faptul că, de obicei, executantul exercitiilor yoga este instruit să-si concentreze mintea în anumite puncte concrete ale corpului, care diferă în functie de exercitiu. Concomitent, el trebuie să repete în gând sau chiar si cu voce tare o anumită mantră, care am văzut deja că nu este altceva decât o formulă de invocare sau adorare a uneia dintre miile de zeităti hinduse: Shiva, Krishna, Kali, Vishnu, s.a.m.d. Este o altă probă peremptorie a caracterului profund religios al yogăi, si un avertisment asupra implicatiilor duhovnicesti ale practicării acestor exercitii. Pentru un crestin, consecintele sunt similare cu cele ale apostaziei.
„DUMNEZEII“ HINDUISMULUI
Desi în Occident propaganda de tarabă a hinduismului îsi camuflează zeitătile în mod expres, iar efortul prozelitist al gurusilor se axează în primele stadii pe comercializarea yoga ca „stiintă“, în India yoga este unanim socotită si practicată ca un act pur religios, de slujire idolatră, indisolubil legat de figura unor zei precum Krishna (care i-a învătat pe oameni yoga), Shiva (cel dintâi si cel mai mare yoghin) sau Kali (care simbolizează energia si latura feminină a lui Shiva).
Ar fi mai mult decât edificator să procedăm la o succintă prezentare a acestor „dumnezei“, pornind tocmai de la reprezentările lor picturale consacrate pe toată suprafata Indiei. Imaginile care se vor succeda în paginile ce urmează sunt produsul artei religioase indiene si reprezintă scene din cele două mari epopei religioase ale hinduismului, Ramayana si Mahabharata, care se referă la viata zeilor. Aceste imagini sunt arhiprezente atât în templele Indiei, cât si în ashramuri, în magazine, în masini, în trenuri, în case sau în barăci. Ele exprimă nu doar sentimentul religios al indienilor, ci si o întreagă conceptie despre lume si viată, despre divinitate si relatia omului cu aceasta. în toate coordonatele ei, această conceptie este atât de diferită, atât de stranie, si de multe ori atât de crudă, de morbidă, de sălbatică, de inumană, încât nu poate fi asumată cu usurintă de un occidental, oricât s-ar fi îndepărtat el de Hristos, sau oricât de fermecat ar fi de „întelepciunea“ Vedelor si de „misticismul“ Upanishadelor.
Aceste reprezentări ale zeilor si ale scenelor din viata lor relevă un anumit nucleu al învătăturii hinduismului, pe care gurusii misionari se străduiesc să-1 tină, într-o primă fază, cât mai departe de ochii prozelitului occidental. Astfel, imaginile de mai jos pot contribui la o mai bună întelegere a raporturilor dintre Vede, gurusi, brahmani, yoga, zei, temple si acte devotionale.
< Aici demonul Ravana o răpeste pe Sita, sotia zeului Rama, si o duce cu carul său care zboară printre nori. Acest car tras de cai aminteste de carul zeului Apollon, care în fiecare zi străbătea cerul si lumina pământul. Vechii elini credeau că soarele era însusi carul de aur al lui Apollon, si că lumina zilei le era dăruită astfel de către Apollon. Desigur, în Antichitate, asemenea credinte erau încă lesne de explicat si de înteles. Astăzi însă ele produc cel putin stupoare unui om civilizat...
< In planul din spate al acestei imagini, zeul maimută Hanuman transportă în zbor stânci uriase pentru a construi cu ajutorul maimutelor podul peste care va trece armata către insula pe care se află cetatea lui Ravana; acolo a fost dusă în robie Sita, sotia zeului Rama. în prim-plan, zeul Rama si fratele său Laxman aduc jertfă zeilor, în fata lor se află Jertfelnicul“ împodobit cu flori: este de fapt reprezentarea lui Lingam si Yoni, care întruchipează organele genitale masculin si feminin si care simbolizează împreună puterea creatoare. Ca în majoritatea religiilor idolatre, adorarea falusului ocupă si în hinduism un loc aparte.
< marele zeu Shiva este reprezentat aici împreună cu sotia sa Paravati. în planul apropiat al imaginii, împodobit cu flori si având încolăcit în jurul său un sarpe, se află „jertfelnicul“ -Lingam si Yoni. El simbolizează organele sexuale masculin si feminin ale zeului Shiva si, respectiv, ale zeitei Paravati. Asadar, în spate sunt reprezentate prototipurile (zeii), iar în fată simbolurile lor (Lingam-Yoni), care se află expuse în toate templele hinduse. Deasupra acestora îsi lasă credinciosii ofrandele în timpul venerării. De altfel, ele se găsesc de vânzare si în comert.
In această imagine, zeul Rama, ajutat de Hanuman (zeul maimută) si de întreaga armată a maimutelor, se luptă cu vrăjmasul său, demonul Ravana, pentru a si-o redobândi pe Sita, sotia care îi fusese răpită. Istoria seamănă cu Iliada lui Homer: Menelaos, regele micenienilor, porneste război împotriva Troiei, cu ajutorul celorlalti greci, pentru a o aduce înapoi pe femeia sa, „frumoasa Elena“, pe care o răpise Paris, fiul regelui Troiei. în acest război s-au implicat si zeii Olimpului, unii dintre ei sprijinindu-i pe greci, iar ceilalti pe locuitorii Troiei.
Trebuie să notăm însă că demonii „teologiei“ hinduse sunt de aceeasi cinste si putere cu zeii. Cândva, ei chiar conlucraseră cu acestia; de pildă, atunci când au „bătut“ oceanul galaxiei pentru a o scoate pe Armita (exact asa cum bate cineva laptele pentru a obtine untul). Armita era apa cea fără de moarte, care le-a dăruit nemurirea atât zeilor, cât si demonilor. Cu acel prilej, marele zeu Vishnu a ajutat amândouă taberele, adică si pe zei si pe demoni să devină nemuritori, pentru a putea continua astfel nesfârsita luptă dintre ei. De altfel, Vishnu se îngrijeste în permanentă ca această luptă să fie egală, pentru a se conserva echilibrul cosmic. însusi marele zeu poartă înlăuntrul său atât binele cât si răul, ceea ce îl face să fie „desăvârsit“. în ce constă această „desăvârsire“? Binele si răul se confundă, aflându-se în acelasi plan etic. Altfel spus, Dumnezeu poate si trebuie să fie când bun, când rău. între cele două valori nu există nici o diferentă de substantă. Consecintele unei astfel de conceptii asupra moralitătii sunt devastatoare si se reflectă din plin în dezastrul relatiilor sociale din India.
< Când în cele din urmă zeul Rama 1-a biruit pe vrăjmasul său si si-a redobândit sotia pe care acesta i-o furase, a primit-o cu răceală, adresându-i următoarele cuvinte: „Ce om cu capul pe umeri îsi mai ia înapoi femeia care a trăit mult timp în casa altcuiva?“.
Atunci Sita, sotia lui, a cerut să i se aprindă un foc spre a intra în el, ceea ce s-a si făcut. însă zeii care urmăreau totul din cer si care cunosteau nevinovătia ei n-au îngăduit flăcărilor să o ardă. Astfel li s-a dovedit tuturor că Sita rămăsese credincioasă sotului ei. Acest mare poem, Ramayana (epopeea lui Rama, scrisă între secolele V si I î.H.), în care sunt relatate si evenimentele descrise mai sus, are pentru indieni o valoare paradigmatică. Viata si faptele zeilor încarnati sunt considerate modele de urmat. De pildă, istoria Sitei a constituit temeiul sălbaticei traditii numite sati, care instituia obligatia ca văduvele să fie jertfite în focul în care era incinerat trupul sotului lor decedat. De asemenea, în vechime, sotii gelosi aveau dreptul să-si supună sotiile „probei focului“, întocmai cum procedase si zeul Rama, potrivit scrierilor „sfinte“. Cu alte cuvinte, pentru ca femeia să-si poată dovedi nevinovătia, fidelitatea si devotamentul fată de sotul ei, trebuia să se arunce cu curaj în flăcări... Dacă era o sotie credincioasă, n-ar fi putut arde, fiind protejată de zei; dacă totusi femeia ardea, aceasta dovedea automat vinovătia sa...
Precum lesne se întelege, dacă cineva ar fi vrut neapărat să scape de sotia sa, o putea face oricând prin „proba focului“! De aceea, femeile erau în permanentă supuse unei presiuni psihologice vecine cu teroarea. N-au fost deloc putine cele care au căzut victime si acestei învătături „sfinte“. Iată ce fel de societate, ce fel de relatii omenesti legiferează zeii hindusi...
Cât despre sceleratul obicei sati, el a fost interzis prin lege în anul 1829 de către lordul englez William Bendinsky, care detinea pe atunci functia de guvernator al Indiei. Cazurile de ardere a văduvelor s-au împutinat astfel până la a ajunge o raritate; însă în ciuda interdictiei, există încă văduve indiene ucise de către rude, adesea prin incendiere.
Mai trebuie spus că traditia interzice recăsătorirea, pentru ca averea să rămână familiei. Văduva nu are nici un drept si se află în deplina stăpânire a familiei sotului. Este una din formele în care sclavia pe viată îsi asigură si astăzi continuitatea pe teritoriul Indiei. Singura sansă a văduvei de a se sustrage acestui statut umilitor este ca ea să devină dasi, adică să se afierosească slujirii zeului Krishna. în cazul acesta, ea se adăposteste în Brindavan (socotit orasul natal al lui Krishna) si cântă într-unui din cele patru mii de temple, pentru două rupii pe zi. Noptile si le petrece pe drumuri sau prin cocioabe, devenind adesea victimă a exploatării sexuale din partea proprietarilor de imobile sau a preotilor hindusi.
Revenind la zeii hinduismului, acestia cunosc vremuri de glorie si strălucire si vremuri de decădere în fata altor zei mai populari. In epoca noastră, zeul Krishna este deosebit de popular în India. La el se referă marea epopee religioasă Mahabharata, din care face parte si Bhagavad Gita - devenită practic „evanghelia“ hinduismului contemporan. între altele, textul Gitei ni-1 prezintă pe zeul Krishna învătându-i pe oameni yoga, ca formă de slujire si ca asceză spirituală care îi va conduce pe credinciosi la unirea cu zeul însusi. Dar pentru că faptele vorbesc mai bine decât cuvintele, să procedăm la o scurtă trecere în revistă a vietii lui Krishna, asa cum o atestă scrierile „sfinte“; ni se vor descoperi o serie de amănunte trecute sub tăcere de către gurusii indieni care îsi vând în occident „marfa“ religioasă.
< Asadar, se învată despre Krishna că a întretinut relatii sexuale cu 16.000 de femei si a dobândit 180.000 de fii. în fotografia alăturată este înfătisat făcând curte fiicelor de păstori dintr-un sat. Cu fluierul său dulce le vrăjea pe femeile care, lăsându-si în urmă familiile si rusinea, alergau să-1 întâlnească. Vrând să le multumească pe toate, Krishna le-a hipnotizat în grup, făcând-o pe fiecare dintre ele să creadă că dansează împreună cu el. Krishna a dansat însă numai cu o favorită a sa, pe nume Rada, care era căsătorită. Când gelosul ei sot s-a apropiat cu intentia de a-i prinde în flagrant, Krishna a luat forma zeitei Kali si astfel bărbatul, în loc să asiste la o scenă de adulter, a văzut-o pur si simplu pe sotia lui rugându-se zeitei Kali!
Deci zeul, în timp ce îi învată pe oameni ascetismul, yoga, devotamentul fată de el, fată de virtute, în viata personală se dovedeste obsedat sexual, iubitor de plăcere, adulter, viclean, ipocrit, mincinos, gata oricând să însele, să destrame familii si să calce în picioare cinstea sotilor. Acestea sunt relatările „istoriei sfinte“.
Lui Krishna îi plăcea să se dedea însă si la jocuri mai „serioase“. De pildă, s-a implicat în lupta pentru putere dintre principii unui regat. Principii „răi“ îi uzurpaseră si îi izgoniseră pe principii „buni“. Acestia din urmă si-au organizat ulterior o armată cu scopul de a-si recupera posesiunile si demnitătile. Conflictul militar se profila ca inevitabil, si chiar risca să se transforme într-un război civil, cu atât mai mult cu cât principii erau rude. Pe toată durata pregătirii războiului, Krishna a făcut un joc dublu. El a consiliat militar ambele tabere, asigurându-se astfel că iminenta înclestare armată va fi cât mai aprigă si mai devastatoare. Conform „teologiei“ hinduse, acesta si este rolul zeului, care poartă înlăuntrul său deopotrivă binele si răul, lumina si întunericul.
Krishna se vede totusi confruntat cu o problemă, în persoana lui Arjuna, conducătorul principilor buni, care cade pe gânduri: „De ce să port această bătălie? Merită să moară atâtia oameni pentru ca eu să ajung la putere? E bine să-i ucid pe toti învătătorii mei, pe prietenii mei din copilărie, pe rudele mele, numai si numai ca să ajung rege? Nu cumva ar trebui să mă sacrific eu pentru binele comun?“
Prin urmare, Arjuna se frământă ca orice om bun si rational. Exact în acest punct intervine zeul Krishna, care este încarnarea marelui zeu Vishnu. „Teologia“ hindusă învată că Vishnu răspunde, printre altele, de conservarea acestei lumi. Sarcina lui este să păstreze echilibrul între bine si rău, perpetuând la nesfârsit lupta dintre ele. De altminteri, Vishnu însusi este în acelasi timp binele absolut si răul absolut (reprezentat prin sarpele Sesa).
< Prin învătătura si sfaturile sale, Krishna îl convinge pe Arjuna să-si depăsească scrupulele morale si să lupte cu toată bărbătia si hotărârea, neluând în calcul nimic altceva decât victoria. Pe tot parcursul bătăliei care va urma, Krishna îi sugerează lui Arjuna să recurgă la o impresionantă gamă de infamii, sfatuindu-1 să-si ignore toate obiectiile de ordin moral si să se concentreze asupra unicului obiectiv important, câstigarea războiului. Efortul sistematic al lui Krishna este de a-1 perverti moral pe Arjuna, fâcându-1 să creadă că nu există diferentă între bine si rău si că tot ceea ce contează cu adevărat este să-1 adore pe el, zeul desăvârsit, care încarnează atât binele cât si răul, care se află dincolo si mai presus de bine si de rău. Practic, atunci când cineva propune oamenilor „să urmeze drumul cel mai usor“, sau când învată cu autoritatea unui guru că „nu există diferentă între bine si rău“, ori insinuează exact acelasi lucru prin cuvintele „zeul desăvârsit are înlăuntrul său atât binele cât si răul“, în realitate îi împinge pe oameni pe calea răului. Este ca si când ar spune: „De ce vă complicati înfruntând atâtea dificultăti pentru a realiza binele? De ce nu preferati săvârsirea răului, care nu cere timp si efort? în final veti ajunge oricum în acelasi punct, la întâlnirea cu zeul desăvârsit care adună în sine atât binele cât si răul! Fiti pragmatici, nu vă mai preocupati de bine si optati pentru rău, căci nu există nici o diferentă...“.
Dincolo de faptul că rationamentul de mai sus este expresia uneia dintre strădaniile cele mai vechi si mai abile ale Diavolului de a-1 însela pe om atrăgându-1 spre rău, merită să mai observăm că zeul Krishna îsi bate joc în egală măsură de combatantii cei „buni“ si de cei „răi“; singurul lucru care pare să-1 intereseze cu adevărat (asa cum reiese din cuvintele si faptele sale) este provocarea unui măcel cât mai sângeros... însă de vreme ce nimic nu are sens, de vreme ce nu există nici o diferentă între bine si rău, care mai poate fi mobilul instigării la un asemenea măcel, în afară de satisfactia morbidă a zeului?
< Zâmbind multumit, Krishna conduce carul de luptă al lui Arjuna în războiul fratricid. Ce fel de zeu este acela care îsi află satisfactia în durere, în sânge, în moarte? Până si omul cel mai ignorant 1 se va întreba inevitabil ce diferentă există între învătăturile si comportamentul zeilor hindusi si cele ale demonilor despre care vorbeste atât de limpede Scriptura...
< Aici este expusă o fotografie „de familie“. In mijloc stă Shiva, marele zeu al distrugerii si totodată cel dintâi yoghin, încadrat de sotia sa Paravati si de fiul său Ganesha. Acesta din urmă poartă serpi încolăciti în jurul gâtului, iar din capul său izvorăste râul Gange. Stă asezat pe o piele de tigru, după cum se cuvine marilor yoghini. Desigur, avem din nou de-a face cu o manieră de percepere a divinului asemănătoare celei a vechilor elini, care credeau că Zeus s-a căsătorit cu Hera si l-au născut pe Apollon, spre exemplu. Aceasta este oferta religioasă a gurusilor: reîntoarcerea la idolatrie, având ca obiect zeităti care fie copiază trăsăturile si modurile de organizare socială ale oamenilor, fie sunt zoomorfe sau hermafrodite.
< In fotografia alăturată este reprezentată zeita Kali, care întruchipează latura feminină a lui Shiva, energia lui - Shakti, precum învată indienii. Ea este aproape întotdeauna înfătisată călcând pe cadavrul zeului Shiva. Poartă la gât un colier de capete tăiate, iar în jurul mijlocului o fustă din mâini tăiate. Limba lungă si rosie, pe care o scoate din toate capetele sale, simbolizează neostoita sete de sânge a zeitei. Cu o mână tine un cap proaspăt tăiat din care picură sânge într-o cupă. Zeita este mereu zugrăvită în acea stare de exaltare maniacă pe care i-o provoacă gustul sângelui cald! Această ipostază a „divinului“ oferă o si mai revelatorie imagine asupra a ceea ce înteleg viclenii si demonicii brahmani când spun că Dumnezeu „este dincolo de bine si de rău“...
Fireste, în Occident aceste lucruri sunt mult mai putin cunoscute la nivel de mase. Se consideră, pesemne, că încă „n-a sosit ceasul“ aducerii lor la lumină, că nu suntem încă întru totul „pregătiti“... în prezent, neinitiatii sunt momiti cu discursuri despre „stiinta“ yoga, sănătate, armonie, canalizarea energiilor divine, si alte asemenea formule mai usor digerabile pentru un neofit occidental.
Adoratorii zeitei Kali sunt organizati în grupuri secrete. Se dedau la orgii sexuale, sacrificii umane rituale si alte practici de magie neagră. Primirea în grup este precedată de supunerea la diverse probe. „Biletul de intrare“ constă în aducerea unui cadavru: crima constituie o conditie de admitere sine qua non. Numele acestei caste criminale este Kapalika. Există temple ascunse în care membrii ei aduc jertfe omenesti în fata idolului zeitei, intonând imnuri din Rig Veda si rostind anumite mantre, cu ajutorul si participarea activă a brahmanilor.
< Zeul Ganesha este în acelasi timp om, elefant si soarece. Cândva marele zeu Shiva, cel mai mare yoghin, întorcându-se acasă după o meditatie îndelungată, a întâlnit un necunoscut stând în prag si vorbind cu frumoasa Paravati, sotia lui. Orbit de gelozie, si-a tras îndată sabia din teacă si i-a tăiat capul. Paravati i-a strigat în hohote de plâns: „Tocmai l-ai omorât pe fiul tău!“. în deznădejdea sa, Shiva a retezat capul unui elefant care se întâmpla să treacă pe acolo si 1-a lipit pe grumazul fiului său. Asa a fost plăsmuit Ganesha, potrivit „teologiei“ hinduse.
Ce element ar trebui să frapeze mai întâi în această povestire? Nestiinta atotputernicului si atotcunoscătorului Shiva? Superficialitatea lui? Caracterul său coleric, sanguinar si revansard? Gelozia sa atât de mundană? Oricât de rizibil ar părea, comportamentul zeilor hindusi este identic cu cel uman. Faptul este însă cât se poate de firesc, întrucât acesti zei sunt inventii ale oamenilor, întocmai ca si cei doisprezece zei ai Olimpului, născociti de vechii greci... Idolatrie pură, ba chiar în sensul cel mai primitiv al cuvântului!
< Narasihma Avatara: Marele Vishnu s-a încarnat în zeu cu chip de om-leu. Este adorat de femei în timp ce sfâsie abdomenul unui om. Acelasi mare zeu s-a mai încarnat si în alte rânduri ca animal: Matsya (peste), Kurma (broască testoasă) si Varaha (porc sălbatic); bineînteles, întotdeauna pentru a păstra echilibrul cosmic între bine si rău.
< Imaginea de fată îl prezintă pe Hanuman, maimuta care a devenit zeu, alături de câteva medalioane cu scene din viata sa. Hanuman are meritul de a-1 fi ajutat pe zeul Rama în războiul purtat de acesta pentru a-si redobândi sotia răpită.
Este foarte popular în India. Icoanele sale împânzesc magazinele, taxiurile, coloanele caselor... De aceea maimutele, ca si vacile, sunt socotite sfinte si sunt lăsate să se plimbe pretutindeni nestingherite, chiar si în temple, în vreme ce oameni precum paria sau cei din castele inferioare sunt profund dispretuiti!
< Yama, zeul mortii -potrivit Mahabharatei, vine călare pe bivol să ia sufletul lui Satyavan. Sotia lui Satyavan, Savitri, mare yoghină, izbuteste să-1 urmeze pe Yama în tărâmul sufletelor. Aici se străduieste să smulgă bunăvointa zeului recitându-i fragmente din Vede. Mai târziu, va reusi să-1 păcălească si să readucă sufletul lui Satyavan în tărâmul celor vii. Zeul cade astfel pradă amăgirii unei femei muritoare...
Fotografia de fată reproduce o reprezentare a „teogoniei“ hinduse. Marele zeu Vishnu se întinde pe un sarpe care se numeste Sesa si care se identifică cu el. Din buricul său izvorăste un lotus, din care răsare un alt mare zeu, Brahma cel cu patru capete. Femeia lui, zeita Lakshmi (zeita bogătiei), îi mângâie picioarele. în jurul său se mai află alti câtiva zei, dintre care patru sunt zoomorfi. Vishnu este socotit „păzitorul si păstrătorul a toate“, amintind întrucâtva de Zeus, tatăl zeilor din Olimp (care cel putin nu erau zoomorfi!).
Este de-a dreptul consternant să întâlnesti oameni cultivati care cred în acesti zei. De pildă Tony, matematicianul englez, s-a lepădat de Hristos si a început să-1 venereze pe Vishnu. Cunosc si niste greci de bună calitate intelectuală care au dat jos crucea lui Hristos din casele lor, înlocuind-o cu statui ale lui Shiva. Zicând că sunt întelepti, au ajuns nebuni - spune Apostolul Pavel (Rom. 1, 22). Cum este posibil ca asemenea oameni să esueze atât de lamentabil? Idolii neamurilor sunt demoni, reaminteste cu tărie prorocul David (Ps. 95, 5). Acesti oameni inteligenti au de înfruntat perfidia si atractia demonilor, a Satanei care se ascunde în spatele acestor idoli. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh (Efes. 6, 12); iar demonii nu pot fi biruiti decât cu puterea lui Hristos, Care a surpat stăpânirea Diavolului din iubire pentru noi. însă, de vreme ce acesti oameni s-au lepădat cu totul de Hristos, mai poate subzista nădejdea întoarcerii si salvării lor?... La oameni aceasta este cu neputintă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putintă (Matei 19, 26).
Câteodată tânărul „trebuie“ să plece de acasă, să cunoască toate intemperiile străinătătii, pentru a învăta apoi să pretuiască si să cinstească iubirea părintilor săi. Poate că aceasta este, în definitiv, calea spre înteleptire a celor mai rebeli sau mai imaturi dintre noi... Poate că „trebuie“ să cunoastem viclenia si cruzimea zeilor „exotici“, a gurusilor, a diverselor învătături pervers ambalate, pentru a pretui în cele din urmă dragostea Dumnezeului Cel Adevărat. De bună seamă, ar fi infinit mai preferabil si mai firesc să-L regăsim pe Hristos fără să ne mai supunem de bună voie atâtor chinuri si suferinte...
hysorg.com
