Fragment...
" Soarele a lăsat un orizont însângerat. Marea de smoală nu tresare cu nici un val de parcă îmi promite că va fi bună cu mine, că mă va proteja şi pe tărâmurile îngheţate. Ştiu că este capricioasă şi nu cred în promisiunile ei feminine. Adevărul este că nu sunt îndrăgostit de această mare din amurg, ci de aceea agitată, pasională, capricioasă. Ca o Văduvă Neagră m-ar îmbrăţişa să-mi devoreze fiinţa, însă nu ştie că atâta pasiune mi-ar fi fatală. Norii de bumbac de acum câteva minute s-au preschimbat în nori grei de fum. Cerul încă albastru se ghiceşte cu greu prin păienjenişul norilor. Şi marea mă tot îmbie la drum…
Valurile mă poartă spre tine. Ele leagănă aproape ireal lemnul drakkarului. Vela de lână colorată în alb şi roşu se întinde sub suflul vântului. Munţi de oase şi muşchi înfig vâslele în valuri şi trag cu putere corectând drumul. Mă îndrept cu toată viteza spre fiord şi mai sus pe el, spre tine. Mă îndrept spre tine şi spre fetele mele blonde ca soarele de vară. Mă îndrept spre tine şi spre fiul meu care încă învârte o sabie de lemn în lupta lui cu pomii.
Prada a fost puţină, dar cu ce avem în hambar, cu ce mai au vecinii, o să trecem peste iarnă bine. Copiii ne vor fi graşi şi fermecaţi de poveştile tale cu dragoni. Iar eu te voi sorbi din ochi clipă de clipă. Părul tău de aur îmi va mângâia faţa. Ochii tăi ca iarba în toiul primăverii mă vor privi cum doar ei ştiu să o facă.
– Jeg ser røyk! strigă cineva din toţi plămânii, trezindu-mă din reverie.
În depărtare, vălătuci de fum se ridicau spre cer. O Zei! Tønsberg arde. Toţi începură să vâslească într-un ritm frenetic. Înaintând prin fiord spre miază-noapte, am zărit cinci drakkare înaintând spre noi.
E nemernicul de Harald Fairhair. I-am spus de atâtea ori că eu nu îngenunchez decât în faţa zeilor. Cât fum… Ştiu ce s-a întâmplat. Am făcut-o şi eu de atâtea ori.
Ciocnirea a fost scurtă şi violentă. Topoarele muşcau din carne şi oase. Pletele deveniseră roşii de atâta sânge. Sabia mea împărţea moarte în stânga şi în dreapta. L-am căutat pe laş cu privirea. Nu e aici. Probabil stă pe mal sperând să nu ajung la el. O să îl spintec de la umăr la vintre. Alături de oamenii mei am sărit din vas în vas. Rând pe rând câte unul mă părăseşte plecând spre un loc mai bun. Îi invidiez, măcar ei îi vor întâlni mai repede pe cei dragi. Vin şi eu, dragii mei, doar să arunc în mare leşul unui laş! Inima poate. Braţele nu mă ascultă. Lovituri de sabie şi topoare mă aruncă peste bord. Izbesc apa rece ca gheaţa. Las să îmi umple plămânii. Greutatea fierului mă trage la fund. Linişte. Lumină în întuneric."
” De sabie
în mare –
drumul meu spre Walhalla”