poezii, citate, maxime preferate

  • Autor subiect DeletedUser184
  • Data de început

DeletedUser

Cel mai dificil lucru este sa ajungi octogenar,apoi n-ai decat sa supravietuiesti.
 

DeletedUser

Dragostea e ca iarba. O semeni, o cresti, si vine o vaca si strica tot :))
 

DeletedUser23722

''Ea nu auzea galsurile lor.Il vedea numai pe el si el acum era toata lumea ei.''...Adam si Eva, Liviu Rebreanu
 

DeletedUser

"Striga tare ‘’ma mandresc, sunt roman!’’
Aci e tara mea, aici traiesc, aici raman
Aici am crescut, aici am invatat
Aici voi ramane, aici m-am educat!"

Adrian Tutu
 

DeletedUser7905

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.


George Bacovia , Plumb




poezia mea preferata ....
 

DeletedUser

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!
 
Ultima editare de un moderator:

DeletedUser39820

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

Super misto . Mie unu chiar imi place . CLANUL NEGRILOR ITI MULTUMESTE DIN SUFLET PT ACESTE VERITABILE OPERE DE ARTA . NOI ,negrii , ne-am dori ca in fiecare zi sa ne reciti cate o poezie de-asta mai mare decat marele zid chinezesc. Multumim atlantule ca existi.
 

Adenauer

member
Scor reacție
105
SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!



Si mie imi place foarte mult. :D
 

DeletedUser

Chiar trebuia sa doi quote la tot ce era acolo? :O :p

on: "Fiecare picatura de ploaie se considera nevinovata pentru inundatie."
 

DeletedUser431

They laughed when I sat down at the piano, but when I started to play!
Au râs când m-am aşezat la pian, dar şi când am început să cânt!
John Caples, copywriter
 

DeletedUser

CURIOZITATE :

Ce an ciudat ....... În acest an am avut si avem, patru date neobişnuite ... 1/1/11, 11/1/11, 1/11/11, 11/11/11 şi asta nu este tot ... Luaţi ultimele două cifre ale anului in care te-ai nascut - adauga acum varsta pe care ai făcut-o în acest an, iar rezultatul va fi 111 pentru toate. Acesta este anul în care vin banii! In acest an octombrie va avea 5 duminici, 5 zile de luni şi 5 zile de sambata. Acest lucru se întâmplă numai o dată la 823 ani. Aceşti ani speciali, sunt cunoscuti ca "Moneybags" (saci de bani).
 

DeletedUser

Taceti, voi toti din jurul meu,
Va rog taceti-
Ca-s obosit,
Si-as vrea sa dorm,
Si-as vrea sa mor,
De-ar fi sa pot muri curand si mai usor
Ca cei ce-s morti demult!...
Taceti,
Va rog taceti...


Abia sosit,
Voi ma-ntrebati pe unde-am fost!...
O, de-ati stii voi ce drumuri lungi,
M-adapostea pribeag mereu tot pe alte mari!...
Ce fund de zari
O, de-ati putea porni si voi
Pe unde-am fost!...


O, de-ati putea si voi candva,
Pornind grabiti pe urma mea,
Sa rataciti ne-ntrebatori
Si ne-ntrebati!...
Sa vanturati pamantul tot-
In lung
Si-n lat-
Si fund de vai,
Si varf de munti, necercetat,
Sa cercetati
Ne-ntrebatori
Si ne-ntrebati!...
O, de-ati putea-ntalni si voi ce-am intalnit-


O, de-as putea sa va spun tot...
Dar nu-
Plecati...
Ca-s obosit-
Si-as vrea sa dorm,
Si-as vrea sa mor,
De-ar fi sa pot muri curand si mai usor!...
M-ati ascultat-
Va multumesc...
Acum plecati..


Femei cu ochi frumoşi de bronz
Şi guri de-argint,
Ce le-am iubit,
Şi le-am iertat -
Căci toate mint,
Cum i-au minţit
Pe toţi pe câţi i-au întâlnit!

O, de-aş putea să vă spun tot...
Dar nu -
Plecaţi...
Că-s obosit -
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...
M-aţi ascultat -
Vă mulţumesc...
Acum plecaţi.
 

DeletedUser39150

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

Impresionant! :)
 

DeletedUser39820

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

Cata sensibilitate. Imi plac aceste versuri mirifice.
 

DeletedUser37659

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

superb. am ramas impresionat. :eek:
 

DeletedUser36051

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

Merci bre ca nu trebuie sa mai dam search si noi pe google ... oricum nu am reusit sa citesc mai nimic ... dar pare intersanta :cool:
 

DeletedUser

Pagina asta face lagg. :))

on: Daca stii ce vrei, nu-ti mai pune intrebari!
 

DeletedUser

SCRISOAREA A III-A - Mihail Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
____________________________

POPULARA.. - George Toparceanu
Ah, razboiul blestemat
Cate vaduve-a lasat
In durere - si cati prunci
Au ramas orfani de-atunci!

Dar cand stai sa te gandesti,
Toate cele pamantesti
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.

Nu-i mirare ca, de-atunci,
Au crescut sarmanii prunci
Si vad inca soarele
Toate vaduvioarele…

Doar pe mortii din razboi
Putreziti in vant si-n ploi
N-are cine-i intreba
Daca-s fericiti ori ba.
______________________

PIERIREA DACILOR - George Cosbuc
“Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic si desfrau!
Veti taia cu totii via,
Si veti duce toti la rau
Vinu-n sticle ori in vase
Sa-l varsati pe apa tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am sa-l scot.
Asa vreau. Asa veti face
Ca-i tai capul cui nu-i place!”

Fost-a jale-n tot regatul
Si la munte, si la ses;
Planse-orasul, vai, si satul,
Carciumarii mai ales.
Si varsat-au lacrimi dese
Popii si poetii lor,
Cele doua tagme-alese
Cari la orisice popor
Sunt apostoli ai multimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei facut-un miting.
Nu stiu care-a fost isprava,
Caci de-acestea nu m-ating.
Stiu ca cinci senatul dete,
Camera pe altii cinci
Delegati, cu mandre plete,
Bernevici avand si-opinci,
Sa supuie majestatii
Plansul tarii si-al dreptatii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Si vorbea cu galicisme,
Ca-n Paris trei ani a stat
De-a invatat geologie,
Si-avea “Talkowa” pe piept,
Il chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar in mana-avea cravasa
Semn distins, ca bulibasa.

Zise el: - “De vrei, ne-arunca
Peste-un milion de scari,
Dar cinstita ta porunca
Prea ne scoate din rabdari!
Cand nu-i strop de vin in tara
Ce sa bem noi? Petroleu?” -
Regele cu vorba rara:
- “Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunosti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!”

- “Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
Dupa cum Pindar poetul,
Popa Kneip si multi o spun,
Insa dacii, ca paganii,
Nu beau apa, nici sa-i pici.
Zic si ei, cum zic romanii
Cei ce-urmandu-ne pe-aici
De stramosi ne-or recunoaste:
Apa-n burta face broaste!

La o mie doua sute
Dupa Crist! Iar noi suntem
Morti detot, cand ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci ii vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pan-atunci ne ia tatarul,
Tot cu gand ca-i gol paharul.”

Ascultand aceste spuse,
Regele-a zambit perfid.
Dete-un semn si-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- “M-am gandit fara-ncetare;
Ceva trebuie sa beti -
Iat-aici zece pahare.
Iar dincoace-aveti pesmeti
Spuneti, principi, de va place,
Si cum vreti, asa voi face!”

Sar fruntasii daci cu ura!
Sa ia toti paharul plin,
Caci aveau ca focul gura
De cand nu baura vin.
Insa care cum inghite
Da sa scuipe mai curand
Si cu fete-ngalbenite
Se privesc pe rand, pe rand.
- “Rege, asta-i vrajmasie!
Ce ne dai sa bem lesie?

Auzim ca mult li-e draga
Celor scoborati din Crum -
Un lichior ce-i zice braga
Si si-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Intai cand am vazut-o,
Am crezut ca sunt laturi,
Dar pe Zevs, ma jur, pe Pluto:
Taina astei bauturi
N-o-nteleg - s-asculti de mine -
Decat cei cu gusturi fine!”

- “O, fruntasi cu mandre coame!
Asta-i braga! si se bea
Si de sete si de foame.”
- “Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de bautura
Nu-i de noi! Ne vara-n draci.
Sa le-o torni cu sila-n gura
N-au s-o-nghita bietii daci.
Parca-i terciul cu lamaie
De-oblojeli pe la calcaie!”

- “O veti bea! raspunse tare
Si-n manie Deceneu,
Daca nu-mi dati ascultare
Si-agitati poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astazi prin decret regal,
Toti s-o bea! A, terci sa fie,
Insa terci national!
HaidÃ* sa bem, uitand trecutul
Beti, sa-i facem inceputul”.

Pe feresti sarira printii
Care si-ncotro vazu!
Unu-n goana-si rupse dintii,
Altul intr-un put cazu.
Cel cu cizme, dand din coate,
Se izbea de boi si vaci,
Tropaind cele ciuboate,
Ca-l bagase braga-n draci!
Si-au ramas cei printi de-ocara
Apasand popor si tara.

N-au fost insa lucruri bune
Ce-acest rege-a faptuit,
Caci istoria ne spune
Cum ca dacii au pierit:
Ori de dor de bautura,
Ori de cazna-n ciuda lor, -
Deci luati invatatura,
Regilor, in viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate si-azi traiau, saracii!
________________________

REGINA OSTROGOTILOR - George Cosbuc
Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

In castelul de pe stinca, la fereastra solitara,
Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei -
Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei!

E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba;
Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba.

In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce trista, blinda: - “Tu-mi esti rege si barbat.

M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale?

M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin,
Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin.

Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si radeai ca lumea plange
Cand de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sange.

Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau,
De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau.

Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine!
Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi,
N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi.

Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina,
Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor,
N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume,
Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume.

Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?… E tot atat!
Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git.

Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!”

Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept.
Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept.

Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda
Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda.

Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot.

A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca
Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca.

Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormant.

Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic
Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu
Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu!
__________________________

POETUL ... - George Cosbuc
Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul -
In ranele tale durutul sunt eu,
Si-otrava deodata cu tine o beu
Cand soarta-ti intinde paharul.
Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Rabda-vom pironul aceleiasi cruci
Unindu-ne steagul si larul,
Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cant si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vantul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, ca-i una mereu
In toate-ale noastre masura.
Izvor esti si tinta a totul ce cant -
Iar daca vrodat-as grai vrun cuvant
Cum nu-ti glasuieste scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare si sfant,
Si-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri desarte.
Dar stie Acel ce compasul si-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viata si-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu,
Si secoli-nchid-ori deschida cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ti-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!
__________________________

SCUMPA TARA ROMANEASCA - George Cosbuc
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!

Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sfant,
Caci, desi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pamant.

Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi decat fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor!
________________

PATRIA ROMANA - George Cosbuc
Patria ne-a fost pamantul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii. -
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!

Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!

Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
____________________

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ----------Mihai Eminescu


Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase,arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor !
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri asta le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand.
Si deasupra idrei fluture ca vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, Dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor !
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !
_____________________

Hora Unirei

Hai sã dam mâna cu mâna
Cei cu inima romana,
Sã-nvirtim hora fratiei
Pe pamintul Romaniei!
Iarba rea din holde peara!
Peara dusmania-n tara!
Intre noi sã nu mai fie
Decât flori si omenie!
Mai muntene, mai vecine,
Vina sã te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi puterea creste!
Si dusmanul nu sporeste!
Amindoi suntem de-o mama,
de-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.
Amindoi avem un nume,
Amindoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grabire
Sã-l secam dintr-o sorbire,
Ca sã treaca drumul mare
Peste-a noastra vechi hotare.
Si sã vada sfintul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe cimpia romaneasca!
________________________

Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! - Radu Gyr

NU pentru o lopata de rumena piine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de miine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru singele neamului tau, curs prin santuri,
pentru cintecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

RIdica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
__________________

Vasile Militaru ''Sub Tricolor'' - fragment
Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi...
Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor strãbuni?...
N'auzi?... Stai nãuc si mi-te clatini?...
Nu strãbate pân'la tine glasul marilor Musatini
"Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini"?...

Neamul meu, - eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!...

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s'auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!...
_______________

Indemn la lupta - Radu Gyr
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis
_____________________

Sonet
de Cesar Bolliac
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

Geniale versuri. Tu le-ai scris atlantule? Felicitari . Eu citesc poezii direct de pe buda,cand sunt constipat. Noroc cu tine ca ma desconstipez.
 
Sus