Lucian Blaga: "Pentru marea, istorica, Adunare Nationala de la Alba Iulia unde s-a hotarat alipirea Transilvaniei la patria-mama n-a fost nevoie de o deosebita pregatire a opiniei publice. Pregatirea se facuse vreme de sute de ani. In dimineata zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea romaneasca a purces spre Alba Iulia (spre Balgrad, cum ii spuneam noi (...) pe jos si cu carutele. Am renuntat la calatoria cu trenul, caci pana la Alba Iulia nu erau decat 16 km.
Era o dimineata rece, de iarna, (...). Pe o parte a soselei se duceau spre Alba Iulia, scartaind prin fagasele zapezii, carutele romanesti. Buchete de chiote si bucurie, alcatuind un singur tir, iar pe cealalalta parte se retragea in aceeasi directie, armata germana ce venea din Romania, tun dupa tun, ca niste pumni stransi al tacerii. Soldatii germani, fumegand linistiti din pipe, se uitau mirati dupa carutele noastre grabite.(...) Unite, ii spun lui Lionel: (fratele scriitorului - n.n.) asa – prin ger si zapada – se retragea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc in sala Adunarii. Lionel, care era in delegatie, a intrat. Am renuntat cu o strangere de inima si ma consolam cu speranta ca voi afla de la fratele meu cuvant despre toate. Aveam in schimb avantajul de a putea colinda din loc in loc, toata ziua, pe campul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe camp se inaltau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau natiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, incat oratorii, cu glas prea mic pentru atata lume, treceau de la o tribuna la alta. In ziua aceea am cunoscut ce inseamna entuziasmul national, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribuna... Seara, in timp ce ne intorceam cu aceeasi trasura la Sebes, atat eu cat si fratele meu ne simteam purtati de constiinta ca pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate ca n-am facut decat sa "participam", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Cand am trecut prin Lancram, satul natal, drumul ne ducea pe langa cimitirul, unde, langa biserica, tata isi dormea somnul sub radacinile plopilor, zgomotul rotilor patrundea, desigur, pana la el si-i cutremura oasele. Ah, daca ar sti tata ce s-a intamplat, zic eu fratelui meu intorcand capul spre crucea din cimitir (...) Cand dam sa iesim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neasteptat, in noapte, un strigat de copil: "Traiasca Romania dodoloata!"
