ciocîrlán (-ni), s.m. – 1. Bãrbãtuºul ciocîrliei (Alauda cristata). – 2. Plantã (Coronilla varia). – 3. Dans tipic. Probabil de la *ciocîrlã „obiect cu forma curbatã sau în spiralã“, der. de la cioacã, ºi astãzi cunoscut numai cu forma cocîrlã, v. cuvîntul. Se explicã prin imaginea zborului caracteristic al acestei pãsãri cînd se lasã jos din înalt, ºi de asemenea prin analogia primei pãrþi a cuvîntului cu cioc „moþ, smoc de pene“, cu totul caracteristic pãsãrii respective. Suf. este cu siguranþã expresiv, cf. cocîrlã, codîrlã, modîrlan, ºopîrlã, þopîrlan. Prezenþa imaginii spiralei la acest nume a fost semnalatã, cf. Spitzer, Arch. Rom., XII, 160; Puºcariu, Dacor., VI, 306-9; DAR; s-a încercat însã sã se explice prin surse onomatopeice, ca în bg. èevruliga „ciocîrlie“, sb. èevrljuga „ciocîrlie“, cf. sb. èokrlije „cîrcel de viþã“. Înainte Candrea, Elemente, 405, plecase de la cioc, pe care îl considera compus cu un element expresiv -îrlã. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110, este cuvînt dac; dupã Philippide, II, 706, trebuie pus în legãturã cu alb. zok „pasãre“. Lahovary 322 crede cã este cuvînt anterior indoeurop. Der. ciocîrlie, s.f. (pasãre cîntãtoare micã, ce zboarã vertical la mari înãlþimi); ciocîrleþ, s.m. (pasãre, Sitta europaea), al cãrui nume se poate compara cu ciocãnitoare. Existenþa lui *ciocîrlã reiese ºi din prezenþa lui ciocîrlie, s.f. (vargã, nuieluºã; la plug, plaz, talpã), al cãrui prim sens este identic cu cel de cioancã; ciocîrlãu, s.m. (Munt., colinã, deal). Ciocîrlie, s.f. (cîrcel de viþã) provine fãrã îndoialã din sb.; în schimb din rom. provine sb. èokrljan (Candrea, Elemente, 405).