Mistere, civilizaţii şi secrete ale lumii

Discuție în 'Off-topic' creată de Atlant, 15. Mar 2010.

Distribuie această pagină

  1. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Am deschis o temă nouă: acest topic adus la apariţie pe forum, cu lucruri interesante, despre mituri, mistere, istoric mistic, cu relatări despre trecut şi civilizaţii (apuse) , zei, legende, ere terestre, simboluri, enigme, dezvăluiri, paranormal (dacă e cazul), culturi străvechi, dominaţii (state, regate, împărăţii), taine, ştiinţă şi filosofie pierdute/uitate, deoarece există foarte multe lucruri interesante, de exemplu "reţete" de sănătate (medicină), cum ar putea fi plante folosite de Geţi în tratarea corpului, şi multe altele de care probabil nici nu aţi mai auzit vreodată ...
    Vă pot oferi ca exemplu misticism al civilizaţiilor pierdute, cum ar fi Mu şi Poseidonis, Lemuro-Atlanţii, curenţi filozofici avansaţi de cunoaştere din acele vremuri, cât şi despre unele lucruri străvechi rămase şi existente încă şi în prezent, chiar de-ar fi mai vechi de milenii ... Ce-aţi spune despre metafizica şi alchimia atlantică? nu aţi dori să citiţi şi să vă minunaţi de câte minuni au fost, sunt şi poate vor fi ? Ce spune calendarul Maya? În 2012 începe o nouă eră Solară, încheindu-se un ciclu de 12 - 13 milenii, sau un dezastru de proporţii ? Ce munţi arătau ca "Spinarea dragonului" ?
    Acestea sunt doar câteva din cele ce vă propun în a scrie într-un anumit topic, chiar aici, este binevenit să scrie şi un alt membru despre lucruri misterioase pe care le-ar fi descoperit, sau pe aceste "posibile" teme...
     
  2. Sir Aka

    Sir Aka member

    Înscris:
    15. Mar 2010
    Mesaje:
    76
    Nu prea inteleg care e ideea acestui topic...Poti explica mai pe intelesul meu?Imi fug ochi printre randurile postului tau...
     
  3. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Ultima insulă a vechiului continent atlantic - Antilia - încă mai exista în timpul lui Ştefan cel Mare!
    Civilizaţiile primitive, care au dispărut fără să lase decât urme enigmatice ale trecerii lor prin istorie, au o legătură indirectă cu insulele şi cu pământurile întinse înghiţite de apele mărilor în timpuri imemoriale – fapte cărora omul secolului 21, supus unui raţionalism înverşunat, le neagă de regulă autenticitatea existenţei, declarându-le simple baliverne. Cu toate acestea, descoperirea construcţiilor ciclopice şi a temeliilor submarine în largul insulei Bimini, la optzeci de kilometri est de Miami, Florida, constituie un argument serios pentru cei tentaţi să creadă în existenţa Atlantide . Pentru foarte mulţi, chestiunea a părut pe deplin limpezită: Bimini este o rămăşiţă a continentului descris de Platon. Pentru alţii – în special amintim aici pe profesorul Doru Todericiu – ar fi în realitate vorba doar de o colonie a Atlantidei. În orice caz, pare astăzi un adevăr limpede că Atlantida a existat şi suntem convinşi că cercetările viitoare nu vor face decât să confirme tezele pe care le susţin astăzi tradiţionaliştii. Faptele pe care le vom înfăţişa în cele ce urmează merită, fără îndoială, să fie luate în considerare, întrucât s-ar părea că există dovezi că ultima insulă a continentului Atlantida a dispărut abia în secolul al 15-lea!
    [​IMG]
    Insula din mijlocul Oceanului Atlantic . La începutul secolului al 14-lea, exista o insulă în Oceanul Atlantic, pe nume Antilia, situându-se la paralela 28. Tradiţia spune că, alungaţi de invazia arabă din secolul al 8-lea, numeroşi creştini spanioli şi-au căutat refugiul în mijlocul oceanului, “într-un loc de care lumea n-a ştiut nimic înainte de anul 1500″. Celebrul glob al cosmografului Martin Behaim, confecţionat şi desenat de acesta în 1492 pentru oraşul Nurnberg, cuprinde şi următoarea adnotaţie scrisă în germana veche: “În anul 734 de la Christos, când toată Spania a fost năpădită de blestemata seminţie a africanilor, atunci şi pe insula Antilia, numită de spanioli Septe citade («Cele şapte cetăţi»), care este înfăţişată aici, s-au aşezat un arhiepiscop de Porto, şase episcopi şi o sumedenie de creştini, bărbaţi şi femei, care fugiseră din Spania pe tot felul de ambarcaţii şi s-au aşezat aici cu animalele şi cu tot avutul lor. Din întâmplare, în 1414 o corabie spaniolă a ajuns foarte aproape de insulă”. Profesorul Paolo Toscanelli, eminentul cartograf din Florenţa, menţiona existenţa Antiliei în mijlocul Oceanului Atlantic. El dă chiar şi distanţele aproximative, sugerând că ar trebui socotite “26 de spaţii de la Lisabona până în Quinsay (China) şi 10 spaţii din Antilia până în Cipangu (Japonia)”. Un “spaţiu” însemna un interval de un meridian, cam 250 de mile marine sau cinci grade. Pe globul lui Martin Behaim, inspirat fără îndoială de harta lui Toscanelli, Antilia este aşezată la 330 de grade, iar Lisabona la 15. M. d’Avezac menţionează că Antilia era cunoscută, reperată şi frecventată în secolul al 15-lea. Toscanelli, adaugă el, scrisese la curtea Portugaliei: “…această insulă de care aveţi cunoştinţă şi pe care o numiţi Cele şapte cetăţi…”
    [​IMG] Insula Antilia, in stanga hartii, intr-o harta din 1455
    Legenda locuirii insulei. Fiul lui Cristofor Columb, Fernand, în cartea Viaţa tatălui meu, preciza şi el: “Unii portughezi o însemnau pe hărţile lor sub numele de Antilia, deşi nu se potrivea cu poziţia dată de Aristotel. Pe toate hărţile acestora insula se află la aproape 200 de leghe spre vest de Canare şi de Azore, în linie dreaptă. Toţi cartografii aceştia susţineau cu tărie că insula Antilia nu era alta decât cea ştiută în vechime sub numele de Cele şapte cetăţi, unde s-au refugiat portughezii când Spania i-a fost smulsă de sarazinii necredincioşi lui don Roderigo, adică în anul 714 de la Christos… Şapte episcopi au întemeiat pe insula aceasta şapte cetăţi şi, cum nu voiau ca vreunul din oamenii care erau cu ei să se întoarcă în Portugalia, unde fără îndoială că maurii i-ar fi silit să treacă la credinţa lor cea spurcată în Mahomed, au ars toate corăbiile cu care veniseră, până la ultima funie şi până la ultimul căpătâi care ar fi putut sluji la înjghebarea unei corăbii…” Fernand Columb aminteşte că pe vremea stăpânirii infantelui Henric cel Tânăr o corabie a ajuns până în Antilia, iar marinarii au debarcat şi au mers la biserică, unde slujba se ţinea după regulile creştine.
    În secolul 16, insula Antilia a dispărut . S-ar părea deci că insula aceasta a existat cu adevărat în largul Madeirei, lucru atestat în secolul al 16-lea de Petru din Medina, autorul celebrului Tratat de arta navigaţiei, în care afirmă: “Nu departe de insula Madeira se mai afla încă o insulă, care se numea Antilia şi care astăzi nu se mai vede… Într-un Ptolemeu care fusese trimis papei Urban am găsit insula aceasta şi următoarea lămurire: „Această insulă Antilia a fost descoperită pe vremuri de portughezi, dar astăzi nimeni nu mai reuşeşte să-i dea de urmă, oricât ar căuta-o. Acolo erau oameni care vorbeau limba spaniolă şi se zice că se aşezaseră pe insula aceea fugind din calea maurilor care au năvălit în Spania pe vremea regelui Roderigo, ultimul care a stăpânit în Spania în timpurile goţilor. Acolo se află un arhiepiscop şi şase episcopi şi fiecare din aceştia are cetatea lui, aşa că multă lume numeşte insula aceasta Cele şapte cetăţi. Toţi oamenii păstrează cu străşnicie legea creştină şi trăiesc în cel mai mare belşug care se poate închipui”.
    Insulă distrusă de cutremurele din zona Atlanticului? În Ptolemeul pomenit de Petru din Medina, insula Antilia are 87 de leghe lungime şi 28 de leghe lăţime, având axa longitudinală orientată pe direcţia nord-sud. Calculând după sistemele de astăzi, ar fi fost situată pe aceeaşi paralelă cu Gibraltarul, la 36 de grade şi jumătate latitudine. Era deci cunoscută din secolul al 2-lea al erei creştine şi avem toate motivele să credem că a existat în realitate, fiind înghiţită de apele mării în timpul distrugătoarelor cutremure care au zguduit Portugalia de-a lungul secolului al 15-lea. Asemenea cataclisme nu sunt rare în Atlantic şi sunt numeroase cazurile apariţiei unor insule vulcanice, cel mai recent fiind acela din 1956, când la extremitatea insulei Fayal a apărut o alta insulă, urmată la scurt timp de un istm care le uneşte şi astăzi.
    Insula Antilia = ţara făgăduinţei pentru refugiaţii creştini spanioli din sec. al 8-lea. Iar dacă episcopii de odinioară au fost în stare să mobilizeze pe credincioşi la zidirea atât de rapidă a şapte cetăţi într-o insulă nelocuită, e neîndoielnic că munca aceasta ciclopică a fost uşurată şi de găsirea la faţa locului a materialelor care parcă nu aşteptau decât sosirea lor şi care nu erau, în realitate, decât resturi ale oraşelor sau satelor de pe înfloritoarea insulă Poseidonis (numită şi Atlantis sau Atlanta). Mergând mai departe în planul conjecturilor logice, putem crede că hotărârea nou-veniţilor de a-şi arde corăbiile ca să nu se mai poată întoarce în Europa indică faptul că aceştia ajunseseră în paradisul pământean, în Elizeul apusean sau în Pământul Făgăduinţei, ţara primilor Părinţi Iniţiatori. Aceste indicii, oricât ar părea ele de slabe pretenţioşilor “raţionalişti”, ne fac să înclinăm spre ipoteza că Antilia era o porţiune a Atlantidei, scăpată ca printr-un miracol cataclismului general de acum 12 milenii, ca să dispară şi ea pentru totdeauna pe la anul 1550.
    Insula Antilia = Atlanta? Numele acesta neobişnuit, de Insulele Norocului, este plin de surprize şi nu este izolat de anumite fenomene care se interferează cu «Misteriosul Necunoscut». Cu mult înainte de călătoriile întreprinse de Cristofor Columb sau de Cabral, se vorbea despre o insulă numită Brazilia, care s-ar fi aflat, după unii, la nord-vest de San Brandan, iar după alţii între Antilia şi Insula Oilor. Imensul teritoriu descoperit şi luat în stăpânire de Vincent Pinzon şi de Cabral a fost numit iniţial Pământul Sfintei Cruci, căpătând apoi numele de Brazilia (în limba portugheză Brasil), rezultat din derivarea cuvântului braza («jăratic»), care desemna culoarea specifică, de un roşu aprins, a coastelor acestui teritoriu, datorată pădurilor nesfârşite şi dese de arbori de Pernambuco. Astfel, numele Braziliei semnifică roşul şi să nu uităm că locuitorii Lumii Noi au fost numiţi piei roşii, din cauza nuanţei aparte a epidermei lor. Etimologia numelui insulei Antilia este încă şi mai curioasă. La baza acestuia stă forma ante-ilia, adică insula din faţă, deci pământ necunoscut, sau insula dinainte, adică cea mai veche, cu alte cuvinte, Atlantida! Este etimologia cea mai plauzibilă, cu atât mai mult cu cât citim pe o hartă din 1445: “Această insulă este numită Antiliis, iar Platon, care a fost un mare şi preaînvăţat filozof, ne încredinţează că era aproape tot atât de întinsă ca Africa…”
    Antilia şi “Misteriosul Necunoscut”. Hărţile marine din Evul Mediu aşezau Antilia într-un grup numit “Insule de novo reperte” sau “Insulele noilor descoperiri”, adică Antilia, Royollo, Man Satanaxia şi Tanmar. Arhipelagul acesta nu avea nimic comun cu Azorele, Madeira sau Canarele, care erau bine cunoscute şi nu suscitau niciun fel de dubii, astfel încât trebuie să considerăm că existenţa lui era o plăsmuire sau că, mai curând, insulele sale se scufundaseră în ocean, fie toate o dată, fie pe rând. Cât despre insula Man Satanaxia, aici denumirea acesteia se pretează la interpretări ce ţin în cel mai înalt grad de «Misteriosul Necunoscut». Man Satanaxia înseamnă Mâna lui Satan şi insula aceasta este denumită de ilustrul cartograf veneţian din Evul Mediu, Domenico Mauro Negro, insula Mana, iar de Beccaria Satanagio, pentru ca Bianco să-i spună Satanaxio, ceea ce sugerează şi puterea magică a termenului mana, acesta însemnând atât “bărbat”, (Mann are această semnificaţie în toate limbile germanice, indiferent de micile variaţii fonetice), cât şi ideea unei mâini diabolice care iese din apele mării – cuvântul latinesc manus a trecut, în forme uşor diferite, în toate limbile romanice, însemnând “mână”. Să fie vorba de o insulă fermecată? N-ar fi chiar o aberaţie să luăm în seamă şi asemenea supoziţie, dar mai curând ni se pare plauzibilă varianta că insula era rezervată vrăjitoriilor, unde bărbaţii îşi exercitau, la adăpost de priviri indiscrete, puterile neobişnuite, insula Omului iniţial, buricul pământului, aşa cum pentru celţi era în epocile precreştine insula Man din Marea Irlandei. Aşa că iată-ne din nou în Atlantida, Tărâmul Făgăduinţei, ţara primilor Părinţi Iniţiatori! Şi să nu uităm că Man Satanaxia ar putea evoca şi imaginea unui pământ care răsare din ape, dispare, se arată apoi iarăşi ca o adevărata insula-fantomă, fenomen vulcanic frecvent, specific tocmai Oceanului Atlantic, care acoperă imensul şi fabulosul imperiu al atlanţilor…
     
  4. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Pentru anul 2010 Nostradamus anunţă o mare catastrofă în Marea Neagră!
    Anul 2010 se anunţă sumbru pentru ţara noastră. “În Marea Neagră va avea loc o catastrofă ce va fi provocată de hidrogenul sulfurat”. Asta “a văzut” pentru 2010 marele prezicător Nostradamus (1503-1566, medic francez devenit celebru pentru prezicerile lui). Iar viziunile sale nu sunt doar un scenariu apocaliptic, dacă e să ţinem cont că şi cercetătorii români spun că hidrogenul sulfurat din adâncuri este foarte periculos. Previziunea lui Nostradamus a fost confirmată chiar şi la nivel european. “Marea Neagră este aproape de un dezastru ecologic”, se arăta în anul 2008 într-un raport prezentat în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), reunită la Strasbourg.
    De vină este nivelul hidrogenului sulfurat. Acest lucru se petrece nu doar ca urmare a pescuitului abuziv şi pentru că se deversează prea multe substanţe toxice, ci mai ales pentru că nivelul hidrogenului sulfurat (un gaz toxic care poate exploda în contact cu aerul) a ajuns la cote alarmante. Ce înseamnă acest lucru? În caz de un cutremur major, hidrogenul ar ieşi la suprafaţă şi ar putea lua foc, declanşând o explozie de proporţii. "Această rezervă a Mării Negre se poate aprinde imediat, motiv pentru care ruşii voiau să-l folosească în timpul Războiului Rece împotriva unei agresiuni NATO", a declarat pentru un ziar important (nu fac reclamă la care ziar) generalul doctor Emil Străinu, consilier al Parlamentului pe probleme de ameninţări neconvenţionale şi asimetrice. Cercetătorii de la Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice (ICSI) din Râmnicu Vâlcea recunosc şi ei că gazul e periculos, rezerva din adâncuri fiind foarte mare, dar spun că, dacă el ar fi valorificat, Marea Neagră ar putea deveni o importantă sursă de energie electrică a Europei.

    “Triunghiul Bermudelor” din Marea Neagră
    O mulţime de mistere înconjoară Marea Neagră, locul unde – spun diverşi cercetători- s-ar fi produs Potopul lui Noe, dar şi unde se petrec felurite fenomene stranii, amintind de teribilul Triunghi al Bermudelor. Dispariţii inexplicabile, OZN-uri ieşind din adâncuri, plus câteva anomalii magnetice măsurate ştiinţific, toate indică Marea Neagră ca un spaţiu care merită să fie explorat temeinic.
    NASA confirmă existenţa anomaliilor magnetice. Un interesant studiu realizat de cercetători de la Harvard, cu sprijinul NASA Astrophysics Data System, semnalează anomaliile magnetice din Marea Neagră, citând şi o lucrare scrisă pe această temă de ruşii Osipov G. V. şi Terekhov A. A. şi apărută în 1978. Anomaliile magnetice – care semnalează, printre altele, existenţa unuia sau mai multor depozite feroase - apar de regulă în rupturile de falii, în reflexii ale scoarţei terestre sau în alte asemenea fenomene geologice atipice. Cunoscătorii spun însă că există şi anomalii “malefice”, care se manifestă printr-o emisie de radiaţii patogene, cunoscute încă din antichitate. Ca dovadă că, în China, nu era permisă construirea unei case decât după cercetarea locului de către specialişti capabili să sesizeze dacă terenul are sau nu are „colţii dragonului“ (denumirea străveche a acestor anomalii magnetice). Peste mulţi ani, observaţii similare aveau să genereze teoria „Reţelei Hartmann“, potrivit căreia Pământul e străbătut de o “plasă” invizibilă de radiaţii care vin din adâncul său, iar majoritatea fiinţelor vii – cu excepţia pisicilor şi a şoarecilor - suferă influenţe nocive dacă sunt plasate pe liniile reţelei, dar mai ales în dreptul unui nod. Potrivit conferenţiarului Cristina Dobrotă, de la Laboratorul de Exobiologie al Universităţii “Babeş-Bolyai”, “sunt doi poli de anomalii magnetice în Europa. Unul la graniţa dintre Germania şi Cehia, unde se înregistrează un minim magnetic, iar al doilea în zona Krivoi Rog, Ucraina, unde există un maxim magnetic”. Ultima locaţie nu e foarte îndepărtată de Odessa, respectiv de Marea Neagră, ceea ce ar putea avea o oarecare legătură cu enigmele acestui spaţiu.
    [​IMG]
    Nave şi avioane, înghiţite de o “ceaţă neagră”. Diverse articole şi lucrări apărute în ultima vreme susţin că în Marea Neagră s-ar afla un fel de Triunghi al Bermudelor, cu suprafaţa de 8-10 km, care s-ar deplasa constant, provocând dispariţii inexplicabile, de nave, avioane şi oameni. Relatări despre asemenea întâmplări apar în povestiri ruseşti din secolele XIII şi XIV, dar şi în mărturii mai recente ale unor martori ori supravieţuitori norocoşi. Fenomenele au fost puse pe seama anomaliilor magnetice care se fac simţite în Marea Neagră. Ele ar fi provocat şi dispariţia în mai 1944 a crucişătorului Tiolkovski, la sud de Crimeea (la 70 km în larg), în plină zi, pentru ca, la numai două luni după aceea, cinci avioane militare ruseşti să aibă aceeaşi soartă. Diverse surse pretind că şi nava, şi aparatele de zbor ar fi fost înghiţite de o ceaţă neagră cu sclipiri verzi, descriere asemănătoare celei făcute de piloţii supravieţuitori din Triunghiul Bermudelor. Coincidenţele merg însă şi mai departe, deoarece, potrivit canalului de televiziune american ABC, atât în Triunghiul Bermudelor (între Bermude, Puerto Rico şi Miami), cât şi în “Triunghiul Morţii” din Marea Neagră s-a observat… un foc ciudat (o gheaţă care arde). Specialiştii spun că focul de pe apă – ce izbucneşte din senin pe kilometri întregi - apare în momentul în care acumulări de gaze ies la suprafaţă şi sunt mai intense atunci când sunt furtuni. Declanşatorul ar fi metan hidratul, descoperit în 1970 pe fundul Mării Negre, dar şi al oceanului. Şirul dispariţiilor din Marea Neagră a mai inclus, în 1990, un avion particular grecesc, dar şi personalul de pe o platformă petroliferă rusească, un an mai târziu. Platforma a fost găsită şi recuperată la 50 km distanţă de locul iniţial de amplasare, plutind în derivă, fără nicio urmă de viaţă la bord şi fără niciun indiciu legat de soarta celor 80 de oameni care o populaseră. Asemenea întâmplări, ca şi legendele care circulă pe seama “Triunghiului Morţii” i-au determinat pe pescari să vorbească despre “apa blestemată”, iar pe specialiştii militari ai ţărilor riverane să caute posibile explicaţii. De altfel, cercetătorii de la Institutul particular “Terra” din Bucureşti speră să realizeze, cu concursul Armatei, o hartă românească a zonelor care prezintă anomalii magnetice.
    OZN-uri ţâşnesc din apă. Legat de Marea neagră – pe care geologii americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia, confirmaţi de arheologul R. Ballard, celebrul descoperitor al epavei Titanicului, au identificat-o drept locul unde s-a produs Potopul biblic (mai precis, acum 9500 de ani, din cauza încălzirii climatice, gheţarii au început să se topească, iar Mediterana s-a revărsat peste Marea Neagră cu forţa a 200 de cascade Niagara, ceea ce a provocat inundaţii imense) - mai circulă şi alte poveşti. Potrivit cărţii “The Soviet UFO Files”, scrisă de Paul Stonehill şi publicată în 1998, în arhivele secrete ale Marinei ruse ar exista mai multe mărturii despre apariţii OZN din adâncul mării. Este citată declaraţia mai multor veterani, foşti ofiţeri pe submarine nucleare sovietice, care au văzut, pe la începutul anilor ’60, “submarine gigant”, venite parcă de nicăieri, urmărind submersibilele URSS. La rândul său, locotenent-comandantul Oleg Sokolov a relatat că respectivele vehicule aveau o viteză incredibilă şi că, prin periscop, a zărit un obiect ciudat urcând extrem de rapid din adâncuri spre suprafaţă. Episoade similare au mai fost consemnate în august 1965 şi în decembrie 1977, când diverşi marinari au văzut ţâşnind din mare nişte obiecte sferice de mari dimensiuni, care au dispărut în văzduh înainte ca oamenii să se dezmeticească.
     
  5. super interesant :) felicitari
     
  6. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    S-a descoperit o planetă extraterestră, asemănătoare Terrei
    Oamenii de ştiinţă au descoperit o planetă asemănătoare Pământului, compusă în proporţie de 50% din apă, foarte fierbinte şi situată extrem de aproape de lumea noastră, la numai 42 de ani lumină. Deşi este de 6 ori mai mare decât planeta noastră, GJ1214b, sau Super-Pamântul, cum a fost botezat de oamenii de ştiinţă, seamănă cu Terra mai mult decât orice altă planetă din afara sistemului solar. Descoperirea acesteia reprezintă o dovadă în plus că în sistemele solare înconjurătoare pot exista numeroase planete ce întrunesc condiţiile necesare pentru a susţine viaţa. Planeta orbitează în jurul unei stele roşii pitice, de cinci ori mai mică decât Soarele din sistemul nostru. Deşi este considerată mult prea fierbinte pentru a susţine apariţia vieţii, planeta nou descoperită arata că planete similare Pământului pot într-adevăr să existe şi asta chiar în raza instrumentelor noastre de cercetare. Pentru că planeta este situată atât de aproape de Pământ, telescopul Hubble sau alte instrumente similare vor putea cu uşurinţă să observe existenţa şi compoziţia atmosferei. Descoperirea a fost făcută în cadrul proiectului MEarth, ce monitorizează aproximativ 2.000 de stele mici, în încercarea de a stabili dacă acestea sunt orbitate de planete similare Pământului.

    [​IMG]
    O planetă din afara Sistemului Solar ce seamănă incredibil de mult cu Pământul
    Savanţii elveţieni au identificat, la 20,5 ani lumină, o planetă care seamănă izbitor cu Pământul, “Gliese 581 e”, şi o alta, “Gliese 581 d”, care orbitează o stea într-o “zonă locuibilă, unde sunt şanse foarte mari ca apa să existe sub formă lichidă”. Astronomii de la Universitatea din Geneva au reuşit să împuşte doi iepuri dintr-un foc: nu numai că “Gliese 581 e” este cea mai mică exoplaneta descoperită vreodată, dar au remarcat că una dintre planetele descoperite anterior, “Gliese 581 d”, orbitează steaua sa într-o zonă care ar tre*bui să întrunească condiţiile susţinerii vieţii. “Gliese 581 e” are o masă de numai 1,9 ori mai mare decât cea a Pământului, fapt extraordinar având în vedere că mai toate exoplanetele (plane*te exterioare Sistemului Solar) descoperite anterior sunt în mare parte giganţi de dimensiunile lui Jupiter. Chiar dacă seamănă izibitor cu Terra, “Gliese 581 e” este totuşi prea aproape de steaua sa, fapt care o face prea fierbinte pentru a permite existenţa unor forme de viaţă. “Această descoperire este senzaţională pentru că demonstrează că se fac progrese semnificative în sensul detectării unor planete asemănătoare Pământului”, a precizat Michel Mayor, de la Universitatea din Geneva. De asemenea, savanţii au ajuns la concluzia că “Gliese 581 d”, descoperită în 2007, orbitează într-o regiune care în mod normal ar permite apei să rămână în stare lichidă la suprafaţa planetei, a mai precizat Mayor. Totuşi, “Gliese 581 d” este probabil prea mare (are o masă de cel puţin şapte ori mai mare decât a Pământului) ca să fie alcătuită numai din material pietros, dar este posibil să aibă un ocean “mare şi adânc”, a adăugat astronomul Stephane Udry. “Gliese 581 d”şi “Gliese 581″ se afla în constelaţia Balan*tei şi orbitează steaua Gliese 581. Până în prezent, în afara Sistemului Solar, au fost des*coperite 350 de planete, dar niciuna nu oferă condiţii pentru existenţa unor forme de viaţă.

    Ipoteza unei nave extraterestre în spaţiul cosmic
    Un obiect misterios, de forma literei X, a fost descoperit de astronomii americani plutind prin spaţiul cosmic, la circa 150 de milioane de kilometri de Pământ. Oamenii de ştiinţă au crezut iniţial că este vorba de o cometă, însă datele obţinute ulterior arata că ar putea fi vorba despre ciocnirea frontală a doi asteroizi, eveniment surprins în premieră de civilizaţia umană. Obiectul misterios a fost detectat la începutul lunii ianuarie 2010, iar astronomii au crezut că au de a face cu o cometă, din cauza cozii de reziduuri din urmă corpului ceresc. La o privire mai atentă, cu ajutorul telescopului spaţial Hubble, oamenii de ştiinţă au remarcat că aceste reziduuri sunt mult mai mari şi mai dure, diferite de praful fin sau gazele lăsate în urmă de o cometă. Cercetătorii de la NASA cred ca reziduurile au apărut în urma ciocnirii frontale dintre doi asteroizi, coliziune caracterizată drept energică sau chiar violentă, ţinând cont că viteza probabilă de impact ar fi fost de aproape 18.000 de kilometri la oră. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu pot decât să lanseze o ipoteză, în lipsa mai multor informaţii, iar până la obţinerea unui rezultat ştiinţific pertinent, imaginea surprinsă de Hubble ar putea înfăţişa chiar şi o navă spaţială extraterestră.
     
  7. gabi23

    gabi23 member

    Înscris:
    23. Sep 2007
    Mesaje:
    4.039
    Un loc de dat cu copy-paste, cam atat.Cui ii place citeste, cui nu nu.
     
  8. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Piramide misterioase din vechea Dacie ?
    "Nimeni nu stie ce se ascunde sub movilele de pamint din apropierea Oltului”
    Piramidele de la Sona. Se duc la cimp la fel ca in fiecare dimineata. Au pamintul pe malul Oltului, chiar langa Guruieti. L-au mostenit de la bunicul, iar batrinul de la parinti. Sint norocosi. Toti satenii stiu ca pamintul este mai manos acolo. Unii spun ca Guruietii din Sona sint morminte dacice ale unor mari conducatori. Vinatorii se jura ca este ceva neciudat in ele. Vulpile dispar cu totul in piramidele uriase de pamint.
    Satul Frumoasa. Satul se afla in apropierea orasului Fagaras, pe malul Oltului. Primele case au fost cladite de sasi, in anul 1313. Gospodareste au muncit pamintul, au crescut animalele si si-au inaltat o biserica mica si “frumoasa”. De cind se stie, movilele uriase de pamint de la marginea satului au fost numite guruieti. Nu se mai stie de ce. Oricum sasilor nu le-au purtat noroc.
    Sasii au plecat din Sona. Nea Goe Aurel, unul dintre batrinii satului, stie cum au plecat sasii din Sona. “Peste Olt era o padure mare de stejar, bogata in ghinda, numai buna pentru ingrasarea porcilor. Sasii isi duceau acolo animalele, dar romanii le furau. S-au saturat de atita tilharie si au plecat cu toti spre alte meleaguri. Din cite stiu eu s-au stabilit prin Tirnava Mica, linga Blaj, si i-au spus tot satul Sona”, spune Nea Aurel. Are 83 de ani, s-a nascut in sat. Toti stramosii lui se trageau tot de aici.
    Case in paragina. Acum satul e locuit de romani. Sint 300 de case si doua biserici, una ortodoxa si una greco-catolica. Localitatea e imbatrinita. Multe case sint in paragina, cu portile intr-o rina si cu iarba pe acoperis. Linga guruieti sint niste grajduri lasate in paragina si un cimp plin cu flori si fragi. Putinii tineri care au mai ramas in sat nu se duc noaptea pe acolo. Nu se stie niciodata ce se poate intimpla.
    Tunele secrete. Achim Boieru, alt batrin al satului, e convins ca piramidele de pamint au legatura cu sanctuarele dacice de la Sarmisegetusa si cu cetatea Risnovului. “Sigur nu se stie nimic. Istoricii nu si-au bagat nasul in ele sa le cerceteze. Am auzit ca sint legate prin tunele subterane care duc la cetatea Risnovului si cu sanctuarele dacice”, spune acesta. Satenii din Sona nu sint perocupati de fenomenele paranormale. Prefera sa creada in legendele din batrini. Multi sint convinsi ca in guruieti sint ascunse comori de pe vremea dacilor. Altii ar baga mina in foc ca turcii au ridicat movilele ca sa isi ascunda armele.
    Triunghiul dacilor. Cercetatorii au dovedit ca sanctuarele dacice sint pozitionate in virfurile unor triunghiuri dreptunghice. Filosofia dacilor se regaseste in modelul matematic al sanctuarelor de la Sarmisegetusa si Racos. Dar si in triunghiurile de aur pe care le formeaza constructiile raspindite pe teritoriul Daciei. Stramosii nostri si-au construit tara topografic si geometric proiectind pe pamint cerul instelat. Au construit cu ziduri de piatra bine prelucrate cetati pe virfuri greu accesibile in munti. S-au spus ca aceste ziduri erau cetati de aparare. Dar cisternele cu apa, hambarele cu grine, sanctuarele si locuintele sint dincolo de aceste ziduri. Dacii aveau cunostiinte solide de astronomie. Daca unim aceste virfuri de munti, obtinem triunghiuri dreptunghice, asezate dupa un altgorim cosmic.
    Marea linie topografica. Unind punctul unde se afla cele 9 piramide de la Sona cu punctul sanctuarului de la Racos si vârful Omu obtinem un triunghi dreptunghic cu unghiurile de 30 si 60 de grade. Pe linia Sona-Omu se afla templul dacic de la Sinca Veche, adapostit intr-o pestera. Un alt triunghi, mai mare are in virfuri templul de la Racos, Vârful Omul si cetatea dacica de la Sarmizegetusa. La Racos se afla un mare complex ritualic al dacilor. Linia ce uneste Cetatea Sarmizegetusa cu Vârful Omul este denumita marea linie topografica a dacilor.
    Fenomene stranii in zona Busteni-Sinaia. Traian Trunfin, muzeograful de la Muzeul “Cezar Petrescu’ din Busteni, a cercetat fenomenele zonei Busteni-Sinaia. In anii 1993-1994, numeroase familii din Busteni acuzau stari de agitatie care le afectau sanatatea. Manifestarile aveau loc numai in timpul noptii. Ulterior s-au produs o serie de cutremure, care nu aveau epicentrul in Vrancea sau Bucegi. N-au fost victime, doar usoare pagube. Unii locuitori din Busteni s-au plins ca nu mai pot atinge cu mina obiectele metalice pentru ca se curentau.
    Semnale radio subterane. In anul 1995 numarul de cutremure a sporit. Inainte de producerea unui seism, se auzea un tunet infundat. Dupa 4 ani, specialistii de la Centrul de Fizica a Pamintului au inceput sa priveasca manifestarile cu ingrijorare. Dar, pina la urma, toate au incetat. S-a nascut ipoteza existentei in Bucegi a unor uriase coridoane subterane, unde ar avea loc experiente. Punctul fiebinte ar fi zona crucii de pe Caraiman. Dupa cutremure, s-au semnalat si semnale radio. Se pare ca provenienta lor este subterana. Specialistii de la Statia Seismica de la Cheia n-au putut lamuri lucrurile.
    Soarele rasare mai întâi pe Omu. Vârful Omu ( 2.505 m ) este cel mai inalt din Bucegi. E unul dintre virfurile carpatice de peste 2.000 de metri care se lumineaza dimineata. Iarna, dupa ninsorile puternice, din blocul Institutului Geologic al Romaniei din Bucuresti, poate fi vazut Masivul Bucegi. De la 150 km, apare cu detalii incredibile, pina la nivel de pilcuri de padure si poiene. Nicolaie Densusianu sustine ca muntele sfint al dacilor era in Bucegi. Istoricul A. Bucurescu cunsidera ca Sfinxul din Bucegi se afla pe locul unde a fost ucis Orfeu, Kog-a-Ion insemnind capul Magnificului.
    Sarmizegetusa, locul fenomenelor inexplicabile. Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” ( in sanscrita ) este vechea capitala a Daciei. Este situata in Muntii Orastiei din Grupa Retezat-Godeanu. Se spune ca aceasta zona, unde apar lumini ciudate in miez de noapte, este numita “zona crepusculara a Europei”. In 1991, sapte specialisti au facut cercetari la fata locului. Au consemnat aparitia unei “explozii luminoase” care parea ca iese chiar din munte. Intorsi la Bucuresti, au constatat ca aparatele nu au retinut nici o imagine. In august 1991, in aceeasi zona, un avion IL-14 s-a pulverizat din senin.
    Raza din stinca. In iulie 1994, niste turisti care-si asezasera cortul la Sarmizegetusa au relatat ca au vazut nenumarate raze, de diferite culori, tisnind din spatele unui perete stincos. Razele se invirteau ca spitele unei roti. Intreaga vale a fost cuprinsa de un vuiet timp de jumatate de ora. Doua luni mai tirziu, in acelasi loc, alti turisti au fost infasurati intr-o perdea de raza colorate.
    Templul ursitelor. Un vechi lacas de cult se afla la Sinca Veche, in cotul format de Muntii Fagaras si Perisani, la 45 de km de Brasov si 22 de Fagaras. Multi au auzit de Templul Ursitelor unde se intimpla fenomene paranormale. Vin oameni din toata tara sa se reculeaga si sa isi puna o dorinta. La inceputul secolului au fost descoperite cristale in templu. S-au presupus ca erau folosite de preotii daci. Grota nu este mare, dar impresioneaza. Turnul interior, pe unde intra lumina zilei, este inalt de 10 metri. Pe perete apar simbolurile celor doua principii cosmogonice, Yin si Yang, impreuna cu steaua lui David. Cei care au cercetat templul s-au intrebat daca fata cu trasaturi ferme, sculptata in templu, este al lui Christ, Zamolxis sau a unei zeitati. Parapsihologii cred ca locul are puteri supranaturale. Cei care au vizitat lacasul au vise premotorii. Vechiul templu dateaza din epoca precrestina. De altfel, in apropierea grotei a existat o mica asezare dacica. In secolul al XVIII-lea, in grota era o biserica ortodoxa. A rezistat numai pina in anul 1761, insa si acum, din cind in cind, detin slujbe.
    Sanctuarul de la Racos. Pe Tipia Ormenisului, in apropiere de Racos se afla o tabara arheologica. Asezarile dacilor sint de 200 sau 300 de ani mai vechi decit cele din muntii Orastiei. In secolele V-VI i.e.n. aici exista un regat dacic puternic, bine cladit si aparat. Cel care conduce sapaturile arheologice este arheologul brasovean Florea Costea. “Tipia Ormenisului era considerat un loc sacru. Cetatea nu era mare, dar a avut rol important de aparare. Capii militari n-au vrut sa se uneasca cu celelalte regate, care se aflau sub conducera lui Burebista. Acesta a cucerit cetatea si apoi a incendiat-o”, spune arheologul. S-au descoperit sanctuare circulare. Aici aduceau ofrande de carne zeilor. Halcile erau atirnate in piroane de fier, in forma de cap de lebada. Erau inchinate zeitatii supreme, lui Zamolxis. Sanctuarele au fost distruse de romani. Fragmentele de ceramica, piroanele, fibulele si obiectele de fier gasite au fost expuse la Muzeul de Istorie Casa Sfatului.
    Piramidele din Egipt si Carpatii. Muntele Toaca este o piramida cu baza patrata, forma de extrema raritate in natura. Latura are lungimea dubla fata de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceiasi marime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultura aflata in apropiere, s-a descoperit, incizat in ceramica eneolitica, un motiv unic reprezentind proiectia in plan a unei piramide cu baza patrata. Diagonalele si apotemele sint trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpatii Meridionali si cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 minute este unghiul dintre fetele piramidei Khufu ( Keops ) si baza acesteia. Vasile Pirvan sustine teoria Ceahlaului ca munte sfint al dacilor. Muntele retezat este un monolit de proportii gigantice cu infatisearea unui trunchi de piramida.
     
  9. Falcon Lady

    Falcon Lady member

    Înscris:
    16. Aug 2008
    Mesaje:
    1.271
    frumos atlant.nu te-ai schimbat.asta e bine.
    interesant.:):):)
     
  10. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Mitologie Daco-Getică
    "Exista insa un DESTIN AL ADEVARULUI, iar acestuia ii trebuie numai doua grupuri de oameni ca sa iasa la iveala: unii care sa-l ROSTEASCA si... altii care sa-l AUDA..."
    Herodot spunea despre traci urmatoarele: "...dupa indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Daca ar avea o singura conducere si ar fi uniti in cuget, ei ar fi, dupa parerea mea, de neinfrant si de departe cei mai puternici dintre toate semetiile Pamantului. Tracii poarta multe nume, fiecare dupa tinutul in care locuiesc, dar toti au in toate, obiceiuri asemanatoare." Daca Herodot cunostea 19 triburi tracice, Strabon a vorbit de 22. Evident, intre o atat de mare varietate de triburi, trebuie ca au existat si unele deosebiri religioase, care nu mai pot fi stiute astazi. Neamul tracilor a fost maret in antichitate si vestit atat prin rezistenta fizica a barbatilor, cit si prin priceperea poporului in general in leacuri ancestrale. Drept dovada, filozoful Socrate marturisea ca el a invatat de la un ucenic a lui Zalmoxis un descantec dintre acelea "care-i fac pe oameni nemuritori". Mai tarziu, peste secole, Clement Alexandrinul reprosa grecilor ca nu sunt originali in civilizatia lor si ca acestia au invatat de la traci formulele descantecelor pentru insanatosire: "sanas incantationes a thracibulus accepisti" (Clement Alexandrinul, "Indemn catre neamuri", Migne, PG t8, col.175).
    DIVINITATILE: MARELE ZEU GEBELEIZIS SI MAREA ZEITA BENDIS
    Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Suprema a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. Aici se poate observa cu usurinta de unde au imprumutat grecii pe zeul lor, Zeus, stapanitorul Olimpului. El era reprezentat la traci, ca un barbat chipes, uneori cu barba. Gebeleizis provoca tunetele si fulgerele. In unele reprezentari acesta apare asezat pe tron, iar in altele, in chip de calaret, avand in mana stanga un arc; un sarpe coboara spre capul calului. Mai este insotit si de un vultur cu corn. Vulturul tine in cioc un peste atunci cand simbolizeaza singur Divinitatea amintita, iar in gheare are un iepure. Acest zeu este stapanul Cerului si al Pamantului, patronul aristocratiei militare; el ar putea avea insa atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut si sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (altii considera cavalerul trac ca o aparitie mai tarzie, un erou si nu un Zeu). Alteori Zeul apare in ipostaza de calaret luptator insotit de un caine; el poarta o lance pe care o arunca asupra unui porc mistret din fuga calului. Cand nu este in ipostaza de luptator ori vanator el are trasaturile unui calaret pasnic purtand in mana o torta ori un corn al abundentei; uneori este reprezentat avand trei capete, (tricefal), asemenea cainelui insotitor, alteori ca un Zeu binecuvantator, avand primele trei degete ale mainii drepte inaltate sau desfacute iar celelalte stranse catre podul palmei. Apare in marturiile epigrafice si numismatice de la Histria si Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel in ceramica de la Racatau si Zimnicea, tezaurele de la Bucuresti-Herastrau si Surcea (jud. Constanta). Il vom intalni mai tarziu in lumea antica la macedoneni - "calaretul macedonean", iar in Mitologia greaca sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a patrunde in Asia Mica prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de catre armeni, devenind Divinitatea nationala a acestora, Vahagn sau zeul razboiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn era asociat cu traznetele si fulgerele, fiind reprezentat ca un barbat cu parul si barba din flacari, iar "ochii lui erau ca doi sori". In sfarsit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regaseste in mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de catre crestini drept... Sfantul Gheorghe? Divinitatea suprema barbateasca a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai tarziu la tracii sub-Dunareni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replica feminina, si anume pe marea Zeita Bendis. Reprezentarile vechi, descoperite in ultima vreme, ne-o infatiseaza sub chipul unei femei cu fata rotunda, bucalata, cu pometii proeminenti si cu parul impletit in doua cosite ori impartit in doua mari bucle ce-i incadreaza fata. Sa fie oare Zeita Bendis, cu cele doua cosite blonde lasate pe spate, precursoarea Ilenei Cosanzene din basmele de mai tarziu ale romanilor? In anumite situatii Zeita apare incadrata de doua animale sacre cervidee sau de un cerb si un sarpe. Marea Zeita Bendis era adorata de femeile trace, fiind Zeita Lunii, padurilor si... farmecelor. La Costesti a fost descoperit un cap al Zeitei iar la Sarmisegetuza sapaturile au scos la iveala un medalion de lut ars (10 cm. in diametru si 1,5 cm. in grosime), avand un bust al Zeitei cu tolba de sageti pe umar; de asemeni, la Piatra Rosie s-a descoperit bustul ei din bronz, inalt de 14,7 cm. si lat de 13 cm.
    In afara de marele Zeu Gebeleizis si marea Zeita Bendis, tracii au mai avut si o Zeitate a focului si vetrei, pazitoare a casei, respectiv Zeita Vesta (Hestia, Histia), in cinstea careia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu peretii din piatra sau de lemn, podeaua din pamant batatorit si acoperisul "in doua ape". Nu departe de Tartaria, in zona Crisurilor, au fost scoase la lumina si urmele primelor locuinte de suprafata datand din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani! Aceste tipuri de locuinte, care se vor raspandi apoi in toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult inchinat acestei Zeite, peretii avand la inceput rolul de a proteja spatiul sacru in mijlocul caruia se intretinea focul aprins in vatra.
    Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialistii, referindu-se la prabusirea puntii continentale ce lega Europa de Asia Mica, aceasta prabusindu-se sub apele Mediteranei, facand loc unei mari noi, Marea Egee, si generand o multime de insule mai mari sau mai mici. Datorita existentei acestei punti terestre de legatura, atat istoricii greci, cat si altii moderni au admis posibilitatea deplasarii populatiei trace din zona Pontico-Dunareana spre sudul Peninsulei Balcanice si de acolo, in Asia Mica, chiar in unele regiuni din jurul Mediteranei Rasaritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. Dupa cum se stie, soarta acestor populatii a fost diferita: unele s-au "ratacit" printre alte semintii si s-au "pierdut" cu totul in marea groapa a Istoriei care se cheama "uitarea" - hititii, de exemplu. Altii au disparut la mari distante, cum este cazul troienilor, supravietuitori despre care o legenda spune ca Aeneas Tracul i-a calauzit dupa "Apocalipsul" Cetatii Troia pana pe valea ingusta a Tibrului, unde aveau sa preia in stapinire cele sapte coline "eterne", dandu-le apoi nume tracice, "latine". Si tot o legenda spune ca, intre timp, prin spatiul Carpatic a aparut un cioban intelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeita Hestia (sau Vesta) asa-numitele " legi frumoase " - Codul Beleaginilor.
    ZALMOXIS - UN ZEU PROFET SAU UN PROFET DIVINIZAT
    Iata marturiile lui Herodot despre Zalmoxis: "Asa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost in Samos robul lui Phytagoras, care era fiul lui Menesarcos. Dupa aceea, ajungand liber, stranse bogatii mari si dupa ce se imbogati se intoarse in patria lui; aici a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care se spune ca ii primea pe si ii punea pe fruntasii tarii sa benchetuiasca, invatandu-i ca nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un loc anume unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile. In vreme ce savarsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit sa i se construiasca o locuinta sub-pamanteana. Cand a fost gata, Zalmoxis a disparut din mijlocul tracilor si, coborand in locuinta lui de sub pamant, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort. In al patrulea an el le-a aparut si astfel, Zalmoxis facu vrednice de credinta invataturile lui. In privinta lui Zalmoxis si a locuintei sale sub-pamantene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare insa, ca el a trait cu multi ani inainte de Phytagoras. Fie Zalmoxis om, ori vreun demon de-al getilor, sa-i fie de bine ". (Herodot," Istorii ", IV, 94, 95). Dupa cum vedem, naiva identificare a Zeului Zalmoxis cu un sclav al lui Phytagoras devenit liber si bogat o contesta chiar Herodot. Si atunci de ce sa o credem noi?... Relatari asemanatoare sunt facute si de Hellanicos din Mitilene, de catre Platon, de Mnasea (acesta il considera pe Zalmoxis chiar un Cronos!), de catre Diodor din Sicilia, de Strabon mai ales, de Apulleius, de Lucian din Samosata, de Origen, de catre Porphyrius (232-304), Iulian Apostolatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria. Toti acestia au auzit si vorbit de Zalmoxis care a ramas in amintirea oamenilor ca un Zeu al imparatiei sub-pamantene, cum de altfel si Eminescu il descrie in poezia "Strigoii ":
    "Pe un jilt taiat in stanca sta teapan, palid, drept,
    Cu carja lui in mana, preotul pagan si drept..."

    Pe Zalmoxis lituanienii il preiau ca Zemeuks, acest nume insemnand pamant, tara. El este Zeul din adancurile Pamantului, vegetatiei, rodniciei, Zeul plugarilor si pastorilor. Daca Gebeleizis le fagaduia nemurirea sufletului (ritul incinerarii mortilor apartinandu-i), Zalmoxis le promitea adeptilor sai nemurirea completa, atat a sufletului, cat si a trupului (ritul inmormantarii fiind inhumarea), sufletele credinciosilor continuand sa traiasca in regatul Zeului sub-pamantean (precum Arald, copilul rege, alaturi de Maria, regina Dunareana din poezia "Strigoii"). Ideea nemuririi Zamolxiene era etica tinerilor razboinici, "lupii daci" care se bucurau la moarte si radeau in fata acesteia tocmai pentru a-si arata nepasarea fata de ea si a ajunge in plaiurile sub-pamantene ale Zeului. Acestia luptau si mureau veseli sub stindardul "capului de lup", pe care-l vom intalni si la macedoneni, ca de altfel si mai tarziu la legiunile "romane", formate din tracii din zona ocupata de romani. Sacrificiile umane in scopuri religioase au fost unice in Europa, fiind intilnite numai la traci. Din acest punct de vedere, interesanta pare asemanarea cu riturile religioase ale civilizatiei aztece, despre a carei populatie Edgar Cayce afirma ca ar fi descendenta directa a atlantizilor (locuitorii fostului continent Atlantis, a carui ultima portiune de uscat s-a scufundat in mijlocul oceanului Atlantic in urma cu 12600 de ani). Sa fie oare aceasta asemanare un indiciu, conform sugestiei facute de o prietena apropiata a unei persoane ce a transmis ideea acestui articol, asupra originii comune a indienilor din America Centrala si a tracilor?... Odata la cinci ani i se trimitea lui Zalmoxis un "sol" care sa-i comunice acestuia dorintele populatiei. Acesta era aruncat in sulitele ascutite ale tovarasilor sai. Daca avea ghinionul sa nu moara imediat, acesta era insultat, batjocorit si un alt "sol" era "trimis" imediat pentru a duce mesajul Zeului sub-pamantean. In timp ce Zalmoxis era un zeu sub-pamantean, Gebeleizis era Zeul ceresc. Descoperilrile din muntii Orastiei, cat si a marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza cu asezarea ritmica a stalpilor sai, presupun efectuarea unor observatii celeste. Sapaturile arheologice facute sub conducerea clujanului Constantin Daicoviciu au scos la iveala in zona Gradistea Muscelului (muntii Orastiei) nu numai un complex de sanctuare, dar si un probabil original calendar dacic, cat si urmele unei scari care probabil conducea la un loc sub-pamantean de cult religios. De la un intelept ca Socrate citat de un altul ca Platon, aflam ca Zalmoxis a fost pe langa un medic psiho-terapeut si un mag: o persoana careia stramosii nostri ii datoreaza statutul spiritual, ca cea mai dreapta si umana oranduire sociala pe care a avut-o lumea antica. Am fost un "stat spiritual", creatie a celor initiati de Zalmoxis de catre marii preoti de pe muntele sfant Kogaion, motiv pentru care hotarele noastre au ramas mereu aceleasi, chiar daca de-a lungul timpului au aparut unele suprapuneri de populatie ori impartiri teritoriale artificiale. Cum a spus domnul Alexandru Strachina in "Pe urmele stramosilor uitati": "Apa trece, iar noi... ramanem". Este de-a dreptul ciudat cum istoricii nostri isi pot justifica nepasarea fata de toate acestea. Pentru conturarea unui cult solar la traco-geto-daci, Dr. Mariana Marcu, in "Repere lingvistice arhaice romanesti", mentioneaza "calaretul trac" Heros, pomenit si in Egipt in unele documente epigrafice (ca Herou, fiul Soarelui), iar unii cercetatori au sustinut ca aceasta Divinitate n-ar fi decat o noua ipostaza a lui Horus... Mitul cavalerului trac este greu de inteles. Uneori el are in jurul capului un nimb solar, o rozeta cu patru foi. El a fost asimilat de catre populatia greaca odata cu sosirea acesteia in Peninsula Balcanica intre 1900 - 1400 B.C. ca Divinitate suprema, Zeus, cunoscut si sub alte nume ca Nefelegeretes (de fapt numele grecizat al lui Nebeleizis) - "Cel care aduna norii", Ombrios - "Zeul ploii", Keraunos - "Cel care fulgera" si altele. Mitul cavalerului trac constituie in traditia romaneasca (daco-romana, aromana, macedoneana) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarna, crestine. C. Cinodaru remarca cu surprindere ca tracii aveau in Aprilie "serbarile pagane" tinute in cinstea eroului trac. Odata cu consolidarea crestinismului in spatiul traco-dac, aceasta sarbatoare a fost inlocuita cu cea a Sfantului Gheorghe, Sfant a carui iconografie a fost inspirata de cea a cavalerului trac. In unele colinde numele Sfantului Gheorghe se schimba cu cel a lui Isus, aparand in felul acesta o totala contradictie intre versurile colindului si momentul in care acesta se canta, respectiv anotimpul iernii:
    "Pe luncile Soarelui,
    Flori vinetitoare de mar.
    Gradina cu florile lerui Doamne,
    Flori dalbe, flori de mar,
    Ler de mar, florile-s dalbe"

    Sau:
    "... Calutul lui negru pintenog
    Luciu ca un corb
    Pa chivara lui taiata in sageata,
    Pe ochi cam plecata
    Ba sulita lui
    Duratul de vara,
    Fulgerul de seara..."

    Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al verii si, in plus, de "fulgerul de seara" care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Si in alte cicluri de colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului intors de la vanatoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sarbatorit primavara, asa cum de fapt i se precizeaza ambianta si in colindele de Craciun la vremea renasterii naturii si a infloririi "florilor dalbe de mar".
    Iar daca in acest mozaic mitologic romanesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreti sa-i spuneti, ne-am redescoperit impreuna credinta uitata in Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeita Bendis, Zeita focului si a vetrei, Histia, tot nu v-am spus inca nimic daca nu l-am mentionat pe Marele Zeu al Razboiului, Ares. Ovidius (43 B.C. - 17 A.D.) aminteste pe "getul" care se inchina lui Ares, Marte, Zeu al Razboiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai putin, ca "Marte s-a nascut in tara tracilor". Si daca-l mai ascultam si pe Iordanes, acesta declara ca "getii l-au adorat intotdeauna printr-un cult foarte salbatic pe Marte si jertfele lui erau prizonierii ucisi". Si ne mai miram ca Vlad Tepes, "Dracula" cum le place americanilor sa-l numeasca, "tragea in teapa" de vii aproape 40000 de turci intr-o zi. Pe de alta parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Razboiului, crunt si feroce, care-si cerea sangeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturarii prizonierilor romani de catre... femeile dace. In Sudul Dunarii populatia tracica mai sarbatorea si pe Zeul Vitei-de-Vie, patronul bauturii ametitoare, preluat in fuga din nou de greci, care de asta data amintesc cu putin inainte de reantoarcerea lui Dionysus acasa, in Tracia, el s-a initiat in misterele frigiene, la insistentele bunicii sale. Nu numai vita de vie era planta favorita a Zeului, ci si iedera. Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau in acestia betia, ba chiar o stare temporara de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul ca cea mai populara sarbatoare a tracilor era dedicata Zeului Vitei de vie, toamna, la culesul viilor si la storsul strugurilor. Ea avea loc in fiecare an (unii cercetatori sustin ca ea ar fi avut loc la trei ani). Cand vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisa, la lumina tortelor, cu multa risipa din aceasta bautura, petrecere care tinea pana in zorii zilei. Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie ca fiecare dintre ei tinea mai multe neveste; cand unul dintre ei murea, aparea o mare problema pentru femeile lui, respectiv trebuia gasita cea care a fost cea mai iubita de defunct si apoi sugrumata de cea mai apropiata ruda si ingropata impreuna cu barbatul ei. Celelalte femei incercau o mare durere si rusine sa nu fie alese (Herodot, "Istorii", Cartea a V-a, 5 si 8). Opus cultului dezmatat al Zeului Vitei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vietii viitoare si frumoase, dedicat binelui oamenilor si vietuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti, "Domnul Noptii", preluat mai tarziu de catre greci sub numele de Orfeus. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca Misterele Orfeice se celebrau noaptea. Gratie esoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscuta profund decat de preoti si cativa initiati. Neavand acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci si romani nu ne-au lasat prea multe stiri in aceasta privinta. Dar sa revenim la cultul "Domnului Noptii", un cult civilizator, un cult al muzicii, care imblanzea nu numai oamenii, dar si animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele raufacatoare. Strabon cunostea si alte amanunte despre preotii sau "profetii" pelasgi, anume ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor si a oracolelor, a semnelor Divine si ca locuiau in salasuri subterane (katagoian sau kagoian). Despre Orfeus legendele elene si romane, spuneau ca era trac, printul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natala a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lacas al lui Zalmoxis.
    LACASELE DE CULT.
    Legendarul Pangaion sau Pangeul, era muntele sacru al tracilor sud-dunareni unde se aflau o multime de sanctuare, mai ales ca acesta continea filoane de aur si de argint; se presupune ca era situat pe masivul Dragoion din Rodopii Orientali (unde s-a nascut si Spartacus, pelasgul-gladiator ce a zguduit imperiul roman); alte sanctuare s-au descoperit la Kilicite. Trebuie sa fi existat si sanctuare trace in cinstea Marei Zeite Bendis; daca la Atena tracii aveau pentru Zeita lor un Bendideion, legendarul Pangaion, lacasul principal de cult era inchinat, se pare, lui Gebeleizis, ai caror preoti solari, uranieni, asa-zisii "umblatori prin nori", sustineau ca trupul nu era nimic altceva decat "o inchisoare pentru suflet", eliberarea de trup fiind singura salvare a sufletului. Legendarul Kogaion, dupa Adrian Bucurescu in "Dacia Secreta", era reprezentat de muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al pelasgilor. In "Geografia" (VII, 3, 5), Strabon scrie: "Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numesc getii: numele lui, Kogaion, era la fel cu numele raului ce curgea alaturi; KOG-A-ION insemna "Capul Magnificului", fiind si denumirea Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de "Sfinxul Romanesc". Raul care curge prin apropiere, despre care scria Strabon, nu poate fi decat Ialomita, careia getii ii spuneau si Naparis sau "cerescul, divinul". Singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion este un text orfic in versuri pe o caramida descoperita la Romula (Resca, Dobrosloveni, jud.Olt): "Mare e Zeul, intotdeauna si pretutindeni! Asa sa spuna vitejii cand privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa cante: sfant este Domnul Noptii!". Cand Strabon amintea ca preotii daci locuiau in salasuri subterane, el vorbea despre preotii lui Zalmoxis, Zeul sub-pamantean care de acolo, din Kogaion, le oferea credinciosilor sai o nemurire completa, cuprinzand atat corpul, cat si sufletul. Si daca Sfinxul din Bucegi reprezenta pentru geti capul lui Orfeus sculptat de om ori modelat de natura, el a fost si va ramane mereu acolo, in tara legendarului Kogaion, creand mistere si raspandind tacere.
     
    Ultima editare: 17. Mar 2010
  11. Sir Aka

    Sir Aka member

    Înscris:
    15. Mar 2010
    Mesaje:
    76
    Mi-a placut partea cu spatiul,desi stiu ca e copy paste...Putem si noi sa cautam pe google sa sti...
     
  12. Planeta Soarelui

    Planeta Soarelui member

    Înscris:
    17. Oct 2008
    Mesaje:
    1.058
    Felicitari, Atlant. De mult nu mai citisem ceva interesant pe forum, copiat sau nu.

    Cauta.
     
  13. IAMXXX

    IAMXXX member

    Înscris:
    4. Mar 2010
    Mesaje:
    21
    eu te urmaresc Atlant, deci "baga" in continuare material:D
    ....merci
     
  14. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Au trecut aproape 2000 de ani de cand Traian si cele 13 legiuni ale sale reuseau sa implineasca visul cel mai indraznet al Romei antice, acela de a captura aurul regilor daci. Un vis maret, nascut din ambitiile marelui Cezar, despre cea mai mare comoara a antichitatii dar si despre pazitorii acesteia, temutii razboinici ai lui Zamolxis. Cat de mult si-au dorit imparatii Romei acest trofeu si cat de mare a fost pretul pe care au trebuit sa-l plateasca pentru a-l avea, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.
    Ar fi fost greu de imaginat ca legendele despre impresionantul tezaur dac, care circulau acum mai bine de doua milenii, sa ii fi lasat reci pe monarhii celui mai mare imperiu al antichitatii. In fond, nu Traian avea sa fie artizanul ideii de a supune Dacia. Nu avea sa fie nici macar Domitian, primul imparat roman care va intreprinde campanii de amploare la nord de Dunare, ci insusi Cezar, cel care ii va preceda pe cei doi cu aproape un secol si jumatate. Nu vom sti probabil niciodata cum ar fi aratat istoria daca in anul 44 i.H., Cezar ar fi apucat sa isi puna in aplicare planul de cucerire a imperiului condus pe atunci de Burebista. Rivalitatea dintre cei doi colosi ai antichitatii era de notorietate si, nu odata, monarhul dac isi crease aliati printre cei care se opuneau, intr-un fel sau altul, imparatului roman. Sprijinirea regelui part, Mitridades, in campaniile impotriva Romei; sustinerea acordata rascoalei dalmate de pe tarmul Adriaticii sau trupele trimise in ajutorul lui Pompei in razboiul civil din inima Cetatii Eterne, au fost, cu siguranta, motive suficiente pentru a-i atrage lui Burebista ura neconditionata a lui Cezar. Asta cu atat mai mult cu cat Pompei nu se sfiise in a se lauda in fata Senatului cu ajutorul substantial, constand in bani si trupe, primit din partea „prietenului sau personal”, gest considerat mai mult decat ofensator de catre cei care vedeau in Roma, liderul incontestabil al lumii antice. Ciocnirea inevitabila dintre cele doua mari imperii nu va mai avea insa loc, ambii conducatori sfarsind, paradoxal, in acelasi an si in acelasi mod. Se spune ca in momentul asasinarii sale, Cezar mobilizase deja in Macedonia peste 40.000 de legionari in scopul invadarii Daciei, numar dublu de soldati fata de cel care ii fusese suficient pentru a supune Galia. Uciderea lui Burebista de catre nobilimea separatista si dezmebrarea imperiului creat de acesta in cei aproape 40 de ani de domnie nu va insemna, insa, renuntarea dacilor la lupta impotriva expansionismului roman. Preluata initial de preotul Deceneu si apoi de regele Duras, cea mai mare parte a fostului imperiu dac se va stabiliza si chiar va atinge un nivel superior de dezvoltare fata de cel atins sub Burebista.
    Campaniile lui Domitian si ascensiunea lui Decebal
    Pretextul pe care il astepta Roma pentru a porni o campanie majora in Dacia nu avea sa se lase prea mult asteptat. Hartuit permanent de incursiunile romane in Dobrogea, regele Duras va traversa Dunarea in anul 86 si va anihila fortele imperiale intr-o batalie care a culminat cu uciderea guvernatorului Opius Sabinus. Acesta era si motivul asteptat de imparatul Domitian (81-96 e.n.), cel care un an mai tarziu va mobiliza nu mai putin de cinci legiuni, sub conducerea generalului Cornelius Fuscus, intr-o campanie de o amploare nemaintalnita impotriva dacilor. Avea sa fie o decizie pe care Roma o va regreta amarnic. In lupta dintre armatele imperiale si trupele dace conduse de tanarul nobil Diurpaneus, primele aveau sa fie practic decimate in trecatoarea de la Tapae (azi Turnul Rosu). Insusi Fuscus avea sa cada victima atacului furibund al asa-zisilor barbari de la nordul Dunarii. Victoria categorica a dacilor il va propulsa pe Diurpaneus in functia de rege al Daciei, si ii va aduce cognomenul de Decebal, „cel viteaz cat zece” sau „zece ursi”. Privit ca un semizeu printre semenii sai, Decebal ii va infrunta din nou pe romani, in 88 e.n., in acelasi loc in care ii invinsese cu numai un an inainte. Batalia avea sa fie insa invaluita in mister. Desi romanii au pretins victoria, actiunile care au urmat razboiului aratau clar un cu totul al invingator. Domitian va fi nevoit sa platesca tribut noului rege dac pentru a asigura linistea imperiului, intr-o decizie umilitoare si fara precedent in istoria Romei de pana atunci. Declinul economic al Cetatii Eterne a carui salvare parea sa vina numai prin capturarea aurului dac, avea sa mai astepte inca 13 ani, pana la ascensiunea lui Traian pe tronul imperial.
    Dacia - obsesia Romei
    Devenise deja evident faptul ca un conflict major intre cele doua puteri era inevitabil si ca acesta nu se putea sfarsi decat cu distrugerea uneia dintre ele. Constient de acest lucru, Decebal va mobiliza o armata de nu mai putin de 140.000 de razboinici daci, careia i se alaturasera inca 20.000 de aliati din triburile germanice si sarmate. Acesta va recruta chiar si dezertori latini, intr-un gest sfidator la adresa Romei, si va porni o campanie in forta impotriva stabilimentelor romane de la sudul Dunarii. Confruntarea dintre Roma si Dacia va incepe in anul 101, intr-o mobilizare nemaintalnita a fortelor imperiale, al caror numar record atingea 150.000 de legionari. Era cert ca razboiul care tocmai incepuse nu era nici pe departe asemanator celor care avusesera loc pana atunci. Conflictul care dura de aproape un secol, aurul dacilor si cutezanta acestora de a se opune celui mai mare imperiu al vremii, aveau sa duca la o infruntare de proportii epice al carei final nu putea fi decat unul devastator. Ambele armate se vor vedea antrenate intr-un razboi cu totul nou, in care strategiile de lupta si armele folosite reprezentau culmi ale tehnologiei la acea vreme. Departe de a fi niste barbari, asa cum erau considerati la Roma, dacii aveau sa ingrozeasca legiunile romane prin indarjirea si ferocitatea de care au dat dovada.
    Confruntarea de la Adamclisi
    Prima ciocnire dintre dacii condusi de Decebal si trupele imperiale aflate sub comanda lui Traian avea sa se dea in locul ales de regele dac, Tapae, acelasi loc in care avusesera loc si razboaiele impotriva lui Domitian. Desi iesiti castigatori, romanii aveau sa resimta din greu furia dacilor si efectele devastatoare lasate de armele acestora, celebrele falxuri (arme asemanatoare unor coase care, in mainile unui razboinic incercat, puteau produce rani groaznice). De altfel, in cel de al doilea razboi dacic, armurierii latini aveau sa schimbe total armurile legionarilor, tocmai pentru a putea face fata teribilelor sabii inamice. Raspunsul lui Decebal va fi unul neasteptat, atacand trupele romane stationate la sud de Dunare, cu scopul de a opri inaintare lui Traian catre Sarmizegetusa si de a-l sili pe acesta sa isi imparta trupele pe doua fronturi. Ceea ce avea sa urmeze va fi probabil punctul hotarator al luptei dintre cele doua mari puteri ale lumii antice. Renumit pentru capacitatea sa de a intinde capcane dusmanilor, regele dac va incerca atragerea armatei imperiale, in iarna anilor 101-102, la Adamclisi, in Dobrogea, acolo unde ar fi trebuit sa inconjoare si sa distruga definitiv legiunile lui Traian. Planul sau prevedea ca toata cavaleria daca, sprijinita de temutii catafractari sarmati, sa traverseze Dunarea pe gheata in spatele armatei romane, inchizand practic, cercul format de trupele deja campate la Adamclisi. Deznodamantul avea sa fie unul neasteptat, gheata cedand sub greutatea cailor, moment in care peste 6000 de cavaleri daci aveau sa isi gaseasca sfarsitul in apele inghetate ale Dunarii. Lipsiti de aportul cavaleriei, dacii se vor antrena intr-o lupta fara sorti de izbanda, care se va transforma intr-un adevarat carnagiu. Pierderile vor fi imense de ambele parti, zeci de mii de soldati gasindu-si sfarsitul intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale intregii campanii daco-romane. De altfel, Traian va construi la Adamclisi, in anul 109, un monument in cinstea celor cazuti atunci, monument pastrat pana in zilele noastre.
    Falxurile dace si catafractarii sarmati
    Despre falxurile dace se spune ca ar fi fost unele dintre cele mai distrugatoare inventii ale antichitatii. Soldatii romani invatasera repede sa le respecte si sa se tine deoparte din fata lor. Practic, arma dotata cu un maner lung de lemn sau de os, care trebuia tinut cu ambele maini si care prezenta un tais curbat ce ajungea si la 60 de centimetri lungime, era capabila sa despice chiar si cele mai rezistente scuturi legionare. Lama de fier era prevazuta uneori si cu striatii sau canale care sa permita curgerea sangelui. In mainile unui razboinic priceput, o astfel de arma putea decapita sau amputa membrele inamicilor dintr-o singura lovitura. De altfel, se pare ca dacii le utilizau, de obicei, in prima linie, acolo unde creau brese in randurile inamice si unde puteau contracara chiar si sarjele cavaleriei. Aprecierea romanilor pentru asemenea arme a fost evidenta, mai ales ca la Roma, falxurile erau vandute ca trofee contra greutatii lor in aur; un singur exemplar putand cantari chiar si 10 kilograme. Un alt atu al dacilor in lupta contra romanilor l-au constituit temutii catafractari. Veritabile tancuri ale lumii antice, cavalerii sarmati, originari din stepele de la nordul Marii Negre intrau in lupta echipati cu zale de fier care acopereau atat calul cat si calaretul, moda care va fi reluata, sute de ani mai tarziu, de luptatorii Evului Mediu. Nimic nu putea opri atacul acestor calareti innascuti, desi greutatea armurii se dovedea de multe ori un inconvenient in lupta de aproape.
    Victoria romana si destinul tezaurului dacic
    Silit sa ceara pace dupa infrangerea de la Adamclisi, Decebal va folosi timpul ramas pentru a se pregati de cel de al doilea razboi contra Romei. Fapt deloc intamplator daca ne gandim ca Traian facea acelasi lucru, pacea semnata intre cei doi nefiind decat un armistitiu de scurta durata. Campania romana din anii 105-106, avea sa aduca sfarsitul statului dac, odata cu distrugerea complexului de fortificatii din Muntii Orastiei, inclusiv a capitalei Sarmizegetusa si sinuciderea regelui dac. Istoricii romani ai vremii nu vor trece cu vederea salbaticia romanilor, cei care vor distruge din temelii orice asezare daca si care vor masacra populatia pana acolo incat ar fi supravietuit numai 40 de oameni. Cu toate acestea, istoricii subliniaza ca, mai degraba, insemnarile privind putinii supravietuitori se refera, de fapt, la nobilimea daca, nicidecum la intreaga populatie de la nordul Dunarii. Se spune ca romanii ar fi descoperit tezaurul dacilor, insumand 165 de tone de aur si o cantitate dubla de argint, ascuns sub albia unui rau, acolo unde Decebal incercase intr-un gest disperat, sa il ascunda din fata invadatorilor. Captura avea sa fie folosita de Traian pentru reconstructia Romei, pe care o va aduce la cel mai inalt grad de dezvoltare din intreaga ei istorie. Succesul avea sa fie sarbatorit cu un fast nemaintalnit de pe vremea lui Cezar: nu mai putin de 123 de zile de jocuri si recompense banesti substantiale pentru fiecare cetatean roman. De altfel, atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat denumirea de „dac” devenise, in timpul sangeroaselor spectacole din arena, sinonima cu cea de „gladiator”. Noua provincie romana, asa numita Dacia Felix, nu va cunoaste insa pacea nici dupa asimilirea in marele Imperiu Roman. Numeroasele rascoale ale localnicilor, precum si aparitia primelor valuri de popoare migratoare, vor determina Roma sa renunte oficial la cea mai bogata provincie a sa in anul 271, desi separarea se pare ca avusese loc, neoficial, mult mai inainte. Povestile despre aurul lui Decebal au continuat sa existe insa pana in zilele noastre, si nu odata au aparut relatari despre descoperirea unor comori dacice. Ca o ironie trista a sortii, lupta pentru tezaurul regelui dac inca mai continua, o lupta surda intre autoritati si cautatorii de comori.
     
  15. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    INCEPUTURILE POPORULUI PELASG
    1. VECHIMEA RASEI PELASGE
    Inca înaintea de imigratiunea grecilor, celtilor si a germanilor în tinuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupata de o rasa de oameni veniti din Asia, pe cari autorii grecesti îi numeau, în general, pelasgi si turseni. Acesti pelasgi formase, în timpurile anteelene, cel mai intins, mai puternic si rnai remarcabil popor, o natiune, care din punct de vedere moral si material a schimbat fata Europei arhaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturur traditi*unilor istorice, nu numai în Elada si în Italia, dar si în regiunile din nordul Dunarii si ale Marii Negre, în Asia Mica, în Asyria si în Egipt. E1 reprezinta tipul originar al popoare*lor asa-numite arice, care a introdus în Europa cele dintîi beneficii ale civilizatiunii. Urmele extensiunii lor etnografice, precum si ale activitatii lor industriale, le mai aflam si astazi pe cele trei continente ale lumii vechi ; începînd din muntii Norvegiei pîna în pustiu*rile Saharei. de la izvoarele rîurilor Araxe si Oxus pîna la Oceanul Atlantic. Insa istoria lor politica si istoria civilizatiunii lor sint acoperite de întunerecul vechimii. Putinele date, ce ne-au ramas asupra pelas*gilor, ne înfatiseaza pe acest mare si admirabil popor numai în ultimul period al istoriei sale, atunci cind independenta sa politica era distrusa aproape peste tot locul si cand numele sau începe sa dispara. Din nefericire insa, chiar si nceste putine date, fragmentare, ce ne-au ramas despre pelasgi, ne sînt transmise de cei cari i-au cucerit,, i-au distrus, i-au persecutat, i-au împrastiat si, în urma, i-au calumniat. Astfel ca istoria epocei lor de înflorire, de pu*tere si extensiune teritoriala în Europa, Asia si Africa, istoria imperiilor si institutiunilor sale, a artelor si industriei lor, a ramas înmorrnantata. Cu deosebire, istoria politica a pelas*gilor meridionali se incheie cu caderea Troiei. De aici încolo tot ce mai aflam despre acesti pelasgi din jurul Marii Egee sînt numai simple amintiri de resturi mici si împrastiate, silite de inimicii.lor sa emigreze din o tara în alta, spre a-si cauta o noua patrie. Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pamînt. Rasa lor li se parea atît de arhaica, atît de superioara în conceptiuni, puternica în vointa si în fapte, atît de nobila în moravuri, încît traditiunile si poemele grecesti atribuiau tuturor pelasgi*lor epitetul de "divini", adeca oameni cu calitati supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevar 1-au meritat prin darurile lor fizice si morale. Grecii îsi perduse de mult traditiunea, cînd, curn, si de unde au venit ei în tinuturile Eladei; insa, ei aveau o traditiune câ înainte de dînsii a dornnit peste pamîntul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlastinile, a scurs lacu*rile, a dat cursuri noi rîurilor; a taiat muntii, a împreunat. marile, a arat sesurile, a înteme*iat orase, sate si cetati, a avut o religiune înal*tatoare, a ridicat altare si temple zeilor si ca acestia au fost pelasgii. Dupa vechile traditiuni grecesti, pelasgii locuiseră în partile Greciei inca inainte de cele doua diluvii legandare ce se varsase peste Attica, Beotia si Thessalia, unul în timpul rebelui Ogyges si altul în timpurile lui Deu*calion. Ei domnise asadar peste continentul grecesc inca înainte de timpurile lui Noe. Un ram al poporului pelasg, arcazii, ce locuiau pe culmile si vaile din centrul Peloponesului, aveau traditiunea ca dînsii au fost pe pamînt înca Inainte de ce luna ar fi aparut pe ceriu. Cu privire la aceasta importanta traditiune, scoliastul lui Apolloniu Rhodiu se exprima astfel: „Se pare ca arcazii au existat înca înainte de luna, dupa cum scrie Eudoxus în scrierea sa. Iar Theodor scrie ca luna a aparut pe ceriu cu putin înainte de razboiul lui Hercule cu Gigantii. Tot astfel ne spun Aristo din Chios si Dionysiu din Chalcida în cartile lor despre Origini" . In fine, Ephor, unul din scrutatorii cei mai diligenti ai anticitatii si istoric iubitoriu de adevar, care traise în seculul al IV-lea î.e.n. scrie : „Traditiunea ne spune ca pelasgii au fost cei mai stravechi cari au domnit peste Grecia" .
    2. CIVILIZATIUNEA PREISTORICA A RASEI PELASGE
    Cînd pelasgii aparura pentru prima oara pe pamîntul Eladei, ei nu aflara aci, dupa cum ne spun traditiunile, decît o populatiune rara si salbatica, risipita prin munti si paduri, traind în caverne, fara societate, fara legi, fära religiune si fara cunostinte utile. Arcazii, popor pastoral si viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau, dupa cum ne spune Pausania, ca cel dintîi om nascut pe pamînt a fost Pelasg, un barbat, care se distingea prin marimea, prin puterea si frum*setea figurei sale si care întrecea pe toti cei*lalti muritori prin facultatile spiritului sau ; ca acest Pelasg, dupa ce a început sa domneasca, a fost cel dintîi care a învatat pe oameni sa-si construiasca colibe, spre a se apara de incomoditatile frigului, ale ploilor si caldurilor; ca el a învatat pe oameni sa-si faca haine din piei de oaie, le-a interzis ca sa se nutreasca si mai departe cu frunze, cu buruieni si radacini, din cari unele erau periculoase sanatatii; ca el a învatat pe oameni ca sa nu mai mänînce tot feliul de ghinda, ci numai ghinda de fag. Iar vechiul poet epic Asiu scrie despre acest Pelasg ca el a fost nascut din „pamîntul cel negru", pe culmile cele înalte ale muntilor; ca sa fie începatoriu genului muritoriu. Un alt reprezentant al vechii civilizatiuni pelasge a fost divinul Prometheu, fiul lui Iapet, fiul Gaeei. Poetul Eschyl, în una din cele mai frumoase lucrari ale sale, ne înfatiseaza pe Prometheu expunînd singur beneficiile ce le-a adus dînsul omenimii. „Acesti oameni", zice Prometheu, ,,nu cunosteau nici arta cum sa construiasca case de caramizi la lumina soarelui, nici modul cum sa lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pamînt în ascunsurile cele întunecoase ale cavernelor; întocmai ca furnicile cele agile; ei nu aveau nici un semn sigur ca sa cunoasca cind are sa fie iarna, cînd are sa soseasca primavara, anutimpul florilor, cînd are sa fie vara, anutimpul fructelor, ci duceau o viata de pe o zi pe alta, lipsiti cu desavîrsire de orice cunostinte, pîna cînd eu i-am învatat sa cunoasca rasaritul stelelor si apusul lor, lucruri de altmintrelea greu de însemnat. Afara de acestea, eu i-am învatat sistemul tuturor stiintelor utile; eu am aflat modul de scriere si cum oamenii pot sa tina în minte toate stiintele; eu cel dintîi am prins în jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime altul decît eu singur am inventat corabiile cu pînze, ca oamenii sa poata trece peste mare... Mai inainte, daca se întîmpla ca cineva sa se bolnaveasca, el murea din lipsa mijloacelor de vindecare, pîna cînd eu le-am aratat cum au sa compuna medicamentele si cum se pot vindeca de toate boalele; eu am introdus diferite moduri de a cunoaste viitoriul. . . si, în fine, cine poate sa afirme ca ar fi aflat mai înainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub pamînt, cum sînt arama, ferul, argintul si aurul ?". Pelasg si Prometheu sînt personificarea vechii culturi pelasge si tot ce ne spune traditiunile ca a inventat, ori creat spiritul lor, apar*tinet geniului întregului popor. De asemenea, exista în Creta o veche traditiune ca dactylii si corybantii, triburi pelasge, au fost cei dintîi în aceasta insula, cari au în*vatat pe oameni sa formeze turme de oi, sa domesticeasca si alte genuri de animale, porci, capre, vite, cai; ca ei au învatat pe oameni maiestria de a arunca cu lancea (arma nationala pelasga) si de a trai în societate comuna; ca ei, cu deosebire, au fost autorii bunei întelegeri, a vietii regulate si campatate. Datele, ce le aveau despre istoria veche a pelasgilor, corespund pe deplin cu faptele ce ni le procura arheologia din epoca neolitica. Pelasgii ne apar dupa vechile-traditiuni istorice ca una si aceeasi populatiune cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintîi elemente ale civilizatiunii, animalele domestice, cultura cerealelor si o arta industriala mai progresata. Chiar si olaria neolitica poarta semne de orna*mentatiune si simboale mistice pelasge. Tot astfel traditiunile grecesti atribuie pelasgilor cel dintîi cult al zeilor în Europa. Cu deosebire, se spunea despre arcazi ca dînsii au fost cei dintîi cari au facut sacrificii si ceremonii religioase zeilor. Grecii, de alta parte, dupa cum stim, împrumutase principalele lor divinitati de la pelasgi . Joe cel vechi al romanilor purta în mîna o peatra în loc de fulgere si pe acest Jupiter Lapis, romanii faceau cele mai obligatoare si mai solemne juraminte ale lor . Chiar si în ritul juramintelor, romanii pastrara pîna tarziu uzul petrilor sfinte de silex. Din punct de vedere istoric asadar faptul este pozitiv: Inainte de civilizatiunea greaca si egip*teana, o civilizatiune mult mai veche se revarsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast cîmp de activitate genului omenesc. Influentele acestei culturi pelasge au fost decisive pentru soartea muritorilor pe acest pamînt. Pelasgii au fost adevaratii fundatori ai starii noastre actuale.

    Text din : “Dacia Preistorica” de Nicolae Densusianu
     
  16. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    BALADA ÎNŢELEPTULUI ZALMOXE ŞI A REGINEI HESTIA
    VECHIUL TESTAMENT GETO-DACIC

    -Tyraxes, preamãrite rege,
    Un Înţelept, Întemeietor,
    Un vajnic cãlãtor
    Prin lumea-ntreagã,
    Sosi la tine şi la noi-
    Boierii tãi-sã ne salute.
    (Ba unii spun ca sã ne mustre).

    Ce facem, deci, îl alungãm
    Sau îl scurtãm de cap?
    -Ba nu cumva sã faceţi asta
    De nu vreţi aspru sã vã pedepsesc!
    Lãsaţi mâncarea şi-mbuibarea,
    Pe loc, acum, eu îl poftesc!
    Şi sã-l trataţi ca pe un rege
    Şi ca un mare Înţelept!
    Cãci despre acesta
    Fost-am în vis înştiinţat
    Cã va veni s-aducã Legea,
    Ce noi, uitat-am sã o fãptuim,
    Mãcar c-o ştim
    Din fragedã pruncie!
    El fi-va rege mai presus chiar decât mine
    Dar nu peste lumeascã împãrãţie.
    El fi-va Sânt şi Rege
    Şi Zeu şi Mare Preot.
    Întru aceasta, tot poporul
    Cu drag îl va iubi.
    Nu e Zalmoxes a toate Creatorul-
    Al nostru Unic Zeu-
    Deşi îi poartã acelaşi nume.
    (E drept cã unii cred
    C-ar fi chiar Însuşi Dumnezeu-Zalmoxe
    Venit aicea pe Pãmânt
    În chipul umilinţei,
    De nimeni cunoscut,
    Dreptatea sã dezgroape.)
    -Pofteşte,dar, cucernice Zalmoxe
    Şi bine-ai venit la noi!
    Pâinea şi sarea sunt pe masã,
    Le oferim, cum ştii prea bine,
    Acelora ce vin cu gânduri bune.
    -Ziua Bunã Tyraxes,
    Prea-nţelepte rege,
    Domnia fie-ţi lungã,
    Copiii mângâiere
    Şi pace la hotare! Mã înclin
    Şi-ţi mulþumesc cã m-ai primit!
    Bãrbaţi prea nobili, geţi din vale,
    Daci munteni şi costoboci,
    Dupã cum bine-aţi aflat,
    De puţin timp m-am întors
    De prin cele ţãri strãine
    Ca sã vã fiu de folos.
    Am plecat sã aflu multe
    Despre lumea neştiutã,
    Sã vãd oameni noi şi sate,
    Regi şi preoţi, alte Legi,
    Sã-nţeleg cum merge viaţa
    Precum stelele pe cer.
    Iar apoi, pe negândite,
    S-a-ntâmplat ceva sublim!
    O Fecioarã, o Reginã,
    A sosit ca într-un vis
    Amintindu-mi cu blândeţe
    Despre legile strãbune,
    Şi sã mã-ntorc de-ndat’
    În ţara mea, cãci Neamul nostru
    Geme de pãcat.
    -Ah Zalmoxe, Om prea nobil,
    Pentru asta te-ai întors?-
    Zise unul din Boieri,-
    Sã ne-nveţi pe noi, pe toţi
    Legile Blajine? Acestea le primirãm
    De la ai noştri mândri taţi
    Cu multã vreme-n urmã!
    -Atunci, prea nobili şi viteji bãrbaţi
    De ce nu le mai respectaţi?
    Poporul simplu, l-aţi uitat,
    Ţara, o aţi lepãdat.
    Cum credeţi cã veţi mai scãpa
    De judecata dreaptã a celui Unic Zeu?
    Din Fii curaţi, Prealuminaţi,
    Din Fii ai Soarelui, ajuns-aţi
    Fii întunecaţi. Cum dar
    Sã nu vin sã vã mustru şi sã-ndrept
    Ce e stricat?
    Şi n-am venit din voia mea!
    Cãci dacã eu suport o nedreptate
    Şi nu mã scol, e treaba mea.
    Dar dacã vãd pe altul în necaz
    Şi nu mã scol, mã fac pãrtaş
    Cu cel ce-l chinuieşte!
    Eu n-am venit sã fac averi
    Prin lucruri sfinte şi poveşti,
    Ci, sã vorbesc, cui vrea s-asculte!
    Lãsaţi pizma, ura, dezbinarea,
    Nepãsarea şi uitarea
    Şi-ascultaţi ce am a spune,
    Cãci nu vine de la mine!
    Veniţi mâine la banchet,
    Fi-veţi invitaţii mei,
    Unde, nu doar vin va fi şi hranã
    Pentru trupul stricãcios,
    Ci şi multe-nvãţãturi curate
    Pentr-un suflet luminos.
    Apoi, vedea-veţi ce veţi face mai departe.
    Cât despre mine, pleca-voi în Pãmânt
    Ca-ntr-un mormânt,
    Sã cuget, sã mã rog la cele sânte
    Ca Bunul Dumnezeu sã-mi ierte îndrãzneala
    De-a vã-nvãţa pe voi, preanobili şi viteji bãrbaţi.
    Astfel le grãi Zalmoxe-cel cu mare nume-,
    Celor adunaţi.
    Iar apoi, a doua zi,
    -Ţinându-şi promisiunea,-
    îndatã ce mâncarã şi bãurã ai sãi oaspeţi-
    pânã terminarã,
    începu a zice acestea:
    -Acum multã vreme
    Şi ani nenumãraţi
    Trãit-a, dar, odatã
    Peste ai sãi daci,
    O Reginã mare,
    Nespus de frumoasã,
    Tare ca o zânã
    Însã mult mai blândã,
    Hestia, al ei nume.
    Cu cosiţe blonde
    Rupte ca din Soare,
    Cu ochi precum cerul
    Cel fãrã de nori,
    Gura-i delicatã
    Buze precum fraga,
    Pielea-i strãvezie
    Albã ca neaua.
    Trupu-i feciorelnic
    Gingaş şi sfielnic
    Inima-i blajinã
    De dreptate plinã,
    Sufletu-i curat
    Şi nevinovat.
    Dar necruţãtoare
    Şi neîndurãtoare
    Cu pãcatul lumii
    Şi cei ce-l iubesc.
    Ea, Regina noastrã
    Ne-a lãsat prin veacuri
    Un model de viaţã.
    Fãrã şiretlicuri,
    Plin de demnitate,
    Cu respect în toate
    Şi în curãţie.
    Fãrã rãutate
    Urã şi hoţie,
    Plin de bunãtate
    Şi bunãvoinţã
    Ca într-o frãţie.
    Astfel, aste Legi
    Numite-au fost, de oameni,
    Legile Blajine,
    Legile Frumoase,
    De Luminã pline!
    Şi nu le cãlcau!
    Toţi, cu bucurie,
    De la mic la mare,
    Toţi le împlineau!
    Şi Regina dragã,
    Astfel le grãia:
    -„Dragi copii ai mei ,
    Ca Reginã-a voastrã
    De Zalmoxe-aleasã,
    Primit-am spre pãstrare
    Şi ca amintire,
    O credinţã mare
    Şi Legi de cinstire
    De la Zeul nostru
    Singur Dumnezeu
    Creator a toate
    Câte le vedem.
    El, Zalmoxe Bunul,
    Cel „fãrã de Timp”,
    Nevãzut de nimeni
    Decât numai de sânţi,
    El îmi dete aceste
    Sânte-nvãţãturi.
    Iar cei ce le respectã
    Şi-n inimã le scriu,
    O veşnicã odihnã
    În Raiul ceresc,
    Şi astfel, al lor suflet
    De-a pururi fi-va viu!”
    „De vrei sã-ţi fie bine,
    Acestea sã le faci!”,
    Îmi spuse apoi Regina
    Cu multã-ncredinţare.

    A)1. ”Sã crezi într-unul DUMNEZEU, DALB MOŞ
    Atoatefãcãtorul.
    Şi nevãzut de nimeni dintre vii.
    Lui sã te închini!
    Şi sã-l iubeşti ca pe un Tatã,
    Lui sã-i jertfeşti-de bunãvoie-ce ai mai bun!

    B)2. NATURA dimprejur,
    Ţi-e Sorã dar şi Frate.
    N-o blestema
    Şi n-o strica,
    Cã nu o poţi reface.
    Rãul ce i-l faci acum,
    Nepoţii tãi îl vor simţi!

    3. Un COPAC de vei tãia,
    De la el sã-ţi ceri iertare,
    Mai apoi de la PÃDURE,
    Cãci şi alte vietãţi
    Se foloseau de el, ca hranã
    Sau ca adãpost.

    4. În MUNTE, tu, de vei sãpa
    Tunel sau minã, nu conteazã.
    Întâi şi-ntâi sã-ţi ceri iertare
    Şi-apoi porneşte de foreazã.
    Cãci MUNTELE, precum COPACUL,
    Nu-i al tãu, şi nu-l poţi face
    Cum era, de îl distrugi,
    Doar Dumnezeu!

    5. Pe PÃMÂNT, de faci o casã
    Sau un drum din pietre grele,
    Tu degrab’ sã-ţi ceri iertare,
    Cãci atunci, el se sufocã.
    Cel mai bine ar fi,
    Sã laşi PÃMÂNTUL
    Liber sã respire,
    Neclãdind case uriaşe
    Şi nici drumuri late, pietruite,
    Ci, case mici, uşoare
    şi drumuri pe pãmânt.
    Fãcând aşa, el poate sã respire
    Şi astfel, te va respecta la rândul lui!

    6. O APÃ sau un LAC de vrei sã seci,
    Sã-ţi ceri iertare,
    cãci peşti şi alte vietãţi
    Cu toţii vor dispare,
    Iar tu, un singur fir de pãr nu poţi crea,
    Doar Dumnezeu!

    7. Un FIR de IARBÃ sã nu rupi,
    Cãci el, a sa menire are
    Pe care tu n-o înţelegi.
    Sã nu distrugi ce nu-nţelegi sau nu iubeşti!
    Cã nu le poţi reface cum au fost,
    Doar Dumnezeu!

    8. Sã nu vânezi, pentru plãcere, animale,
    Nici pentru banii de pe blãnuri, coarne.
    Cãci tu de faci aceasta, e pãcat,
    Se supãrã Zalmoxe-Domnul.
    Cãci nu pentru aceasta El ni le-a creat.
    Dar dacã totuşi vrei s-o faci,
    Sã-ţi ceri iertare. Dar şi aici sã ai de grijã
    Sã nu ucizi mamã cu pui,
    Cã nu-i ceva mai strigãtor la cer
    Decât ca cineva sã lase pui fãrã de mamã!
    Ai grijã, aşa ceva nu prea se iartã.

    9. Natura, fost-a nouã dãruitã
    S-o stãpânim - e drept - dar cu blândeţe,
    Şi mai ales ca s-o pãstrãm intactã.
    Tot ce ea ne dãruieşte
    Sã luãm cu-nţelepciune,
    Cu blândeţe şi sfialã
    Cãci suntem administratori
    Şi nu stãpânii ei pe viaţã!
    Tot ce facem, se rãsfrânge
    Mai apoi, asupra noastrã.
    Sã fim deci mulţumitori
    Şi cu foarte mult bun simţ!

    C)10. Sã fii OM de OMENIE,
    Iatã, cel mai mare ţel.
    Nici un sânt din lumea-ntreagã
    Nu e sânt, fãrã de el.
    Ce-nseamnã, asta te întrebi?

    11. Ei bine, acela-i OM de OMENIE
    Ce nu ucide alt semen de-al sãu
    Cu vorba sau cu fapta.
    Nu-l furã, nu-l înşalã,
    Nu minte, nu ucide prunci
    În pântec, nici nu-i lasã
    Goi în stradã, fãrã cântec
    şi fãrã sã-i iubeascã.

    12. Acela-i OM de OMENIE
    Ce pe strãin hrãneşte, îmbracã
    şi-n casa sa-l primeşte.

    13. Celui OM de OMENIE
    Nu-i place în trândãvie,
    Ci lucreazã cu folos
    Chiar la munca cea de jos.
    Şi dacã nu-i plãtit cinstit
    La cât ar merita,
    Însuşi Domnul Dumnezeu, ce vede totul,
    Însutit lui îi va da!

    14. Acela-i OM de OMENIE
    Ce stã pe munţi de aur
    Şi nu-i cuprins de lãcomie.
    Ce nu ajunge stãpânit
    De viaţa pãmânteascã,
    Ci, tinde neoprit
    Spre viaţa cea cereascã.

    15. OMULUI de OMENIE
    Îi place simplu şi curat sã fie
    Dar şi înţelepciunea,
    Liniştit traiul sã-şi ducã,
    Nimenea sã nu-l conducã
    Decât numai Bunul Simţ şi Bunul
    Dumnezeu Zalmoxe Unul.
    El iubeşte libertatea,
    Mai mult chiar decât însãşi viaţa.
    Nu îi plac deşarte lucruri,
    Mãrunţişuri şi nimicuri,
    Precum slavã, bani, putere,
    Ce te fac pe nesimţite
    Plin de urã şi de fiere,
    Şi din OM de OMENIE
    Ajungi mort în plinã viaţã.

    16. OMUL ce-i de OMENIE,
    Nu are oameni în sclavie,
    Nici nu-i rãpeşte fãrã voia lor.

    17. OMULUI de OMENIE
    Nu-i lipseşte bunul simţ.
    Îşi iubeşte mult soţia,
    Nu o bate,
    n-o înşalã,
    o respectã ca pe mamã.
    Pe copii îi ocroteşte,
    Îi educã şi-i iubeşte!
    Iar femeia ce-i soţie
    Al familiei este înger.
    Ţine casa-n curãţie
    Vrednicã-n jertfelnicie.
    Nu înjurã sau blesteamã
    Pe bãrbat sau pe copii!
    Iarã cea nemãritatã
    Stã cuminte şi aşteaptã
    Pe al ei bãrbat menit!
    Nu cumva sã se gândeascã
    Cum sã-ncerce sã rãpeascã
    Pe-al soţiei soţ iubit!
    Şi nici una nici cealaltã
    Sã nu facã-n veci avort!
    Nu-i nimic mai rãu în lume,
    Ca un astfel de pãcat.
    Iar voi soţi, pãrinţi şi medici
    Nu le-mpingeţi niciodat’
    Pe femei sã facã asta,
    Cãci atunci, veţi fi pãrtaşi!

    18. Acela-i OM de OMENIE,
    Cel ce are Demnitate,
    Cel ce luptã pân’ la moarte
    Pentru ADEVÃR, DREPTATE.
    Este cel ce lumea-ntreagã
    Nu are bani, sã-l poatã cumpãra
    Fiind nepreţuit.
    Dar dacã cineva, îi cere ajutorul,
    El grabnic vine şi-şi aduce obolul
    Fãrã s-aştepte vreo rãsplatã.

    19. OMUL cel de OMENIE
    Nu se laudã, nu se trufeşte,
    Ci, smerit îşi duce lucrul
    Chiar de nimeni nu-l cinsteşte.
    Nu te-ntrista
    Cã nu-ţi gãsi-va nimeni
    Locul în Istorie
    Ca popor sau ca persoanã,
    Cã vor zice numai rele
    Despre tine. Sã nu-i bagi în seamã!
    Ei îşi zic civilizaţi,
    Dar distrug totul în jur
    Prin mândrie şi prin teamã.
    Cel mai greu, nu e
    Sã clãdeşti civilizaţii,
    Ci, sã clãdeşti naţii
    Şi indivizi cu suflete curate!
    Iar aceastã bãtãlie,
    (Fãrã a avea nimic spectaculos în sine,
    Pe care Istoria sã-l scrie),
    Se vãdeşte-n chip curios,
    Abia dupã ani o mie.
    Sã laşi urme ce zidesc
    în veşnicie,
    Nu un nume într-o carte,
    Ce-ţi exaltã doar ego-ul,
    Arãtându-te pe tine mare,
    Darã gol pe dinãuntru.

    20. Acela-i OM de OMENIE
    Ce crede tare-n DUMNEZEU,
    Cãruia-i pasã de NATURÃ
    Şi de semenul sãu.

    21. Dar când strãini de neam şi limbã,
    Vin peste noi, credinţa schimbã,
    Istoria o mãsluiesc
    Şi pe noi ne cuceresc
    Cu viclenie, de devenim
    Strãini în propria noastrã ţarã,
    Atunci, acela-i OM de OMENIE
    Ce se scoalã cu tãrie
    Şi cu mare vitejie,
    Apãrând ce-i SÂNT şi DREPT:
    NEAMUL, LIMBA şi CREDINŢA,
    Şi pe cei ce simt la fel!
    Cãci de-ar fi doar pentru sine
    Ar şedea frumos deoparte.
    Dar când vede cã cei mulţi ai sãi,
    Sunt chinuiţi şi umiliţi,
    El porneşte sã-i rãzbune
    Fãrã-o clipã de zãbavã.
    Iar dacã stã doar ş-o privi,
    Cu cei rãi pãrtaş va fi!
    Pe strãmoşi sã-i ai la suflet,
    Fãr’ de ei, n-ai fi aici.
    N-ai vorbi aceastã limbã
    Nici Credinţa n-ai cinsti.
    Ei jertfirã ce-i mai bun,
    Ca tu, azi, sã fii ce eşti.
    Astfel, cade-se, sã-i aminteşti
    În a ta inimã şi sã le mulţumeşti.
    Nu fi nepãsãtor, de vrei sã-ţi fie bine
    Pe Pãmânt. La fel, pe-ai tãi Pãrinţi
    Sã-i ai la suflet, sã-i respecţi,
    De vrei sã fii un OM de OMENIE!

    D)22. ŢARA, e Pãmântul, Raiul,
    E Grãdina ce-a fost datã nouã-n grijã
    De Zalmoxe-Dumnezeu,
    s-o apãrãm şi s-o pãstrãm intactã,
    Nu s-o distrugem sau batjocori,
    Nu ca s-o umplem de gunoaie sau alte porcãrii.
    Aşa cum o vom ţine, aşa vom şi primi!
    Cãci Ea a fost a Raiului Grãdinã,
    Acolo unde Moş Adam şi Moaşa Eva
    Ieşit-au din Luminã, pân’ce cãzurã în pãcat.
    De-aici pornirã toţi urmaşii lor, în toatã lumea
    Precum Dalb Moş a poruncit.
    Şi atuncea, fi-vom noi nepãsãtori,
    Stricând Moşia ce-am primit de la strãbuni?
    Sã nu dea Domnul ca sã facem asta,
    Cãci, vai, atuncea, ne-am gãsit nãpasta!
    Vom anula într-o clipitã,
    Tot ce-au jertfit strãmoşii toţi
    De la Crearea Lumii, pân’ la noi!
    Şi-apoi, la Judecata cea din Urmã
    Ne-or întreba, cum am putut sã facem asta?
    Cum am putut, ca dintr-un falnic brav popor,
    Sã ieşim noi, nişte bicisnici,
    Şi ca noi sã fim sfârşitul
    A tot ce clãdirã ei?
    Putea-vom oare sã trãim
    Cu-o aşa-ncãrcatã conştiinţã?”

    „-Iarã tu Zalmoxis,
    Ce porţi un mare Nume
    Al celui Singur Zeu
    Atoatefãcãtor,
    Urmeazã-mi mie
    Şi fii conducãtor
    Acestui brav popor-
    Şi Mare Preot!
    Învãţându-i cu tãrie
    Sã te-asculte.
    Preoţi mulţi tu vei avea-
    Ce stau departe de femei
    Şi carne nu mãnâncã-
    Sã te ajute,
    Nu-i lãsa!
    Iar la vremea potrivitã,
    Domnul mare Dumnezeu
    Va jertfi pe Fiul Sãu
    Sã ne scoatã din pãcat.
    Atunci fi-va nemurirea noast’
    În veci deplinã!
    Iar Acesta se va naşte,
    În a anului
    Mai lungã noapte,
    Dintr-o preasântã Fecioarã.
    De aceea, tot la patru ani odatã,
    Sã jertfiţi lui Dumnezeu,
    Pe întîiul fiu al vostru,
    Care vrea de bunã voie,
    Pentru voi sã se jertfeascã.
    Iar el trebuie ca sã fie
    Cel mai bun dintre rãzboinici,
    Cel mai bun în comportare,
    Sãnãtos la trup şi minte,
    Înţelept, blând şi smerit,
    Frumos la înfãţişare,
    Cel mai tânãr dintre toţi.
    Aşa sã faceţi, drept mulþumire
    Lui Zalmoxe, cã va jertfi
    Pe Fiul Sãu!
    Mai mult, nu am a-ţi spune,
    Moşul nost’, - pe nume SET
    În limba evreiascã
    Şi HET sau GET pre limba noastrã,
    Al Evei fiu ş-al lui Adam
    Şi frate cu Abel şi cu Cain-,
    Ne spuse acestea sã le ştim.
    Şi în acele tulburi vremi,
    Tu, doar, ai mare grijã
    Sã nu fii înşelat!
    Cãci fi-vor mulţi înşelãtori
    Zicând cã ei sunt
    „Fiul cel mult aşteptat”.
    Atuncea, ca sã ştii, priveşte
    Rodul lor. De va fi bun,
    Acela este, iar de e rãu
    Sã fugi departe!
    Şi mai ales, Focul Iubirii
    Şi al Credinţei Drepte,
    Sã-l ţineţi pururea aprins!
    Şi nimeni, decât numai fecioare
    Sã-l aibã în grijã!
    Acestea sã-mi înveţi poporul
    Şi-altfel, nu,
    De vrei sã-ţi fie bine!
    Sã nu laşi scris nimic în urmã,
    Ci, doar viaţa ta, le fie pildã.
    În inimi fie scrise
    Îndemnurile divine,
    Şi nu în suluri,
    Pietre, ziduri sau coline.
    De vei face acestea, iatã,
    Nouã te vei-adãuga,
    Strãmoşii tãi, şi fi-vei apoi
    Şi tu, la rândul tãu,
    Strãmoş, celor ce vin
    Îndatã dupã tine”!

    Aceste vorbe-mi spuse,
    Puternica Reginã.
    Iar eu, nepriceputul,
    Cât am putut, le-am zis.
    Vã rog, acum, sã-mi faceţi
    O casã sub pãmânt,
    Spre-a cugeta la cele sânte,
    Ca şi voi, apoi, bãrbaţi hetiţi destoinici,
    Sã îmi fiţi mie urmãtori!
     
    Ultima editare de un moderator: 19. Mar 2010
  17. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    CAVALERUL DAC - REGALIAN
    S-au derulat evenimente si au trait personalitati in antichitate strins legate de devenirea poporului român despre care nu se mai vorbeste aproape nimic in cartile destinate a forma constiinta de neam a generatiilor noastre. O asemenea personalitate a fost si CORNELIUS PUBLIUS REGALIANUS “...gentis daciae... Decibali ipsius ut fertur ad finis… vir in re militari semper probatus… dux factus est et dux totius Illyrici habeat in potestaem Thracios, Moessos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus… quod dignus videretur imperio…” (…de neam dacic…fiind chiar ruda cu insusi Decebal…totdeauna un barbat priceput in treburi militare…este comandant general al fortelor armate din Illiria avind sub puterea sa sitoate fortele militare din Thracia,Moessia,Dalmatia,Pannonia si Dacia …ceea ce arata ca este demn de afi imparat…).
    (Citat dupa Trebollio Pollio - “Scriptores Historiae Augustae” din “Caietele Dacoromâniei” nr.7/1998 Timisoara, Ion Pachia Tatomirescu.)
    CORNELIUS PUBLIUS REGALIANUS a fost cu adevarat un erou. Ne-o spune chiar generalul si viitorul imparat Claudius Goticus in scrisoarea de felicitare pe care I-a trimis-o lui Regalian dupa batalia cu sarmatii care invadasera Dacia si pe care I-a invins in luptele de la Scupi in iunie 258 e.n.
    Autorii antici traitori in acele vremuri: Dexip, istoric si general grec care a luptat alaturi de imparatul Gallienus impotriva lui Regalian, in cartea sa “Scitice”, Eutropius in “Breviarum ab Urbe Condita”, Sextus Aurelius Victor in “Breviarum rerum gestarom Populi Romani”, Flavius Vopiscus in “Historiae Augustae”, Trebollio Pollio in “Scriptores Historiae Augustae”, Aethius Hristicus in “Cosmographya” certifica faptul ca Regalianus a fost de neam dacic si ca in ziua de 21 iunie 258e.n. - dupa victoria de la Scupi , trupele din subordinea sa : legiunule a XI-a, a XIII-a , a XIV-a Gemina si a V-a Macedonica, precum si guvernatorii si populatia din Provinciile de la Dunarea de Jos l-au proclamat imparat: “Augustus IMP. Cornelius Publius Regalianus”.Aceiasi istorici precizeaza ca autoritatea imperiala a lui Regalian s-a extins asupra intregii Vechii Dacii care cuprindea intre fruntariile ei Thracia, Moessia, Macedonia, Dalmatia, Illiria, Pannonia, Dacia traiana precum si teriitorile dacilor liberi, ale dacilor costoboci din nordul Maramuresului incepind din Boemia pina la Nipru si Bug, ale dacilor carpi (albi) din Moldova, ale tyragetilor de pe Nistru si de dincolo. Importanta este si stirea pe care ne-o transmite acesti istorici cum ca Regalian descindea din familia eroului rege Decebal, factor determinant in sprijinul primit din partea unitatilor militare formate din soldati provenind din rindul populatiei locale: daci si alte neamuri trace. Pentru ei Regalian, in calitatea sa de stranepot al lui Decebal, constituia un simbol al luptei pentru libertatea Daciei lor din alte vremuri. Regalian a rupt vechea Dacie de imperiul roman eliberind-o de sub ocuparea romana, dar el nu a distrus structurile administrative romane din statul dac reconstituit, detinerea titlului de imperator (imparat) semnifica aspiratia lui la extinderea puterii sale asupra intregului stat roman si ridicarea Daciei la conducerea acestui imperiu. De la imparatul Cornelius Publius Regalianus au ramas un numar de monede de argint care ii pastreaza chipul in efigie pentru eternitate. Regalian si Dacia Libera a rezistat presiunilor romane timp de zece ani. La data de 23 august 268 e.n. a avut loc o mare batalie intre trupele romane ale lui Gallienus (acesta dorea sa reinglobeze Dacia in imperiu) si luptatorii daci a lui Regalianus, batalie incheiata nedecisiv, fiecare parte asumindu-si victoria. Dar nici un istoric nu precizeaza modul in care a disparut din viata imparatul roman de origine dacica: Regalianus. Unii presupun doar ca a murit in timpul bataliei ucis de soldatii roxolan din unitatile sale cumparati de Gallienus si de sarmatii care doreau sa se razbune pe el pentru batalia de la Scupi, altii ca ar fi murit intimplator, inecat. Oricum, statutul liber a dacilor a supravietuit. Conducerea Daciei libere a fost preluata de conducatorii dacilor carpi care au recunoscut-o pe Sulpicia Dryantilla, sotia lui Regalian, ca imparateasa (cu sediul la Carnutum, azi Petromela linga Viena) care a emis moneda proprie, ea disparind din istorie in anul 270 e.n., in imprejurari necunoscute. In acel an, 270 e.n., imparatul Aurelian a dus tratative cu sefii dacilor carpi si la AQUILLEA, s-a “legat” sa recunoasca independenta Daciei, sa nu mai incaseze impozite de pe acest teritoriu, sa retraga unitatile romane formate din luptatori adusi din alte provinci ale imperiului, Dacia raminind sa fie aparata de proprii ei razboinici, si numai atunci cind dacii ar fi fost coplesiti de numarul invadatorilor, sa vina cu legiuni in ajutor. Aurelian nu s-a tinut de cuvint si luptele au reinceput, dacii acuzindu-l pe imparat de tradare. In anul urmator, Aurelian a acceptat sa puna in aplicare “Legamintul” cu adaugirea ca, totusi, Dacia nu se va rupe complet de Imperiu atita timp cit pe tronul imperial se va afla un imparat de stirpe dacica. Acest mod de a interpreta evenimentele duce la concluzia ca Aurelian nu a parasit Dacia. Din contra, el a readus si a reluat sub suzeranitatea nominal a imparatilor romani statul independent al dacilor. Dacia Libera creata de Regalian. El a scos din Dacia ceea ce dacii nu mai puteau suporta: fiscul care incasa impozite impovaratoare si trupele pe care ei trebuia sa le intretina. Folosindu-se de aceste date, o persoană a redactat un roman istoric. Intr-un invelis literar, personalitatile si evenimentele acelor timpuri vor fi mult mai usor receptate de catre cititori pentru ca nu au fost expuse problemele in mod “stiintific”-scolastic. S-a incercat redarea a o “istorie traita”, sa reconstitui atmosfera acelor vremuri din Dacia, s-a povestit despre luptele interne date pentru tronul imperial roman, despre razboiul cu popoarele nomade ce invadau Dacia, despre sihastri daci si despre elementele fundamentale ale religiei dacilor, despre obiceiuri, traditii, initieri in tainele unor confrerii secrete ale dacilor, despre luptele religioase ale acelor timpuri de inceputuri ale crestinismului, despre “blestemul neamului nostru”, ce anume l-ar fi generat in negura preistoriei acestui pamint si cum a influentat si cum influenteaza acest “blestem” devenirea neamului nostru dacorominesc, despre barbati destoinici animati de aspiratii inalte, despre femei fumoase si despre iubire, despre puterea destinului si despre curajul de a-l infrunta atunci cind este ostil.

    (Comunicare sustinuta in Senatul Academiei Dacoromâne din 30 mai 2000 )
    Constantin Pascu-TASBUGA
     
    Ultima editare: 17. Mar 2010
  18. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    CAROLUS LUNDIUS, presedintele Academiei de Stiinte din Suedia secolului XVII, publica, sub tutela lui CAROL AL XI-LEA, REGE AL SUEONILOR, GOTILOR SI VANDALILOR, MARE PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei si Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei si deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste muntii Bavariei, Jüllich si Clivie, lucrarea "Zamolxis, primus Getarum legislator" , in anul 1687. In aceasta el spune : "Tăblitele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (nationale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se stie foarte exact dacă a fost sau nu om si când s-a născut. Totusi, cei mai multi autori afirmă, cu cea mai mare usurintă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunci' acolo locuiau Getii, "Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi " (Hdt., IV, XCIII, spre final), adică "cei mai curajosi si mai drepti dintre traci", cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtutile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinsi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumusetează pe Goti."
    "Statuile si picturile lăsate de goţi in Italia, in special la Ravenna (capitala lui Teodoric cel Mare), îi înfăţişează pe aceştia imbrăcaţi precum geţii de pe columna lui Traian. Chiar si magii veniţi cu daruri la naşterea lui Iisus, sunt reprezentaţi astfel de către pictorul get/got" - citat. Deci daca gotii sunt getii, adica dacii de pe columna lui Traian sau "cei mai curajosi si mai drepti dintre traci", cum ramane cu istoria lui peste prajit care spune ca Dacia a fost atacata dupa retragerea aureliana de o populatie barbara cu origini obscure - gotii? Geto-dacii nu fusesera exterminati ... În semn de apreciere a culturii cuceritoare si binefacatoare romane, au facut praf Roma vreo doua sute de ani mai tarziu, conducand, prin Teodoric cel Mare, un imperiu care se intindea cam atat pe la 523 e.n.
    [​IMG]
    Geţii sau Dacii . Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că "dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic". Şi Dio Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe cei conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor". Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva sciţilor din nordul Mării Negre, arată că acesta "înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
    Geatii . Aceasta denumire n-a fost gasita in romana, dar s-a gasit in engleza pentru a denumi populatia originala scandinava. Termen care seamana foarte mult cu getii, dar, spun ei, n-are nicio legatura cu acestia ori cu gotii - Both Old Icelandic and Old English literary sources clearly separate the Geats on one hand (Isl. Gautar, OEng Geatas) from the Goths/Gutar . Singura problema apare cand cauti acesti geats sau, pe romaneste, geati pe net. La rubrica king of the geats, pe wikipedia, apare urmatoarea expresie: Geatish kings (Rex Getarum/Gothorum). Getarum/gothorum = getilor/gotilor. Getii de pe Columna lui Traian, numiti si daci....
    Avem si o imagine cu un rege "geat", Gizur, zgandarind niste... huni. Probabil geatii astia se luptau cu hunii acolo la ei prin Suedia.
    De ce Suedia? Pentru ca aceeasi wikipedia ii da inainte cu: From the Middle Ages until 1974, the king of Sweden, claimed the title king of the Geats as "king of Sweden and Geats/Goths" or "Rex Sweorum et Gothorum", as was also the king of Denmark. (Din Evul Mediu pana in 1974, regele Suediei, a purtat titlul de "regele geatilor/gotilor" sau "regele Suedezilor si Gotilor"). Numai ca "geats" nu apare nicaieri in titulatura oficiala a regelui Suediei - Swedish: med Guds Nåde Sveriges, Götes och Vendes Konung; Latin: Dei Gratia Suecorum, Gothorum et Vandalorum Rex. Iar la capitolul legende nordice avem asa:
    (Beowolf si legendele nordice numesc mai multi regi geati, dar numai Hygelac gaseste confirmare in Liber Monstrorum unde este numit Rege al Getilor si intr-o copie a Historiae Francorum unde este numit Rege al Gotilor. Aceste surse se refera la un raid in Frisia, in jurul anului 516, care este de asemenea descris in Beowolf. La cateva decenii de la evenimentele descrise in aceasta opera legendara, Iordanes a descris Geatii ca pe o natiune "curajoasa si care pornea repede la razboi").
     
  19. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    Descoperire revolutionara: Inima care a suferit un infarct se poate repara singura
    Dupa ce a suferit un infarct, inima pare ca si-ar crea in jurul ei un mediu inospitalier, incapabil de a determina regenerarea tesuturilor. Un studiu efectuat de cercetatori de la Universitatea La Sapienza din Roma si Laboratorul European de Biologie Moleculara (EMBL) a descoperit insa un mic secret care ar putea schimba radical modul de tratare a afectiunilor cordului: capacitatea inimii de a se remedia singura.
    Noua terapie, meritul revenind in intregime cercetatorilor italieni, a descoperit cum pot fi reeducate celulele staminale cardiace pentru a repara inima afectata. Celulele staminale au rolul delicat de a repune in functie muschiul cardiac, dar dupa un infarct, ele nu mai reusesc sa asigure aceasta valoroasa auto-reparare.
    Anuntul rasunator a fost facut in cursul lucrarilor Congresului Societatii Italiene de Cardiologie, in curs de desfasurare la Roma, de unul dintre cercetatori, Antonio Musaro, profesor asociat de Medicina si Biotehnologii la Universitatea Sapienza din Roma. “Modificind mediul, imediat dupa evenimentul care a provocat prejudiciul, celulele staminale isi pot relua functionarea corecta. Acest lucru explica si de ce foarte des simplul transplant de celule staminale nu da rezultatele sperate. Esecul s-ar putea datora tocmai mediului nepropice”, a afirmat Antonio Musaro.
    Odata descoperit faptul ca mediul este cel care face staminalele incapabile sa functioneze corect s-a dovedit necesar sa se gaseasca sistemul de refacere a unui mediu ideal. In acest punct s-a recurs la factori de crestere de introdus in muschiul cardiac deteriorat.
    Este vorba de mIGF-1, care s-a dovedit potrivit pentru modificarea mediului, activarea celulelor staminale si recuperarea eficienta a deteriorarii. MIGF-1 este un factor prezent in mod normal in diferite tesuturi ale organismului, dar in diverse stari patologice functia sa nu se manifesta.
    Testele pe animale sint incurajatoare. “Este o descoperire cu adevarat foarte importanta deoarece deschide o cale noua si puternic inovatoare mai ales pentru o folosire «inteligenta» a celulelor staminale”, a afirmat Francesco Fedele, directorul Departamentului de Cardiologie de la Universitatea La Sapienza din Roma si presedintele Societatii Italiene de Cardiologie.

    Helicobacter - “killerul” secret al ficatului
    Helicobacter pylori este bacteria raspunzatoare de ulcer si gastrita. In prezent insa, ea dezvaluie noi surprize. Cercetatorul italian Rinaldo Pellicano, care lucreaza in cadrul Sectiei de Gastro-Hepatologie a Spitalului Molinette din Torino, studiaza de ani de zile acest microb.
    El a descoperit posibilitatea ca Helicobacter pylori sa fie implicat in “purpura trombocitopenica idiopatica” (PTI), o maladie a placutelor sanguine, dar si in unele maladii ale ficatului. In colaborare cu Universitatea din Bordeaux si echipa condusa de Francis Mégraud, a publicat in “Lancet Infectious Diseases”, cea mai mare revista din domeniul maladiilor infectioase, o revizuire a rolului potential jucat de Helicobacter in carcinomul hepatocelular.
    Rinaldo Pellicano a precizat ca inca din anii ‘90 s-a descoperit prezenta genomului bacteric in ficatul unor pacienti care sufereau de ciroza si tumora hepatica. In prezent, numeroase studii au demonstrat o prezenta mai mare a Helicobacter in ficatul afectat de aceste maladii. Intrebat ce rol ar juca in geneza tumorii hepatice, cercetatorul italian a explicat ca se cunoaste faptul ca cirozele si tumorile ficatului sint complicatiile terminale ale hepatitei cronice, cauzate de un virus, dar nu este clar de ce la doi subiecti cu conditii clinice similare, procesul este diferit. Unii supravietuiesc, altii nu. Pentru a da un raspuns, cercetatorii cauta elemente concomitente care agraveaza prognoza, apreciind ca Helicobacter ar putea actiona in chip de cofactor in prezenta unor conditii defavorabile.
    In ceea ce priveste terapiile care se anunta, Helicobacter este usor de tratat. Se poate asocia tratarea bacteriei cu terapii standard care o pot eradica in proportie de 85% din cazuri.
    Helicobacter nu numai ca a schimbat istoria gastroenterologiei, dar este si meritul Italiei pentru identificarea ei. In 1983, Giulio Bizzozero, profesor de patologie la Universitatea din Torino, a semnalat ca a descoperit o bacterie in stomacul unor ciini. Nu a fost crezut. De abia in 1983, doi oameni de stiinta australieni, Robin Warren si Barry Marshall au descoperit dupa ce au uitat tesut din stomac intr-un cuptor ca pe placutele sanguine au crescut colonii bacterice. Cei doi si-au administrat microbii si au demonstrat prin gastroscopie ca si-au indus astfel maladii. Marshall a facut o gastrita, a tratat-o si a dovedit ca terapia cu antibiotice vindeca de bacterie. Ambii au obtinut Premiul Nobel in 2005.

    Automedicatia - o problema
    Din punct de vedere tehnic, automedicatia se poate defini drept practica de a lua medicamente care nu au fost prescrise de medicul de familie. Este un fenomen cu o mare incidenta sociala.
    Cauzele care intervin in aceasta conduita periculoasa, care tinde sa devina un obicei, sint variate. Oare cine nu cunoaste pe cineva cu simptome ca ale noastre si care se ofera imediat sa ne recomande cutare sau cutare tratament sau medicament, care i-a fost de mare folos lui sau vreunui cunoscut? Exemplul de mai sus este doar unul din cauzele originare problemei, pentru ca, efectiv, azi toata lumea, nu numai ca stie cum sa-si trateze singur bolile, dar si traim intr-o societate care favorizeaza automedicatia. Face deja parte din rutina sa iei medicamente pentru a te relaxa, dureri de cap, sau de stomac etc.
    Totusi, pericolele sint multiple. De exemplu, se abuzeaza de antibiotice pentru chestiuni care nu au nicio legatura cu proprietatile lor, precum contracararea proceselor infectioase sau febrile in cazul gripelor si inclusiv altor boli respiratorii. Rezultatul este contrar celor dorite, iar atunci cind organismul nostru va avea cu adevarat nevoie de antibiotice, nu isi vor mai face efectul. Un lucru similar se poate intimpla si cu consumul nediscriminat de paracetamol care poate ocaziona daune importante ficatului daca se depasesc dozele recomandate. Exista si alte medicamente care pot crea dependenta, pentru a nu mai vorbi de problemele grave cauzate celor care conduc masina.
    Prin urmare, automedicatia este un pericol ce trebuie diminuat. Ce putem face? Pentru inceput, sa facem curat in dulapiorul cu medicamente. Cu siguranta ca multe dintre ele au termenul expirat, sau dupa atita timp, pur si simplu nu mai stim la ce folosesc. Educatia si informatia sint fundamentale. Nu trebuie sa inlocuim medicul si nici sa ne grabim, in cazul unei infectii, sa luam un antibiotic prescris “dupa ureche”. Fiecare antibiotic vizeaza un anumit grup de microbi.
    Trebuie sa citim prospectul care informeaza despre caracteristici, compozitie, contraindicatii si posologia medicamentului respectiv si sa respectam cu strictete data de expirare. Este foarte important sa urmam sfatul medicului in ce priveste dozele si durata tratamentului.
     
  20. Atlant

    Atlant member

    Înscris:
    24. Apr 2008
    Mesaje:
    172
    HIPERBOREEA MITICA
    Mitologia, este o coordonata esentiala a unei culturi, si dupa depasirea stadiului de primitivitate, chiar si in celelalte stadii social-istorice. din ce in se superioare. Unele aspecte ale vietii mitologice sunt surprinse in traditiile laice ale popoarelor evoluate. Istoriografia mitologiei romane ne releva, in general, etapele de dezoltare ale culturogenezei autohtone permanente, si, in particular,aspectele mitogenezei autohtone in evolutia spiritualitatii romane, dimensiunile axiologice ale gandirii mitice romane, asa cum acestea converg din existenta istorica a poporului roman.
    N. Densusianu a considerat civilizatia si cultura pelasga drept substratul culturii trace, care continua opera unui mare popor. El descrie marile monumente preistorice ale mitologiei pelasge : tumulusurile eroice, mormantul lui Achile din Insula Alba ( Leuce ), templul hiperboreilor din Insula Alba ( si traditia romana despre templu ), movilele comemorative ale lui Osiris, brazda cea uriasa de plug a lui Osiris ( sub numele lui Novac ), simulacrele megalitice ale divinitatilor primitive pelasge, altarele ciclopeice de pe Muntele Caraiman, Columna Cerului din Carpati, columna boreala langa Istrul de jos, columnele lui Hercule, Obeliscul de la Polovragi, lana de aur, etc. Revine posteritatii datoria de a revizui si adauga, pentru a aduce la zi, in masura necesitatilor si posibilitatilor partile perene ale ipotezei pelasge a lui N. Densusianu.
    In legatura cu originea oamenilor din regiunea carpatica, trei sunt ipotezele semnificative :
    - ipoteza homo artifex : omul creator de arta de la Cucuteni, Vadastra, Hamangia, etc, a marcat prima revolutie culturala in viata autohtonilor, fiind primul creator de cultura si civilizatie a lemnului si lutului, de organizator social, economic, militar si de sistem de credinte relativ unitare; arheologii si istoricii paleoculturii considera omul acestei perioade ca o faptura cu orizont larg, cu un simt artistic special, sub raportul originalitatii, un unicat pe glob; homo artifex pune bazele unei mitologii predace, care intra in compozitia mitologiei protodace si dace;
    - homo pelasgensis, ipoteza omului pelasg, sau a uriasului (N Densusianu) : " leaganul civilizatiei si culturii omenirii " se datoreste pelasgilor, un popor numeros, viguros si genial, care a infiintat primul mare stat mondial; " pelasgii au fost cei dintai care au adunat in societate familiile si triburile raspandite prin caverne , prin munti si paduri , au intemeiat sate si orase, au format cele dintai state , au dat supusilor lor legi si au introdus modul lor de viata mai bland " : pelasgii - oameni asemeni zeilor, hiperboreii ;
    - homo nigroidensis : ideea suprapunerii pelasgilor peste substratul etiopian , inaintea veniriiarienilor, adica, peste rasa neagra se suprapune rasa alba ; Dacia preistorica a fost numita de straini : Arabia, Tartaria, Tara Neagra, Vlahia Neagra, Cumania Neagra, termenul arab derivand din Sarab (casta nobiliara la daci) , poporul tarmurean ;
    Polus Geticus, Axis Boreis, denumiri associate tinutului hyperborean definesc foarte clar notiunea de centru, ca pol spiritual gen "Centrul Lumii", "Macaron nesoi", "Isulele fericitilor" - "acolo unde cerul poate comunica cu pamantul" (Mircea Eliade - Istoria religiilor) si care au intotdeauna o reprezentare mitico-geografica, cosmica si telurica totodata gen Shambala, Eden, Pong-Lai, Gradina lui Ghilgames etc.
    Dupa Pindar "nimeni, nici pe pamant nici pe mare nu putea descoperi calea minunata care duce catre jocurile Hiperboreenilor" (Pyth. X.29). Altfel spus, tara si locuitorii ei aici apartineau unei geografii mitice. Ei sunt o semintie sfanta scutita de maladii si batranete, caci tot Pindar afirma despre Hiperboreeni ca "pot sa traiasca 1000 de ani, ei nu cunosc nici munca nici luptele si isi petrec vrmea dansand din lira si flaut". Dupa Eliade este vorba despre un loc paradisiac comparabil cu insulele fericitilor unde se duceau sufletele eroilor. Este vorba deci despre un taram bidimensional, unul geographic (vezi relatarile anticilor din izvoare istoric), si unul mitologic care tine de un taram paradisiac "de dincolo de Boreas" dupa mitul Delfic. Taramul geographic este aici o poarta spre cel mitic (Apollo era numit zeul portii, la grecii clasici tocmai pentru ca "favoriza" trecerea in lumea de dincolo.) cum spre exemplu avem edenul biblic cu reprezentarea geografica ce cuprindea raurile Tigru si Eufrat (Geneza II.10,14).
    Dobandirea Edenului mitic ca si la Hiperboreeni impunea renuntare la lume, contemplarea divinitatii si diferite practici si tehnici spirituale. Dupa cum o descriu scriitorii antici, Dacia corespundea perfect cerintelor unui astfel de taram. Apollo devine prin excelenta zeu al purificarilor la daci, pesterile in care meditau preotii daco-geti, posturile abstinentele si vegetarianismul confereau din plin aceasta calitate. Este foarte important de mentinut ca cheia portii spre aceste dimensiuni, taramuri paradisiace, la toate popoarele (Tibet spre exemplu) se obtin ca o recompensa in urma practicilor spirituale.
    Unii istorici afirma ca Hiperborea geografica ar fi reprezentarea polului nord, dar e foarte clar ca Hiperborea mitica, spirituala, desemneaza "Polus Geticus", Hiperborea ca pol spiritual suprapusa unui taram fizic si ca pol geografic. Probabil ca Apollo este celt sau ca are o obarsie asiatica, dupa Eliade (patara, didimos, claros) dar e clar ca este Hiperborean prin initiere, initierea fiind o renastere spirituala, ritualica. Se stie ca ofrandele date de Hiperboreni lui Apollo erau invelite in paie de grau, ori femeile din Tracia si Panonia nu savarseau ritualuri fara paie de grau (Getica lui Vasile Parvan)
    Kazarov spunea: "Nu exista alta paralela mai buna pentru credinta in nemurire a getilor decat credinta in Hiperboreeni. Hiperboreeni, acest generatie bucuros ducand o viata spirituala, undeva dincolo de munti, sunt la propriu sufletele drepte ale celor morti. Schroder a dovedit ca credinta in Hiperboreeni este de obarsie tracica… asemanarea dintre Hiperboreeni si ‘getii care se duc la Zamolxis’, sare in ochi".
    Asemenea taramuri bidimensionale se intalnesc la toate popoarele. Trecerea in "dincolo" se facea dupa indelungate practice spirituale, pe anumite conjuncture astrale si anumite incantatii magice, precum descriu Hiperboreeni (Abaris, Pitagoras, Orpheu, Dionisos, Zamolxis, Apollon etc.) si care dupa Eliade erau prin excelenta samani efectuand calatorii extatice intrand in transe ori practicand transfigurari rituale.
    Hiperboreeni erau tare piosi ceea ce aminteste de calugarii daci. "Bachilide III.58" spune ca: "pentru a le rasplati pietatea, Apollon i-a transportat pe Cresus si pe ficele sale in tara Hiperboreenilor."

    Sibilla Poesis