Proza

DeletedUser

Am observat ca este deschis un topic pt versuri si m-am gandit ca ar fi fain sa existe unul si pentru proza :)
 

DeletedUser

Ne traim viata ca apa care curge la vale, mergand intr-o directie, pana ne izbim de ceva care ne forteaza sa gasim un nou curs.
Arthur Golden in Memoriile unei gheise​
 

DeletedUser

broken wings:

As vrea sa zbor... sa zbor...
sa ma inalt spre albastrul infinit...
Oh, dar cum as putea sa zbor cand tacerea ta mi-a frant aripile...?

Trist si tacut ma intorc, calcand stingher...pe drumul intoarcerii..

Un fragment din ceea ce aberam eu in scris acum cativa ani..mi l-am adus aminte datorita nick-ului tau :)
 

DeletedUser

Merlin impleteste destine. Tese neincetat panza sa magica plina de lacrimi , de dor, de glorii si iubire. In creuzet fierbe licoarea fermecata. A dat de mult in clocot, dar el o lasa sa vindece inimile cufundate in ea. Si tese si tese intr-una panza ce nu se mai termina. Modelul ei e istoria noastra si ce va urma e in mintea si sufletul lui. Mainile ii aluneca repede, s-au obisnuit deja cu munca, ici o batalie, colo o feerie, urmeaza un vis spulberat….Ma uit la batranul Merlin cum vorbeste, vorbeste cu panza ca si cu-un copil. Ii e draga si pare ca-i cere iertare…


Maimuta de fum e langa Merlin,
Nu aud ce spun,dar simt un suspin…
Mesteca amandoi in cazanul plin.
Maimuta de fum e langa Merlin
Noapte buna, fie-ti somnul lin,
Ca ea chicoteste si eu tot suspin…


din ce am scris cred ca ma defineste celmai bine
 

DeletedUser

Doar tu şi eu…

de Alexandra Cîrciu

Plouă... Picăturile de apă ce se izbesc cu putere de geamul îngheţat îmi cutremură liniştea. Natura, plânge, omenirea întreagă plânge. Totul în juru-mi e pustiu, sufletul mi-e gol, totul se prăbuşeşte, e atât de diferit acum. Oof! Doamne! Ce bine era cândva! De ce mi l-ai luat acum, tu ai vrut să ne cunoaştem şi tot tu ne-ai despărţot... n-am să pot uita vreodată acea privire blândă, acei ochi cuprinzători... zâmbetul ce mă împăca de fiecare dată.
Cât de bine era atunci, iar acum... Acum ce mai am? Nu mai am nimic! Poate doar un vis, o speranţă şi nici atât... E doar o fantomă ce mereu îmi e alături, ce nu mă lasă să merg mai departe. M-am blocat într-o lume mizeră, într-un mediu auster. De-aş fi putut fi şi eu cu el acum... Pe mine de ce m-ai lăsat aici? De ce? Ai vrut să fiu singură, să mă chinui... şi ai reuşit, acum nu mai sunt nimic sau poate că mai sunt amintirea lui, dar degeaba pentru că EL a fost!
Întunericul mă apasă, nu mai văd nimic în jurul meu.... De ce, Doamne? Ce vrei să-mi demonstrezi?Că am greşit? Tu ai greşit! Doar tu pentru că ne-ai despărţit, eu sunt aici, dar EL unde e??
- Nu mai are rost, ai suferit destul!
Nu pot să văd nimic... De ce îmi vorbeşti? Ce vrei de la mine? Nu m-ai chinuit destul?
Nu-ţi ajunge? Ştii bine că mă doare să-l aud , iar tu vrei doar să mă distrugi...
- Te distrugi singură. Eu nu mai sunt lângă tine dar exist în gândul tău...
- Nu! Nu mă interesează... Am nevoie de tine! De ce nu mă înţelegi? Fără tine sunt un nimeni, n-am sens. Am nevoie de tine...
- Nu ai nevoie de mine, ci doar să te descoperi pe tine. Ştiu că încă eşti un copil, nu te-ai maturizat îndeajuns de mult să poţi înţelege asta...
- Te simt... Eşti atât de aproape şi parcă totuşi atât de departe, eşti doar un vis.
- Nu-s vis, iubito. Sunt doar subconştientul tău, tu mereu mă chemi, iar eu vin şi te veghez, niciodată nu te-am părăsit, mereu am fost alături de tine. Îţi aminteşti? Aşa cum ţi-am promis...
- Oof! Da, oare cum aş putea uita? Abia ne cunoscusem, iar tu mi-ai spus că mă iubeşti, eu am crezut că doar mă minţi şi nu te-am luat în serios dar tu nu glumeai... Sentimentele tale erau reale. Mi-ai dăruit medalionul, pe care îl port mereu şi mi-ai promis că el va crea întotdeauna legătura între noi, indiferent unde am fi că mereu vei rămâne lângă mine, doar noi doi şi luna. Noi doi... cât de îndepărtat sună.
- Poate pentru tine, totul încă există, nimic nu s-a terminat, dragostea noastră nu se va sfârşi niciodată.
- Cum poţi spune că nu se va sfârşi? Ea deja s-a sfârşit, am rămas doar eu... eu şi suferinţa mea. Degeaba dacă tu nu eşti lângă mine să împărţim împreună tot. Da, eu te iubesc, dar pe mine cine mă iubeşte?
- Eu!
- Tu? Mă faci să râd... Cum tu? Tu eşti doar un spirit... un înger rătăcit în vâltoarea destinului, un copil ce-şi caută drumul; un drum pe care demult l-ai pierdut...
- N-am pierdut nimic, poate doar încrederea şi visele tale, nimic mai mult. Eu sunt acelaşi doar tu nu vezi asta.
- Ce să văd? Tocmai, că nu am ce să văd... Eu nu te pot vedea....
- Nu, dar mă simţi, şi e de ajuns.
Un fior mi-a străbătut întregul corp... Un vânt rece m-a lovit, nu-mi mai simt trupul... parcă plutesc, e atât de bine şi parcă înfricoşător. Nu mai simt nimic în jurul meu... plutesc în infinit, sunt la mâna destinului. Oare am devenit şi eu doar un spirit? Deschid larg ochii, încerc să văd ceva, dar în faţa-mi totu-i negru... mult prea negru, nu pot distinge nimic. Din când în când mai simt rafale de vânt ce mă lovesc.
- Nu-i mai bine acum?
- Dar unde eşti? Vreau să te văd...
- Sunt lângă tine, aşa cum ţi-am promis.
- Vreau să te simt! Strânge-mă în braţe, vreau să ştiu că eşti lângă mine.
- Eşti rece... mult prea rece. Oare aşa e şi sufletul tău?
- De ce spui asta? În sufletul meu, ştii bine eşti doar tu.
- Bine....
- Te iubesc
Caaaaaaaaad! Nu mai am nicio putere nu pot să mă opun! Unde cad? Unde mă duc? Tu, copile, vino lângă mine, ai grijă de mine! Nu mă auzi? De ce nu mă auzi? Vino te rog.... Mă prăbuşesc cu putere.... gravitaţia a pus stăpânire asupra mea... gata! Aici totul s-a terminat! Trupul mi se izbeşte cu putere de ciment, nu mă mai pot mişsca, sunt ţintuită la pământ... Deschid ochii:
- Săraca, ştiam că îi este greu, dar nu credeam că va face asta. Dar poate că acum îi este mai bine, e lângă el, vor fi împreună mereu, aşa cum au jurat cândva.
De ce „săraca”? Ce am făcut? Nu înţeleg de ce mă văd pe mine? Cum e posibil aşa ceva? Nu, nu se poate asta! Dar eu sunt... Eu sunt cea care zace pe mormântul lui...
- Cred că a vrut să ne arate că lângă el trebuia să rămână... Dar cum a ajuns la mormântul lui? Ce s-a întâmplat? Cum a murit?
- Nu ştiu... nimeni nu ştie nimic, au găsit paznicii de dimineaţă aici şi au recunoscut-o şi i-au sunat pe părinţii ei... Dar ei au zis că nu au auzit absolut nimic azinoapte... Uită-te la ea, e plecată în cămaşă de noapte, desculţă... Oare cum a ajuns aici singură, în miez de noapte? Oricum nu e moartă de mult timp... Trupul ei încă era cald când au găsit-o. Şi au mai găsit ceva lângă ea....
- Ce anume?
- Uite, asta! Pandativul ăsta îl primise de la el la scurt timp după ce s-au cunoscut, îl purta mereu, dar când a murit el, l-a lăsat la el în mormânt pentru că a crezut că o s-o facă să sufere mai tare şi în plus spunea mereu că el nu şi-a respectat promisiunea de a fi mereu cu ea. El i-a demostrat contrariul acum, uite, acum vor rămâne împreună pe veci, doar două suflete pereche, aceaşi inimă, acelaşi gând. Odihnească-se în pace!
Asta ai vrut să-mi demonstrezi,nu? Că pot fi ca tine? Uite-mă! Acum sunt ca tine, suntem amândoi doi îngeri pierduţi. Vinooooo! Acum putem fi amândoi pe veci, doar tu şi eu...
 

DeletedUser

Iubindu-te pe tine…


de Alexandra Cîrciu


Încerc să adorm… dar gândurile nu mă lasă, nu-mi dau pace… Încerc să mă adâncesc în lumea viselor dar mă opreşti. Ştiu că te-am iertat şi nu-mi pare rău… Doar că…. Gândul îmi zboară mereu către ceea ce a fost. Mi-e teamă să nu se repete aceeaşi poveste. Dacă vei greşi ca şi data trecută? A cui vină va mai fi? Tot a mea? Poate… pentru că doar eu te iert mereu deşi ştiu că va fi la fel.
A câta oară e când te iert? A 5-a, a 6-a? Nu mai ştiu… Dar oare ce mă leagă de tine? Eşti doar un… Hmm! Mă abţin să spun! Ştiu că nu eşti Făt-Frumos; nu că eu aş fi Ileana Cosânzeana ci mai degrabă o Albă ca Zăpada autohtonă; dar să revenim… Nici cu inteligenţa nu stai mai bine, nu eşti nici pe departe următorul Einstein ci poate vreun urmaş de-al lui Becali… cu un IQ de vreo 80, 90 cu indulgenţă…, un viitor cioban al României, poate asta eşti tu!
Şi…. Tot mă întreb: cine eşti tu? Ce mi-ai făcut de m-am îndrăgostit? De vrăjit ştiu că m-ai vrăjit cu glume ieftine şi complimente expirate. Ai încercat să fii doar un Don Juan dar nu prea ţi-a ieşit.
Ciudat… mă tot gândesc dar nu reuşesc să înţeleg, de ce te-am tot iertat? Sau poate că ştiu… Cred că e doar un sentiment ratat… Hmm! Cum se numea? Aa, da! Îmi amintesc acum…. Dragoste… Acesta este sentimentul care se vinde cel mai bine, de aia s-au inventat Dragobetele şi Sfântul Valentin că de’ trebuie să ne sărbătorim dragostea, Şi cum o putem face mai bine decât prin inimioare roz şi roşii sau buchete uriaşe de trandafiri ; trebuie să mai câştige şi rromii un ban iar noi le oferim prilejul…
Revenim… După o lungă analiză a situaţiei demnă de Cartea Recordurilor am ajuns la concluzia că te iubesc. Ce cuvinte mari pentru un om aşa mic! Dacă nu te-aş fi iubit nu te-aş fi iertat de fiecare dată când m-ai înşelat cu câte o viitoare curtezană. În fine! Nu cred că mai contează asta acum. Ştii ce cred? Că merit un premiu pentru asta. Oare mai există alta la fel de „deşteaptă” ca şi mine?
Dar de ce înşeală bărbaţii? Nu cred că am să aflu… Dar întotdeauna ne ghidăm după vechile mentalităţi, facem şi noi cum spune tanti Floarea: „Iartă-l, maică, e tânăr şi greşeşte! Tot la tine se va întoarce!” Ciudat! De câteva secole după asta ne ghidăm, e vina noastră că acceptăm…
Totuşi eu continui să cred că te iubesc şi ştiu că pot să trăiesc şi fără tine, dar e mai bine cu rău decât fără… Mi-e frică să nu te pierd deşi ştiu că te vei întoarce la mine mereu. Dar tu oare mă iubeşti?
 

DeletedUser

Oda prieteniei

Uneori ai impresia k nimic nu te poate distruge... Vrei sa crezi ca poti trece peste orice,
ti-e indiferent ceea ce se intampla in jurul tau, iar apoi ajungi sa realizezi ca ai gresit,
ai nevoie de alinare si de ajutor, suferinta nu te poate dobori cand ai un suflet bun langa
tine.Lupta pentru supravietuire e dura si totusi... inevitabila!
Pare greu de crezut, dar e adevarat! De aceea prietenia e atat de importanta, pacat ca asta nu
realizam decat la greu!
Trebuie doar sa-ti amintesti ca prietenia nu se catiga in 2 minute, ci in ani...
E ciudat cum realizezi cine iti e cu adevarat aproape doar atunci cand ai necazuri!
Nu pot spune ca imi amintesc exact ziua in care mi-am cunoscut adevaratii prieteni dar stiu
doar ca o parte din ei imi vor ramane mereu alaturi!In timp am invatat sa-i pretuiesc, poate
nu indeajuns, dar sunt linistita stiind ca ii am alaturi!
 

DeletedUser

Dispărând în noapte

de Alexandra Cîrciu


Ploaia începe cu putere, răvăşind totul în calea sa. Pe stradă oamenii fug să se ascundă doar trei adolescenţi îşi continuă drumul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, sunt priviţi ciudat, cu uimire, nimeni nu înţelege de ce cei trei îşi continuă drumul nepăsându-le de straşnica ploaia. Privirile celor din jur îi face pe cei trei să se simtă şi mai bine. Ei continuă să meargă alene de-a lungul străzii. Picăturile de ploaie le şiroiau pe faţă dar asta nu-i deranja. Ajunşi la capătul străzii ei pornesc în partea stângă, în zona veche a oraşului, cunosc adesea drept „Locul pierzaniei”.
Din depărtare sunt strigaţi de ceilalţi oameni să se întoarcă dar nepăsarea li se citeşte pe chip. Merg încet fără grabă. Ploaia se opreşte şi încet, încet se lasă întunericul, cei trei sunt cuprinşi de negura nopţii. Aceştia se avântă în necunoscut. Drumul se bifurcă, o cale duce spre ieşirea din oraş şi alta spre o casă veche aflată pe vârful unui deal cunoscută drept conacul unui grec ce a murit cu câţiva ani în urmă. Adolescenţii încep a urca dealul, par atât de încântaţi. Merg fără întrerupere de parcă ar fi avut un ţel de îndeplinit.
Ajungând în dreptul casei se opresc… O mică incertitudine le brăzdează chipul tânăr şi lipsit de griji:
- Acum că am ajuns trebuie să ne hotărâm dacă intrăm, zise Sonia.
- Acum ţi-e frică? Parcă mai devreme erai cea mai vitează şi ne spuneai să ne continuăm drumul şi să nu băgăm în seamă ploicica! Ce e acum? Ţi s-a făcut frică?
- Nu, Adrian. Doar că vroiam să mă asigur că nu v-aţi răzgândit.
- Eu unul nu!
- Eliza, ai luat cartea?
- Da… e în rucsac, dar cred că nu e bine ceea ce facem, mai bine ne-am întoarce…
- Laşo! Dacă am venit până aici nu avem cum să dăm înapoi! De ce ţi-e frică, de nişte spirite pierdute în spaţiu şi timp? Sau de o casă veche şi părăsită?
- Nu mi-e frică… Dar e bine ce facem?
- Nu te mai văicări atât, Eliza! Sonia, arată-ne drumul că tu ai mai fost pe aici.
Cei trei se apropie încet de casă, uşile erau deschise de parcă îi aşteptau pe ei. Totul era în beznă. Adrian caută repede o lanternă iar luminiţa plăpândă le luminează calea. Pânzele de păianjen acoperiseră tot în cale, rafale de vânt pătrundeau cu putere prin crăpături şi prin geamurile sparte. Era parcă mai frig ca afară. Bufniţele încercau să-i sperie cu cântecele lor de noapte dar pe ei nu-i interesa, trebuiau să-şi atingă ţelul.
- Gata, aici ne oprim! Eliza scoate cartea!
- Uite-o!
- Aşa… Să vedem unde e vraja de trezire a unui spirit. Aa! Uite-o! Adrian, scoate lumânările, pune-le în semicerc şi aprinde-le!
- Imediat. Şi cu pământul ce fac?
- Îl pui în mijlocul lumânărilor.
- Bine! Şi crucea unde o pun?
- Crucea o pui în afara semicercului. Hai mai repede că a apus soarele!
- Hoo! Gata, le-am pus.
- Sonia, mi-e frică… Cred că nu trebuia să venim aici!
- Taci o dată! Luaţi-mă de mână şi închideţi ochii! ….şi începu a rosti încet un descântec într-o latină stricată.
Lumânările luminau întreaga cameră… Era atâta linişte parcă timpul s-ar fi oprit în loc, nu se auzea decât descântecul şoptit de Sonia. Dintr-o dată totul a amuţit, un vânt puternic a stins lumânările. Cei trei au rămas în beznă totală. Liniştea fu distrusă de un ţipăt înfiorător!
- Aprinde repede,lanterna!
- Unde e Eliza?
- N-o mai văd era lângă mine… Mi-a drumul la mână şi a dispărut.
- Elizaaaa! Unde eşti? Nu te juca acum cu noi. Vrei să ne arăţi că ai avut dreptate?
Au început s-o caute, la parterul conacului nu era. Cu greu au reuşit să urce la primul etaj deoarece scările erau vechi şi şubrede, dar nici acolo nu era… S-au întors jos, un ţipăt se auzi de afară. Ieşiră în grabă din casă, în curtea era Eliza… Au găsit-o pe jos plină de sânge…
- Plecaţi mmai repede de aici! E nervos şi….
Atât a mai putut spune, şi-a dat ultima suflare în faţa lor… Cei doi s-au speriat îngrozitor şi au fugit de acolo lăsându-şi într-o baltă de sânge în curtea conacului. A doua zi şi-au anunţat părinţii de cele întâmplate, dar când s-au întors Eliza nu mai era acolo, trupul ei a fost de negăsit. La lăsarea nopţii rafale de vânt îi dădeau afară din curte, semn că nu erau bineveniţi. Au căutat-o mult timp pe fată dar nu era de găsit… în schimb o nouă cruce apăruse în curtea conacului. În fiecare seară se aud ţipete şi o voce de copilă ce îţi spune încet „Nu te apropia, e nervos
…”
 
Trebuie să te autentifici sau să te înregistrezi pentru a răspunde aici.
Sus