Doar tu şi eu…
de Alexandra Cîrciu
Plouă... Picăturile de apă ce se izbesc cu putere de geamul îngheţat îmi cutremură liniştea. Natura, plânge, omenirea întreagă plânge. Totul în juru-mi e pustiu, sufletul mi-e gol, totul se prăbuşeşte, e atât de diferit acum. Oof! Doamne! Ce bine era cândva! De ce mi l-ai luat acum, tu ai vrut să ne cunoaştem şi tot tu ne-ai despărţot... n-am să pot uita vreodată acea privire blândă, acei ochi cuprinzători... zâmbetul ce mă împăca de fiecare dată.
Cât de bine era atunci, iar acum... Acum ce mai am? Nu mai am nimic! Poate doar un vis, o speranţă şi nici atât... E doar o fantomă ce mereu îmi e alături, ce nu mă lasă să merg mai departe. M-am blocat într-o lume mizeră, într-un mediu auster. De-aş fi putut fi şi eu cu el acum... Pe mine de ce m-ai lăsat aici? De ce? Ai vrut să fiu singură, să mă chinui... şi ai reuşit, acum nu mai sunt nimic sau poate că mai sunt amintirea lui, dar degeaba pentru că EL a fost!
Întunericul mă apasă, nu mai văd nimic în jurul meu.... De ce, Doamne? Ce vrei să-mi demonstrezi?Că am greşit? Tu ai greşit! Doar tu pentru că ne-ai despărţit, eu sunt aici, dar EL unde e??
- Nu mai are rost, ai suferit destul!
Nu pot să văd nimic... De ce îmi vorbeşti? Ce vrei de la mine? Nu m-ai chinuit destul?
Nu-ţi ajunge? Ştii bine că mă doare să-l aud , iar tu vrei doar să mă distrugi...
- Te distrugi singură. Eu nu mai sunt lângă tine dar exist în gândul tău...
- Nu! Nu mă interesează... Am nevoie de tine! De ce nu mă înţelegi? Fără tine sunt un nimeni, n-am sens. Am nevoie de tine...
- Nu ai nevoie de mine, ci doar să te descoperi pe tine. Ştiu că încă eşti un copil, nu te-ai maturizat îndeajuns de mult să poţi înţelege asta...
- Te simt... Eşti atât de aproape şi parcă totuşi atât de departe, eşti doar un vis.
- Nu-s vis, iubito. Sunt doar subconştientul tău, tu mereu mă chemi, iar eu vin şi te veghez, niciodată nu te-am părăsit, mereu am fost alături de tine. Îţi aminteşti? Aşa cum ţi-am promis...
- Oof! Da, oare cum aş putea uita? Abia ne cunoscusem, iar tu mi-ai spus că mă iubeşti, eu am crezut că doar mă minţi şi nu te-am luat în serios dar tu nu glumeai... Sentimentele tale erau reale. Mi-ai dăruit medalionul, pe care îl port mereu şi mi-ai promis că el va crea întotdeauna legătura între noi, indiferent unde am fi că mereu vei rămâne lângă mine, doar noi doi şi luna. Noi doi... cât de îndepărtat sună.
- Poate pentru tine, totul încă există, nimic nu s-a terminat, dragostea noastră nu se va sfârşi niciodată.
- Cum poţi spune că nu se va sfârşi? Ea deja s-a sfârşit, am rămas doar eu... eu şi suferinţa mea. Degeaba dacă tu nu eşti lângă mine să împărţim împreună tot. Da, eu te iubesc, dar pe mine cine mă iubeşte?
- Eu!
- Tu? Mă faci să râd... Cum tu? Tu eşti doar un spirit... un înger rătăcit în vâltoarea destinului, un copil ce-şi caută drumul; un drum pe care demult l-ai pierdut...
- N-am pierdut nimic, poate doar încrederea şi visele tale, nimic mai mult. Eu sunt acelaşi doar tu nu vezi asta.
- Ce să văd? Tocmai, că nu am ce să văd... Eu nu te pot vedea....
- Nu, dar mă simţi, şi e de ajuns.
Un fior mi-a străbătut întregul corp... Un vânt rece m-a lovit, nu-mi mai simt trupul... parcă plutesc, e atât de bine şi parcă înfricoşător. Nu mai simt nimic în jurul meu... plutesc în infinit, sunt la mâna destinului. Oare am devenit şi eu doar un spirit? Deschid larg ochii, încerc să văd ceva, dar în faţa-mi totu-i negru... mult prea negru, nu pot distinge nimic. Din când în când mai simt rafale de vânt ce mă lovesc.
- Nu-i mai bine acum?
- Dar unde eşti? Vreau să te văd...
- Sunt lângă tine, aşa cum ţi-am promis.
- Vreau să te simt! Strânge-mă în braţe, vreau să ştiu că eşti lângă mine.
- Eşti rece... mult prea rece. Oare aşa e şi sufletul tău?
- De ce spui asta? În sufletul meu, ştii bine eşti doar tu.
- Bine....
- Te iubesc
Caaaaaaaaad! Nu mai am nicio putere nu pot să mă opun! Unde cad? Unde mă duc? Tu, copile, vino lângă mine, ai grijă de mine! Nu mă auzi? De ce nu mă auzi? Vino te rog.... Mă prăbuşesc cu putere.... gravitaţia a pus stăpânire asupra mea... gata! Aici totul s-a terminat! Trupul mi se izbeşte cu putere de ciment, nu mă mai pot mişsca, sunt ţintuită la pământ... Deschid ochii:
- Săraca, ştiam că îi este greu, dar nu credeam că va face asta. Dar poate că acum îi este mai bine, e lângă el, vor fi împreună mereu, aşa cum au jurat cândva.
De ce „săraca”? Ce am făcut? Nu înţeleg de ce mă văd pe mine? Cum e posibil aşa ceva? Nu, nu se poate asta! Dar eu sunt... Eu sunt cea care zace pe mormântul lui...
- Cred că a vrut să ne arate că lângă el trebuia să rămână... Dar cum a ajuns la mormântul lui? Ce s-a întâmplat? Cum a murit?
- Nu ştiu... nimeni nu ştie nimic, au găsit paznicii de dimineaţă aici şi au recunoscut-o şi i-au sunat pe părinţii ei... Dar ei au zis că nu au auzit absolut nimic azinoapte... Uită-te la ea, e plecată în cămaşă de noapte, desculţă... Oare cum a ajuns aici singură, în miez de noapte? Oricum nu e moartă de mult timp... Trupul ei încă era cald când au găsit-o. Şi au mai găsit ceva lângă ea....
- Ce anume?
- Uite, asta! Pandativul ăsta îl primise de la el la scurt timp după ce s-au cunoscut, îl purta mereu, dar când a murit el, l-a lăsat la el în mormânt pentru că a crezut că o s-o facă să sufere mai tare şi în plus spunea mereu că el nu şi-a respectat promisiunea de a fi mereu cu ea. El i-a demostrat contrariul acum, uite, acum vor rămâne împreună pe veci, doar două suflete pereche, aceaşi inimă, acelaşi gând. Odihnească-se în pace!
Asta ai vrut să-mi demonstrezi,nu? Că pot fi ca tine? Uite-mă! Acum sunt ca tine, suntem amândoi doi îngeri pierduţi. Vinooooo! Acum putem fi amândoi pe veci, doar tu şi eu...