poezii, citate, maxime preferate

  • Autor subiect DeletedUser184
  • Data de început

DeletedUser6110

Non-acţiunea, aceeaşi, se petrece în acelaşi clar-obscur din dormitor. Este greu de spus dacă Actul al doilea se petrece înainte sau după Actul întîi. E foarte posibil chiar ca ambele acte să se petreacă în acelaşi timp, caz în care scena va trebui împărţită în două, iar Domnul Pu şi Doamna Pi vor avea nevoie de dubluri. Regizorul are toată libertatea de a stabili ordinea replicilor, cu condiţia să nu îşi bată joc de cele două personaje bătrîne şi oarbe.


Personaje:
Domnul Pu (fără vîrstă)
Doamna Pi (fără vîrstă, soţia domnului Pu)

Între primele replici există pauze lungi, cuprinse între 3 şi 5 minute. Regizorul trebuie să fie ori inconştient, ori curajos, ori fan John Cage, pentru a pune în scenă aceste pauze dintre cuvinte.

DOMNUL PU (după o pauză lungă): Dormi?
DOAMNA PI (după o pauză lungă): Da. Tu?
DOMNUL PU (după o pauză lungă): Şi eu dorm. Dorm buştean.
DOAMNA PI (după o pauză lungă): E bine să poţi dormi dus atunci cînd stai de vorbă.
DOMNUL PU (după o pauză ceva mai scurtă): Oare noi, acum, vorbim în somn sau sîntem folosiţi?
DOAMNA PI (pauză lungă): Ai spus ceva?
DOMNUL PU (pauză foarte lungă): Nu, nimic. Ţi-am zis că dorm.
DOAMNA PI (pauză lungă): Ce bine e să dormi atunci cînd iubeşti.
DOMNUL PU (pauză foarte lungă): Dormi?
DOAMNA PI (pauză incredibil de scurtă): Da.

Dialogul continuă într-un ritm obişnuit.

DOMNUL PU: E foarte ciudat, nu crezi?
DOAMNA PI: Sigur că e foarte ciudat, dar ce anume?
DOMNUL PU: Să îl întrebi pe un orb dacă doarme.
DOAMNA PI: Asta, în orice caz. Dar noi ne permitem
DOMNUL PU: Ne ştim de o viaţă, cel puţin.
DOAMNA PI: Cînd te ştii cu cineva de o viaţă, poţi să pui orice întrebare.
DOMNUL PU: Şi să primeşti orice răspuns.
DOAMNA PI: Pot să te întreb ceva?
DOMNUL PU: Orice, mai puţin asta.
DOAMNA PI: Tu mă mai iubeşti?
DOMNUL PU: Sigur că te mai iubesc.
DOAMNA PI: Şi eu te mai iubesc.
DOMNUL PU: Problema este că nu mai ştiu cum arăţi.
DOAMNA PI: Şi eu ţi-am uitat chipul, dar nu am îndrăznit să-ţi spun.
DOMNUL PU: Sîntem orbi de mult prea mult timp.
DOAMNA PI: Acum ne iubim la nebunie, din obişnuinţă.
DOMNUL PU: Ne iubim la nebunie, ca doi străini care nu s-au văzut niciodată.
DOAMNA PI: Pînă şi vocile ni s-au schimbat. În copilărie aveam o voce foarte frumoasă, cîntam în corul bisericii.
DOMNUL PU: Erai şi mai tînără pe vremea aia.
DOAMNA PI: Incomparabil mai tînără. Pe atunci, însă, nu ştiam ce e dragostea, nu ştiam ce e orbirea, ştiam, în schimb, să fac clătite cu dulceaţă.
DOMNUL PU: Aşa m-ai şi cucerit.
DOAMNA PI: Serios?!
DOMNUL PU: Da, pot să jur că aşa m-ai cucerit. Era într-o duminică, am intrat în biserică, tu cîntai la balcon, eu am aşteptat pînă s-a terminat slujba, am ieşit din biserică să trag o ţigară…
DOAMNA PI: Am venit la tine şi ţi-am zis: dacă îmi dai o ţigară, îţi dau o clătită…
DOMNUL PU: Exact aşa a şi fost: ţi-am dat ţigara, mi-ai dat clătita…
DOAMNA PI: Aveam un lighean plin de clătite…
DOMNUL PU: Era şi normal, oamenii se duc la biserică nemîncaţi…
DOAMNA PI: În fiecare duminică duceam cîte un lighean de clătite la biserică.
DOMNUL PU: Oamenii veneau la biserică mai mult pentru clătite decît pentru slujba preotului.
DOAMNA PI: Preotul era surdo-mut, dar oamenii din parohia noastră l-au lăsat să-şi facă meseria.
DOMNUL PU: Erau oameni buni la suflet, erau alte vremuri. Tăcerea încă mai avea preţ pe atunci.
DOAMNA PI: Preotul ieşea în faţa altarului şi tăcea minute în şir, dar tăcea atît de convingător, încît oamenilor le dădeau lacrimile de emoţie sau, poate, de foame.
DOMNUL PU: Apoi, din cîte îmi amintesc, un ţîrcovnic spărgea liniştea, zicînd că preotul surdo-mut tăcuse despre nu ştiu ce poveste din Noul Testament.
DOAMNA PI: Tăcea cum scrie la carte sărmanul preot. Niciodată nu tăcea de două ori în acelaşi fel.
DOMNUL PU: E foarte ciudat, nu crezi?
DOAMNA PI: Sigur că e foarte ciudat, dar ce anume?
DOMNUL PU: Uite, faptul că ne amintim tot felul de lucruri, în schimb, nu mai ştim cum arătăm.
DOAMNA PI: Dacă sîntem alţii?!
DOMNUL PU: Crezi că e posibil să nu mai fim noi?
DOAMNA PI: Orice e posibil în ziua de azi.
DOMNUL PU: Faptul că ne-am amintit de clătite nu înseamnă că vorbim despre noi.
DOAMNA PI: Mai au şi alţi oameni amintiri despre clătite…
DOMNUL PU: Ce ciudat a sunat vocea ta cînd ai spus: Mai au şi alţi oameni amintiri despre clătite… Într-adevăr, foarte ciudat…
DOAMNA PI: Te asigur că şi vocea ta a sunat foarte ciudat cînd ai spus: Ce ciudat a sunat vocea ta cînd ai spus: Mai au şi alţi oameni amintiri despre clătite… Într-adevăr, foarte ciudat… Foarte ciudat, într-adevăr…
DOMNUL PU: Dacă, acum, sîntem alţii?
DOAMNA PI: Ar fi cumplit.
DOMNUL PU: Important este că ne iubim la nebunie, chiar dacă din obişnuinţă.
DOAMNA PI: Dragostea este cel mai important lucru cînd eşti bătrîn.
DOMNUL PU: Dragostea este cel mai important lucru cînd nu mai ştii cum arată persoana iubită.
DOAMNA PI: Sau cînd nu îi mai recunoşti vocea.
DOMNUL PU: Bătrînii îşi schimbă vocea, dar năravul, ba.
DOAMNA PI: Important este că ne iubim.
DOMNUL PU: Stăm aici, orbi şi bătrîni, şi ne iubim ca-n prima zi.
DOAMNA PI: Nu ne-a mai rămas decît dragostea.
DOMNUL PU: Ne iubim pe dinafară, sperînd că sîntem noi, şi nu alţii, cu aceleaşi amintiri.
DOAMNA PI: În timp ce ceilalţi oameni aleargă pe-afară, fug de ei înşişi ca disperaţii, noi ne iubim pe de rost, pe întuneric.
DOMNUL PU: Eu nu-i înţeleg pe oamenii ăştia.
DOAMNA PI: Sînt şi prea mulţi, nici n-ai avea cum să-i înţelegi pe toţi.
DOMNUL PU: Bine că am orbit la timp, m-ar fi deprimat să văd atîţia disperaţi…
DOAMNA PI: Alergînd unii după alţii şi fiecare fugind cît mai departe de el însuşi…
DOMNUL PU: Mimînd o fericire de bun gust…
DOAMNA PI: Căutînd cea mai năpraznică iubire lipsită de sentimente…
DOMNUL PU: Făcînd nici dragoste, nici sex, mereu ceva între una şi cealaltă, poate nici atît.
DOAMNA PI: Deşi mai există pe lume şi oameni de treabă…
DOMNUL PU: Care fie sînt orbi şi bătrîni, fie au murit, dar sînt la fel de vii ca-n prima zi…
DOAMNA PI: Şi eu zic la fel.
DOMNUL PU: Şi eu zic la fel.
DOAMNA PI: Ai auzit? Asta e replica noastră din Actul I.
DOMNUL PU: Sigur că am auzit.
DOAMNA PI: Înseamnă că sîntem noi?
DOMNUL PU: Noi sîntem, iubito, sigur că sîntem noi…
DOAMNA PI: M-am temut că am putea fi alţii.
DOMNUL PU: Era imposibil.
DOAMNA PI: Noi ne iubim, spre deosebire de alţii.
DOMNUL PU: Cînd iubeşti, nu te mai interesează cum arată persoana iubită.
DOAMNA PI: Cînd faci dragoste, eşti cea mai frumoasă femeie din lume, oricît de bătrînă ai fi.
DOMNUL PU: Cînd ţi-e dor, vezi limpede, chiar dacă eşti orb.
DOAMNA PI: Cînd iubeşti cum ne iubim noi, este imposibil să fii altcineva.
DOMNUL PU: Deşi, pentru o clipă, m-am temut.
DOAMNA PI: Şi eu m-am temut pentru o clipă.
DOMNUL PU: Pentru că nu te poţi baza pe amintirile cu clătite.
DOAMNA PI: Deşi erau foarte bune, trebuie să recunoşti.
DOMNUL PU: Erau grozave.
DOAMNA PI: Făceam cîte un lighean de clătite odată.
DOMNUL PU: Mîncai pe săturate şi tot îţi mai doreai una, ca suvenir.
DOAMNA PI: M-am lăsat de făcut clătite în acea zi nefericită…
DOMNUL PU: Cînd preotul surdo-mut a murit înecat cu o clătită…
DOAMNA PI: O umplusem cu prenandez, credeam că e şerbet de cireşe, preotul a nimerit-o tocmai pe aia.
DOMNUL PU: Uneori, mi-e atît de dor de clătitele tale.
DOAMNA PI: Şi mie, foarte mult.
DOMNUL PU: Mai bine facem nişte clătite, dacă tot ne iubim atît de mult.
DOAMNA PI: Şi eu zic la fel: să facem clătite.
DOMNUL PU: Să facem clătite, iubito, să facem clătite… Toată lumea ar trebui să facă, în definitiv, clătite…
DOAMNA PI: Cînd faci clătite, uiţi de toate…
DOMNUL PU: Cînd faci clătite, Universul se uită la tine cum faci clătite.
DOAMNA PI: Cînd faci clătite, eşti mai liber, mai fericit, mai puternic, mai sus şi mai repede…
DOMNUL PU: Cînd faci clătite, înţelegi că există un loc unde totul se petrece în acelaşi timp
DOAMNA PI: Cînd faci clătite, îţi vine să-i arzi una peste bot lui Leibniz.
DOMNUL PU: Cînd faci clătite, se cheamă că faci ceva în viaţă.

Cortina

www.poemix.blogspot.com
 

DeletedUser11201

:x:x:x:x

Citatul meu preferat :X

:X ,,Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti in genunchi" :X
 

DeletedUser23722

ETERNITATE

Simti cum curge vantul
Si soarele alearga prin vene
Simti cum stelele plutesc
Si florile se sting de-atata durere.
Vezi cum ploaia se topeste
Si apele iti ineaca gandurile
Vezi cum luna se sfarama
O data cu sufletele voastre.
Auzi un cantec in departare
Si te-ntrebi cine e solistul
Si parca e prea mult vant
Prea mult soare, prea multe stele...
Si nu poti sa ghicesti cine-i...
Prea multe flori, prea multa ploaie,
Prea multe ape, prea multe ganduri...
Si nu poti vedea pana acolo...
O luna prea rece, prea multe suflete
Si nu mai stii daca solistul e aievea...
Si-ncepi sa te intrebi
Sa visezi, sa speri, sa-ti faci iluzii...
Oare cantecul solistului
E colacul tau de salvare...
Sau e doar vantul care curge mult prea tare?!


o poezie scrisa de o persoana draga mie:)
 

DeletedUser

Nu ma omor cu peoziile, dar am citit ceva ce as vrea sa impartasesc cu voi. O sa incerc sa reproduc povestioare cat mai fidel, aceasta fiind o intamplare adevarata.

Intr-un salon de spital se aflau doi bolnavi. Unul avea cancer la plamani intr-o stare avansata iar celalalt ramasese paralizat intr-un accident. Pentru cel paralizat zilele treceau foarte greu si astfel dorinta lui de a trai si a merge din nou, era tot mai mica. Intr-o zi, bolnavul de cancer s-a asezat in fata ferestrei si a inceput sa-i povesteasca celuilalt cum vine primavara, copacii au inceput sa inverzeasca, copiii se joaca si se bucura de noul anotimp. Zilele parca treceau mai usor si omul paralizat parca prindea iar viata. Dorinta de-a trai si de a merge iar era tot mai puternica. Din pacate, intr-o noapte bolnavul de cancer a suferit un atac de cord si mana lui n-a mai ajuns sa apese butonul pentru urgenta. Dimineata, asistentele au scos din salon trupul neinsufletit. Ramas singur si neavand pe cineva sa-i mai descrie lumea de afara, omul paralizat a rugat asistentele sa-i puna patul langa geam si sa-l ridica suficient cat sa vada pe el. In fata geamului era un un perete mare de caramida.

Sincer am ramas foarte impresionat de povestire. Viata vazuta de un bolnav prin ochii altui bolnav. Nu pot sa dau sfaturi mari sau sa fac polemica de-o anumita tenta etnica/religioasa, dar stiu sigur ca unii oameni au caracter si constiinta. Imi place sa cred ca cel bolnav de cancer stiind ca nu mai are sansa sa traiasca a oferit-o celui care cu vointa, putea s-o retraiasca iar.
Cu respect.
 
Ultima editare de un moderator:

DeletedUser

eu am vazut scena intr-un film..dar are intr-adevar o poezie ascunsa care te patrunde.

Lustragiul si criza financiara (din cutia cu metafore de pe damaideparte.ro )

A fost odata ca niciodata un biet lustragiu care isi castiga existenta… da, ati ghicit!… lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru.

Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important - insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist. Intr-un cuvant era multumit cu munca lui, iar clientii lui la fel asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.

Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti, care l-a intrebat prietenos:

- Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni de criza financiara?

Ce-i drept nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo, probabil toti la curent cu criza!

- Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna, insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu, un biet lustragiu! Asa ca daca ai un dram de minte iti iei masuri din timp, ca sa nu fi luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc!

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intradevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii voia binele…

Asa ca lustragiul a inceput sa ia masuri incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru început folosea mai putina crema de pantofi si mai de proasta calitate. Apoi a inceput sa aloce mai putin timp fiecarui client, dupa cum se spune… “Time is money!” A inceput sa socializeze mai putin cu acestia - criza e criza, nu mai e timp de smalltalk!

Preocupat de criza financiara devenise ingandurat, tacut si isi facea treaba de mantuiala. Asa ca incetul cu incetul clientii cei mai fideli, carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului, au inceput sa se rareasca.

Iar lustragiul nostru cu fiecare client pierdut era multumit intr-un fel ciudat ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.

“Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara…” Morala? O trageti… pardon, o traiti singuri!
 
Ultima editare de un moderator:

DeletedUser

O inima frumoasa

Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oras si a început sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din împrejurimi. Nu dupa multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare multime de oameni si toti îi admirau inima care era într-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tânarul era foarte mândru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.

Când deodata, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele.

Oamenii din multimea strânsa în jurul tânarului au început sa-si întoarca privirile spre inima batrânelului. Pâna si tânarul a fost curios sa vada inima ce îndraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pâna departe. Dar era plina de cicatrice,locuri unde bucati din ea fusesera înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batrânului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri.Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucati întregi din inima concurenta, rani larg deschise, înca sângerânde.

"Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa", îsi sopteau uimiti oamenii.
Tânarul, dupa ce examinase atent inima batrânelului, si-a ridicat privirea si i-a spus râzând:
- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe când a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
- Da, a spus blând batrânelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu,fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de lânga mine, care adesea îmi da în schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste în locul ramas gol în inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, ramân margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împartasit-o cu cel de lânga mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica întotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sângereaza înca si ma dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am pâna si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca într-o zi sa se întoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. Întelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a încheiat cu glas domol si zâmbet cald batrânelul.

Tânarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batrânel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a întins-o cu mâini tremurânde. Batrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a pus inima tânarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.

Tânarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca în inima cândva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batrânelului. Cei doi s-au îmbratisat, si-au zâmbit si au pornit împreuna la drum.

Cât de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima întreaga în piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete...
 

DeletedUser

Superb. Stiu povestirea. Am citit-o intr-o carte foarte faina, numita "Intre zambet si suspin".
Foarte fain. Bravo
 

DeletedUser

Un tanar student plin de sine, plimbandu-se de-a lungul plajei, si-a luat permisiunea sa-i explice unui domn in varsta care se odihnea pe niste trepte din ce cauza ii este imposibil generatiei batrane s-o inteleaga pe cea tanara.
"Ati crescut intr-o lume cu totul diferita de cea de azi, aproape primitiva" spuse studentul suficient de tare ca sa poata fi auzit de cei din jur. "Tinerii din ziua de azi au crescut cu televizor, avioane cu reactie, calatorii spatiale, oameni pe Luna. Avem energie atomica, telefoane celulare, calculatoare cu viteze ametitoare... si cate si mai cate". Dupa o scurta tacere, omul mai in varsta raspunse astfel:
"Ai perfecta dreptate, fiule. Noi n-am avut toate astea cand eram tineri... asa ca le-am nascocit! Acu', tu, *** arogant ce esti, voi ce faceti pentru generatia urmatoare"?

Aplauzele au fost uluitoare.

(cules de pe un site oarecare)
 

DeletedUser1959

Citate preferate:
"Jus es ars et equi et boni"-"Dreptul e arta binelui si a echitatii"(Iulian)

"Adevarul nu este la noi caci daca ar fi la noi nu l-am mai cauta"-Arsenie Boca

"Am vazut soldati impunsi de sulite si luptand pana la ultima suflare si am vazut nobili speriati la primul semnal de lupta!Va spun doar atat nobilitatea nu este o calitate innascuta,ea se castiga prin sudoare si osteneala"-Regele Henric al-V-lea

"Ucisi de demonul ratiunii vom uita sa iubim...vom uita sa traim"-Francesco Petrarca

Cine are puterea sa distruga are puterea si de a creea ceva mai bun-mesteruuu

Poezia preferata:

George Bacovia - Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur lânga mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

O creatie personala:

Captiv

In cercuri blestemate ma invârt
Mereu aceleasi umbre
Doar voci purtate-n vânt
Doar clopotele sumbre...

Privesc aievea-n jur
Astept parc-o minune
O soapta sau un murmur
Dar sunt doar eu cu mine...

Inaintez in umbra
Deschid o alta cale
Un mort trece pe langa
Coboara intr-o vale

Ajung la tronul cel maret
Mi-e teama si-ndraznesc
In ochi sa il privesc
Sunt eu sau ratacesc?

Dar brusc un corn rasuna
Si plec fara sa vreau
Ma zbat...ies la lumina
Dar totu-i in zadar

Ma-ntorc iarasi in cercuri blestemate
Ca ieri si azi si maine
Am fost si sunt departe
Ramas fara cuvinte...
 

DeletedUser

Ulciorul

Ramai sa mai ciocnim o cupa
La hanul vechi de pe coclauri
Caci pentr-un vin si pentru tine
Mai am in san trei pungi cu aur
Ramai sa ne-alungam tristetea
Si setea fara de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare

Stii tu, frumoaso, ca ulciorul
Din care bei infrigurata
E faurit din taina sfanta
Din taina unui trup de fata
L-a faurit candva olarul
Cel inspirat de duhul rau
Din taina unui trup de fata
Frumos si cald ca trupul tau

Inmiresmeaza-te frumoaso
Ca pe-un altar de mirodenii
Cand zarea-i plina de albastru
Cand lumea-i plina de vedenii
Si-atat cat darurile noastre
Mai au pe margini bucurii
Caci maine in zadar vei bate
La porti de suflete pustii

Ca maine-om putrezi-n morminte
Uitati nepomeniti de nimeni
Caci maine vor veni olarii
Sa fure lut din tintirime
Si trupul tau care mi-e astazi
Cel mai iubit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumetii pe la hanuri

poezie de Omar Khayam
 

DeletedUser

Un dialog rămas în istorie...


Unul dintre cele mai interesante dialoguri din acest film este acela dintre Mihai şi sultanul Murad al III-lea, pe Cetatea Celor 7 Turnuri. „Care crezi că e darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului?”, îl întreabă sultanul pe Mihai, aflat pe una dintre terasele Palatului său din Istanbul. Domnitorul îi replică: „Viaţa!”. „Nici nu mă aşteptam la alt răspuns, spune sultanul, din partea unuia care domneşte peste o ţară aşa mică. Ei, află, dragul meu, că darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului este puterea!”.


—Sultanul Murad al II-lea :
„Care crezi că e darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului?”

—Mihai Viteazul :
„Viaţa!”

—Sultanul Murad al II-lea :
„Ei, află, dragul meu, că darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului este puterea!”
 
Ultima editare de un moderator:

DeletedUser

poate nu se potriveste aici dar e foarte inteleapta

A fost odata un evreu intelept. Si zicea el ca totul se poate reduce la ce ai in cap. Il chema Solomon.
Dupa el, a venit un alt evreu intelept. Si zicea el ca totul se poate reduce la ce ai in inima. Il chema Isus.
Dupa el, a venit un al treilea evreu intelept. Si zicea el ca totul se poate reduce la ce ai in stomac. Il chema Marx.
Dupa el, a venit un al patrulea evreu intelept, si a zis ca totul se poate reduce la ce ai intre picioare. Il chema Freud.
La sfarsit, a venit un alt evreu, mai intelept decat toti si a zis: "Totul e relativ"
 

DeletedUser7039

Balerina mititica,
Piciorusul si-l ridica.
Si cand vrea figura noua
Le ridica pe-amandoua:cool:
 

DeletedUser


Ion Minulescu
[SIZE=+1] Romanţa celui ce s-a-ntors[/SIZE]

Tăceţi, voi toţi din jurul meu,
Vă rog tăceţi -
Că-s obosit,
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor
Ca cei ce-s morţi de mult!...
Tăceţi,
Vă rog tăceţi...

Abia sosit,
Voi mă-ntrebaţi pe unde-am fost!...
O, de-aţi şti voi ce drumuri lungi,
M-adăpostea, pribeag mereu tot pe-alte mări!...
Ce fund de zări
O, de-aţi putea porni şi voi
Pe unde-am fost!...

O, de-aţi putea şi voi cândva,
Pornind grăbiţi pe urma mea,
Să rătăciţi ne'ntrebători
Şi ne'ntrebaţi!...
Să vânturaţi pământul tot -
În lung
Şi-n lat -
Şi fund de văi,
Şi vârf de munţi, necercetat,
Să cercetaţi
Ne'ntrebători
Şi ne'ntrebaţi!...
O, de-aţi putea-ntâlni şi voi ce-am întâlnit -

Femei cu ochi frumoşi de bronz
Şi guri de-argint,
Ce le-am iubit,
Şi le-am iertat -
Căci toate mint,
Cum i-au minţit
Pe toţi pe câţi i-au întâlnit!

O, de-aş putea să vă spun tot...
Dar nu -
Plecaţi...
Că-s obosit -
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...
M-aţi ascultat -
Vă mulţumesc...
Acum plecaţi.
 
Ultima editare de un moderator:

DeletedUser

[SIZE=+1]Elena Farago
Hai nani, nani[/SIZE]

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, -
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant...

Hai nani, nani...

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, - ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar...

Dar tu astepti un cantec - ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?...
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste...
...Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

...Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt...

Hai nani, nani...
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci -
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci...
 
Trebuie să te autentifici sau să te înregistrezi pentru a răspunde aici.
Sus