DeletedUser
"Lumea care ar trebui sa fie nu exista,
Lumea care exista nu ar trebui sa fie"
Friederich Nietzsche, "Antichristul"
Lumea care exista nu ar trebui sa fie"
Friederich Nietzsche, "Antichristul"
DeletedUser22092
Stau singur si ma-ntreb
De ce-am plecat de-acasa
Sa fie blestemul
De veacuri ce ne-apasa
Caci n-am gresit cu nimic
Doar cat am patimit
Hulit am fost fara rost
De cei ce i-am iubit
Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Si zorile s-au dus
Ce rece bate vantul
Am asteptat infrigurat
Sa ma intorc-napoi
M-ati judecat, condamnat,
Dar cine sunteti voi?
Caci timpul nostru s-a scurs
In umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazi moare sarutul pe obraz
Dar dati-mi viata-napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de doi ani de pribegie
Dintr-o mie cati au mai ramas?
Cazut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s sperantele?
N-a mai ramas niciuna...
Un gand subit, nerostit
Ma-ncremeneste-n loc
Ce-am asteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat
Dar dati-mi viata-napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de voi
Prieteni de betie
Dintr-o mie cati au mai ramas
Si timpul vostru s-a scurs
La umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazi moare sarutul pe obraz
Dar dati-mi viata-napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de doi ani de pribegie
Dintr-o mie cati au mai ramas?
(Phoenix - La umbra marelui urs)
este doar o melodie, insa cine stie cati se regasesc aici ...
De ce-am plecat de-acasa
Sa fie blestemul
De veacuri ce ne-apasa
Caci n-am gresit cu nimic
Doar cat am patimit
Hulit am fost fara rost
De cei ce i-am iubit
Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Si zorile s-au dus
Ce rece bate vantul
Am asteptat infrigurat
Sa ma intorc-napoi
M-ati judecat, condamnat,
Dar cine sunteti voi?
Caci timpul nostru s-a scurs
In umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazi moare sarutul pe obraz
Dar dati-mi viata-napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de doi ani de pribegie
Dintr-o mie cati au mai ramas?
Cazut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s sperantele?
N-a mai ramas niciuna...
Un gand subit, nerostit
Ma-ncremeneste-n loc
Ce-am asteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat
Dar dati-mi viata-napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de voi
Prieteni de betie
Dintr-o mie cati au mai ramas
Si timpul vostru s-a scurs
La umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazi moare sarutul pe obraz
Dar dati-mi viata-napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de doi ani de pribegie
Dintr-o mie cati au mai ramas?
(Phoenix - La umbra marelui urs)
este doar o melodie, insa cine stie cati se regasesc aici ...
DeletedUser
Tu, esti in globul de cristal
Ce-mi arata drumul catre mal
Cand ma pierd in lumea ta, si-as vrea
Sa inving tristetea grea
Tu, nevazuta dar te simt
Te ignor dar nu pot sa ma mint
Esti in ceea ce respir, esti tu
Firul ce ma leaga de miracolul din zori
Cand din vis usor cobori, in tot ce ating in jurul meu
Chipul tau il vad mereu, in gand
Esti orice, oricum, oricand
Tu, asteptarea din amurg
Cand secundele incet se scurg
Cu atingeri moi de catifea
Alintate-n mana ta
Tu, esti ideea de intens
Cautarii mele-i dai un sens
Un motiv ca sa incerc mai mult
Tu esti vocea ce-o ascult
Esti chemarea de demult
Ce ma face sa nu-mi apartin, nu mai sunt eu
Nu mai e nimic al meu, estï tu
Nu pleca nu spune nu...
Ce-mi arata drumul catre mal
Cand ma pierd in lumea ta, si-as vrea
Sa inving tristetea grea
Tu, nevazuta dar te simt
Te ignor dar nu pot sa ma mint
Esti in ceea ce respir, esti tu
Firul ce ma leaga de miracolul din zori
Cand din vis usor cobori, in tot ce ating in jurul meu
Chipul tau il vad mereu, in gand
Esti orice, oricum, oricand
Tu, asteptarea din amurg
Cand secundele incet se scurg
Cu atingeri moi de catifea
Alintate-n mana ta
Tu, esti ideea de intens
Cautarii mele-i dai un sens
Un motiv ca sa incerc mai mult
Tu esti vocea ce-o ascult
Esti chemarea de demult
Ce ma face sa nu-mi apartin, nu mai sunt eu
Nu mai e nimic al meu, estï tu
Nu pleca nu spune nu...
DeletedUser22092
de unde e poezia? ca imi este foarte cunoscuta .
DeletedUser
DeletedUser12196
Octavian Goga
** Noapte**
Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.
Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.
Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.
Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...
O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.
Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.
Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...
Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!
Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.
Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.
** Noapte**
Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.
Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.
Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.
Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...
O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.
Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.
Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...
Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!
Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.
Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.
DeletedUser
scuzati netraducerea da' nu suna chiar asa de bine... pentru cine recunoaste (fara google daca nu cer prea mult) dau o bombonica.
Ill tell you this...
No eternal reward will forgive us now
For wasting the dawn.
Back in those days everything was simpler and more confused
One summer night, going to the pier
I ran into two young girls
The blonde one was called freedom
The dark one, enterprise
We talked and they told me this story
Now listen to this...
Ill tell you about texas radio and the big beat
Soft driven, slow and mad
Like some new language
Reaching your head with the cold, sudden fury of a divine messenger
Let me tell you about heartache and the loss of god
Wandering, wandering in hopeless night
Out here in the perimeter there are no stars
Out here we is stoned
Immaculate.
Ill tell you this...
No eternal reward will forgive us now
For wasting the dawn.
Back in those days everything was simpler and more confused
One summer night, going to the pier
I ran into two young girls
The blonde one was called freedom
The dark one, enterprise
We talked and they told me this story
Now listen to this...
Ill tell you about texas radio and the big beat
Soft driven, slow and mad
Like some new language
Reaching your head with the cold, sudden fury of a divine messenger
Let me tell you about heartache and the loss of god
Wandering, wandering in hopeless night
Out here in the perimeter there are no stars
Out here we is stoned
Immaculate.
DeletedUser
The Doors...
DeletedUser10925
nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii - nu li se intampla prea des
DeletedUser
Îmi încordez emancipat gândirea
La şirul lung de cercuri îndesate
Armonios în arii de pătrate
Şi nu găsesc, la limită, ieşirea
Prin dansul de fractalii complicate,
Ce mă seduc şi-mi tulbură privirea
Cu funcţii vagi în care doar iubirea
E cel mai simplu dintre rezultate.
Înfăşurat în filele de carte,
Când înţeleg expunerea naturii
Duplicitare-a dragostei şi-a urii,
Verific lipsa care ne desparte
De infinit, sub forţa loviturii:
Iubirea mea exactă e pe moarte.
La şirul lung de cercuri îndesate
Armonios în arii de pătrate
Şi nu găsesc, la limită, ieşirea
Prin dansul de fractalii complicate,
Ce mă seduc şi-mi tulbură privirea
Cu funcţii vagi în care doar iubirea
E cel mai simplu dintre rezultate.
Înfăşurat în filele de carte,
Când înţeleg expunerea naturii
Duplicitare-a dragostei şi-a urii,
Verific lipsa care ne desparte
De infinit, sub forţa loviturii:
Iubirea mea exactă e pe moarte.
DeletedUser
As posta dar ar fi prea multe!
Toata filozofia zensuni din romanul DUNE(fara ultimele scoase de fisu')
Toata filozofia zensuni din romanul DUNE(fara ultimele scoase de fisu')
DeletedUser
Inger si Demon
Rafael - Inger si Demon
In timp ce citea scrisoarea Eva simtea lacrimile reci care ii cadeau pe obrazul cald. Se simtea distrusa. Nu putea intelege purtarea lui Veyr. Cu ce gresise? Oare...Oare Veyr stia de Rafael? Oare el stia ce simte Eva pentru Rafael? Nici macar ea nu stia sigur ce simte...Era confuza...Disperata se duse in baie si lua o lama. Nu mai putea gandi clar. Vroia sa scape...sa scape de toata suferinta asta. Iesi afara si se plimba pe langa piscina neagra. Era plina cu apa de ploaie care reflecta lumina sinistra a lunii pline. Isi privea pasii...pasi nesiguri...care o ghidau in noapte...se arunca in apa rece...sangerand...plutea pe apa si se uita la sangele care curgea din venele ei...se dizolva in apa rece...incet simtea cum durerea disparea...privea luna plina. Era moarta sau nu?
O silueta ciudata se apropia de piscina...Era imbracat in negru si avea o roba neagra. Arata atat de ciudat. Pielea lui alba si ochii albastrii erau luminati de lumina lunii. Semana cu un mort si totusi era atat de viu. Lumina lunii ii facea parul alb sa arate ca o raza de lumina. Mergea incet. Se uita in piscina si o vazu pe Eva care parea aproape moarta in rochia ei mov si cu sangele care-i curgea...o lacrima a picat din ochii lui si s-a apropiat privind-o.Pentru un moment a parut atat de rece si fara inima...a sarit in apa si a cuprins-o de solduri. O privea speriat...era sigur ca era moarta, dar si-a pus capul pe pieptul ei si a realizat ca inima ii batea incet. Era surprins pentru ca puteai sa-ti dai seama ca statea acolo de mult timp. Eva deshise ochii si se uita la el...Era Rafael...
Eva: „Esti...un demon sau inger?” a soptit ea.
Rafael n-a raspuns. A luat-o incet in brate si a pus-o pe un scaun de langa piscina apoi a fugit.
Eva: „ Voi muri in curand...m-a lasat singura...toata lumea m-a parasit...” – a gandit ea. Apoi a auzit o voce care ii soptea incet in ureche.
Rafael: „Nu te-am parasit...Sunt aici.” Se intorsese si incerca sa-i opreasca sangele.
Eva: „De ce?” – a spus ea uitandu-se la el cu lacrimi in ochi. „Nu poti fi adevarat! Esti mort!”
Rafael: „Am fost mereu mort pentru tine.” – s-a uitat cu tristete la ea si continua sa o bandajeze.
Ea l-a privit si a zambit trist. Apoi a adormit. El s-a uitat speriat la ea.
Rafael: „Mereu voi avea grija de tine”
Apoi si-a pus capul pe pieptul ei si a adormit langa ea. Cand s-a trezit Eva l-a vazut intins langa ea. El a auzit ca s-a trezit.
Rafael: „Esti bine?”
Eva: „Sunt...bine...” – a spus incercand sa se ridice. Avea dureri teribile...durerea ii invada sufletul...inima ii sangera inauntru...mintea ei tipa si ii pune atat de multe intrebari...
Rafael a strans-o in bratele lui...era cald...plin de viata...plin de iubire si totusi avea o parte rea...Eva s-a ingrozit cand s-a uitat in ochii lui. A vazut acolo atat de multa durere si suferinta...
Rafael: „Nu-ti fie teama de mine...Sunt aici pentru tine.” I-a spus el zambind.
Eva: „Sa nu indraznesti sa-mi zambesti...Nu sunt o fata oarecare... Sunt... moarta... si tu esti atat de viu... ce cauti aici? Ce cauti langa o persoana moarta? Langa o persoana care aduce moarte? Pleaca!”
Rafael a strans-o in brate si a inceput sa o sarute incet.
Rafael: „am nevoie de viata ta.... pentru ca esti plina de viata... nu esti cineva care aduce moarte... esti o persoana care aduce durere... si nu imi este frica de durere...”
Eva si-a ridicat capul si lacrimi de sange ii curgeau din ochii ei verzi...
Zilele au trecut. Ranile ei erau vindecate... sau cel putin cele fizice... A facut acest lucru din cauza durerii care era arma care o ajuta si care acum se transformase in dusmanul ei. Ranile interioare i-au fost si ele vindecae... au ramas urmele, dar se simtea plina de putere si dorinta... Dar totusi nu putea sa-si arate sentimentele... nu a putut niciodata...
Rafael a inceput sa se indragosteasca de ea incet si Eva s-a indragostit de el... Dar cum putea acest lucru sa fie usor cand ea era atat de determinata sa nu para slaba si totusi sa ramana aceeasi fata care cauta distractie si careia nu-i pasa de sentimente? Nu... lucrurile s-au inrautatit... ceva ce a fost un sentiment placut a inceput sa-i devoreze sufletul si inima...
Eva: „Nu pot sa fac asta! Nu pot sa fiu distrusa de sentimentele mele! Trebuie sa fiu puternica, dar totusi...”
Rafael a ramas langa ea chiar daca ii era foarte greu si chiar daca isi daduse seama care erau sentimentele ei pentru el. Nu putea sa o oblige sa faca ceva ce nu dorea. Incapatanarea ei ii omora incet pe amandoi. Il distrugea pe cel care il iubea fara sa stie. Puterea ei era moartea ei.Iubirea ei era durerea ei. Sentimentele ei erau sagetile care ii faceau inima sa sangereze...
Rafael: „Nu te merit si tu stii asta mai bine decat oricine.”
Eva: „Stiu asta, dar cum pot sa-mi resping sentimentele si sa ma mint cand ele ma distrug? Tu ma distrugi pe mine si eu pe tine! Si tu stii asta.”
Era un intreg cosmar, dar au trait cu el pana cand Eva i-a pus capat...
Intr-o zi Rafael se plimba incet prin camera si a auzit apa care curgea in baie. A deschis usa si... asa s-au sfarsit toate... Eva era intinsa acolo... aproape moarta.
Eva: „Tu trebuie sa traiesti si eu trebuie sa mor! Trebuie sa pun capat sentimenteleor mele pentru tine... Imi pare rau!”
Acelea au fost ultimele ei cuvinte. Rafael a trait toata viata cu durerea care il macina. Dar incet a inceput sa uite toata suferinta si si-a trait viata ca pana atunci... adica Eva a avut dreptate...
Dragostea aduce moarte, moartea aduce durere si durerea aduce uitare
Rafael - Inger si Demon
In timp ce citea scrisoarea Eva simtea lacrimile reci care ii cadeau pe obrazul cald. Se simtea distrusa. Nu putea intelege purtarea lui Veyr. Cu ce gresise? Oare...Oare Veyr stia de Rafael? Oare el stia ce simte Eva pentru Rafael? Nici macar ea nu stia sigur ce simte...Era confuza...Disperata se duse in baie si lua o lama. Nu mai putea gandi clar. Vroia sa scape...sa scape de toata suferinta asta. Iesi afara si se plimba pe langa piscina neagra. Era plina cu apa de ploaie care reflecta lumina sinistra a lunii pline. Isi privea pasii...pasi nesiguri...care o ghidau in noapte...se arunca in apa rece...sangerand...plutea pe apa si se uita la sangele care curgea din venele ei...se dizolva in apa rece...incet simtea cum durerea disparea...privea luna plina. Era moarta sau nu?
O silueta ciudata se apropia de piscina...Era imbracat in negru si avea o roba neagra. Arata atat de ciudat. Pielea lui alba si ochii albastrii erau luminati de lumina lunii. Semana cu un mort si totusi era atat de viu. Lumina lunii ii facea parul alb sa arate ca o raza de lumina. Mergea incet. Se uita in piscina si o vazu pe Eva care parea aproape moarta in rochia ei mov si cu sangele care-i curgea...o lacrima a picat din ochii lui si s-a apropiat privind-o.Pentru un moment a parut atat de rece si fara inima...a sarit in apa si a cuprins-o de solduri. O privea speriat...era sigur ca era moarta, dar si-a pus capul pe pieptul ei si a realizat ca inima ii batea incet. Era surprins pentru ca puteai sa-ti dai seama ca statea acolo de mult timp. Eva deshise ochii si se uita la el...Era Rafael...
Eva: „Esti...un demon sau inger?” a soptit ea.
Rafael n-a raspuns. A luat-o incet in brate si a pus-o pe un scaun de langa piscina apoi a fugit.
Eva: „ Voi muri in curand...m-a lasat singura...toata lumea m-a parasit...” – a gandit ea. Apoi a auzit o voce care ii soptea incet in ureche.
Rafael: „Nu te-am parasit...Sunt aici.” Se intorsese si incerca sa-i opreasca sangele.
Eva: „De ce?” – a spus ea uitandu-se la el cu lacrimi in ochi. „Nu poti fi adevarat! Esti mort!”
Rafael: „Am fost mereu mort pentru tine.” – s-a uitat cu tristete la ea si continua sa o bandajeze.
Ea l-a privit si a zambit trist. Apoi a adormit. El s-a uitat speriat la ea.
Rafael: „Mereu voi avea grija de tine”
Apoi si-a pus capul pe pieptul ei si a adormit langa ea. Cand s-a trezit Eva l-a vazut intins langa ea. El a auzit ca s-a trezit.
Rafael: „Esti bine?”
Eva: „Sunt...bine...” – a spus incercand sa se ridice. Avea dureri teribile...durerea ii invada sufletul...inima ii sangera inauntru...mintea ei tipa si ii pune atat de multe intrebari...
Rafael a strans-o in bratele lui...era cald...plin de viata...plin de iubire si totusi avea o parte rea...Eva s-a ingrozit cand s-a uitat in ochii lui. A vazut acolo atat de multa durere si suferinta...
Rafael: „Nu-ti fie teama de mine...Sunt aici pentru tine.” I-a spus el zambind.
Eva: „Sa nu indraznesti sa-mi zambesti...Nu sunt o fata oarecare... Sunt... moarta... si tu esti atat de viu... ce cauti aici? Ce cauti langa o persoana moarta? Langa o persoana care aduce moarte? Pleaca!”
Rafael a strans-o in brate si a inceput sa o sarute incet.
Rafael: „am nevoie de viata ta.... pentru ca esti plina de viata... nu esti cineva care aduce moarte... esti o persoana care aduce durere... si nu imi este frica de durere...”
Eva si-a ridicat capul si lacrimi de sange ii curgeau din ochii ei verzi...
Zilele au trecut. Ranile ei erau vindecate... sau cel putin cele fizice... A facut acest lucru din cauza durerii care era arma care o ajuta si care acum se transformase in dusmanul ei. Ranile interioare i-au fost si ele vindecae... au ramas urmele, dar se simtea plina de putere si dorinta... Dar totusi nu putea sa-si arate sentimentele... nu a putut niciodata...
Rafael a inceput sa se indragosteasca de ea incet si Eva s-a indragostit de el... Dar cum putea acest lucru sa fie usor cand ea era atat de determinata sa nu para slaba si totusi sa ramana aceeasi fata care cauta distractie si careia nu-i pasa de sentimente? Nu... lucrurile s-au inrautatit... ceva ce a fost un sentiment placut a inceput sa-i devoreze sufletul si inima...
Eva: „Nu pot sa fac asta! Nu pot sa fiu distrusa de sentimentele mele! Trebuie sa fiu puternica, dar totusi...”
Rafael a ramas langa ea chiar daca ii era foarte greu si chiar daca isi daduse seama care erau sentimentele ei pentru el. Nu putea sa o oblige sa faca ceva ce nu dorea. Incapatanarea ei ii omora incet pe amandoi. Il distrugea pe cel care il iubea fara sa stie. Puterea ei era moartea ei.Iubirea ei era durerea ei. Sentimentele ei erau sagetile care ii faceau inima sa sangereze...
Rafael: „Nu te merit si tu stii asta mai bine decat oricine.”
Eva: „Stiu asta, dar cum pot sa-mi resping sentimentele si sa ma mint cand ele ma distrug? Tu ma distrugi pe mine si eu pe tine! Si tu stii asta.”
Era un intreg cosmar, dar au trait cu el pana cand Eva i-a pus capat...
Intr-o zi Rafael se plimba incet prin camera si a auzit apa care curgea in baie. A deschis usa si... asa s-au sfarsit toate... Eva era intinsa acolo... aproape moarta.
Eva: „Tu trebuie sa traiesti si eu trebuie sa mor! Trebuie sa pun capat sentimenteleor mele pentru tine... Imi pare rau!”
Acelea au fost ultimele ei cuvinte. Rafael a trait toata viata cu durerea care il macina. Dar incet a inceput sa uite toata suferinta si si-a trait viata ca pana atunci... adica Eva a avut dreptate...
Dragostea aduce moarte, moartea aduce durere si durerea aduce uitare
Ultima editare de un moderator:
DeletedUser
Este o poveste care mie mia placut mult sper sa va placa si voua. La care merge acest interviu de minune http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=852345
sper sa va placa si voua. La care merge acest interviu de minune http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=852345DeletedUser
Lucrul important este acesta: Sa fii capabil in orice moment sa sacrifici tot ce ai pentru ce ai putea sa devii.(Charles Dubois)
DeletedUser
Cum de un savant capabil din ştiinţele naturii se ocupă cu epistemologia? Nu există muncă mai valoroasă care trebuie depusă în acest domeniu? Asta mă intreabă mulţi dintre colegii mei, şi aceeaşi întrebare simt că şi-o pun mulţi altii. Dar nu pot împărtăşi acest sentiment. Când mă gândesc la cei mai capabili studenţi pe care i-am întâlnit în cadrul carierei mele de profesor - adică cei care se disting prin independenţa judecăţii lor, nu prin promptitudine, - pot afirma că au avut un interes viu pentru epistemologie. Au început bucuroşi discuţii despre scopurile şi metodele ştiinţei, şi au arătat în mod inechivoc, prin argumentarea tenace a opiniilor lor, că subiectul li se părea important. (Albert Einstein)
DeletedUser
Da, ceea ce numim ţintă în viaţă constituie fără îndoială consumarea libertăţii. Oamenii adeseori consideră păstrarea libertăţii ca fiind ţelul suprem al existenţei umane. Nu este însă oare aceasta doar o iluzie ce izvorăşte tocmai din lipsa cronică de libertate? Dacă oamenii îşi fac scop din asemenea lucruri, se trezesc în situaţii delicate, ies din limitele normalului; ei devin avari sau în cel mai rău caz nişte fanatici religioşi…” - (Kobo Abe)
DeletedUser
Sunt atat de inteligent ca, uneori, nu înteleg un singur cuvant din ceea ce spun. (Oscar Wilde)
Sincer sa fiu mi se intampla foarte des asta inseamna ca sunt inteligent :>
Sincer sa fiu mi se intampla foarte des asta
inseamna ca sunt inteligent :>DeletedUser
Stiu un singur lucru: acela ca nu stiu nimic (Socrate)
DeletedUser12196
Octavian Goga
*** Rugăciune***
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
*** Rugăciune***
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
DeletedUser
nici nu creadeam ca pot sa indraznesc sa gandesc ca a citit cineva asa ceva. ma inclin...