Avatarii menestrelului Balieca
Ochiul închis afară, înlăuntru se deşteaptă! Ca al poetului. Ca al lui Mahomed, numele lui Alah fie lăudat! Iar al meu când se deşteaptă hoinăreşte. Hoinăreşte prin trecutele vieţi, prin viitoarele, ca într-o trecere în revistă a imaginarelor reîncarnări.
Ploaia desfundase drumurile. De două zile nu ieşisem din cort. Pe de-o parte să nu-mi ruginească armura, pe de alta că mă apucau pandaliile dacă simţeam apa şiroindu-mi pe spate, pe sub cămaşa de zale până în accesoriul vestimentar ce ţinea loc de chiloţi. Din uşa cortului vedeam soldaţii cum cădeau în depresie unul câte unul şi eram conştient că doar o încleştare, o mini-bătălie i-ar fi scos din starea asta. „ Mâine, orice ar fi, îi las să jefuiască un sat două, eventual şi să incendieze nişte gospodării” gândesc eu sensibilizat de apatia oştenilor mei.
Cunosc pădurile Alsaciei destul de bine, dar nu pot lăsa la întâmplare o bătălie decisivă. Prin urmare, îmi iau doi generali de încredere şi în goana cailor părăsim tabăra şi plecăm în recunoaştere pentru a alege noi locul unde moartea va zâmbii cu toţii dinţii ei perfecţi. Ajungem la o gospodărie izolată. Descălecăm şi intrăm trufaşi cu gândul de a culege informaţii de la localnici.
- Bienvenue! ne întâmpină gazda. Era un zdrahon blond, nemţălău după parerea mea.
- Nous voulons, ce ai pe aici de manger!
- Mais, oui! Mintenaş! ne pofti gazda la masă.
Golirăm câte două carafe de vin până să vina friptura. Însă friptura nu ne-a fost adusă de zdrahon. Aşa a apărut în scenă o minunăţie de nemţoaică, cu două cosiţe groase, cu braţe rotunde şi incredibil de albe, cu pistrui pe nas şi obraji, cu ochi albaştri speriaţi ca de căprioară încolţită. Brusc friptura nu mai era principala atracţie. Ameţiţi de vin, am început toţi trei să ne hlizim şi să devenim soldaţi galanţi: o ciupeam de fund de fiecare dată când trecea pe aproape. Cum era de aşteptat, nemţălăul, neţinând cont că eram de viţă nobilă, p.l.m., cavaleri, a sărit cu pretenţii şi cu un topor. Contele de Parmierre i-a retezat mâna cu tot cu topor şi l-a privit în ochi în timp ce-i străpungea pieptul. Le Favre deja începuse s-o jumulească de fuste pe Inga. Scărbit de ceea ce văd l-am îmbrâncit pe nemernic şi i-am dat două palme pentru incredibila şi josnica faptă. Suntem cavaleri sau nu mai suntem? Păi nu avem nici un respect? Trebuie să fiu primul, merde! Şi în frunte cu mine, cel mai mare în rang, ne-am bucurat de blondă în reprize scurte asezonate cu friptură şi vin!
VA URMA